Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

29 mars 2016 2 29 /03 /mars /2016 09:15

René Redzepi a devenit sinonim cu faimosul restaurant din cartierul Christianshavn din Copenhaga, orașul în care se spune că nimeni pînă acum cîțiva ani nu călca din rațiuni gastronomice. Localul se numește NOMA, și este locul despre care acum se vorbește enorm de mult în sfera bucătăriei de tip nou.  

Deși nouvelle cousine este un moft mai vechi, de cam jumătate de veac, René Redzepi a reușit să-i insufle o nouă viață, mergînd cumva pe urmele gastronomiei moleculare, punînd ca piatră unghiulară în laboratorul său conceptul de ingrediente locale, autohtone, de terroir nordic. Desigur, la nivel general poate părea totul simplu, explicit, firesc. Dar nu este. Redzepi a pus la lucru o întreagă rețea de pescari, culegători de ciuperci, alge, plante, apicultori, chimiști, biologi, naturaliști etc. Nu că aceștia nu ar fi existat pînă la el, dimpotrivă. Aveau poveștile lor, cu pasiuni întinse peste decenii. Chef-ul însă i-a convins că munca lor este esențială în bucătăria lui, că el este în căutare de noi arome, gusturi, nuanțe gustative, accente olfactive, cromatice, sculpturale, conceptuale...și că orice materie primă furnizată de ei, devine un element inestimabil pe masa sa de lucru. Masă, în acest context, este o metaforă de fapt, pentru că NOMA e un uriaș laborator, în care lucrează, experimentînd, gătind, vrăjind și înfrumusețînd elemente de materii prime și ingrediente mulți tineri entuziaști, temerari bucătari, asistenți și personal super-calificat din întreaga lume. În fiecare sîmbătă au loc ședințe paideice, veritabile antrenamente filosofice, demersuri care îmbogățesc și augmentează continuu meniul restaurantului. René Redzepi este la cîrma acestui comando gastronomic! Pasiunea lui e, se pare, foarte foarte contagioasă.      

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

Filmul documentar, recent lansat al lui Pierre Deschamp - Noma My Perfect Storm (2015), avîndu-l pe René Redzepi în miezul narațiunii vizuale, este un poem adus acestui magician de geniu al vremurilor noastre, care demonstrează (încă și încă odată) cît de necuprinsă, imprevizibilă și nesecată este imaginația gastronomică a vremurilor în care trăim, și cît de mult se poate investi în această pînă la urmă necesitate organică a omului, dar ridicată la rang de artă. Nevoia devenită lux. De curînd am aflat această formulare verbală, care definește de minune întîietatea francezilor de a fi pionierii gastronomiei moderne: Cînd toată lumea mănîncă, francezii stau la masă. De unde reiese că mîncarea, hrana, îngurgitarea nu e totul. Peremptoriu în această zicere este anume statul la masă, care e un ritual, nu doar o gestică, e participare la vraja și consumarea aromelor, culorilor, gusturilor, miresmelor, a naturii însăși. Ceea ce obține Redzepi în laboratorul său se poate înscrie firesc în universul gastronomiei moleculare, căci investigațiile lui „coboară” foarte adînc în structura materiilor prime (de la parfumul sîngelui ușor deteriorat la izul degajat de lichenii ascunși în răcoarea umedă a pădurii scandinave), pentru a obține ceva foarte diferit (tocmai de aceea costisitor, la un pas de risipă și supralicitare!) de procesul rapid de mondializare a hranei. Această diferență o putem doar intui, căci pentru a o și trăi în act e nevoie de acces în această lume exclusivistă. Nu oricine îl are. Dar, din cîte-mi pot da seama, aceasta e la fel de marginală, ca și existența vieții creștine autentice, azi.

Lumea actuală are acești doi poli. Sunt, pînă la coadă, cele două extreme: acele două tipuri de hrană, esențiale. Trupul nu poate fi vidat de suflet. Undeva în film se spune că Redzepi îmbină rigoarea scandinavă, tocită și cizelată de asprimea climei nordice, cu abundența naturală și parfumată a sudului, căci Redzepi are rădăcini răsăritene, macedo-albaneze, tatăl său fiind de prin părțile lui Tetovo, din nordul Macedoniei. Acolo a mers adesea copil fiind acest faimos bucătar. Și își amintește cu drag de acele locuri. Furtuna lui perfectă pînă acolo și-a întins rădăcinile.  

