Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

27 novembre 2015 5 27 /11 /novembre /2015 14:01

Domnul Ștefan Câlția crede în reconstrucția temeinică a comunităților tradiționale rurale. Pentru a asta a depășit stadiul declamațiilor, a discursurilor mlădios îmbrăcate-n cuvinte înțelepte. A revenit în satul natal, la Șona din coasta Făgărașului, și a început să lucreze, cu răbdare mare, cu oamenii locului. S-ar părea, ce i-ar mai fi trebuit unui ardelean, ajuns demult la București, pictor și profesor respectat, cu o sumedenie de discipoli, deveniți și ei faimoși, să-și piardă timpul, și să-și irosească energia pentru sătenii de altădată? A răspuns prin fapte concrete, a creat asociația sătească ȘONA NOASTRĂ, care împreună cu Galeria Posibilă - a pornit mai multe activități pe termen lung.

Satul Șona, satul cu „guruiețe”, a fost printre primele sate colectivizate în epoca sovietizării României. Iar acest fapt a lăsat urme adînci și dureroase în conștiința localnicilor. Țăranii de altă dată au fost forțați să devină muncitori, proletari. Pămînturile le-au fost luate, proprietățile micșorate...Drumul dintre Șona și Făgăraș - de 7 km. - nu mai este la fel de întreținut și pietruit cu grijă, cum era odinioară, în România Mare, cînd era reparat și nivelat chiar de săteni. Acum cei care au lucrat pe platforma industrială a Făgărașului s-au pomenit fără locuri de muncă, cu moșiile recăpătate, cu casele strămoșilor șubrezite, și cu tot mai puțini bani. Dar și un drum de care nu se mai îngrijește nimeni. Situație deloc luminoasă, cu perspective de a reactiva vechile activități sau meserii - aproape nule.

Ei bine, pictorul Ștefan Câlția le spune consătenilor că se poate schimba ceva esențial în această stare de lucruri, și le-a propus să se unească, și să gîndească împreună la nevoile comunității, să fie mai atenți unii la alții. Să pună umărul la cele trebuincioase comunității. Se pot face multe lucruri frumoase în astfel de locuri, dacă există credință în Dumnezeu, spirit întreprinzător, dorință vie de a munci, dar și dărui din rodul eforturilor tale. Lumea de azi nu mai e la fel de simplă, nici la fel de organic legată de natură, cum era cea de acum un secol, de pildă. Ca să nu privim mai mult în istorie. Dar are ceva ce nu aveau strămoșii noștri. Anume: posibilitatea de a vedea lumea, de a învăța de la cei care sunt departe, de la alte neamuri, de a aprecia cît mai just, cînd te întorci, frumusețea și irepetabilul satului românesc. Nu e o imagine sau o descriere idilică, deloc lipsită de temei! Poate se vorbește puțin încă, sau doar pe un ton de excepție de natură exotică, dar tot mai mulți străini se stabilesc definitiv în România, și chiar pe plaiuri rurale, în sate. Poate că unii dintre noi considerăm România ca pe un stat înapoiat, în contrast cu ritmul bezmetic de dezvoltare și tehnologizare al lumii occidentale sau americane, dar trebuie să conștientizăm, că sufletul omului nu are neapărat nevoie de toate acestea. E mereu cineva care ne convinge de una sau de alta, că ne-ar fi de folos sau obligatorii. Cei din sînul altor seminții au înțeles demult asta, și tocmai de aceea vin la noi, să se stabilească în locuri curate, nepoluate, cu peisaj virgin, cu o lume încă sinceră, nemalaxată complet de consumerism și pragmatism.  

Dintre ai noștri, adică oameni precum Ștefan Câlția (cu întreaga lui familie și cei afini cu aceștia), și nu sunt puțini ca ei, își găsesc împlinirea interioară în mijlocul lucrurilor simple, umile, discrete și cuviincioase. Unul dintre ele este și Fierăria lui Lazăr. Este un loc care de curînd s-a primenit cu un inestimabil inventar - sculele și uneltele lui Mihai Vereș, de 87 de ani, din satul Apața, fierar din 1946. O parte dintre acestea sunt expuse de ieri la București, la Kube Musette, de pe Calea Victoriei, în cadrul proiectului ȘONA lui Ștefan Câlția. La deschiderea fierăriei a venit și țăranul care a făcut de-a lungul deceniilor aceste instrumente de oțel, și a spus: „Mă bucur că atît cît trăiesc, uneletele mele ajung într-un loc iubit și prețuit” (citat din ziarul Șona Noastră, nr. 3, august 2015, pag. 3).     

