Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

3 mars 2015 2 03 /03 /mars /2015 09:57
Adevăratele femei ale lui Boris Nemțov

În avalanșa de poluări, presupuneri, teorii și conspirații generate de asasinarea sălbatică a lui Boris Nemțov, îmi este drag foarte să mă uit la chipurile acestor trei femei, din prim-plan.

Cea cu fesul galben pe cap este fiica, Janna Nemțova, cea de alături, este mama ei, Raisa, fosta soție a lui Nemțov, cu care a păstrat cele mai cordiale relații, iar femeia din spatele tinerelor femei - mama celui ucis, Dina Iakovlevna Eidman (născută în 1928), cunoscut medic pediatru. Toate au fost prezente la Marșul funerar din 1 martie, de la Moscova. Acest ”Marș anticriză” fusese planificat să fie cu prezența lui Nemțov, dar a devenit un marș de despărțire de Boris Nemțov, asasinat în noaptea spre 28 februarie, în preajma Bisericii Sfântul Vasile Blajinul, din Piața Roșie din Moscova.

Fotomodelul, Anna Durițkaia, cu care Nemțov era în momentul asasinării, a zburat chiar azi la Kiev, fără a participa la înmormîntarea fostului său iubit.

N.B. fotografia mi-a fost pusă la dispoziție de o prietenă jurnalistă, din Moscova.

Repost 0
21 novembre 2014 5 21 /11 /novembre /2014 06:45
Acest Comunicat mi-a fost remis de doamna Magda Stavinchi, cercetăroarea care m-a făcut atent la personalitatea unică a astronomului Nicolae DONICI, unul dintre cei mai importanţi astronomi ai secolului XX, şi despre a cărui moarte pînă de curînd nici nu s-a ştiut nimic cu exactitate. Acum că ştim, îl vom pomeni, şi ne vom ruga pentru buna aşezare a sufletului său în faţa lui Dumnezeu!
"La 8 septembrie a.c. Academia Română şi Academia de Ştiinţe a R. Moldova au celebrat 140 de ani de la naşterea lui Nicolae Donici, membru de onoare al Academiei Române, membru fondator al Uniunii Astronomice Internaţionale.
Este celebru pentru numărul impresionant de eclipse de soare observate, în Spania, Portugalia, Cambodgia, SUA, Crimeea sau Turcia, pentru expediţiile de pe Mont Blanc, Egipt, sau în Sahara, pentru fondarea Observatorului de astrofizică de la Dubăsarii Vechi de pe malul drept al Nistrului. Se ştie că a părăsit St. Petersburg după prima revoluţie din februarie 1917, Odessa după invazia bolşevicilor, Basarabia după cedarea acesteia în 1940, România după evenimentele din 1944, după care firul s-a rupt. Nici o informaţie certă despre el nu mai traversase Cortina de Fier.
Se bănuia că ar fi murit în 1956 la Paris, Nisa sau în Argentina. Descoperirea surprinzătoare în această vară a nepoatei lui din Argentina a eliminat această ultimă variantă. Atunci unde şi când a murit ? O ultimă speranţă pentru elucidarea misterului: CNRS (Franţa). Într-adevăr, aici s-a găsit cheia: cele aproape 200 de pagini ale dosarului Donici de la CNRS au dat ca dată certă a morţii: 21 noiembrie 1960, ca loc un azil de bătrâni de la Puget-Téniers în apropiere de Nisa, dar şi detalii cutremurătoare despre ultimii ani ai vieţii lui, când s-a zbătut până în ultima clipă pentru servirea pasiunii lui – Astronomia, în condiţiile unei sărăcii crunte, care i-a fost făcută suportabilă numai cu ajutorul CNRS, nu şi al ţării sale.
Aşadar, după aproape şapte decenii de când s-a pierdut practic orice legătură cu Nicolae Donici, am aflat că 21 noiembrie este ziua în care vom comemora 54 de ani de la pierderea lui.

 

A iubit eclipsele dar nu cred că a bănuit vreodată cât de lungă va fi eclipsa care se va aşterne peste numele lui".
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
15 novembre 2014 6 15 /11 /novembre /2014 08:30

Kakha Bendukidze a murit, la Londra.