Scriind aceste lucruri nu mă pot abține să nu-mi amintesc de mesele frugale despre care se pomenește în Vechiul Legămînt și în Evanghelii: pește fript și fagure de miere (Ieșirea 3, 17; Psalm 18, 11; Luca 24, 42; ), dar și prin reprezentările de pe icoanele răsăritene, în special la Cina Mistică și Cina de la Mamvri: miel, pîine, azimă, ceapă, ridichi. Cît de departe sunt toate acestea de scumbriile sechestrate în cocoloașe de aluat, cu pudră pe ele, precum pregătesc cei de la NOMA, amintind cumva de înrobirea vechilor icoane sub ferecăturile greoaie, sub care au fost ascunse secole în șir.

În profunzimile ei cele mai ascunse societatea rafinată caută simplitatea evanghelică, doar că face ocoluri mult prea alambicate spre a o obține. Pînă la urmă tirania acestui carnaval va sorbi din simplitatea cea dintîi, și se va reveni la blîndețea naturii cu adevărat inepuizabile. La simplitatea de nimic mărginită. Pentru că e cu de toate încăpătoare, așa cum ne reamintește și Înțelepciunea lui Iisus Sirah: „Cele dintîi trebuințe pentru viața omului sunt: apa, focul, fierul și sarea, fruntea făinii de grîu, laptele și mierea, sîngele strugurelui, untdelemnul și veșmîntul”. Și mai departe: „Toate acestea sunt bune pentru cei evlavioși, după cum pentru cei păcătoși ele se preschimbă în rele”(29, 26-27).

 

Cele dintîi trebuințe...”, care mai sunt acestea în zilele noastre?         

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

Repost 0
19 février 2016 5 19 /02 /février /2016 19:05
Harper Lee. foto: © LIFE Images Collection, via Getty Images.

Harper Lee. foto: © LIFE Images Collection, via Getty Images.

Chiar dacă Polirom s-a grăbit să traducă noul roman al scriitoarei Harper Lee - astăzi trecută la cele veșnice - Go Get a Watchman (Du-te și pune un străjer), se pare că nu e deloc vorba despre un nou roman, apărut la mai bine de jumătatate de veac de la publicarea romanului care i-a adus autoarei celebritatea mondială, ...Să ucizi o pasăre călătoare (1960), ci despre o primă versiune a celui care i-a adus și Pulitzer Prize, tot atunci.

Vorba e că Harper Lee nu a dus niciodată dorul unei noi scrieri, nu a scris alt roman, și nici nu a declarat vreodată că ar simți nevoia să facă asta. A susținut încă de atunci, că cerneala din pana ei s-a uscat. De-a lungul anilor a trăit în umbra surorii sale, Alice Lee, care a fost întreaga sa viață avocată, și s-a ocupat de drepturile literare ale celei care a fost Harper Lee. Confortul și discreția erau marile ei atu-uri, a constribuit în parte la construirea bisericii Metodiste din orașul Moenroeville, unde a locuit întreaga sa viață. În 2014 sora ei a murit, la vîrsta de 103 ani, iar biograful lui Herper Lee, Charles J. Shields, cel care a publicat în 2006: Mockingbird: A portrait of Herper Lee, susține că apariția acestui nou roman se datorează în chip covîrșitor dispariției celei care a fost Alice. La scurtă vreme de la moartea ei, s-a început promovarea „noului” roman vechi. Adică - lucrurile au scăpat de sub control, și altcineva a dorit să cîștige pe seama scriitoarei aflate încă în viață. Ei bine, la momentul apariției „noului” volum Herper Lee se afla într-un azil, surdă și oarbă, deplasîndu-se anevoie într-un cărucior...Deci, afacerea lui Go Get a Watchman nu mai era în niciun fel diriguită sau controlată de autoarea însăși, ci de cei care vorbesc astăzi în numele ei.

Iată ce scrie Michiko Kukutani: “The depiction of Atticus in ‘Watchman’ makes for disturbing reading, and for ‘Mockingbird’ fans, it’s especially disorienting”. A se mai adăoga, că anume Atticus trebuia să se numească inițial romanul ...Să ucizi o pasăre călătoare. Editorul de atunci a decis altfel, avocatul Atticus a rămas doar personaj. Astăzi, tot altcineva decide cum să arate posteritatea autoarei unui singur roman, care era, foarte adevărat, o perfecționistă, o mare scriitoare.

Herper Lee = ...Să ucizi o pasăre călătoare.         