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Expoziția aceasta nu dorește să-l arate pe Câlția artistul, ci pe cei din jurul său, rodul faptelor lor, dovada /dovezile lucrului împreună, spre binele comun al șonerilor. Nu în ultimul rînd, o astfel de expoziție poate fi un ghimpe bun în cugetul acelor citadini, care-și pun prea multe probleme, atunci cînd vor să petreacă timpul liber, la drum lung sau la mall. Poate, că un clește, un ciocan sau o foarfecă, rudimentare, oxidate și obosite, dar făcute de mîna unui om-meșteșugar, proiectate pe un perete alb, imaculat, îi va ajuta să depășească aceste false dileme?      

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015
foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Partager cet article

Repost0
17 novembre 2015 2 17 /11 /novembre /2015 23:29
© vladimir bulat, noiembrie, 2015. David Grossman și traducătoarea a trei cărți ale sale în limba română, Ioana Petridean.

© vladimir bulat, noiembrie, 2015. David Grossman și traducătoarea a trei cărți ale sale în limba română, Ioana Petridean.

 - Asta a afirmat scriitorul israilean David Grossman la finalul întîlnirii sale cu cetitorii, de la Muzeul Țăranului Român. A spus că nu crede în a „doua șansă”, în lumea de dincolo, în Rai sau în Iad. Viața lui este doar asta, cea pe care o trăiește, și nu există o altă lume, cea veșnică, în care să creadă, și să se raporteze la ea. Mie personal mi se pare înfricoșător...avînd faima pe care o are, și canalul de vizibilitate pe care-l posedă, să le irosească în acest chip, unilateral! Grav, și foarte grav a fost că publicul nostru a aplaudat frenetic la afirmarea răspicată a ateismului. Mi s-a confirmat o dată în plus - cît de depeizat este intelectualul, și cît de false sunt, de fapt, pacifismul și dorința de concordie a unor astfel de indivizi, cum e și David Grossman (nu e singurul în lumea lor! Amos Oz e și el un ateu declarat*). Grossman crede în pacea și prietenia cu Palestina. Foarte frumos, se poate spune, dar știe și el la fel de bine că e vorba de iluzii, fantezii & frisoane paradisiace...Israelul nu dorește asta. „Pămîntul Făgăduinței” nu va ceda nici o iotă în favoarea palestinienilor, altfel de s-a fi ridicat acel zid de beton de 8 metri? Prin urmare, NU poți crede în pacea lumii, lăsîndu-L pe Dumnezeu în afara ecuației. Fără El aceste eufemisme,  și „iubiri fraterne” nu sunt decît sporturi ale minții, de scurtă durată.

Păcat, că David Grossman nu a învățat mare lucru după moartea fiului său Uri, în 2006...decimat în tancul în care se afla, de artileria Hezbollah. Chiar intelectualii nu cred decît în puterea magică a propriilor cuvinte, idei, în vraja imaginației și a companiei cu oamenii deștepți, dar necredincioși? Ateismul e morbul pe care l-au inventat-o chiar evreii...poporul ales a lui Dumnezeu. Asta le e revolta, sila, oftica, îmbufnarea & nepăsarea, masochismul la care ei înșiși se supun. 

* a se vedea în acest sens, cartea-confesiune, Evreii și cuvintele, apărută recent.  

Partager cet article

Repost0
20 octobre 2015 2 20 /10 /octobre /2015 09:46
foto: editura Filos

foto: editura Filos

Pentru ca obsesia românilor pentru Nobelul literar să capete oarece consistență și densitate, adică scheletul să puie ceva carne pe el, cartea lui Emil Iordache (1954-2005), Nobelul literar slav, apărută chiar zilele astea (la un deceniu de moartea cărturarului) la editura Filos, se potrivește cum nu se poate mai bine, să ajute acestui fenomen. În ce sens?