Kakha Bendukidze a fost arhitectul reformelor din Georgia/Gruzia, singura țară din Caucaz care luat-o pe calea occidentalizării (2004-2012). Dar acest proces s-a oprit treptat, arătîndu-se cu vîrf de măsură că reformele economice nu sunt deloc într-o relație de compatibilitate cu democrația!

Se mai spune, că Bendukidze a murit de inimă rea, dezamăgit... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
11 novembre 2014 2 11 /11 /novembre /2014 01:56

Dincolo de bucuriile multe pe care le-am aflat cu ocazia simpozionului Iconari în Otopeni, petrecut zilele trecute, am avut și minunata întîlnire cu zugravul Vitalie Ciocoi, despre care mi-a vorbit prima oară ieromonahul Savatie (Baștovoi). Mi-a povestit că e un iconar autentic, de modă veche, cum rar se mai află printre noi. A fost invitat la Otopeni, ocazie cu care l-am și cunoscut. După ce am văzut cum lucrează, cum este și cum gîndește, mi-am zis: iată, omul! Nu l-am putut lăsa să plece, căci numai Bunul Dumnezeu cunoaște cînd îl voi revedea, fără să-l pun să vorbească, despre sine, despre ce înseamnă pentru el să picteze icoane, ce înseamnă pictura murală, ce-nseamnă să fii om duhovnicesc, și un creștin în vremurile noastre...

Am înregistrat convorbirea noastră pe camera video, și acum transcriu cele spuse de Vitalie în seara zilei de 8 noiembrie, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil:

Moara-lui-Assan-7077.JPG

Vladimir Bulat: Păi, vreau să stăm de vorbă exact despre tine, Vitalie Ciocoi, tu cu ce te ocupi?

Vitalie Ciocoi: Da, așa mă cheamă, și mă ocup de icoană...și asta de mulți ani. Cazul meu este foarte interesant. Icoana a și fost ușa prin care am venit la biserică. Am fost botezat de mic copil, în ziua de 7 noiembrie. Era zi de odihnă! În loc ca părinții să meargă la paradă, cu drapele, cum se cuvenea, ei au mers la biserică. La Ciuflea, la Chișinău.

V.B.: Aha, la Ciuflea, dar tu ești născut la Chișinău?

V.C.: Da, sunt născut la Chișinău, și acolo am locuit mult timp. Ca mulți dintre cei din acea perioadă, am parcurs toate etapele: copilăria sovietică, școala, pioneria, pînă la comsomol nu am ajuns, dar țin minte că eram de mic copil un creștin, în suflet; mi-amintesc de două cazuri, în special, din copilăria aceea. Cînd am devenit matur și creștin, am înțeles că sufletul omului este creștin întotdeauna! Dintotdeauna. Numai maturizarea și păcatul scot din sufletul omului pe Hristos! Asta e foarte important de înțeles. Iar înțelegerea asta mi-a venit prin acele două cazuri. Primul era legat de o amintire legată de o înmormîntare; știu că ne-am mutat atunci dintr-un sector al orașului în altul, și am văzut la un moment dat o înmormîntare. Aveam vreo 3-4 ani, și-mi amintesc că am observat oameni cu pomi pe umeri, cu prapori, și defunctul în sicriu. Știam că sufletul e nemuritor, și tocmai de aceea, m-am gîndit că după ce va fi pus în pămînt și va ploua, acelui suflet îi va fi frig, mi-era milă de el, îl compătimeam...Știu sigur, îmi amintesc, că știam sigur, că omul este nemuritor. Al doilea caz, să fi fost pînă la vîrsta de școală, deci de vreo șase-șapte ani eram, mergeam cu vărul meu la Moscova, într-un compartiment de tren, unde mama lui era însoțitor de vagon, și ne zbenguiam ca orice copii, și el mă întreabă la un moment dat: tu crezi în Dumnezeu? Ne jucam, și întrebarea asta a venit din senin. Nitam-nisam. I-am răspuns fără ezitare: DA. Aceste două cazuri le țin minte bine.

V.B.: Tu în ce an ești născut?

V.C.: În 1975. Da, sufletul omului este creștin. Ca fiul rătăcitor, am trecut prin multe de-a lungul timpului. Sunt de pregătire tehnică. Am făcut școală exact în perioada cînd s-a distrus totul. Pregătirea mea tehnică nu a folosit la nimic! Țara a trecut de la comunism, socialism, romantism la altceva; noi toți aveam niște sentimente romantice...

V.B.: Eram visători...

