Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

3 juillet 2015 5 03 /07 /juillet /2015 08:14

Astăzi e ziua de naștere a lui Petre Leșcenco (1898-1954) - este una din numeroasele victime ale GULAG-ului românesc, dispărut la penitenciarul din Târgu Ocna, după ce în 1951, în timpul unui concert în Brașov (pe atunci, Stalin), fusese arestat și trimis la canalul Dunărea-Marea Neagră. 

Petre Leșcenco era un personaj pitoresc al lumii bucureștene interbelice, un adevărat personaj de roman, care a trecut prin urcușurile și covorîșurile caracteristice unei vieți de boem, și vedetă a unei mari metropole. A deținut cîteva localuri, prin care au trecut numeroase nume ale scenei muzicale românești și europene. Dar cel mai faimos a fost localul La Leșcenco, de pe Calea Victoriei. În 7 februarie a anului 1937 aici a cîntat marele cîntăreț Fiodor Șaliapin. Aici s-a produs și cîntăreața Alla Bayanova.

Probabil, că dacă dispariției lui Leșcenco nu i-ar fi supraviețuit eroica sa soție - Vera Leșcenco (Belousova), care s-a luptat întreaga sa viață să-i găsească mormîntul, dar să-l și reabiliteze în fața autorităților sovietice - am fi știut mult mai puține despre celebrul bard, compozitor, muzician, artistul Petre Leșcenco. Vera Leșcenco i-a dedicat soțului său, cu care a trăit doar 9 ani, și cu care s-a văzut ultima oară cu puțin înaintea extrădării sale în URSS, în 1952 un volum de memorii, apărut în 2009, cu puține zile înaintea adormirii sale în Domnul. Volumul este intitulat: Скажите, почему?!  (Spuneți-mi, de ce?), reeditat de curînd, dar nedifuzat încă, din motive care nu au încă o explicație publică.

Cu patru zile înaintea morții sale, Vera Leșcenco semna această dedicație pe unul din exemplarele cărții, care mi-a parvenit deja după aflarea veștii că ea nu mai este cu noi...

A murit, cred, neîmpăcată, pentru că nu a aflat nimic concret despre ce s-a întîmplat cu Petre din momentul despărțirii lor, ani în care a așteptat măcar să poată aprinde o lumînare la mormîntul său. L-a pomenit, și s-a rugat pentru sufletul său 57 de ani. O viață întreagă. Și-ar fi dorit să-și doarmă somnul de veci alături de cel care a fost Petre Leșcenco. Din păcate, încă un mare necunoscut pentru lumea românească...Poate că traducerea cărții de memorii despre care am făcut vorbire, să redeschidă interesul pentru o personalitate a lumii muzicale românești!?      

„Bucură-te, sufletul meu” - Petre Leșcenco

Traducerea dedicației semnate de Vera Leșcenco: „Omule drag și bun, păstrează vie memoria lui Petre Leșcenco! Pentru Vladimir de la Vera Leșcenco. Închinăciune Bucureștiului, atît de iubit de mine, și tuturor celor care-l cinstesc pe Petre Leșcenco. 15.12.(20)09 Moscova”.

 

În 19 decembrie Vera Leșcenco a închis ochii pentru totdeauna. 

Dar Petre Leșcenco ne va cînta mereu - „Bucură-te, sufletul meu”. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
15 juin 2015 1 15 /06 /juin /2015 07:56

Pe Vadim Neselovskyi l-am ascultat pentru prima oară live anul trecut, la Tulcea. La ediția inaugurală a festivalului DobroJazz. Atunci nu era lider, era doar pianistul invitat a lui Moscow Art Trio. A avut o prestație extraordinară!

În 14 iunie Neselovskyi a prezentat împreună cu Arkadyi Shilkloper  programul DUO for ONE, la Institutul Francez din București.

