Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

30 mai 2016 1 30 /05 /mai /2016 09:50

Azi dimineață m-am trezit cu un dor de proza lui Cinghiz Aitmatov, cel al cărui roman O zi mai lungă decît veacul a schimbat destine și generații de oameni sovietici...

Am deschis ediția din 1989 a romanului, pe care o am la îndemînă, și pentru superbele ilustrații realizate de A.V.Dianov.

Cred că această ilustrație acumulează într-o singură scenă cîteva straturi natarive, precum și secvențe temporale, astfel că un desen izbutit poate explicita pagini întregi de descrieri, de construcții verbale...Dar niciodată imaginea nu poate substitui cuvîntul! Textele vor rămîne pururea esențiale. 

Să-l redescoperim pe Aitmatov, căci proza lui a rezistat probei timpului! Se mai cetește la noi Aitmatov, acum că există și în format electronic?

@ vladimir bulat

@ vladimir bulat

Repost 0
21 mai 2016 6 21 /05 /mai /2016 11:56

Poetul Ko Un, care la 1 august va împlini 83 de ani, povestea ieri la duelul poetic de la Librăria Humanitas Cișmigiu, că altădată, cu mai mulți ani în urmă, a întîlnit în Africa de sud un poet din Mongolia, care i-a arătat posteriorul, imprimat de o mare vînătaie. Era soarta poetului sub vremi. Ko Un are și el o vînătaie. A făcut destui ani de pușcărie, ca să fie și el înnobilat cu o astfel de pecete funestă, pe care o va duce cu el în mormînt...Asiaticii au tehinicile lor să-ți mutileze corpul, fără să bată la ochi. Trupul molestat geme-n poezie, asta face și Ko Un. 

Ko Un. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016

Ko Un. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016

La rîndul său, Yang Lian, a vorbit despre politică, care e în opinia sa, omniprezentă, carnivoră. Dacă în regimul socialismului real știai cine-ți este dușmanul, cine te urmărea și te persecuta, te fereai de cineva concret, azi nu mai este așa, căci pericolul e ubicuu. Făcînd parte din așa-zisa „grupare” a poeților Misty, el a povestit că în era aceea, el și colegii lui lucrau cît se poate de atent cu limbajul, evitînd cu obstinație estetismul, rezistența prin cultură (cum s-ar eticheta pe la noi)- dimpotrivă, se foloseau de un lexic frust, simplu, direct, al străzii, am zice acum. Oamenii aceștia nu se ascundeau în spatele paravanului verbal, a verbiajului abscons, nu încercau să submineze sistemul, care era oricum mai tare decît orice poet, ci îl sfidau prin folosirea altui limbaj decît se aștepta de la ei. Construaiu poezie în chiar țesătura locvacității propagandistice. Căutau să dezgroape din pămînt acea stăncuță îngropată de vie, cum sugera Kundera, nicidecum nu-i scriau scrisori deschise președintelui țării. Asocierea poetică era una bazată pe afinități profunde, nicidem pe ideea de insurgență, protest!

Apoi, a urmat exilul. China știe cum să-și alunge intelectualii! Gao Xinjian a trebuit să fugă la Paris, în 1988, Lian a hălăduit prin lumea largă, acum e stabilit la Berlin, în timp ce Mo Yan încasează Nobelul fără să-și părăsească țara. Doar cel din urmă este tradus la noi cu cîteva scrieri ale sale. Din Yang Lian există cîteva poeme în românește, iar pictorul și scriitorul, Gao Xinjian, acela care a fost încoronat cu Premiul Nobel, este complet necunoscut la noi, în timp ce romanul lui Soul Montain (1989) este o capodoperă; scriam despre acest lucru încă în 2012. Nicio editură românească nu s-a apropiat încă de opera lui. Nici de cea a lui Yang Lian.

Poate că dacă nu ar fi existat efortul unui critic de artă, ca cel al Simonei Nastac, nici poetul Ko Un nu ar fi fost deloc prezent în literele românești. Sigur nu e întîmplător acest lucru, căci anume „teritoriile conexe” sunt cele care vor iriga teritoriile culturale. Să reținem asta. Astfel, Simona a inițiat și coordonat apariția volumului Timp cu poeți morți, la Tracus Arte, a cărui valoare o vom gusta din plin.     

Yang Lian. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Yang Lian. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Repost 0
19 mai 2016 4 19 /05 /mai /2016 08:56
Boris Anisfeld, „Peștele de argint” © Harvard Theatre Collection MS-Thr-414.4(3)

Boris Anisfeld, „Peștele de argint” © Harvard Theatre Collection MS-Thr-414.4(3)

Les Ballets russes a fost la începutul secolului XX un fenomen greu de egalat! Compania creată de Serghei Diaghilev a avut turnee în lumea întreagă, începînd cu 1909, care au debutat la Paris, și au luat sfîrșit în 1929, la Vichy, tot în Franța. Diaghilev a murit la Venezia, în 19 august al aceluiași an. 