Reputatul slavist și traducător, Emil Iordache, a lăsat în urma sa un op în care se ocupă de 11 scriitori care au fost încununați cu premiul Nobel pentru literatură, printre care se află 4 polonezi, 5 ruși, un ceh, un sîrb, din care lipsește proaspăta autoare bielorusă, din simplul motiv, că autorul român absentează dintre noi, în aceste zile în care se discută intens cel de-al 6-lea premiu Nobel oferit limbii ruse...Limbile slave au pînă în acest moment 12 scriitori trecuți în lista Nobel, iar fiecare dintre aceștia a marcat literatura secolului XX, în beletristică, poezie și, recent, în proza documentară, non-ficțională.  

Volumul beneficiază de îngrijirea lui Richard Constantinescu, iar postfața e semnată de Antonio Patraș

Nu știu, nici nu-mi dau seama cum va fi cetită și comentată această carte, dar pot spune chiar de pe acum că un astfel de volum are potențialul necesar (suprem) pentru a alunga stafiile aride și imaginația calpă din capetele celor care încă mai cred că adevărata și marea literatură nu se naște doar din cuvinte, nici pe terenuri mișcătoare, aride, neirigate de veninul tiraniei, de zbucium, contradicții, suferințe, tragedii, războiaie și exil...Dacă ne gîndim la cei 12 slavi, ei toți fie au fost parte a acelor fenomene, fie le-au trăit aievea, pe care le-au vorbit, mărturisit și descris cu maximă onestitate. 

Nobelul literar slav - devine o plarformă necesară pentru înțelegerea lor! 

Și pentru că cea mai puțin cunoscută la noi (după cum mi se pare) rămîne poeta poloneză Wisława Szymborskadeși din opera ei au apărut în limba română 4 cărți, propun în finalul acestor rînduri preliminare, cîteva poeme, apărute pe pagina Institutului Polonez, instituție care este un veritabil model pentru felul în care-și promovează valorile spirituale autohtone, pe toate meridianele lumii! 

Lista completă a scriitorilor despre care a scris Emil Iordache, în Nobelul literar slav: 

1905: Henryk Sienkiewicz (Polonia)

1924: Władysław Reymont (Polonia)

1933: Ivan Alexeevici Bunin (Rusia, în exil)

1958: Boris Leonidovici Pasternak (URSS) – a refuzat premiul!

1961: Ivo Andric (Iugoslavia)

1965: Mihail Șolohov (URSS)

1970: Alexandr Soljenițîn (URSS)

1980: Czesław Miłosz (Polonia-SUA)

1984: Jaroslav Seifert (Cehoslovacia)

1987: Iosif Brodski (SUA-URSS)

1996: Wisława Szymborska (Polonia)

2015: Svetlana Alexievich (Belarus) 

Partager cet article

Repost0
22 septembre 2015 2 22 /09 /septembre /2015 04:56
foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Trebuie să afirm că am avut o oarece tresărire, cînd am ieșit de la Saloanele Moldovei, de la Galeria Brâncuși din Chișinău, și am zărit acest stencil pe balustrada de beton a trecerii de pietoni. Inițial am crezut că era reprezentat chipul lui Baudelaire, apoi, foarte repede mi-am amintit de celebra fotografie a lui Edgar Allain Poe, de fapt celebrul dagherotip din 1848, cunoscut sub denumirea „Ultima Thule”. Un chip devenit canonic pentru întreaga mișcare romantică a Europei. 

Edgar Allain Poe - la Chișinău, în preajma galeriei UAP!

Nicio explicație pentru această apariție nu-mi vine în minte. Proximitatea, cred, este o pură întîmplare, cum și faptul că în acest pasaj subteran vezi adesea trubaduri, interpretînd cîntece de inimă albastră - este rodul hazardului. Nu sunt capabil să speculez pe seama unor stenciluri, devenite pentru unii celebre. Dar nu pot să nu mă întreb asupra abisurilor în case se scufundă un mare oraș...Și acest gînd mi s-a întărit cînd am văzut, zilele trecute, o altă ciudățenie: o placă neagră, din marmură, care-l comemorează pe nimeni altul decît pe Cuviosul Paisie Velicikovski, despre care s-a adunat deja o enormă bibliografie, și aceasta tot crește. Ei bine, e vorba despre cineva care a reînnoit viața duhovnicească în Moldova, și în spațiile slave. A tradus Filocalia în slavona bisericească, și a contribuit la reînsuflețirea isihasmului în mediile monahale prin care a trecut (inclusiv - mănăstirea Neamț). Biserica rusă l-a trecut în rîndul sfinților în 1988, iar biserica românească - în 1992. 