Trebuie spus din capul locului că este prima întîlnire la București a doi jazzmeni de un așa calibru, care vin din țări vecine, Neselovskyi este ucrainean, iar Shilkloper - rus, cu discrete rădăcini evreiești.  Ei cîntă de ceva vreme împreună, au și două discuri deja editate: Last Snow (2013) și Krai (2014). Pe primul apărea o piesă care a dat genericul acestui program, Duo for One, care va deveni un brand pentru jazzul în formula de duo: pian & instrumente de suflat.  Unde intrepătrunderea rezonanțelor sonore este nu doar una spațială, ci și fizică.  

foto  © vladimir bulat, 14.06.2015

foto © vladimir bulat, 14.06.2015

Neselovskyi în acest moment se află aproape de apogeul creativității sale. Iar aceasta întîlnește în chip perfect măiestria fantastică, disponibilitățile și maturitatea artistică a lui Shilkloper. Astfel că cei doi pot oferi adevărate momente de reverie componistică și interpretativă, pe care nu le mai poți întîlni la artiștii cu o agendă vînjos „articulată” de operatorii culturali, de producători, manageri, agenți etc. Este chiar acea diferență pe care ți-o poți permite cînd ești un creator perfect liber, relaxat, sincer și instruit într-o școală muzicală de factură clasică, cum a fost cea a fostului imperiu sovietic! Nu mi-este frică să o spun: școala sovietică de artă a fost una inegalabilă. E oare întîmplător, că Vadim Neselovskyi este Assistant Professor la Berklee College of Music?  Iar Misha Aplerin este profesor la Academia de muzică din Oslo? Că Patricia Kopatchinskaja, Khatia Buniatishvilli, Vladimir Spivakov,  Eduard Kunz și Evgeny Kissin - sunt printre cei mai cotați și apreciați interpreți de repertoriu clasic din lume, și acest fapt e mai presus de orice tăgadă...Asta ca să mă refer doar la cei din generația mai tînără. Nu-mi propun să fiu polemic. Constat și consemnez. O spune răspicat și un fantastic muzician de origine armeană, foarte apreciat și la noi în România, Tigran Hamasian. Și nu oriunde, ci în The Guardian, poate cea mai serioasă publicație de mare tiraj europeană: "We can be grateful to the old Soviet Union that we had classical education systems in place". Marele și autenticul jazz ne este dăruit de oameni cu o solidă instrucție clasică, însușită pe lîngă mari profesori.

Ei bine, astfel tranșate lucrurile, pot conchide că am asistat aseară la un show indimenticabil, cum nu se întîmplă prea des. Cel puțin nu - la București!

foto  © vladimir bulat, 14.06.2015

foto © vladimir bulat, 14.06.2015

Repost 0
8 juin 2015 1 08 /06 /juin /2015 11:30

zice Léon Bloy - aceea de a nu fi sfânt”.

Cu aceste cuvinte își încheia ieri - în Duminica Tuturor Sfinților - cuvîntul de învățătură de la finele Dumnezeieștii Liturghii, P.S. Alexander Golitzin, episcopul de Toledo al Diocezei Bulgare (SUA), în biserica mănăstirii Stavropoleos din București.

Este a doua oară cînd această personalitate a ortodoxiei contemporane coslujește la altarul vechiului locaș. Acum aproape un deceniu era ieromonah, acum a revenit cu statutul de deținător al catedrei episcopale. Dar a rămas aceeași persoană. Este absolut impresionant să vezi, cum arată și trăiește un autentic ortodox, devenit ierarh, în tumultuoasa lume a SUA: slujește și binecuvîntează discret, fără emfază, vorbește rar, înțelept, cu maximă claritate, și-i privește pe cei din preajma-i cu deplina speranță că oricare poate păși sau este deja pe calea sfințeniei. Tocmai de aceea, în scurta dar atît de consistenta sa predică, P.S. Alexander a vorbit mai ales despre lucrarea Sfîntului Duh, Care s-a revărsat peste noi la nașterea bisericii, și mereu ne unește pe toți, și pe cei din trecut, și pe cei de pe murii pictați ai locașului sfînt, dar și pe cei pe care i-am cunoscut și îi cunoaștem aievea, acum. Pogorîrea Sfîntului Duh ne adună pe toți laolaltă, pentru că suntem Corpul Bisericii, iar Aceasta - Una este.