Un crochiu pentru spectacolul Sadko, din sezonul anului 1911, semnat de Boris Israilevich Anisfeld (Б. И. Анисфельд, 1878-1973), se va adjudeca în curînd la Sotheby’s din Londra (7 iunie), dar pînă atunci lucrarea este prezentată la Moscova, într-o expoziție care acoperă ultimii 200 de ani din arta rusă. Lucrarea este estimată la 25-30 de mii de lire sterline. Un preț deloc modest, pentru o lucrare de scenografie...

Vorba e că Anisfeld, născut la Bălți - în binecuvîntatul tîrgușor din nordul Moldovei, care a dat naștere unor personalități ale artei universale, precum: Samson Flexor și Lazăr Dubinovschi - este considerat unul dintre corifeii scenografiei pentru acestei spectacole de balet, recunoscute de întreaga istorie a genului.

Pînă la 1918, cînd se stabilește în S.U.A., avînd o scrisoare de recomandare de la juristul   Vladimir D. Nabokov, tatăl marelui scriitor, Anisfeld devenise foarte cunoscut și ca pictor de șevalet, astfel se explică numărul relativ mare de tablouri semnate de acesta, care sunt conservate în Galeria Tretyakov din Moscova.

A făcut studii de desen la Odessa, apoi la Sankt-Petersburg, cu Ilya Repin. În 1905, tînărul pictor este descoperit de influentul pictor, istoric de artă și restaurator, Igor Grabar, care-l prezintă pe Anisfeld lui Serghei Diaghilev. De aici încolo, soarta i-a fost în chip minunat favorabilă descendentului basarabean, care trăiește o viață lungă, creatoare, iar înre 1929-1957 a predat la Art Institut of Chicago, iar în paralel cu asta a creat și o comunitate informală, cunoscută sub numele de Boris Anisfeld School of Painting. În treacăt fie spus, în 1930, cînd Orson Welles (vezi nota 12 din articolul de pe wiki) - cineastul-cheie al secolului XX - devine orfan, tutorele său, pediatrul Maurice Bernestein, îl prezintă lui Anisfeld, care se arată foarte încîntat de desenele adolescentului Orson, căruia îi recomandă să plece în Europa. Aceste repere grăitoare fac din persoana lui Anisfeld o referință de istoria artei de netăgăduit. Nu e deloc puțin lucru - pentru un fiu de horticultor, dintr-o fundătură de lume!     

Astfel, numele lui Anisfeld se alătură pleiadei marilor scenografi și pedagogi ai lumii care, în majoritatea lor, provin din fostul Imperiu Țarist...

Repost 0
17 mai 2016 2 17 /05 /mai /2016 02:30
Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Dragă Victoria,

mi-amintesc cu nostalgie de expozițiile pe care le făceați, în primul deceniu post-1900, împreună cu Marian  și cei de la Noul Ierusalim, o epocă în care se întîmpla ceva ciclic, divers, pulsatoriu și mereu surprinător, care se înfățișa de Nașterea Domnului și de Învierea Lui. Erau expoziții program, erau evenimente culturale prin excelență, ecourile cărora persistau luni la rîndul! 

Apoi, am făcut împreună acel colosal proiect expozițional Ritual pentru setea pămîntului (inspirat de o compoziție a celei care a fost Myriam Marbe), o expoziție la Muzeul Satului din București, în anul 2000, ajutați de Ion Nicodim (mutat dintre noi, la Domnul, în 2007).

În acele zile de mai, a lui 2004, mi-ai prezentat-o pe doamna Ioana Giossan-Höhn (1915-2004), pe care am vizitat-o apoi la Geneva, în casa căreia am remarcat lucrările voastre, casă în care și unde am avut privilegiul de a vedea și primele picturi realizate în Occident ale celui care este marele artist, Christo Vladimirov Javacheff, cunoscut ca Christo, poate cel mai faimos artist în spațiul a ceea ce numim, intraductibil: environmental art.   

Au trecut ani mulți, și ne-am regăsit recent, cu ideea de a reclădi relația noastră de demult, sudată și animată de credință, artă, colocvii spirituale, afinități în materie de relații umane. Pentru că mereu mi-a plăcut la tine simplitatea și firescul demersului artistic, insistența cu care faci să propășească arta manualității, a rucodeliei, a faptului frust construit din materiale umile, organice, perisabile, pe care însă mereu simți și consimți să le miroși, pipăi, admiri la nivelul formelor și a cromaticii rafinate (de altfel, întreaga natură este desăvîrșită, prietenoasă, armonioasă).  

Am ajuns în torida lună a lui iulie, a anului trecut, în Sfîntul Munte. Pe căi numai de Dumnezeu rînduite și binecuvîntate am ajuns la chilia Sfîntului Tihon, din Kapsala. Am văzut și acolo amprenta mîinilor voastre, ale tale și ale lui Marian. Îndelung am admirat ușile, draperiile, detaliile a tot ce poartă (și) acolo amprenta inconfundabilă a Zidarilor!

În cele din urmă, am văzut filmul-poem al lui Franz Galo, și mi-am dat seama că acolo unde vă aflați acum - în dulcea și miraculoasa Bucovină - nu puteți fi decît în lumină, în tihnă, copleșiți și înnobilați de inspirație, de permanentul suflu creativ. De acolo trimiteți mesaje luminoase, povățuitoare, dar mereu discrete și profunde.