V.C.: Visători, da. Era perioada cînd se distrugea doar, imediat după 1990. Profesia tehnică nu m-a prins deloc, nu mi-a fost de niciun folos. Și iarăși prin verișorul meu, cel care m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu - noi am crescut împreună - am început să pictez, de fapt să desenez. Și-mi amintesc de un caz, pe cînd învățat la facultatea Politehnică (pe care nu am mai absolvit-o), e legat de redeschiderea capelei de lîngă Cinema ”Șipca” din Chișinău, era prin 1991-1992.

V.B.: Acea capelă fusese un soi de muzeu a rezistenței antiotomane bulgare, parcă...în sediul unei foste biserici, a unei mici capele.

V.C.: Da. Mama vărului meu lucra în apropierea acelei bisericuțe. Atunci, acolo nu exista nicio icoană, ea s-a dus acolo, și a văzut asta. A venit la un moment dat seara acasă și a zis: decît să umblați brambura, mai bine faceți niște icoane. Biserica nu are icoane! Noi pictam în acea perioadă, mai exact - desenam diverse. Dar ne-a cuprins un altfel de entiziasm pe amîndoi, pe mine și pe vărul meu. Am pictat două icoane, fiecare cîte una. Fără să știm tehnică, canon, nimic. Am văzut niște reproduceri, și am pictat. Pur și simplu cum am simțit. Pe pînză. Pe vremea aceea nici nu știam de icoanele pe lemn. Eram zero, nu știam nimic despre acest domeniu. Le-am dăruit, și am fost foarte mîndri, că au fost puse în biserică! Icoane mari, un metru jumătate pe...nici nu mai știu. Clar lucru, dacă aș vedea-o acum, mi s-ar părea naivă, necanonică. Dar starea asta de bucurie, că am făcut ceva de folos, și mai ales pentru biserică, a rămas de netransmis în cuvinte...

V.B.: Am înțeles!

V.C.: Apoi, a mai trecut timpul. O perioadă în care nu ne-am mai văzut vreo doi ani. Apoi, ne-am reîntîlnit, și el mi-a spus că a mai pictat icoane. I-am zis: vreau și eu. De atunci am pictat împreună. Asta este istoria începutului meu în iconografie. Prin icoană am studiat și teologia. M-am maturizat prin icoană. Lucrurile sunt legate. Nu se poate să pictezi icoane fără să știi teologie.

V.B.: Se poate spune că te-ai maturizat, cu tot ce-nseamnă creștinism, prin intermediul icoanei?

V.C.: Da, m-am făcut matur prin icoană. Exact.

V.B.: Ai putea să-mi spui despre prima ta experiență în materie de pictură murală? Îmi imaginezi că nu erai singur, ci într-o echipă. Ce ai simțit într-o astfel de lucrare, știind că pictura asta va rămîne pentru o perioadă lungă, și că va fi văzută de cîteva generații, poate?

V.C.: Tot ce s-a întîmplat la început a fost o naivitate. Acum știu ce înseamnă să pictezi o biserică. Atunci era copilăria noastră, ortodoxă. În copilăria asta nu ți-e strașnic de nimic (nu-ți este frică de nimic)! Dacă aveam atunci conștiința asta, că este atît de greu, dacă știam, nu mă apucam de meseria asta niciodată...Dar totul a fost un dar de la Dumnezeu. Tot ce analizez acum, îmi dau seama că numai de la El vine. Numai așa. Foarte mult m-au ajutat și preoții. În prima perioadă știam puține lucruri. Era însă un entiziasm foarte mare. Am început cu icoanele, cum spuneam. Făceam cîte una, și căutam mult cui să o dau. Era greu. Iar prima biserică am pictat-o împreună cu Andrei Odainic, din Chișinău. Am lucrat foarte mult cu el. Este prietenul meu. Este puțin mai mic ca mine, ca vîrstă. Am pictat cu el o perioadă îndelungată, și în Transnistria, și în Rusia, în Moldova, la Kiev, la mănăstirea Zverineț...

V.B.: Z v e r i n e ț?