Repost 0
10 décembre 2015 4 10 /12 /décembre /2015 07:08

Cu greu se poate imagina un gest mai nobil și mai delicat față de o persoană mutată în lumea celor drepți, ca cel pe care-l datorăm doamnei Ana Bârcă și editurii ACS, care au reeditat și adus la zi o carte fundamentală pentru studiul picturii din Maramureș - Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, semnat de Anca Bratu, ed. Meridiane, 1982.

Anca Bratu ne-a părăsit în 3 ianuarie 2011, se împlinesc peste puțin timp 5 ani. Un grupaj de evocări a personalității istoricului de artă, la moartea ei, aici.

Cadoul pe care i l-au făcut cei care au cunoscut-o, apreciat-o și care i-au fost aproape este reeditarea și aducerea la zi a volumului apărut acum 33 de ani. A fost tipărit într-un format foarte accesibil, cu coperți cartonate, cu un design capabil să transmită o lectură adecvată subiectului, care face să se citească imaginile într-un chip cît se poate de accesibil. În 1982, cînd a apărut ediția princeps, nivelul poligrafic din România era departe de cel dorit, astfel că lacuna esențială pentru o carte de atunci, a fost suplinită în chip magistral acum. Mai mult, la data la care Anca Bratu făcea documentarea și fotografierea monumentelor, pictura acestora era nerestaurată, înnegrită, cu numeroase inscripții-parazit etc. La data reeditării și augmentării cărții - majoritatea monumentelor maramureșene sunt restaurate, iar arhitectura și pictura acestora ne apar în toată splendoarea.

Aseară, la Librăria Bizantină, acest volum, scos cu titlul neschimbat - o bijuterie poligrafică -  a fost lansat, cu participarea îngrijitorului de carte, doamna Ana Bârcă, ea însăși istoric de artă, și autorul unui fundamental studiu asupra plasticii arhitecturii rurale, căreia i-au fost alături doamna Corina Popa, profesor la Universitatea de Artă, cea care mi-a predat și mie acum două decenii un foarte consistent curs de istoria artei românești, și ieromonahul Iustin Marchiș. Toți trei au vorbit în chip elogios despre importanța acestui studiu, semnat de Anca Bratu, elaborat inițial ca lucrare de licență, în 1975, și definitivat în 1982, cînd a fost pregătit de tipar. Actualitatea judecăților și alegațiunilor formulate de autor atunci, în anii '70, nu și-au pierdut actualitatea, astfel că cercetarea acum din nou adusă la lumină, devine un instrument atît pentru specialiști, cît și pentru cei care vor să descopere sau să redescopere un tărîm de artă minunat prin istoria sa, dar și prin formele de artă pe care le-a perpetuat (arhitectură, icoane pe lemn și sticlă, obiecte de uz casnic etc.). Este deopotrivă și un ghid unic prin Maramureșul moștenirii artistice.

pagină din albumul Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, 2015

pagină din albumul Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, 2015

Cadoul, cum spuneam, este adresat Ancăi, dar mai ales nouă, celor care fie am consultat ediția princeps pe vremea studenției, fie nu am știut deloc despre această publicație. Cartea Ancăi Bratu ne arată un teritoriu bătrîn de evenimente, istorie, tipare artistice, sensiblități, gusturi, dar care nu reprezintă deloc un teritoriu izolat, autarhic din punct de vedere stilistic, formal, cromatic.

În treacăt fie spus, m-am bucurat nespus, în vara lui 2014, cînd am călătorit și sud-estul Poloniei, zona subcarpatică (Malopolie sau Malopolski), precum și în nordul Slovaciei, unde am descoperit puzderie de biserici și bisericuțe de lemn, admirabil restaurate și acestea, și să constat că bisericile noastre maramureșene fac parte organică și de duh din aceeași salbă bogată de biserici de sat, precum și cu acelea al Maramureșului istoric, care e cuprins și în Ucraina de azi. De asemenea, se mai poate adăoga, că bogata diversitate a acestui tip de biserici este datorată denselor păduri aflate la poalele Carpaților, iar materialul natural a dictat el însuși lexicul și sintaxa acestui tip de arhitectură. 