 

La Mulți ani, dragă prietenă în Hristos, tare mă bucur că El a rînduit să ne cunoaștem întru această viață, și tocmai datorită vouă, și ție, și lui Marian, să mă conving, fără tăgadă, că există o artă creștină în România contemporană.    

  
 

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Oameni și chipuri
commenter cet article
12 mai 2016 4 12 /05 /mai /2016 09:05
„Huĭetul timpului”, de Julian Barnes

Acest autor britanic care se cetește mereu pe nerăsuflate, a oferit recent un soi de biografie ficționalizată a marelui compozitor sovietic Dmitri Dmitrievici Șostakovici (1906-1975), poate cel mai colosal artist al epocii socialiste de oriunde. Pînă să ajung să parcurg textul lui Barnes, mă voi referi doar la două aspecte, pe de o parte, la cel al bornelor temporale alese de autor, în jurul cărora l-a analizat pe Șostacovici, cel care avea să moară de cancer în cea mai gri și stagnantă epocă a fostului URSS. Oarecum formal și aleatoriu Barnes alege să graviteze în jurul a trei date, la care îl țintuiește și pe protagonistul scrierii sale: 1936 - momentul în care începea marea teroare, tînărul (sau deja maturul?) autor al operei Lady Mackbeth din uezdul Mțenski (1934) și al Simfoniei a 4-a, a așteptat o noapte întreagă la ușa liftului, în așteptarea arestării sale, deoarece opera sa a fost virulent criticată într-un articol, intitulat Zgomot în locul muzicii; 1949 - augustul compozitor revenea de la New York, în care s-a bucurat de un triumf total, și unde a beneficiat de onorurile unui star, cum numai americanii știu să-și cinstească vedetele; 1960 - momentul tardiv în care Șostakovici intră în patridul comunist al URSS. Fiecare dintre aceste elemente biografice este împovărat de meditații profunde, sumbre, apăsătoare și moralicește epuizante din partea marelui artist. Pînă la urmă, e greu să mai judeci cu burgheză detașare, acum cînd am pășit în al doilea deceniu al secolului XXI, deciziile unui uriaș creator de bunuri simbolice, luate atunci, în era stalinistă, și ulterioară acesteia, formulate de un om care nu a dat bir cu fugiții, care nu a emigrat într-o țară mai sigură pentru integritatea sa etică și fizică, ci a înfruntat toate aceste drame interioare, auto-impuse pînă la urmă, lacerante și deloc dulci. Șostakovici a trăit cu convingerea fermă a unei lupte a socialismului roșu împotriva nazismului brun, care e o marotă ultra-stîngistă pînă la urmă, și care a crezut în anumite valori, pe care astăzi le repudiem fără a le înțelege, le demonizăm fără a le fi priceput vreodată, temeinic și asumat, resorturile și tîlcul. E ceva care ne scapă pînă la urmă, se prelinge printre degete și minți. Ca un implant, care nu ne priește. 

Intenționat am folosit arhaismul huiet în loc de zgomot, care face parte din titlul romanului dedicat biografiei lui Șostakovici, tocmai pentru a accentua redundanța perspectivei adoptate de Barnes, privindu-l pe compozitor ca pe un biet om subt vremi, și mai puțin ca receptor al creativității, legîndu-și definitiv numele, subreptice, prin scris adică, de un adevărat titan al secolului trecut, cum a fost indubitabil Șostakovici, tot astfel cum a jinduit să și-l asocieze celui care a strălucit sub numele de Flaubert (vezi: Papagalul lui Flaubert).

Acum despre coperta ediției originale, de la Johathan Cape, 2016. Este o grafică sobră, recognoscibilă, cu o reinterpretare a unei „fotografii” cu Șostakovici, furișîndu-se, cu servieta în mîna dreaptă, în spatele cuvîntului time. Este o imagine prea explicită, globalizantă, care sper din tot sufletul să nu fie preluată de editura Nemira, cînd va supune atenției noastre versiunea românească a romanului. Am căutat fotografia originală a acestei ipostaze a compozitorului, nu am găsit nimic în niciun portal dedicat vieții artistului. Este o invenție a editurii, cel mai probabil, înfățișîndu-l pe Șostakovici într-o postură de spion deghizat, căci „oamenii de bine” din acele vremuri se însoțeau mereu de o servietă, neagră și ostentativ misterioasă, imaginea căreia îți provoca îngrijorare, teamă, asta dacă scăpai cu bine de angoasa pielii de găină pe tot corpul...  

credit foto: http://classic-online.ru/ru/photo/104

credit foto: http://classic-online.ru/ru/photo/104

Repost 0
4 mai 2016 3 04 /05 /mai /2016 09:09

Dezvelirea la Praga, în 16 ianuarie 2016, a ansamblului sculptural-arhitectural The House of Mother of the Suicide and the House of Suicide, dedicat memoriei lui Jan Palach, ridică anumite probleme de ordin etic, religios și conceptual.