V.C.: Este o mănăstire rupestră, de lîngă Kiev, este din veacul al X-lea, poate și mai timpurie (în realitate, nu putea să apară înaintea creștinării Rusiei Kievene, după 988 - nota mea, v.b.). Doar vreo 10 % din așezămintele rupestre s-au redeschis, restul au rămas închise. Este periculos să le pui în circuit, există pericolul prăbușirilor, dar și mai greu este să le restaurezi. Am lucrat mult acolo, cu Odainic, eu am învățat de la el, el - de la mine, și după acea perioadă ne-am apropiat foarte mult, ne-am deschis sufletele unul altuia. E important să lucrezi în echipă, cînd lucrezi singur nu te dezvolți! Este o lucrare a lui Dumnezeu, ca prin om să ți se arate greșalele. Și dacă te smerești, te folosești. Dacă nu, te faci ca buturuga aceea care e mare și tare, dar ce folos? Este dată la foc. Atît.

V.B.: Și în călătoriile astea ale tale, ai întîlnit maești, modele vii, pe cei cu o vechime în domeniul acesta?

V.C.: Clar lucru, că modele există. Sunt și meșteri, și modele pe care le preiau. Am învățat teologia, știu perioadele cum s-au dezvoltat, în care a înflorit iconografia ca teologie. Bizanțul cam o mie de ani a fost în putere. Din veacul al IV-lea, pînă la mijlocului celui de-al XV-lea. În perioada asta au avut loc Sinoadele Ecumenice, unde s-au pus bazele și legile dogmaticii. Pentru mine modele sunt cele mai rafinate teologic icoane. Culoarea, forma, ascetismul se redau în astfel de icoane în chip desăvîrșit. În veacurile ulterioare, XVI-XVII, se pierde din acest rafinament, icoanele devin mai ”decorative”. Decorativismul acesta pierde din frumusețile teologiei lui Dumnezeu. Am avut la un moment dat de făcut un text, și am meditat îndelung la tema, cum fiecare popor îl ”vede” pe Dumnezeu. Este o temă foarte interesantă! Mă gîndeam că prima biserică (biserica primară), care l-a ”văzut” pe Dumnezeu, era într-o stare de copilărie, euforică, iar pictura ei este plină de lumină, este solară. E ca și cum ai vedea prima oară soarele, este o atitudine plină de naivitate, stîngăcie, pictura nu e rafinată, nu e deloc trigonometrică, dar conține o bucurie sinceră, precum cea a copilului...ca atunci cînd îl vede pe tata, sau pe mama. Asta este o perioadă care este vizibilă clar în iconografie. Pe urmă, vine o perioadă de maturizare, cînd se pun la locul lor dogmele, vine perioada de conștientizare, totul devine foarte rafinat. Totul devine foarte precis, mai ales din punctul de vedere al dogmelor, al exprimării felului în care-L vede pe Dumnezeu biserica de pe pămînt. Apoi, vin perioade în care vezi că acest nivel scade, scade...

V.B.: Și astăzi, cum ți se pare acest nivel? Care este starea iconografiei, și a culturii religioase, bisericești, în general?

V.C.: Iconografia depinde de starea sufletească a societății. Nu poate să existe o iconografie sănătoasă, cînd societatea este bolnavă. Ea este un barometru extraordinar al acestei stări de lucruri. De felul în care înțeleg oamenii pictura (religioasă, se înțelege, despre aceasta vorbim!), exact la fel este și societatea acestora.

V.B.: Iar acest lucru este valabil în toate spațiile pravoslavnice, și în Moldova, Ucraina, Rusia...? Dar în România, cum ți se pare că stau lucrurile? Pe exemplu a ceea ce s-a întîmplat aici, la ”Iconari în Otopeni”?

V.C.: Este un lucru extraordinar, pentru că este o tradiție vie. Mie mi se pare că s-a depășit epoca copierii, reînvățării. Nu mai e ca atunci cînd ceva ai uitat, și încerci să legi ce s-a uitat. Aici tradiția s-a reînviat, prin lucrul împreună...Alături!

_____________________________________________________________

Am încercat să păstrez stilul vorbit al iconarului, pentru a conserva felul lui de a-și expima gîndurile, ideile limpezite, smerite și profunde. Sper că am reușit. Încer să-i mulțumesc lui Vitalie și pe această cale. Și lui Dumnezeu, că mi-a prilejuit această nesperat de frumoasă întîlnire...