În lumea românească s-au tradus doar două dintre scrierile sale, și se cunosc acestea: Mistagogia — experiența lui Dumnezeu în Ortodoxie. Studii de teologie mistică (ed. Deisis, 1998) și Mărturia vie s Sfântului Munte (Institutul Biblic și de Misiune a BOR, 2006). Desigur, bibliografia vlădicăi este mult mai consistentă. 

Cît de frumoasă a fost Duminica Tuturor Sfinților după rostirea P.S. Alexander Golitzin, care a pus busola conștiinței noastre să fie mereu orientată, cu bucurie, spre Hristos, la Care putem ajunge alături de oameni, și prin semenii noștri! 

Repost 0
3 juin 2015 3 03 /06 /juin /2015 15:38

Nu am știut despre el nimic. Până nu i-am descoperit mormîntul. Din întîmplare. Dar ceea ce am văzut - m-a încîntat. E, poate, dintre cele mai cuviincioase locuri de veci din Cimitirul Central din Chișinău. Pentru că și biografia sa spune, că Gheorghe I. Cozub a fost un om cuviincios, de onoare și un adevărat și creator oenolog, cel care e responsabil de multe bijuterii bahice moldovenești. A fost printre victimele așa-zisei perioade a restructurării sistemului sovietic (campania anti-antialcoolică, care a debutat în mai 1985), înainte ca acesta să se fi prăbușit cu totul, spre a nu mai fi...

Monumentul funerar este din marmoră neagră, în care e cioplit chipul celui trecut din această lume, precum și un butaș de viță-de-vie. 

Gheorghe I. Cozub este cel care a dus faima vinului Xeres (Xérès) pe noi culmi, și a făcut ca despre acest vin să se vorbească pe plan internațional, conferindu-i noi și neașteptate valențe, față de cel spaniol, originar. Acum vinurile Xeres de Ialoveni sunt un brand în sine. Recunoscut internațional. Și existența acestuia o datorăm celui care a fost maestrul-oenolog, Gheorghe I. Cozub (1937-2009).

Mormîntul lui Gheorghe Cozub. foto: © vladimir bulat, 2015.

Mormîntul lui Gheorghe Cozub. foto: © vladimir bulat, 2015.

Epitaful e gravat în limba rusă. Acesta rezumă esența existenței acestui om, despre care moldovenii știu puține. Dar ar trebui să știe - pentru a-i cinsti memoria, opera și viața bogată pe care a trăit-o, plină de demnitate, profesionalism, dăruire și iubire pentru vița-de-vie, și toate splendorile ce se pot rafina din mustul ei unic. 

Tălmăcirea de pe acest epitafiu ar suna astfel:

 

Să umplem cupa cu sucul viței,

pînă arșița e încă de răsărit ascunsă,

Tu spui, că vinul e amar? În el e tăinuit - 

Adevărul.  Acesta este amar oricînd.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
13 mai 2015 3 13 /05 /mai /2015 23:34

Nu am fi știut că la Slobozia a existat în plin război al II-lea mondial o orchestă de jazz, dacă nea Costică Acsinte (1897-1984), fotograful, nu ne-ar fi lăsat această fotografie-document! E anul 1943, și lumea se bucură de viață!

Să ne bucurăm și noi, privind acești oameni minunați în ochi, căci majoritatea ne privesc pe noi, din vechimea ce se îngemănează cu al optulea deceniu. Sau poate chiar cu veșnicia însăși...

 

Arhiva fotografică a lui Costică Axinte de-abia a început să fie studiată, analizată, publicată. Poate fi accesată și online.