La Blizne, în Polonia ne-a întîmpinat chiar la intrarea în biserică o imensă Judecată de Apoi, iar la Debno zidurile în integritatea lor erau acoperiți de o „horbotă” inepuizabilă de elemente decorative, florale, geometrice, la Haczowie am remarcat multă narațiune evanghelică, sub forma unor ilustrații populare, în timp ce la Bodruzal (în Slovacia) ne-a întîmpinat un somptuos iconostas baroc, iar pe zidul de nord - o monumentală Răstignire a Domnului. Inventarul acesta s-ar putea desigur extinde, dar nu am în intenție decît a sugera, că bogatul material iconografic din bisericile maramureșene, inventariat cu acrivie și pricepere de către Anca Bratu într-un Indice iconografic (un veritabil dosar arheologic!), este parte dintr-un areal mai amplu, mai deschis către sensibilitatea vizuală romano-catolică și apuseană în definitiv. Altfel spus, deși aflate astăzi într-o periferie a lumii românești, bisericile maramureșene de altă dată făceau parte dintr-un circuit spiritual și artistic european. Iar cartea reeditată și în chip minunat îmbogățită a Ancăi Bratu are menirea să reașeze acele monumente la locul binemeritat, a creștinismului european.  

 

Volumul Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, semnat de Anca Bratu, ACS, 2015 - poate fi și un excelent cadou pentru acest final de an, cînd ne pregătim să cinstim cu bună cuviință Nașterea Domnului Nostru Iisus Hristos.

Repost 0
27 novembre 2015 5 27 /11 /novembre /2015 14:01

Domnul Ștefan Câlția crede în reconstrucția temeinică a comunităților tradiționale rurale. Pentru a asta a depășit stadiul declamațiilor, a discursurilor mlădios îmbrăcate-n cuvinte înțelepte. A revenit în satul natal, la Șona din coasta Făgărașului, și a început să lucreze, cu răbdare mare, cu oamenii locului. S-ar părea, ce i-ar mai fi trebuit unui ardelean, ajuns demult la București, pictor și profesor respectat, cu o sumedenie de discipoli, deveniți și ei faimoși, să-și piardă timpul, și să-și irosească energia pentru sătenii de altădată? A răspuns prin fapte concrete, a creat asociația sătească ȘONA NOASTRĂ, care împreună cu Galeria Posibilă - a pornit mai multe activități pe termen lung.

Satul Șona, satul cu „guruiețe”, a fost printre primele sate colectivizate în epoca sovietizării României. Iar acest fapt a lăsat urme adînci și dureroase în conștiința localnicilor. Țăranii de altă dată au fost forțați să devină muncitori, proletari. Pămînturile le-au fost luate, proprietățile micșorate...Drumul dintre Șona și Făgăraș - de 7 km. - nu mai este la fel de întreținut și pietruit cu grijă, cum era odinioară, în România Mare, cînd era reparat și nivelat chiar de săteni. Acum cei care au lucrat pe platforma industrială a Făgărașului s-au pomenit fără locuri de muncă, cu moșiile recăpătate, cu casele strămoșilor șubrezite, și cu tot mai puțini bani. Dar și un drum de care nu se mai îngrijește nimeni. Situație deloc luminoasă, cu perspective de a reactiva vechile activități sau meserii - aproape nule.

Ei bine, pictorul Ștefan Câlția le spune consătenilor că se poate schimba ceva esențial în această stare de lucruri, și le-a propus să se unească, și să gîndească împreună la nevoile comunității, să fie mai atenți unii la alții. Să pună umărul la cele trebuincioase comunității. Se pot face multe lucruri frumoase în astfel de locuri, dacă există credință în Dumnezeu, spirit întreprinzător, dorință vie de a munci, dar și dărui din rodul eforturilor tale. Lumea de azi nu mai e la fel de simplă, nici la fel de organic legată de natură, cum era cea de acum un secol, de pildă. Ca să nu privim mai mult în istorie. Dar are ceva ce nu aveau strămoșii noștri. Anume: posibilitatea de a vedea lumea, de a învăța de la cei care sunt departe, de la alte neamuri, de a aprecia cît mai just, cînd te întorci, frumusețea și irepetabilul satului românesc. Nu e o imagine sau o descriere idilică, deloc lipsită de temei! Poate se vorbește puțin încă, sau doar pe un ton de excepție de natură exotică, dar tot mai mulți străini se stabilesc definitiv în România, și chiar pe plaiuri rurale, în sate. Poate că unii dintre noi considerăm România ca pe un stat înapoiat, în contrast cu ritmul bezmetic de dezvoltare și tehnologizare al lumii occidentale sau americane, dar trebuie să conștientizăm, că sufletul omului nu are neapărat nevoie de toate acestea. E mereu cineva care ne convinge de una sau de alta, că ne-ar fi de folos sau obligatorii. Cei din sînul altor seminții au înțeles demult asta, și tocmai de aceea vin la noi, să se stabilească în locuri curate, nepoluate, cu peisaj virgin, cu o lume încă sinceră, nemalaxată complet de consumerism și pragmatism.  