Povestea acestui memorial este veche, și e datorată arhitectului american  John Quentin Hejduk, care în 1991, în prezența lui Vaclav Havel, a dezvelit, tot la Praga, în Pražský hrad, un monument cu același nume, într-un loc nu prea vizibil al orașului. Primele schițe ale acestui monument au apărut încă în 1980, și erau inspirate atît de poemul lui David Chapiro, The Funeral of Jan Palach (1969), cît și de tabloul lui Cezanne, La Maison du pendu (1873). Complicata relaționare dintre faptul istoric, literatură, arhitectură, pictură și martiriu și-a găsit întruchiparea, stilizarea și distilarea ultimă în acest monument care e, pînă la urmă, anti-creștin! Sau, ca să fiu mai nuanțat, ne-creștin. Desigur, chestiunea e ceva mai repede tranșabilă în cazul cehilor, care sunt creștini protestanți (husiți, continuatori ai lui Jan Hus), iar incinerarea morților este o practică uzuală, curentă, canonizată; Jan Hus însuși a fost ars pe rug, iar cenușa i-a fost atuncată în rîul Sfiwt. Astfel, practic orice locaș husit are sub spațiul liturgic o încăpere funerară, de fapt un columbar, cu un havuz în care clipocește apa. Susurul acesta are menirea să reamintească jertfa lui Hus, în liniștea desăvărșită a cenușii adunate în firidele columbarelor. 

Amplasamentul din 1991 al monumentului a fost temporar, și cele două module, din lemn și placaj, au stat acolo pînă în 2000, pînă s-au deteriorat simțitor, cînd autoritățile au decis demontarea.

În 2015-2016, după 1/3 de veac, ideea de casă a suicidului a fost transpusă în material definitiv, din plăci metalice tratate chimic (casa fiului) și plăci de inox (casa mamei), care este expusă acum pe una dintre arterele mari ale capitalei Cehiei, pe cheiul Alšovo al rîului Vltavei, în piața care poartă numele lui Jan Palach. E voba de niște două case convenționale încununate ambele de limbi de foc, perfect ascuțite și răsfirate, ca niște ace la una dintre ele (casa din inox), și mai rotungite, mai drepte, la cealaltă, cu vîrfurile boante (casa patinată, oxidată, pîrjolită).    

 

Dům sebevraha a Dům matky sebevraha=The House of the Suicide a The House of the Mother of the Suicide. Foto: Gampe, 2015.

Dům sebevraha a Dům matky sebevraha=The House of the Suicide a The House of the Mother of the Suicide. Foto: Gampe, 2015.

De ce cred că, în pofida unei foarte moderniste realizări plastice, sculptural-arhitecturale, ideea pe care o conține acest monument este ne-creștină? Pentru că face un discurs asupra focului mistuitor a toate, distrugător și ireversibil. Este, în ultimă instanță, un memorial al suicidului. Dedicat omului care nu a mai răbdat umilința, și s-a supus imolării prin incendiere. Chiar dacă e vorba de un suicid simbolic, cum a fost cel al lui Jan Palach, care a adus ca jertfă proprie nemulțumirea întregii națiuni față de invazia sovietică a Cehoslovaciei. Palach a avut parte de funeralii naționale, într-o Pragă oprimată, tristă, cenușie, înghețată.

La noi, de pildă, gestul din Poiana Brașov, a lui Liviu Babeș, nu a produs nici pe departe un ecou atît de puternic și persistent în timp, ca cel al lui Palach. De fapt, astăzi, numele și fapta lui curajoasă sunt aproape uitate. La un monument de anvergura celui deschis la Praga, nici nu putem visa. De-abia dacă avem o mică stelă în curtea bisericii din Poiana Brașov, cu numele celui care a avut curajul să înfrunte un sistem politic, care părea că este etern...cu textul „A binemeritat de la Patrie”. Patrie cu majusculă. Doar atît își mai amintește patria... 

Revin la monumentul lui Palach din Praga, realizat după ideea și schițele lui Hejduk. Îmi place că nu poartă datele unei iconografii a monumentalisticii de tip realist, cu figuri, compoziții și gestici previzibile (cum sunt, de pildă, sterilele Aripi, care au apărut în fața Casei Presei din București). Cel praghez e un memorial decent, subtil, dar a cărui denumire îmi dă frisoane, o neliniște surdă, în care se face apologia deznădăjduirii, a unui final abrupt dramatic. Ceea ce în creștinism consună cu blasfemia, cu lipsa de speranță în mila lui Dumnezeu, cea nemărgnită. 

La nivelul semanticii literare - The House of Mother of the Suicide and the House of Sucide - este în opinia mea, o sinecdocă. Cu alte cuvinte, suicidul este celebrat de-asupra eroismului, jertfei supreme, a morții individuale pentru comunitate. Aici este, cred, problema. Iar designul celor două module este mai prețios decît ideea pe care stau s-o ilustreze...   

Repost 0
26 avril 2016 2 26 /04 /avril /2016 16:17

Astfel și-a intitulat cartea de fotografii alb/negru Artur Bondar, lansată în chiar ziua de 23 aprilie, iar azi s-au împlinut trei decenii de la tragedia atomică de la Cernobîl. Filmul cărții poate fi văzut aici.

Secvențe-fotografii din carte se pot vedea aici.