În fotografie: Vitalie Ciocoi și ieromonahul Savatie, la Otopeni. Foto: ©vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
4 octobre 2014 6 04 /10 /octobre /2014 07:28

Americanii au marcat prima venire a lui Brâncuşi la NY printr-o expoziţie la galeria Paul Kasmin. Este mai bine de un veac de atunci! Şi e aproape un an de la acea expoziţie ( 7 noiembrie- 11 ianuarie 2014). 

Cine a avut norocul să o vadă - se poate considera împlinit şi fericit, că a văzut perfecţiunea prin artă, şi perfecţiunea artei. Erau doar 5 piese din bronz, dar erau chiar cele esenţiale. Putem să le vedem aici, filmate. 

Tot atunci a fost editată cartea Brancusi New York, 1913-2013, semnată de Assouline, scoasă sub egida aceeaşi galerii. Sunt sigur că şi publicaţia e o adevărată operă de artă. Dar de o altă dimensiune decît opera lui Brâncuşi, se înţelege...

Aici, o minimă biografie a artistului român, alcătuită de galeria Paul Kasmin.

assouline_catalogue_cover4.jpg 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
15 septembre 2014 1 15 /09 /septembre /2014 09:55

În curînd se va încheia un secol de cînd cel care a răspuns la numele Nico Pirosmanişvili (Pirosmani - 1862-1918), şi-a plătit definitiv şi irevocabil "factura" acestei vieţi.

La Tbilisi există un monument al acestui prea umil, genial şi legendar artist, în care el este reprezentat în genunchi, ţinînd un miel la piept. Dealtfel, mielul este prezent şi în opera sa atît de sinceră, suprinzătoare şi prea puţin cunoscută în istoria artei secolului XX. Este considerat un artist primitiv, reprezentant al artei naive

Am avut ocazia să mai scriu despre un artist din această categorie stilistică, care provenea tot din Europa, dar de dincoace de Marea Neagră. Era vorba despre Isodor WienerPirosmani era născut însă în regiunea viticolă Kahetia, în Caucaz, într-o familie de ţărani georgieni. A fost al patrulea copil al familiei, şi ultimul. Cînd avea 8 ani tatăl său a murit, astfel că situaţia supravieţuirii s-a pus deosebit de acut. Mai ales după ce a murit şi mama, şi unul dintre fraţi. Nico a petrecut mai mulţi ani în apropierea celei care îl avea angajat pe tatăl său, văduva unui proprietar de fabrică din Baku, Eprosina Kalantarova. Împreună cu fiul acesteia a învăţat să cetească şi să scrie în georgiană şi rusă, dar nu s-a ales cu nicio instrucţie anume. A rămas toată viaţa lui un autodidact, dar a deprins dexterităţi speciale pentru pictură. Cîştiga infim din această ocupaţie, se spune că anumiţi proprietari de dughene şi crîşme îl plăteau cu mîncare şi vin. S-a îndeletnicit cu pictarea firmelor pentru magazine şi birturi. În particular, picta scene din viaţa de zi cu zi a georgienilor, animale, naturi statice, portrete. Se ştie că 1894 şi-a deschis, împreună cu un prieten, o dugheană de lactate, iar de-asupra intrării a pictat o vacă albă şi alta neagră. După 1900 a trăit exclusiv din ce a pictat, adică din mila celor care-i solicitau ajutorul, să le facă cîte o firmă, sau îi cumpărau cîte o lucrare. Pe bani de nimic, se înţelege!

În mediul artistic era perceput ca cineva cu care nu-ţi doreşti să ai de-a face, căci el însuşi afirma că tot ce pictează "îi vine din altă parte"...că vede sfinţi, iar mîna îi pictează singură. A căpătat o faimă postumă pe care nici nu ar fi nici visat-o vreodată, viaţa lui devenind subiect pentru poeţi, scriitori, regizori, savanţi. Iar monografia semnată de istoricul de artă Erast Kuzneţov, dedicată lui Pirosmani (1975), a avut parte de 4 reeditări (1984, 1986, 2001, în 2012 a apărut o ediţie de lux, legată în piele), astfel că faima lui, cel puţin în fostul URSS şi Rusia actuală, este destul de reliefată.

Dar, lumea largă a rămas oarecum fără acces la creaţia acestui original artist, care şi-a pictat mare parte din operă pe muşama. Nu avea bani pentru materiale, de aceea, se folosea de muşamalele pe care le găsea pînă şi în cea mai umilă bodegă. Acestea erau fie albe, fie negre, iar acest dat era folosit la maximum, acolo unde era nevoie de alb şi negru porţiunile acelea rămîneau nepictate...