Pentru cei care au instalat această plăcuță comemorativă Paisie Velicikovski este un „activist religios și teolog”... dar mai presus, o „personalitate ucraineană notorie”. Niciodată nu m-am gîndit la originile ucrainene ale cuviosului, deși știu că era născut la Poltava. Desigur, nu putem nega originile nimănui, dar cînd știm cît de legat a fost acesta de mediul sihăstresc al zonei Buzăului, unde l-a avut ca povățuitor pe nimeni altul decât pe starețul Vasile de la Poiana Mărului, și la faptul că a petrecut circa 4 ani în Țara Românească - amănuntele familiale devin aproape caduce. Nu mai vorbim aici de lunga tradiție de la Secu și Neamț, unde Paisie, revenit cu o comunitate din Sfîntul Munte, a dat noi sensuri trăirii duvovnicești, activității editoriale și poligrafice.

Ideea e că o astfel de evocare, trunchiată, schimonosește dimensiunea reală a unei personalități, cum și cea a lui Poe, care se rememorează pe o banală balustradă de beton a unui pasaj subteran, nu este tocmai contiguă cu impactul operei pe care a lăsat-o. Și dacă vorbim despre plăcuța dedicată lui Paisie Velicikovski, lucrurile sunt cu atît mai grave cu cît numele acestuia a fost conferit unei școli duminicale (încă din 2008), care-și desfășoară activitatea în incinta bisericii cu hramul Sfîntul Vladimir. Copii vor ști numai că Velicikovski e doar al ucrainenilor, și că a fost un „renumit teolog” etc.?

Chiar în toți acești ani nimeni nu a remarcat și nu a observat dimensiunea vădit diminuată a acestei personalități, așa cum reiese acesta din inscripțiile gravate pe suprafața acestei plăcuțe comemorative? Atenție și la ortografierea numelui Velichkovskyi, care aparține wikipediei în versiunea engleză, dar prenumele acolo e, Paisius.  

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Partager cet article

Repost0
17 septembre 2015 4 17 /09 /septembre /2015 08:07

Au fost zile nebune pentru mine, și am ratat să consemnez că cel mai important compozitor al zilelor noastre, Arvo Pärt, a împlinit frumoasa vîrstă de 80 de ani!

Suntem contemporani cu el, și asta ne face viața mult mai frumoasă, mai bogată duhovnicește, și estetic. Dar îmi place să zic, că duhovnicește, căci dimensiunea profund creștină a compozițiilor sale îi ridică opera de-asupra tuturor altor încadrări, clasificări sau înțelegeri...

Atunci când am descoperit, de pildă, Tabula Rasa, am înțeles că anume epocii noastre îi sunt rezervate cele mai profunde experiențe umane, traume, dereglări, sfîșieri și metamorfoze, că sunt lucruri mai groaznice decît moartea, după vorba Annei Ahmatova. Iar Fratres, An den Wassern zu Babel și Silouan's Song mi-au întărit credința, că anume sunetul e acea stihie care ne întărește vederea lui Dumnezeu.

Casa de discuri ECM a scos cu această ocazie o selecție făcută de anfitrionul ECM, Manfred Eicher, Musica Selecta.

La Mulți Ani fericiți, domnule Arvo Pärt!  

Partager cet article

Repost0
3 septembre 2015 4 03 /09 /septembre /2015 08:29

În 2 septembrie, superba Patricia Kopatchinskaja ne-a încântat la București din nou, în cadrul Festivalului ENESCU, interpretând ceva esențial din compozitorul armean Tigran Mansurian, „Four Serious Songs“ (2006), care este una din creațiile de vârf ale acestui compozitor contemporan. Este un compozitor profund, atipic, alergic la invazia comercialului, angajat la dramele profunde ale armenității. În „nomenclatorul” internațional compoziția aceasta se numește Concerto No. 2, și astfel figurează pe discul ECM, Quasi parlando, 2014.