În ziua de 26 aprilie 1986 noi, cetățenii sovietici de atunci, nu știam nimic despre ce s-a produs în acel imens areal al Ucrainei în acel răstimp, care se infesta vertiginos de praful de uraniu, în urma exploziei unui reactor al stației atomice din Pripjati. Eram ținuți departe, de parcă radiația mai putea fi manipulată, supusă controlului.În acele zile, cu un grup de alți adolescenți reveneam de la Minsk, cu schimbarea trenului la Kiev. Oarecum am fost în proximitatea epicentrului...dar nu știam nimic. Totul în jur respira pace, liniște, aerul primăverii era îmbibat de aroma mugurilor și a frunzelor fragede. Abia după 1 mai, cînd copiii ieșiți la demonstrațiile tradiționale ale muncitorilor, însoțindu-și părinții cădeau pe asfaltul marilor bulevarde, au început să bată clopotele panicii, manipulările prin dezinformare musteau, insinuările clocoteau, iar jumătățile de măsură își luau partea leului. URSS era un stat închis, nu aveai unde să fugi, nu aveai căi de săpare, trebuia să te încrezi în ce ți se spunea, să-ți urmezi docil soarta, sau moartea, după caz... 

Dar oare unde se putea ascunde omul de „steaua uriașă, arzînd ca o făclie”, cum ne spune Apocalipsa sfîntului Ioan? Acesta este pasajul complet, luat și de Artur Bondar ca motto pentru proiectul său:

Și a trîmbițat al treilea înger, și a căzut din cer o stea uriașă, arzînd ca o făclie, și a căzut peste a treia parte din rîuri și peste izvoarele apelor. Și în numele acelei stele se cheamă Absintos*. Și a treia parte din ape s-au făcut ca pelinul, și mulți dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare”(Apocalipsa, 8, 10-11).

Pentru că suntem în Săptămîna Pătimirilor să ne amintim că omenirea a trecut prin grele încercări atunci,cum mai trece și astăzi, și să ne amintim cum a mustrat Iisus pe cărturari și pe farisei (Matei, cap. 23), și să înțelegem cu boldul înțelegerii fiind împunși - că acestea și altele asemenea nu se întîmplă decît spre luare-aminte, spre trezvie și spre întărirea cugetelor întru mîntuirea în HRISTOS.

* Bartolomeu Anania a tradus prin cuvîntul Pelin. Plantă amară și socotită otrăvitoare; simbol al amărăciunii și nocivității pedepselor (nota aparține vredincului de pomenire Mitropolitului Bartolomeu).      

Foto: Volodymyr Repik / AP / Scanpix

Foto: Volodymyr Repik / AP / Scanpix

Repost 0
22 avril 2016 5 22 /04 /avril /2016 13:27

Interogarea internetului spre a oferi date sau informații cu privire la cea care a fost artista plastică Madeleine (Medi) BRAUN (1927-2012), nu ne aduce decît spre un rezultat insignifiant, aflăm doar că în ultimii ani au apărut pe piață cîteva picturi de mici dimensiuni, semnate de aceasta, despre care nici nu știm măcar dacă s-au vîndut.

Pentru că mereu am fost atras de căi nebătătorite, neumblate, de artiști mai puțin sau deloc cunoscuți, am decis să mă aplec în chip sumar se înțelege asupra patrimoniului pictural al acesteia, moștenit de sora sa, Aurelia Wolff, și prin a cărei bunăvoință am putut avea acces să văd fosta ei locuință, mică parte de arhivă și numeroase picturi și desene. Această din urmă „secțiune” m-a interesat în chip hotărîtor.

Biografia pictoriței este cît se poate de simplă, și poate fi comună pentru foarte mulți artiști care s-au format și trăit în era comunistă. Născută în 12 aprilie 1927 la Ploiești, ajunge să absolve de-abia  în 1955 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, la clasa de pictură a profesorului Catul Bogdan. Lucrarea de diplomă, Pregătirea pentru horă, după cum se poate lesne consemna, poartă în chip clar ampenta stilistică și ideologică a vremii în care a fost pictată, cea a „realismului socialist„, pe care orice absolvent trebuia să o însușească, și să o proiecteze în picturile sale. Ca document al epocii, tabloul se află, după cum se pare, în colecția Muzeului Național de artă al României. Dar lucrul despre care astăzi se vorbește oarecum cu jenă acesta este: școala realismului socialist era una temeinică, riguroasă, pe baza unui desen inbatabil - o șarpantă de nezdruncinat pentru o pictură de bună calitate. Astăzi puțini mai sunt cei care folosesc creionul bine ascuțit, logica desenului, știința anatomiei...

Între 1959-1984 Madeleine BRAUN a activat în calitate de creator principal în industria ușoară textilă. În acel domeniu a realizat un număr impresionant de schițe și eboșe pentru imprimeuri, draperii etc. A realizat cu o parte din ele o expoziție comentată de Mircea Deac, printr-un text în catalogul personalei din 1972. Într-un gînd inspirat Deac susține: „Ceeace reușește „nou” Madeleine BRAUN, este sensul decorativ și îndeosebi la draperii, izvorînd din ornamentele geometrice concepute în forme mari în culori contrastante. Cu atît mai interesante sînt eforturile sale cu cît o asemenea tehnică, a suprafeței mari de culoare și a ornamentului în forme mari se aplică mai rar, sau se obține cu mari eforturi în tehnica mecanică a imprimării, dar expoziția sa dovedește că este necesar să se realizeze și astfel de draperii care reușesc o specială atmosferă de monumentalitate și se acomodează armonios în geometria arhitecturii moderne”. Scurt spus, imaginația și talentul Madeleinei BRAUN erau foarte utile epocii de primeniri sociale, arhitecturale, moderniste.