Dintre ai noștri, adică oameni precum Ștefan Câlția (cu întreaga lui familie și cei afini cu aceștia), și nu sunt puțini ca ei, își găsesc împlinirea interioară în mijlocul lucrurilor simple, umile, discrete și cuviincioase. Unul dintre ele este și Fierăria lui Lazăr. Este un loc care de curînd s-a primenit cu un inestimabil inventar - sculele și uneltele lui Mihai Vereș, de 87 de ani, din satul Apața, fierar din 1946. O parte dintre acestea sunt expuse de ieri la București, la Kube Musette, de pe Calea Victoriei, în cadrul proiectului ȘONA lui Ștefan Câlția. La deschiderea fierăriei a venit și țăranul care a făcut de-a lungul deceniilor aceste instrumente de oțel, și a spus: „Mă bucur că atît cît trăiesc, uneletele mele ajung într-un loc iubit și prețuit” (citat din ziarul Șona Noastră, nr. 3, august 2015, pag. 3).     

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Expoziția aceasta nu dorește să-l arate pe Câlția artistul, ci pe cei din jurul său, rodul faptelor lor, dovada /dovezile lucrului împreună, spre binele comun al șonerilor. Nu în ultimul rînd, o astfel de expoziție poate fi un ghimpe bun în cugetul acelor citadini, care-și pun prea multe probleme, atunci cînd vor să petreacă timpul liber, la drum lung sau la mall. Poate, că un clește, un ciocan sau o foarfecă, rudimentare, oxidate și obosite, dar făcute de mîna unui om-meșteșugar, proiectate pe un perete alb, imaculat, îi va ajuta să depășească aceste false dileme?      

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015
foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Repost 0
17 novembre 2015 2 17 /11 /novembre /2015 23:29
© vladimir bulat, noiembrie, 2015. David Grossman și traducătoarea a trei cărți ale sale în limba română, Ioana Petridean.

© vladimir bulat, noiembrie, 2015. David Grossman și traducătoarea a trei cărți ale sale în limba română, Ioana Petridean.

 - Asta a afirmat scriitorul israilean David Grossman la finalul întîlnirii sale cu cetitorii, de la Muzeul Țăranului Român. A spus că nu crede în a „doua șansă”, în lumea de dincolo, în Rai sau în Iad. Viața lui este doar asta, cea pe care o trăiește, și nu există o altă lume, cea veșnică, în care să creadă, și să se raporteze la ea. Mie personal mi se pare înfricoșător...avînd faima pe care o are, și canalul de vizibilitate pe care-l posedă, să le irosească în acest chip, unilateral! Grav, și foarte grav a fost că publicul nostru a aplaudat frenetic la afirmarea răspicată a ateismului. Mi s-a confirmat o dată în plus - cît de depeizat este intelectualul, și cît de false sunt, de fapt, pacifismul și dorința de concordie a unor astfel de indivizi, cum e și David Grossman (nu e singurul în lumea lor! Amos Oz e și el un ateu declarat*). Grossman crede în pacea și prietenia cu Palestina. Foarte frumos, se poate spune, dar știe și el la fel de bine că e vorba de iluzii, fantezii & frisoane paradisiace...Israelul nu dorește asta. „Pămîntul Făgăduinței” nu va ceda nici o iotă în favoarea palestinienilor, altfel de s-a fi ridicat acel zid de beton de 8 metri? Prin urmare, NU poți crede în pacea lumii, lăsîndu-L pe Dumnezeu în afara ecuației. Fără El aceste eufemisme,  și „iubiri fraterne” nu sunt decît sporturi ale minții, de scurtă durată.

Păcat, că David Grossman nu a învățat mare lucru după moartea fiului său Uri, în 2006...decimat în tancul în care se afla, de artileria Hezbollah. Chiar intelectualii nu cred decît în puterea magică a propriilor cuvinte, idei, în vraja imaginației și a companiei cu oamenii deștepți, dar necredincioși? Ateismul e morbul pe care l-au inventat-o chiar evreii...poporul ales a lui Dumnezeu. Asta le e revolta, sila, oftica, îmbufnarea & nepăsarea, masochismul la care ei înșiși se supun. 