Desigur, pentru snobii muzicii clasice pestația Patriciei Kopatchinskaja a părut una inadecvată, dură și poate nițel nedemnă de un interpret de factură academică. Dar tocmai asta e! Kopatchinskaja nu este un astfel de muzician, lumea ei e alta, diferită, esențialmente de altă natură. Deși are o instrucție academică clasică foarte solidă (a făcut vioară și compoziție la Viena), artista a căutat alte temeiuri prin care să se afirme, printr-un alt fel de polifonie, mai degrabă, monodică, atonală, cea a muzicii pure, i-aș spune...A reiterat această pasiune de-a lungul anilor, apropiindu-se temeinic de creația unor compozitori contemporani, precum: Kurtág, Ligeti, Ustvolskaya, Eötvös, Yoffe, Zykan, Gerald Resch, Mansurian. În această seară Kopatchinskaja a interpretat cu multă vervă din creația lui Mansurian - lucrarea deja amintită. Acest Concert pentru vioară și orchestră de coarde a fost dedicată de către compozitor lui Levon Chilingirian, profesorul și violonistul care a condus Camerata Nordica.

În 2011 Mansurian i-a dedicat și Patriciei Kopatchinskaja o Romanță, cea care este inclusă pe discul anterior citat.

În această toamnă Patricia va lansa compact discul Take Two! A CD AGAINST SOLITUDE, care va fi un aiuritor tur de forță, în care a inclus compoziții muzicale scrise de-a lungul a mai bine de un mileniu, de la misteriorul Winchester Troper (un manuscris datat cu anul 1000) până la Heinz Holliger și Jorge Sanchez-Chiong. Ultima piesă va fi din Bach!

M-a impresionat profund faptul că Patricia Kopatchinskaja a evocat-o în timpul recitalului

pe Mihaela Ursuleasa, prietena ei, care a părăsit această lume la doar 33 de ani, la Viena, în 2012.

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Partager cet article

Repost0
4 juillet 2015 6 04 /07 /juillet /2015 13:45

Se rotunjesc în curînd 4 ani de cînd stăteam, într-o dimineață de iulie (11.07.11), pe peronul semi-pustiu al gării centrale din Praga, și scrutam cu luare aminte acest monument. M-a cucerit prin simplitate, firesc, prin faptul că-mi evoca romanul Austerlitz, a lui W.G.Sebald. Era un monument dedicat memoriei copiilor salvați de urgia nazismului, care se abătuse peste Cehia anului 1939. Nu știam atunci că, de fapt, bărbatul care ține un băiețel în brațe, cu o fetiță lîngă, stînd în picioare lîngă o valiză din aceea pătrățoasă cu care tații noștri mergeau la armată...că acel bărbat este o personalitate anume, care trăia încă - Sir Nicholas George Winton.

Azi am aflat că marele filantrop, bancher și un discret longeviv, s-a mutat la Domnul, la vîrsta de 106 ani.  Acesta a salvat de Holocaust 669 de copii, fapt despre care a povestit lumii de-abia peste 50 de ani. O jumătate de veac a tăcut , nici măcar propriei sale soții, daneza Grete Gjielstrup, nu i-a mărturisit despre faptele sale de a fi salvat un număr atît de mare de copii cehi.

Probabil că a fost printre ultimii supraviețuitori ai evenimentelor petrecute în anticamera celui mai cumplit război, prin care a trecut Europa în toată istoria ei. Și care a arătat o maximă dicreție, pe măsura faptelor sale de omenie, risc, filantropie și iubire față de oameni! Omul a făcut ce a știuit mai bine, cu tălcuri adănci, fără să aștepte vreo răsplată. Un astfel de om reabilitează din plin orice abatere specifică umanității, și ne face să amînăm concluzia că omul este o ființă esențialmente decăzută...

Ne simțim mîndri de a fi măcar contemporani cu astfel de oameni, chiar dacă propriile noastre fapte sunt departe de a fi ca ale lor.  Noi rămînem în umbră, dar scrutăm faptele luminoase ale lui Sir Nicholas George Winton, pe care le avem mereu în față.   

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Partager cet article

Repost0
3 juillet 2015 5 03 /07 /juillet /2015 08:14

Astăzi e ziua de naștere a lui Petre Leșcenco (1898-1954) - este una din numeroasele victime ale GULAG-ului românesc, dispărut la penitenciarul din Târgu Ocna, după ce în 1951, în timpul unui concert în Brașov (pe atunci, Stalin), fusese arestat și trimis la canalul Dunărea-Marea Neagră. 