CA_20131112_031 / Costache Acsinte, 1943

CA_20131112_031 / Costache Acsinte, 1943

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
8 mai 2015 5 08 /05 /mai /2015 12:59
Nicon MLADIN în Sala de Muzică a Palatului Cantacuzino. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Nicon MLADIN în Sala de Muzică a Palatului Cantacuzino. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Nicon este fiul unor artiști cu o bună așezare a talentului pe care puțini o mai au, și pe care-l cunosc aproape de la naștere. L-am văzut de cînd era un puști, crescînd, evoluînd, și l-am ascultat de cîteva ori la „seratele” de la Stavropoleos. Pe măsură ce creștea, prezențele lui la acele „serate” erau mai puțin frecvente. Dar Nicon muncea enorm la pian. O făcea cu discreție și dăruire. Anul trecut l-am ascultat interpretînd la el acasă, unde ne-a uns pe suflet cu cele oferite.

Aseară l-am auzit din nou, cu două cicluri din epoci diferite, intrepretate la un pian Steinway & Sons, de epocă, se spune că e de pe la 1910. A început cu „Fantasiestücke” de Schumann, și a continuat cu una din cele mai fantastice realizări pentru piano solo -  „Pictures at an Exhibition” a lui Modest Mussorgski. Ambele cicluri au de-a face cu arta vizuală. Și era firesc, cred, ca printre primele sale prezențe publice de la București ale lui Mladin, de la debutul stagiului său vienez, să aibă legătură cu arta vizuală. Poate la fel de firesc, pe cît de organică a fost și nașterea ciclului Pictures at an Exhibition”, din expoziția lui Viktor Hartmann, organizată de criticul Vladimir Stasov, în primăvara anului 1874! Hartmann a murit destul de tînăr, și lucrările lui - se spune - aproape că nu se cunosc. Dar Mussogrski i-a înveșnit opera de arhitect și artist, cum numai un mare compozitor a putut să o facă! Iar Nicon Mladin m-a făcut să simt cu vîrf de măsură acest lucru. Mai ales că nu am ascultat niciodată pînă acum acest ciclu la piano solo, ci doar orchestrat...Iar prin Schumann Nicon mi-a reîmprospătat în memorie picturile uneori aspre, alteori, edulcorate și de neuitat, speficice epocii romantismului, ale compatriotului său, Friederick David Caspar.

Recunosc că după concert nu am mai obosit să tot caut alte și alte interpretări ale acelor cicluri muzicale, pentru a-mi da seama, unde se poziționează Nicon Mladin în această „constelație”. Și am constatat că nu foarte multă lume s-a aventurat pe acest tărîm, și mi-am mai dat seama că, mai ales în cazul lui Mussorgski, el este „vizitat” îndeosebi, și mai ales de cei din spațiul slav, sau de cei care au folosit și folosesc în formarea lor muzicală aceiași „lingua franca”, a fostului și eternului imperiu țarist-sovietic-rusesc. Iată doar cîteva nume de rezonanță maximă, care interpretează  magistral Pictures at an Exhibition: Horowicz, Kissin, Mihail Pletnev, Khatia Buniatishvili, Alexandr Yakovlev etc. Dar nu poate lipsi din această înșiruire și o splendidă excepție, cea a pianistei germano-japoneze, Alice Sara Ott, care iese pe scenă spre a interpreta acest ciclu cu pioarele goale, iar recent a lansat The Chopin Project, împreună cu muzicianul islandez, Ólafur Arnalds.

 

Mulțumesc, Nicon pentru toate aceste descoperiri! Nu te opri din acest mers, a cărui cadență matură am admirat-o aseară...Ești, cu certitudine, pe calea cea bună.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Spiritualia
commenter cet article
7 mai 2015 4 07 /05 /mai /2015 11:50

O veste tristă ne sosește astăzi de la Chișinău.