* a se vedea în acest sens, cartea-confesiune, Evreii și cuvintele, apărută recent.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
20 octobre 2015 2 20 /10 /octobre /2015 09:46
foto: editura Filos

foto: editura Filos

Pentru ca obsesia românilor pentru Nobelul literar să capete oarece consistență și densitate, adică scheletul să puie ceva carne pe el, cartea lui Emil Iordache (1954-2005), Nobelul literar slav, apărută chiar zilele astea (la un deceniu de moartea cărturarului) la editura Filos, se potrivește cum nu se poate mai bine, să ajute acestui fenomen. În ce sens?

Reputatul slavist și traducător, Emil Iordache, a lăsat în urma sa un op în care se ocupă de 11 scriitori care au fost încununați cu premiul Nobel pentru literatură, printre care se află 4 polonezi, 5 ruși, un ceh, un sîrb, din care lipsește proaspăta autoare bielorusă, din simplul motiv, că autorul român absentează dintre noi, în aceste zile în care se discută intens cel de-al 6-lea premiu Nobel oferit limbii ruse...Limbile slave au pînă în acest moment 12 scriitori trecuți în lista Nobel, iar fiecare dintre aceștia a marcat literatura secolului XX, în beletristică, poezie și, recent, în proza documentară, non-ficțională.  

Volumul beneficiază de îngrijirea lui Richard Constantinescu, iar postfața e semnată de Antonio Patraș

Nu știu, nici nu-mi dau seama cum va fi cetită și comentată această carte, dar pot spune chiar de pe acum că un astfel de volum are potențialul necesar (suprem) pentru a alunga stafiile aride și imaginația calpă din capetele celor care încă mai cred că adevărata și marea literatură nu se naște doar din cuvinte, nici pe terenuri mișcătoare, aride, neirigate de veninul tiraniei, de zbucium, contradicții, suferințe, tragedii, războiaie și exil...Dacă ne gîndim la cei 12 slavi, ei toți fie au fost parte a acelor fenomene, fie le-au trăit aievea, pe care le-au vorbit, mărturisit și descris cu maximă onestitate. 

Nobelul literar slav - devine o plarformă necesară pentru înțelegerea lor! 

Și pentru că cea mai puțin cunoscută la noi (după cum mi se pare) rămîne poeta poloneză Wisława Szymborskadeși din opera ei au apărut în limba română 4 cărți, propun în finalul acestor rînduri preliminare, cîteva poeme, apărute pe pagina Institutului Polonez, instituție care este un veritabil model pentru felul în care-și promovează valorile spirituale autohtone, pe toate meridianele lumii! 

Lista completă a scriitorilor despre care a scris Emil Iordache, în Nobelul literar slav: 

1905: Henryk Sienkiewicz (Polonia)

1924: Władysław Reymont (Polonia)

1933: Ivan Alexeevici Bunin (Rusia, în exil)

1958: Boris Leonidovici Pasternak (URSS) – a refuzat premiul!

1961: Ivo Andric (Iugoslavia)

1965: Mihail Șolohov (URSS)

1970: Alexandr Soljenițîn (URSS)

1980: Czesław Miłosz (Polonia-SUA)

1984: Jaroslav Seifert (Cehoslovacia)

1987: Iosif Brodski (SUA-URSS)

1996: Wisława Szymborska (Polonia)

2015: Svetlana Alexievich (Belarus) 

Repost 0
22 septembre 2015 2 22 /09 /septembre /2015 04:56
foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Trebuie să afirm că am avut o oarece tresărire, cînd am ieșit de la Saloanele Moldovei, de la Galeria Brâncuși din Chișinău, și am zărit acest stencil pe balustrada de beton a trecerii de pietoni. Inițial am crezut că era reprezentat chipul lui Baudelaire, apoi, foarte repede mi-am amintit de celebra fotografie a lui Edgar Allain Poe, de fapt celebrul dagherotip din 1848, cunoscut sub denumirea „Ultima Thule”. Un chip devenit canonic pentru întreaga mișcare romantică a Europei. 

Edgar Allain Poe - la Chișinău, în preajma galeriei UAP!