Dar nu aceasta era fața cea adevărată a artistei, nu în acea direcție se revărsa seva talentului său. Adevărata Madeleine BRAUN strălucea în pictura de șevalet, camerală, în micile portrete, nuduri, naturi statice, peisaje, umile compoziții pe care le lucra în afara orelor de program, în tihna neplătită a atelierului de creație.      

„Pregătirea pentru horă”, 1955, MNAR.

„Pregătirea pentru horă”, 1955, MNAR.

Cred cu tărie că anume arta decorativă, lucrul în industria textilă a disciplinat-o pe Madeleine BRAUN și i-a rafinat individualitatea, astfel că în fața șevaletului devenea complet liberă, neangajată estetic, ideologic, politic, social. Poate chiar preceptele paideice ale lui Catul Bogdan, bazate pe analiza picturii lui Cezanne - despre care vorbește pe larg istoricul de artă Ileana Pintilie, în cartea sa despre învățămîntul artistic de la Timișoara, unde a activat și Catul Bogdan - au revenit în pictura minimalistă a Madeleinei BRAUN, căci bună parte a moștenirii sale se înscrie cumva în maniera picturală post-impresionistă, fără însă ca formele realității perceptibile să fie dislocate sau tulburate în esență, așa cum s-a întîmplat în opera marelui înaintaș francez.  În paranteză fie spus, în colecția de picturi rămasă de la artistă există o replică a unuia din celebrele sale Autopotrete. Dovadă că era preocupată de tehnica picturală a lui Cezanne, de impactul pe care l-a produs aceasta asupra întregii evoluții a artei secolului XX.

Virtutea absolută a acestor picturi ale Madeleinei BRAUN este tușa, pensulația rînduită și nervoasă pe alocuri, constrastele de culoare, senzația permanentă a magmei aeriene. Cultura pastei de culoare, configurația ei. Nu concretul, ci sugestia, starea, emoția, vibrația atmosferică sunt toate prezente în aceste mici ferestruici ale realității proprii a artistei. Lucra uneori pe culori complementare, crude, alteori reducea paleta la subtile nuanțe de camaieu. Se observă această minimalizare a paletei în special în peisaje, vedute urbane, arhitecturi tradiționale autohtone și europene. 

„Gingașe flori”, anii 70

„Gingașe flori”, anii 70

„Siluete romane”, 1968-1969.

„Siluete romane”, 1968-1969.

„Vechi zidiri italiene”, 1968-1969.

„Vechi zidiri italiene”, 1968-1969.

„Vedere la Praga”, 1966

„Vedere la Praga”, 1966

Personal îmi place seria de portrete rămase de la Madeileine BRAUN, pentru că nu asemănarea sau fidelitatea celui portretizat a urmărit-o artista. Găsesc în ele ceva deosebit de inocent, pur, naiv chiar, o simplificare pînă la nivelul portretelor clasice romane, din care oamenii de atunci ne privesc frontal, cu o vedere glacială, iscoditoare și păgînă. Acestea sunt nepretențios prelucrate, fruste, ușor deformate, însă caligrafiate laborios.

În special, îmi place acest portret de băiat care a primit înainte de a fi pictat botezul consacrării într-o ceremonie specială, denumită Bar Mitzvah, căreia se supune orice băiat care atinge vîrsta de 13 ani. Privirea aceasta frontală, matură, pare să radieze starea celui care este deja considerat un om care trebuie să știe bine să cetească și să tîlcuiască scripturile sfinte (Tora este cea de bază), nu fără ajutorul unui mentor, îndrumător, sau a unui lider spiritual, devenind astfel membru deplin al comunității spirituale iudaice. La vîrsta aceasta adolescentul se poate căsători conform  legilor iudaice. Vedem un tînăr care stă între menora și sfeșnic, ca la o răscruce de drumuri, asumînd responsabilitățile etice și morale care i s-au așezat pe umeri săi acoperiți acum de tallit, eșarfa de rugăciune, iar de aici încolo vor fi apăsați de grijile, bucuriile și plăcile tectonice ale existenței, ale cursului vieții.     

„Sărbătoarea de Bar Mitzvah”, anii 80.

„Sărbătoarea de Bar Mitzvah”, anii 80.

Închei acest succint excurs despre Madeleine BRAUN cu acest peisaj de iarnă, pe care artista în vedea zilnic din geamul locuinței sale din strada pictor Alexandru Romano. Este o chintesență a vechiului, interbelicului București, timp în care artista tănără fiind a fost supusă legilor rasiale, cînd nu a putut face școală, dar avea marele avantaj: copilăria, cea care rămîne pentru întreaga viață un tărîm al visurilor, aspirațiilor, poveștilor, a poeziei care nu se mistuie...Străduțele acestea ale cartierelor evreiești sunt poate singurele arhipelaguri rămase din Bucureștiul autentic, nepervertit, sărăcăcios dar demn, nemutilat de capitalismul care face ravagii în acești. 