Unul dintre graficienii care ne-au marcat din fragedă copilărie dar și adolescența, iar apoi, maturitatea, Isai CÂRMU nu mai este. Este o pierdere ireversibilă pentru întreaga noastră artă și cultură, căci am pierdut un incontestabil reper. A fost pentru cîteva generații o adevărată bornă artistică, și un far spre care ne ținteam ochii. Pentru că ne-a arătat cu adevărat, cum trebuie să arate cartea.

Orice carte ilustrată de el era (și va rămîne!) o bucurie desăvîrșită, care acum ne va lipsi. Dar cine suntem noi să alegem, să fim nemulțumiți? Dumnezeu a ales. L-a chemat pe artist la EL, căci noi am avut deja bucurii destule, de-a lungul deceniilor, pe seama artei lui Cârmu. 

Pe curînd, și la revedere în Ceruri!

Am la îndemînă acum elegantul volum cu Lirica lui Francesco Petrarca, scos în 1975, la editura Cartea moldovenească din Chișinău (în traducerea lui Pavel Darie), cu o prezentare grafică de Isai Cârmu, din care redau vizual cîteva repere. Cartea a apărut într-un tiraj de 5000 de exemplare, iar unul dintre ele a ajuns și la București, unde l-am cumpărat anul trecut de la niște copii, de pe stradă...Acum acest volum a devenit cu adevărat de neprețuit! O perlă.

În 1982 editura Literatura artistică, tot din Chișinău, a publicat albumul Isai Cârmu, cu o selecție amplă din creația de grafician, și maestru al cărții. Este și aceasta o raritate bibliografică.  

Isai CÂRMU: 1940-2015
Isai CÂRMU: 1940-2015
Isai CÂRMU: 1940-2015

Biblioteca Națională a RM a editat, în 2010, o broșură cu o biobliografie, dedicată operei lui Isaie Cârmu (astfel apare pe coperta publicației prenumele artistului), un ghid exhaustiv prin creația artistului (alcătuitor: Svetlana Miron), care este disponibilă on-line.

Repost 0
18 avril 2015 6 18 /04 /avril /2015 00:41

Numele lui nu spune mare lucru, cred, aproape nimănui din domeniul artei moderniste, chiar dacă scurta lui carieră s-a consumat în Franța, unde a și murit acum 110 ani, în martie. Ultimii patru și i-a petrecut într-un azil de boli nervoase - o boală ereditară i-a curmat de timpuriu talentul și viața.

Fyodor Botkin a fost un artist care, deși s-a pregătit să fie matematician, absolvind strălucit și facultatea de drept, a lăsat o galerie memorabilă de portrete și panouri decorative, risipite prin muzeele periferice ale imensului imperiu sovietic, sucombat acum un sfert de veac. Lucrările sale sunt de văzut la Perm, Sratov, Omsk, Irkutsk, Habarovsk, Tașkent, Baku...

Printr-o minune, unul dintre cele mai frumoase portrete de femeie a nimerit și în Muzeul Național de artă al Moldovei, din Chișinău (MNAM). Acesta a fost expus în expoziția Călătorie în timp (artă rusă de la sf. sec. XIX-lea-înc. sec. XX, din colecția MNAM), la finele anului trecut. 

Datele despre artist sunt puține și neclare (a urmat studii de artă în Italia și Paris), dar se știe că după moartea lui, fratele acestuia i-a adus operele rămase în Rusia, unde s-au risipit prin diferite colecții, probabil publice și private.