Pirosmani_kutezh.JPG

Pirosmani, Prietenii lui Begos, apr. 1910. Muzeul de stat al artei popoarelor Orientului, Moscova. (Instituţia care deţine cele mai multe lucrări ale artistului).

Posteritatea artistului este cunoscută mai ales prin legendele şi poveştile postume prin care intelectualitatea sovietică se refugia, subreptice, într-un univers boem, marcat de visare, de fantezii, evadări în ireal. Pirosmani, cu opera lui, oferea un suport şi teme destule în acest sens. Printre cei care s-au inspirat din viaţa şi creaţia lui se numără Pavel Antokolski, Bulat Okudjava, Andrei Voznesenski, Serghei Parajanov, Gheorghi Şenghelaja ş.a. Una dintre legendele cele mai siropoase legate de Pirosmani este cea în care se spune că s-ar fi îndrăgostit de o cîntăreaţă, pe care o chema Margarita. Aceasta era franţuzoaică, şi a avut reperezentaţii la Tiflis (aşa se numea la începutul secolului XX oraşul Tbilisi), cînd Nico s-a îndrăgostit de frumuseţea şi şarmul acesteia. Dar iubirea lui nu a fost împărtăşită! Artistul i-a pictat portretul, crezînd că astfel o va cuceri, dar ea nu i-a acordat nicio atenţie, devenind o icoană de neatins pentru întreaga lui viaţă.

Niko_Pirosmani_Margarita_1909.jpg   

Pirosmani, Actriţa Margarita, 1909. Galeria de Stat din Tbilisi.

Într-o zi, în pofida sărăciei pe care o avea, Pirosmani a umplut cu flori străduţa din faţa hotelui în care era cazată Margarita, pentru a o cuceri. Aceasta a ieşit, şi l-a sărutat pe buze. Prima şi ultima oară. Apoi, Margarita a dispărut, şi cei doi nu s-au mai văzut niciodată. Maestrul Pirosmani a rămas să viseze pînă la moarte la Margarita lui. Se spune că în 1965 a avut loc, la Paris, o expoziţie Pirosmani. În faţa acestei picturi venea în chip repetat o femeie, care afirma că ea este reprezentată. Că ea este acea Margarita, pentru care Pirosmani şi-a pierdut minţile! 

 Am aflat că se pregăteşte un catalog raissone al operei lui Pirosmani, în Occident. Un proiect editorial de proporţii, în care este implicat şi expertul în opera lui, Erast Kuzneţov, este pe cale să apară, şi nu este exclus ca acesta să fie însoţit de o expoziţie de proporţii (în spaţiul germanic), astfel că opera lui Pirosmani să-şi capete locul binemeritat în panteonul artei plastice, alături de pictori ca: Edward Hicks, Rousseau "Vameşul", Mihail Larionov, Ivan GeneralićGrandma Moses...

E de amintit în acest context că opera lui Pirosmani a fost pentru prima oară amintită şi popularizată de către un oarecare Iliazd (Ilia Mikhailovich Zdanevich: 1894-1974), care aminteşte într-o operă literară, scrisă într-o limbă inventată, Yanko Krul Albansky (jucată în 1916), despre Pirosmani. Se poate crede, că opera artistului să fi inspirat oarecum acest calambur verbal, de natură futuristă. În 1964 a apărut prima monografie despre opera minunatului artist, a aceluiaşi Zdanevich. Acesta e considerat primul biograf al lui Pirosmani.  

mielul-de-Paste.jpg 

Pirosmani, Mielul de Paşte, colecţie privată.  

Din punctul meu de vedere, Pirosmani a fost unul dintre marii pictori creştini ai secolului XX. Doar că nu a pictat icoane în sensul habitual al cuvîntului. A zugrăvit însă numeroşi miei pascali, dimpreună cu pasca tradiţională, alături de oăle vopsite, mereu în roşu. Este o ipostază a omului dintîi, adică pur în naivitatea şi simplitatea lui. A omului fără şcoală, fără sofisme teologice, dar cu o atitudine sinceră faţă de transcendenţă, faţă de Dumnezeul Care a înviat! Peste tot, în imaginile cu mielul, se observă iniţialele "H.V.", adică Hristos Voskrese = Hristos a Înviat. Este o manifestare plastică a unei bucurii juvenile, autentice, credincioase, profunde...Mielul jertfei este întotdeauna umil, smerit, ascultător, atent la Glasul venit de sus.

a-paschal-lamb-1914-1-.jpg 

Pirosmani, Mielul de Paşte, colecţie privată.  