Pictura arată blocurile moderniste care încadrează strada Dimineții, iar în capătul acesteia, perpendicular, este strada Popa Soare. Este o tramă stradală din vremea modernizării orașului, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, astfel că o pictură de acest gen se poate constitui într-un veritabil document, pictat cu drag, discreție - picurînd asupra noastră roua bunei dispoziții și nostalgia vremurilor care au plecat iremediabil.

Dar nu asta e, oare, funcția artei, să ne trimită spre ceea ce am fost și nu mai putem fi?   

 

„Privind spre strada Dimineții”, în jur de 1990.

„Privind spre strada Dimineții”, în jur de 1990.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Simeze
commenter cet article
20 avril 2016 3 20 /04 /avril /2016 21:57

În primăvara lui 2011 vizitam din nou Viena, și nu doar vizitam. Participam cu fotografii de pe ochiul de veghe într-o expoziție curatoriată de Ion Grigorescu, ACTUAL.

După expoziții, muzee, deambulări prin oraș, am poposit pe CebotariWeg, strada care poartă numele legendarei cîntărețe lirice de origine basarabeană, Maria Cebotari (1910-1949), un vulcanic și scînteietor talent, care a apus la fel de subit cum a și răsărit pe marile scene de operă ale Europei. E mult spus că vienezii i-au dedicat o stradă acestei femei radioase, e vorba mai degrabă de o străduță pitorească la chiar marginea metropolei fostului Imperiu Austro-Ungar.

Au trecut cinci ani aproape de la acel moment, și singurul regret pe care-l am, este că nu am găsit locul de veci, care se pare că se afla în același district 19 (Bezirk Doebling) al Vienei. Pentru că aș fi dorit să aprind o lumînărică la căpătîiul mormîntului său...Doar că realizarea unui deziderat nu este mereu la înălțimea pretențiilor & așteptărilor.

 

Mormîntul Mariei Cebotari în necropola familiei Diessl, Döblinger Friedhof @ foto: Friedemann Hoflehner

Mormîntul Mariei Cebotari în necropola familiei Diessl, Döblinger Friedhof @ foto: Friedemann Hoflehner

Regretul pe care-l port de atunci fost însă diminuat în chip neașteptat de o publicație proaspătă, apărută pe blogul lui Willy Prager, în care fotograful german a suprins-o pe Maria Cebotari în turneul său, din 1943, de la București. Diva a fost cazată la Athenee Palace, hotelul somităților, oamenilor de vază, unde a și suprins-o fotograful în cîteva secvențe de o mare expresivitate. Pentru că însuși chipul artistei era fin și minunat. 

P.S. pentru cine nu a văzut filmul Cătușe roșii (aka Odessa în flăcări, 1942), cu Maria Cebotari în rolul principal, acesta este accesibil în limba originalului cu subtitrare în limba română aici

Repost 0
31 mars 2016 4 31 /03 /mars /2016 08:35

Cred că aceste gînduri au pornit de la imaginea unui tablou, a unei lucrări văzute într-o expoziție care se intitula „120 de ani de pictură și sculptură în Albania”, iar cum eu cum eram și mai sunt interesat de analiza realismului socialist în pictură, m-a atras în special această pînză de mari dimensiuni, intitulată „Copiii”, 1966. Este semnată de artistul Spiro Kristo (n. 1936). Kristo era un artist destul de faimos în epocă, din moment ce i se îngăduia să-l picteze pe însuși dictatorul albanez, Enver Hoxha, și nu oricum, ci chiar cu umbră, deși ideologia oficială nu îngăduia deloc acest lucru. Corpul dictactorului era perceput ca ceva imaterial, imponderabil. Era revărsat în faptele sale, în trupul poporului său. 

Dar nu personalitatea sau autoritatea artistului Spiro Kristo sunt în discuție în notițele de mai jos, ci anume tabloul său amintit, care reprezintă un grup de copii care se joacă pe o stradă a Tiranei socialiste, desenînd cu creta o armă, iar doi dintre aceștia au peste umeri trecute cîte o pușcă. Și fetița din dreapta, și băiețelul de pe tricicletă, în stînga. De jucărie sunt armele, desigur. Și totuși, un artist dintr-o țară comunistă - cu un regim dintre cele mai cumplite - face din copiii patriei niște posibili combatanți. Luptători. Gata oricînd de luptă. Dealtfel, treptat, întreaga țară s-a transformat într-o imensă cazemată de beton, iar sîmburele ideologic era deja sădit în și prin mesajul acestei picturi, oferite de un artist de 30 de ani pe atunci. E de remarcat faptul că fetița din stînga, îmbrăcată în roz și lăsată într-un genunchi, ține în mîini o publicație, care nu poate fi decît o revistă pentru copii. Iar sugestia aceasta indică clar mecanismul de difuzare a informației ideologice. Pictura devine o ilustrație a acesteia. La început este cuvîntul, fraza, mesajul, apoi vine întruchiparea plastică a acestora.  