Portret de femeie” - este o operă care poartă oarecum amprenta stilisticii Art Nouveau și Secession, care în Rusia au fost dezvoltate de asociația Mir Iskusstva. Cel mai interesant e că pictura discutată nu se poate încadra foarte ferm într-un curent anume, căci Botkin a „forjat” meticulos propria lui sensibilitate pentru chipurile melancolice, cu ochii închiși, cu capetele aplecate ușor, căutat, oarecum teatral. Părerea mea este, că în aceste două tablouri e vorba despre unul și același model. Nud pe fundalul covorului l-am descoperit absolut întîmplător, dar asta m-a făcut să înțeleg un anume atașament al acestui artist, pentru un anumit fel de tipologie umană. Acest atașament are, cel mai probabil, o explicație psihologică. Propria lui morbiditate - despre care se afirmă în referințele despre artist - își găsește pandantul în melancolia acestui tip de constituție fiziognomică, cel mai adesea feminină. Lucrarea „Nud pe fundalul covorului” devine un nesperat pandant pentru tabloul de la Chișinău, și doar timpul, asistat de un cercetător cu imensă răbdare și intuiție, ne va devoala misterul: cum de aceste două portrete au ajuns atît de departe unul de celălalt...și se reîntîlnesc într-o construcție aleatorie, într-o hermeneutică minimală, dar nu mai puțin necesară pentru redescoperirea unui artist uitat, pe nedrept ignorat atît de istoria modernismului european, cît și de inventarele artei ruse din perioada anului 1900.

De-abia de curînd, o serioasă cercetătoare din Rusia, Olga Davîdova l-a inclus pe Botkin în fundamentala ei cercetare, pe care a intitulat-o Iconografia modernismului, БУКСМАРТM. 2014, 512 pag.    

„Portret de femeie”, MNAM, foto ©vladimir bulat, noiembrie 2014.

„Portret de femeie”, MNAM, foto ©vladimir bulat, noiembrie 2014.

„Nud pe fundalul covorului”, foto ©Galeria Elysium (Moscova).

„Nud pe fundalul covorului”, foto ©Galeria Elysium (Moscova).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
1 avril 2015 3 01 /04 /avril /2015 21:42

Respect enorm cugetarea lui Tigran Mansurian, care se referă la ”Gurdjieffian silence immaculate”, și pe care nu am regăsit-o nicidecum în ceea ce au oferit muzicienii de la Gurdjieff Folk Instruments Ensemble (GFIE), care au ”prestat” cuminte și fără splendoare, la București, în seara zilei de 26 martie...

Recunosc, așijderea, că am așteptat cu însuflețire acest concert vreo două luni de zile, avînd în cap crescînda dezamăgire care s-a instalat la apariția CD-ului celor de la GFIE, apărut în 2011 la ECM, pentru că înregistrarea mi s-a părut pe cît de plată, pe atît de ”barocă” și ”înzorzonată” față de tot ce știam în materie de recuperare a moștenirii lui Gurdjieff în spiritul ”folk music” etc. Nu regăseam nimic din magistralele prelucrări realizate pentru pian de Thomas de Hartmann, nici din splendidele interpretări ale unor: Cecyl Lytle, Keith Jarrett, Anja Lechner, Francois Couturier, Vassilis Tsabropoulos, Wim van Dullemen ș.a. Deci, reîntîlneam/reauzeam muzica ”mistică” și ”folklorică” a lui Gurdjieff interpretată la instrumente etnice, specifice Caucazului, și nu numai. Reducerea dimensiunii mistice, a prelucrării culte a tradiției muzicale din amplul areal, multicultural, al bazinului Mării Negre, rescrise de Gurdjieff, la aranjamentele muzicale făcute de Levon Eskenian - o găsesc forțată și simplistă chiar! Este, în opinia mea umilă, problematică și schematică. Și nu e vorba aici de priceperea sau iscusința muzicianului, ci vorbim în special despre excelența care face diferența. Care în acest caz - a lipsit. Sau și mai exact - a strălucit în deplină contumacie...

Totuși, mă așteptam ca spectacolul live să fie altceva, de aceea am așteptat cu înfrigurare și emoție evenimentul. Dar concertul din 26 martie mi-a spulberat orice emoție, așteptare sau ispită de a crede că e mai mult decît este. Desigur, Gurdjieff face parte din constelația selectă a ”marginalilor” erei convulsive a secolului XX, dar nu se ridică la înălțimea unor nume iconice precum cele al unor: Giacinto Scelsi, John Cage, Luigi Nona, Benjamin Britten, Arvo Part ș.a. Numele enumerate sunt piscuri ale componisticii de factură avangardist-contemporană, în timp ce moștenirea muzicală a lui Gurdjieff se înscrie firesc în curentul reacționar, conservator și ”cuminte” al componisticii veacului. Cu toate acestea, anume nume de prim rang de muzicieni și interpreți s-au apropiat de această tradiție spiritualistă, tocmai pentru a purta un dialog echidistant și aprofundat cu aceasta.