Nicio explicație pentru această apariție nu-mi vine în minte. Proximitatea, cred, este o pură întîmplare, cum și faptul că în acest pasaj subteran vezi adesea trubaduri, interpretînd cîntece de inimă albastră - este rodul hazardului. Nu sunt capabil să speculez pe seama unor stenciluri, devenite pentru unii celebre. Dar nu pot să nu mă întreb asupra abisurilor în case se scufundă un mare oraș...Și acest gînd mi s-a întărit cînd am văzut, zilele trecute, o altă ciudățenie: o placă neagră, din marmură, care-l comemorează pe nimeni altul decît pe Cuviosul Paisie Velicikovski, despre care s-a adunat deja o enormă bibliografie, și aceasta tot crește. Ei bine, e vorba despre cineva care a reînnoit viața duhovnicească în Moldova, și în spațiile slave. A tradus Filocalia în slavona bisericească, și a contribuit la reînsuflețirea isihasmului în mediile monahale prin care a trecut (inclusiv - mănăstirea Neamț). Biserica rusă l-a trecut în rîndul sfinților în 1988, iar biserica românească - în 1992. 

Pentru cei care au instalat această plăcuță comemorativă Paisie Velicikovski este un „activist religios și teolog”... dar mai presus, o „personalitate ucraineană notorie”. Niciodată nu m-am gîndit la originile ucrainene ale cuviosului, deși știu că era născut la Poltava. Desigur, nu putem nega originile nimănui, dar cînd știm cît de legat a fost acesta de mediul sihăstresc al zonei Buzăului, unde l-a avut ca povățuitor pe nimeni altul decât pe starețul Vasile de la Poiana Mărului, și la faptul că a petrecut circa 4 ani în Țara Românească - amănuntele familiale devin aproape caduce. Nu mai vorbim aici de lunga tradiție de la Secu și Neamț, unde Paisie, revenit cu o comunitate din Sfîntul Munte, a dat noi sensuri trăirii duvovnicești, activității editoriale și poligrafice.

Ideea e că o astfel de evocare, trunchiată, schimonosește dimensiunea reală a unei personalități, cum și cea a lui Poe, care se rememorează pe o banală balustradă de beton a unui pasaj subteran, nu este tocmai contiguă cu impactul operei pe care a lăsat-o. Și dacă vorbim despre plăcuța dedicată lui Paisie Velicikovski, lucrurile sunt cu atît mai grave cu cît numele acestuia a fost conferit unei școli duminicale (încă din 2008), care-și desfășoară activitatea în incinta bisericii cu hramul Sfîntul Vladimir. Copii vor ști numai că Velicikovski e doar al ucrainenilor, și că a fost un „renumit teolog” etc.?

Chiar în toți acești ani nimeni nu a remarcat și nu a observat dimensiunea vădit diminuată a acestei personalități, așa cum reiese acesta din inscripțiile gravate pe suprafața acestei plăcuțe comemorative? Atenție și la ortografierea numelui Velichkovskyi, care aparține wikipediei în versiunea engleză, dar prenumele acolo e, Paisius.  

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Repost 0
17 septembre 2015 4 17 /09 /septembre /2015 08:07

Au fost zile nebune pentru mine, și am ratat să consemnez că cel mai important compozitor al zilelor noastre, Arvo Pärt, a împlinit frumoasa vîrstă de 80 de ani!

Suntem contemporani cu el, și asta ne face viața mult mai frumoasă, mai bogată duhovnicește, și estetic. Dar îmi place să zic, că duhovnicește, căci dimensiunea profund creștină a compozițiilor sale îi ridică opera de-asupra tuturor altor încadrări, clasificări sau înțelegeri...

Atunci când am descoperit, de pildă, Tabula Rasa, am înțeles că anume epocii noastre îi sunt rezervate cele mai profunde experiențe umane, traume, dereglări, sfîșieri și metamorfoze, că sunt lucruri mai groaznice decît moartea, după vorba Annei Ahmatova. Iar Fratres, An den Wassern zu Babel și Silouan's Song mi-au întărit credința, că anume sunetul e acea stihie care ne întărește vederea lui Dumnezeu.

Casa de discuri ECM a scos cu această ocazie o selecție făcută de anfitrionul ECM, Manfred Eicher, Musica Selecta.

La Mulți Ani fericiți, domnule Arvo Pärt!  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Diariu
commenter cet article
3 septembre 2015 4 03 /09 /septembre /2015 08:29

În 2 septembrie, superba Patricia Kopatchinskaja ne-a încântat la București din nou, în cadrul Festivalului ENESCU, interpretând ceva esențial din compozitorul armean Tigran Mansurian, „Four Serious Songs“ (2006), care este una din creațiile de vârf ale acestui compozitor contemporan. Este un compozitor profund, atipic, alergic la invazia comercialului, angajat la dramele profunde ale armenității. În „nomenclatorul” internațional compoziția aceasta se numește Concerto No. 2, și astfel figurează pe discul ECM, Quasi parlando, 2014.