A trecut jumătate de secol de cînd a fost terminată, semnată și datată această pictură, iar mesajul ei militarist a produs în timp ecouri neașteptate, imprevizibile...Unele inspirate în chip nemijlocit de această pictură (anostă și banală din punct de vedere tehnic, formal), altele în într-un fel mai sublimat. Și asta nu în Albania, ci în Europa Occidentală. E oare întîmplător faptul că majoritatea teroriștilor care devastează această parte a lumii sunt tineri și foarte tineri, aproape adolescenți? Posibil că a tinereții (cu precădere) este să se revolte, să lupte, să persevereze chiar și cu arma în mînă. Dar cum de o astfel de idee cumplită a reprezentat-o un artist albanez, cu cincizeci de ani în urmă, într-un tablou ale cărui calități picturale l-ar fi scos pe autor din orice competiție cu posteritatea, dacă nu ar fi acolo sădită? Războiul ca joacă, militarismul e ludic? „Detaliul” (bambini con fucili) acesta îl remarca și ziaristul italian Luca Arnaudo, cînd a recenzat expoziția de realism socialist, deschisă la Tirana în 2012, la Galeria Națională de Artă.  

Spiro Kristo, „Copiii”, 1966 foto: vladimir bulat, 2009.

Spiro Kristo, „Copiii”, 1966 foto: vladimir bulat, 2009.

În mod direct s-a raportat la această pictură artistul austriac Peter Friedel, într-un scurt video intitulat exact ca și piesa din care s-a intitulat, Copiii (2009), achiziționată în 2013 de către Carre d''ART din Nimes. Peter Friedel a transpus imaginea din compoziția lui Kristo de pe stradă într-o cameră de hotel din era ocupației italiene a Albaniei. Friedler a mers cu aproaprierea contextului pînă acolo, încît a simțit nevoia să preia și inițialele partidului comunist albanez din epoca lui Kristo: P.P.CH., caligrafiate în pictură pe unul din zidurile blocurilor în construcție.  

Poate la alt registru, dar tot în 2009, regizorul austriac Michael Haneke a luat în discuție cruzimea și spiritul războinic al copiilor, sugerînd ideea că la bicicleta celui de-al doilea război mondial au pedalat inclusiv plozii acelei generații, arătate cu lux de amănunte și persuasiune în filmul The White Ribbon

 

Peter Friedel, The Children, 2009, foto: http://www.carreartmusee.com

Peter Friedel, The Children, 2009, foto: http://www.carreartmusee.com

Cu totul epocală găsesc că este apariția copiilor înarmați în spectacolul recent regizat de Robert Wilson,  Adam's Passion, montat la Tallinn în 2015. După alungarea din Rai a lui Adam, acesta rătăcește pe pămînt, iar viziunea regizorală este să ne furnizeze numeroase secvențe biblice, mai vechi și mai noi, pînă să ne pomenim pe scenă cu doi copii ce poartă cîte o armă în mîini, avînd aproape aceeași vîrstă ca și aceia din pictura lui Spiro Kristo. Nu știu dacă Wilson are habar de existența acelui tablou din Galeria Națională de Artă a Albaniei, dar asta nici nu contează prea mult. Esențială în această paralelă este ideea că orice confruntare militară este precedată întotdeauna de joaca de-a războiul, că gestul de a lupta (chiar dacă i se spune negociere, tratative etc.) premerge mereu acțiunii războiului, or, războiul, care este egal cu orice fel de violență, a început încă de la conflictul fratricid dintre Cain și Abel, insuflat de invidie. Începutul cap. 4 din Geneză relatează despre dialogul lui Dumnezeu cu Cain, fratricidul, și pricepem cu amărăciune această începătură omenească, bazată de omor. Faptul că fratele lui Abel a fost agricultor, un țăran legat de pămînt, nu a contat în ochii lui Dumnezeu, căci doar pe Noe îl numește Acesta: „primul om care a lucrat pămîntul și a sădit viță de vie” (Geneza 9, 20). Umanitatea de pînă la Noe a fost compet ștearsă, nu și faptele ei...acestea au rămas scrise în „cartea vieții”.

Dacă crima lui Cain este pînă azi un blestem  pe fața omenirii, rămîne adevărat că, după primenirea lumii de după Potop, și copiii albanezi ai lui Spiro Kristo tot de la Noe se trag, ca și tot ceilalți despre care am făcut vorbire. Instinctul de a lupta și de a ucide nu a fost spălat nicidecum de apele adînci ale Potopului. El se manifestă din fragedă copilărie. Oriunde pe lumea aceasta. 

Nota bene: recomand cu căldură acest blog despre cultura Albaniei, de ieri și de azi. Eu personal m-am „hrănit” pe săturate din merindele expuse cu generozitate acolo (multe cărți și reviste integral scanate, inclusiv volumul lui Mircea Grozdea, Arta monumentală în România, 1973).   

Robert Wilson, „Adam's Passion”, video still, capture: vladimir bulat

Robert Wilson, „Adam's Passion”, video still, capture: vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme Oameni și chipuri
commenter cet article