Petre Leșcenco era un personaj pitoresc al lumii bucureștene interbelice, un adevărat personaj de roman, care a trecut prin urcușurile și covorîșurile caracteristice unei vieți de boem, și vedetă a unei mari metropole. A deținut cîteva localuri, prin care au trecut numeroase nume ale scenei muzicale românești și europene. Dar cel mai faimos a fost localul La Leșcenco, de pe Calea Victoriei. În 7 februarie a anului 1937 aici a cîntat marele cîntăreț Fiodor Șaliapin. Aici s-a produs și cîntăreața Alla Bayanova.

Probabil, că dacă dispariției lui Leșcenco nu i-ar fi supraviețuit eroica sa soție - Vera Leșcenco (Belousova), care s-a luptat întreaga sa viață să-i găsească mormîntul, dar să-l și reabiliteze în fața autorităților sovietice - am fi știut mult mai puține despre celebrul bard, compozitor, muzician, artistul Petre Leșcenco. Vera Leșcenco i-a dedicat soțului său, cu care a trăit doar 9 ani, și cu care s-a văzut ultima oară cu puțin înaintea extrădării sale în URSS, în 1952 un volum de memorii, apărut în 2009, cu puține zile înaintea adormirii sale în Domnul. Volumul este intitulat: Скажите, почему?!  (Spuneți-mi, de ce?), reeditat de curînd, dar nedifuzat încă, din motive care nu au încă o explicație publică.

Cu patru zile înaintea morții sale, Vera Leșcenco semna această dedicație pe unul din exemplarele cărții, care mi-a parvenit deja după aflarea veștii că ea nu mai este cu noi...

A murit, cred, neîmpăcată, pentru că nu a aflat nimic concret despre ce s-a întîmplat cu Petre din momentul despărțirii lor, ani în care a așteptat măcar să poată aprinde o lumînare la mormîntul său. L-a pomenit, și s-a rugat pentru sufletul său 57 de ani. O viață întreagă. Și-ar fi dorit să-și doarmă somnul de veci alături de cel care a fost Petre Leșcenco. Din păcate, încă un mare necunoscut pentru lumea românească...Poate că traducerea cărții de memorii despre care am făcut vorbire, să redeschidă interesul pentru o personalitate a lumii muzicale românești!?      

„Bucură-te, sufletul meu” - Petre Leșcenco

Traducerea dedicației semnate de Vera Leșcenco: „Omule drag și bun, păstrează vie memoria lui Petre Leșcenco! Pentru Vladimir de la Vera Leșcenco. Închinăciune Bucureștiului, atît de iubit de mine, și tuturor celor care-l cinstesc pe Petre Leșcenco. 15.12.(20)09 Moscova”.

 

În 19 decembrie Vera Leșcenco a închis ochii pentru totdeauna. 

Dar Petre Leșcenco ne va cînta mereu - „Bucură-te, sufletul meu”. 

Partager cet article

Repost0
15 juin 2015 1 15 /06 /juin /2015 07:56

Pe Vadim Neselovskyi l-am ascultat pentru prima oară live anul trecut, la Tulcea. La ediția inaugurală a festivalului DobroJazz. Atunci nu era lider, era doar pianistul invitat a lui Moscow Art Trio. A avut o prestație extraordinară!

În 14 iunie Neselovskyi a prezentat împreună cu Arkadyi Shilkloper  programul DUO for ONE, la Institutul Francez din București.

Trebuie spus din capul locului că este prima întîlnire la București a doi jazzmeni de un așa calibru, care vin din țări vecine, Neselovskyi este ucrainean, iar Shilkloper - rus, cu discrete rădăcini evreiești.  Ei cîntă de ceva vreme împreună, au și două discuri deja editate: Last Snow (2013) și Krai (2014). Pe primul apărea o piesă care a dat genericul acestui program, Duo for One, care va deveni un brand pentru jazzul în formula de duo: pian & instrumente de suflat.  Unde intrepătrunderea rezonanțelor sonore este nu doar una spațială, ci și fizică.  