Desigur, pentru snobii muzicii clasice pestația Patriciei Kopatchinskaja a părut una inadecvată, dură și poate nițel nedemnă de un interpret de factură academică. Dar tocmai asta e! Kopatchinskaja nu este un astfel de muzician, lumea ei e alta, diferită, esențialmente de altă natură. Deși are o instrucție academică clasică foarte solidă (a făcut vioară și compoziție la Viena), artista a căutat alte temeiuri prin care să se afirme, printr-un alt fel de polifonie, mai degrabă, monodică, atonală, cea a muzicii pure, i-aș spune...A reiterat această pasiune de-a lungul anilor, apropiindu-se temeinic de creația unor compozitori contemporani, precum: Kurtág, Ligeti, Ustvolskaya, Eötvös, Yoffe, Zykan, Gerald Resch, Mansurian. În această seară Kopatchinskaja a interpretat cu multă vervă din creația lui Mansurian - lucrarea deja amintită. Acest Concert pentru vioară și orchestră de coarde a fost dedicată de către compozitor lui Levon Chilingirian, profesorul și violonistul care a condus Camerata Nordica.

În 2011 Mansurian i-a dedicat și Patriciei Kopatchinskaja o Romanță, cea care este inclusă pe discul anterior citat.

În această toamnă Patricia va lansa compact discul Take Two! A CD AGAINST SOLITUDE, care va fi un aiuritor tur de forță, în care a inclus compoziții muzicale scrise de-a lungul a mai bine de un mileniu, de la misteriorul Winchester Troper (un manuscris datat cu anul 1000) până la Heinz Holliger și Jorge Sanchez-Chiong. Ultima piesă va fi din Bach!

M-a impresionat profund faptul că Patricia Kopatchinskaja a evocat-o în timpul recitalului

pe Mihaela Ursuleasa, prietena ei, care a părăsit această lume la doar 33 de ani, la Viena, în 2012.

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
4 juillet 2015 6 04 /07 /juillet /2015 13:45

Se rotunjesc în curînd 4 ani de cînd stăteam, într-o dimineață de iulie (11.07.11), pe peronul semi-pustiu al gării centrale din Praga, și scrutam cu luare aminte acest monument. M-a cucerit prin simplitate, firesc, prin faptul că-mi evoca romanul Austerlitz, a lui W.G.Sebald. Era un monument dedicat memoriei copiilor salvați de urgia nazismului, care se abătuse peste Cehia anului 1939. Nu știam atunci că, de fapt, bărbatul care ține un băiețel în brațe, cu o fetiță lîngă, stînd în picioare lîngă o valiză din aceea pătrățoasă cu care tații noștri mergeau la armată...că acel bărbat este o personalitate anume, care trăia încă - Sir Nicholas George Winton.

Azi am aflat că marele filantrop, bancher și un discret longeviv, s-a mutat la Domnul, la vîrsta de 106 ani.  Acesta a salvat de Holocaust 669 de copii, fapt despre care a povestit lumii de-abia peste 50 de ani. O jumătate de veac a tăcut , nici măcar propriei sale soții, daneza Grete Gjielstrup, nu i-a mărturisit despre faptele sale de a fi salvat un număr atît de mare de copii cehi.

Probabil că a fost printre ultimii supraviețuitori ai evenimentelor petrecute în anticamera celui mai cumplit război, prin care a trecut Europa în toată istoria ei. Și care a arătat o maximă dicreție, pe măsura faptelor sale de omenie, risc, filantropie și iubire față de oameni! Omul a făcut ce a știuit mai bine, cu tălcuri adănci, fără să aștepte vreo răsplată. Un astfel de om reabilitează din plin orice abatere specifică umanității, și ne face să amînăm concluzia că omul este o ființă esențialmente decăzută...

Ne simțim mîndri de a fi măcar contemporani cu astfel de oameni, chiar dacă propriile noastre fapte sunt departe de a fi ca ale lor.  Noi rămînem în umbră, dar scrutăm faptele luminoase ale lui Sir Nicholas George Winton, pe care le avem mereu în față.   

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Repost 0