O spun abrupt, cei de la GFIE nu au făcut o figură prea convingătoare acestei apropieri, iar conducătorul lor, tînărul, dar încă (sau deja) ”necoptul” Levon Eskenian, a făcut o figură de elev conștiincios, dar prea șubred în tentativa sa de a-l percepe în profunzime pe versatilul Gurdjieff, muzicianul, culegătorul de folklor, și de artefacte ancestrale etc. Nu m-a mișcat deloc felul celor de la GFIE de a interpreta Gurdjieff, nici felul lor de fi ei înșiși muzicieni. Cred cu tărie că oricît de ”marginală” ar fi (sau ar părea) muzica lui Gurdjieff, ea nu poate fi epuizată doar prin prisma ”filonului” ei folkloric, tradiționalist, ”neaoșist”, cum au propus de l GFIE, folosind probabil silogismul simplu: dacă Gurdjieff a fost armean, și noi suntem armeni, înseamnă că tot ce a lăsat acesta poate fi la îndemîna și la înțelegerea noastră...

Să fiu bine înțeles, e o chestiune de maturitate deplică ca să te apropii de acest autor. Și nu de enticitate. Așa cum Armen Margaryan sau un Sokratis Sinopoulos, de pildă, care sunt maieștri ai kemanche-ului nu se pot ridica la nivelul și înălțimea excelenței unui Kayhan Kalhor, tot astfel nici Levon Eskenian nu poate încă aspira la ”podiumul” abisal al lui Keith Jarrett, care l-a aprofundat pe Gurdjieff într-o înregistrare epocală, unică, cu Sacred Hymns, în îndepărtata primăvară a anului 1980! Această din urmă realizare este, cred, un ”compendiu” obligatoriu pentru oricine dorește să se „înfrupte” cu adevărat din adînca muzică a lui G. I. Gurdjieff.

GFIE cel puțin pe mine nu m-au convins deloc.

Păcat! Pentru că cei care nu au știut, nici nu au aflat. Au rămas în bezna lor. Undeva între piscurile înalte și dealurile ce tind agale spre cîmpie...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Radicalisme
commenter cet article
3 mars 2015 2 03 /03 /mars /2015 09:57
Adevăratele femei ale lui Boris Nemțov

În avalanșa de poluări, presupuneri, teorii și conspirații generate de asasinarea sălbatică a lui Boris Nemțov, îmi este drag foarte să mă uit la chipurile acestor trei femei, din prim-plan.

Cea cu fesul galben pe cap este fiica, Janna Nemțova, cea de alături, este mama ei, Raisa, fosta soție a lui Nemțov, cu care a păstrat cele mai cordiale relații, iar femeia din spatele tinerelor femei - mama celui ucis, Dina Iakovlevna Eidman (născută în 1928), cunoscut medic pediatru. Toate au fost prezente la Marșul funerar din 1 martie, de la Moscova. Acest ”Marș anticriză” fusese planificat să fie cu prezența lui Nemțov, dar a devenit un marș de despărțire de Boris Nemțov, asasinat în noaptea spre 28 februarie, în preajma Bisericii Sfântul Vasile Blajinul, din Piața Roșie din Moscova.

Fotomodelul, Anna Durițkaia, cu care Nemțov era în momentul asasinării, a zburat chiar azi la Kiev, fără a participa la înmormîntarea fostului său iubit.

N.B. fotografia mi-a fost pusă la dispoziție de o prietenă jurnalistă, din Moscova.

Repost 0