foto  © vladimir bulat, 14.06.2015

foto © vladimir bulat, 14.06.2015

Neselovskyi în acest moment se află aproape de apogeul creativității sale. Iar aceasta întîlnește în chip perfect măiestria fantastică, disponibilitățile și maturitatea artistică a lui Shilkloper. Astfel că cei doi pot oferi adevărate momente de reverie componistică și interpretativă, pe care nu le mai poți întîlni la artiștii cu o agendă vînjos „articulată” de operatorii culturali, de producători, manageri, agenți etc. Este chiar acea diferență pe care ți-o poți permite cînd ești un creator perfect liber, relaxat, sincer și instruit într-o școală muzicală de factură clasică, cum a fost cea a fostului imperiu sovietic! Nu mi-este frică să o spun: școala sovietică de artă a fost una inegalabilă. E oare întîmplător, că Vadim Neselovskyi este Assistant Professor la Berklee College of Music?  Iar Misha Aplerin este profesor la Academia de muzică din Oslo? Că Patricia Kopatchinskaja, Khatia Buniatishvilli, Vladimir Spivakov,  Eduard Kunz și Evgeny Kissin - sunt printre cei mai cotați și apreciați interpreți de repertoriu clasic din lume, și acest fapt e mai presus de orice tăgadă...Asta ca să mă refer doar la cei din generația mai tînără. Nu-mi propun să fiu polemic. Constat și consemnez. O spune răspicat și un fantastic muzician de origine armeană, foarte apreciat și la noi în România, Tigran Hamasian. Și nu oriunde, ci în The Guardian, poate cea mai serioasă publicație de mare tiraj europeană: "We can be grateful to the old Soviet Union that we had classical education systems in place". Marele și autenticul jazz ne este dăruit de oameni cu o solidă instrucție clasică, însușită pe lîngă mari profesori.

Ei bine, astfel tranșate lucrurile, pot conchide că am asistat aseară la un show indimenticabil, cum nu se întîmplă prea des. Cel puțin nu - la București!

foto  © vladimir bulat, 14.06.2015

foto © vladimir bulat, 14.06.2015

Partager cet article

Repost0
8 juin 2015 1 08 /06 /juin /2015 11:30

zice Léon Bloy - aceea de a nu fi sfânt”.

Cu aceste cuvinte își încheia ieri - în Duminica Tuturor Sfinților - cuvîntul de învățătură de la finele Dumnezeieștii Liturghii, P.S. Alexander Golitzin, episcopul de Toledo al Diocezei Bulgare (SUA), în biserica mănăstirii Stavropoleos din București.

Este a doua oară cînd această personalitate a ortodoxiei contemporane coslujește la altarul vechiului locaș. Acum aproape un deceniu era ieromonah, acum a revenit cu statutul de deținător al catedrei episcopale. Dar a rămas aceeași persoană. Este absolut impresionant să vezi, cum arată și trăiește un autentic ortodox, devenit ierarh, în tumultuoasa lume a SUA: slujește și binecuvîntează discret, fără emfază, vorbește rar, înțelept, cu maximă claritate, și-i privește pe cei din preajma-i cu deplina speranță că oricare poate păși sau este deja pe calea sfințeniei. Tocmai de aceea, în scurta dar atît de consistenta sa predică, P.S. Alexander a vorbit mai ales despre lucrarea Sfîntului Duh, Care s-a revărsat peste noi la nașterea bisericii, și mereu ne unește pe toți, și pe cei din trecut, și pe cei de pe murii pictați ai locașului sfînt, dar și pe cei pe care i-am cunoscut și îi cunoaștem aievea, acum. Pogorîrea Sfîntului Duh ne adună pe toți laolaltă, pentru că suntem Corpul Bisericii, iar Aceasta - Una este.

În lumea românească s-au tradus doar două dintre scrierile sale, și se cunosc acestea: Mistagogia — experiența lui Dumnezeu în Ortodoxie. Studii de teologie mistică (ed. Deisis, 1998) și Mărturia vie s Sfântului Munte (Institutul Biblic și de Misiune a BOR, 2006). Desigur, bibliografia vlădicăi este mult mai consistentă. 

Cît de frumoasă a fost Duminica Tuturor Sfinților după rostirea P.S. Alexander Golitzin, care a pus busola conștiinței noastre să fie mereu orientată, cu bucurie, spre Hristos, la Care putem ajunge alături de oameni, și prin semenii noștri! 

Partager cet article

Repost0