În 1969 a apărut primul film artistic, regizat de Gheorghi Şenghelaja, avînd ca subiect viaţa şi creaţia lui Pirosmani. În original, poate fi văzut aici. Rolul lui Pirosmani a fost jucat de actorul Avtandil Varasi.  

 

sursa imaginilor: internet.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
3 septembre 2014 3 03 /09 /septembre /2014 21:48

Ștefan Câlția a împlinit o vîrstă a împlinirii. Psalmistul spune, că acesta e vîrsta de la care dacă mergi mai departe, ai parte ”de osteneală și durere”. Ei bine, mie mi se pare că de-abia de acum încolo artistul Ștefan Câlția împlinește pîrga vieții. Cartea ”7 Povești cu Ștefan Câlția” (Galeria Posibilă/editura UNArte, București, 2013) este un document percutant în acest sens! Pînă să am răgazul să vorbesc despre această complexă publicație, doresc să relatez despre vizita pe care i-am făcut-o pictorului la Șona, în satul de care și-a legat destinul în ultimele decenii; prin părinți, prin peisaj, prin acele 7 movile, numite de localnici guruiețe, prin peisajul care se rînduiește cuminte în jurul Oltului tulbure, prin salba munților Făgăraș, care delimitează linia orizontului de cer...și care toate se regăsesc, subtil, în picturile sale.

Contributii-5237.JPG

Ei bine, am ieșit pe cîmp, în spatele casei, ca să ne arate în zare aceste guruiețe, aceste formațiuni de natură geologică, despre care s-a tot discutat, vorbit și presupus. Ba că sunt arhitecturi străvechi, ba că le-au modelat extratereștrii, ca că țăranii locului au imaginat niște fortificații, ca să se apere de niște dușmani închipuiți etc. Dar de fapt, sunt acolo, și pace! Nimeni nu le desferecă misterul, nici natura, nici omul. Câlția le folosește ”chipul” pe post de semnătură, iar asta îl face și mai mult de acel loc, pe cît de simplu, pe atît de bogat în istorii, legende, baliverne și brașoave. Artistul le triază, le cerne, le priponește în pînzele sale. Am văzut acasă la domnia sa o pictură veche, de pe la începuturile traseului său artistic, și am căzut pe gînduri. Pentru pictura cu pricina părea una din era renascentistă, aproape monocromă, tenebroasă. Aceasta înfățișa o masă cu o pînză pe ea, cu un vas cu flori de cîmp, și o arătare de fată, care ținea în mînă o floare, poate o brîndușă? Totul era învăluit într-un soi de sfumatto, despre care artistul mi-a relatat că i-au trebuit mulți ani ca să scape. Ce am văzut în acea pînză mi-a lămurit în bună măsură ceea ce mulți ani la rînd îmi rămînea ascuns, precum îmi este de neînțeles pînă azi, cum pasărea plutește îndelung prin văzduh, și nu se prăbușește. Probabil, că artistul însuși sesizează, că anume în acea mică lucrare își are obirșia întregul parcurs plastic de pînă acum? Există un soi de dezinvoltură mistică acolo, o simplitate și o premeditare matricială, care a migrat apoi prin multele pînze, foi grafice și stampe, care au fost lucrate de-a lungul deceniilor. Nu știu alți pictori cum sunt, cum se regăsesc, cum se caută pe sine, dar mie mi se pare - dacă mi se îngăduie cutezanța să afirm -, că Ștefan Câlția nu e neapărat un calofil, ci mai repede un pășunist sadea. Un individ care migrează spre autentica isihie, și ne face părtași la această deambulare. Pentru el isihia înseamnă liniștea de a trăi frumos, simplu, destoinic, împăcat, smerit, cu gust. 

Contributii-5218.JPG

L-am auzit vorbind oamenilor din Șona, în cadrul întîlnirilor Asociației Șona Noastră, despre necesitatea primenirii satului, curților, caselor, habitatului, bucătăriei, băii, șurilor, vieții de zi cu zi; a adus vorba despre minunata strălucire a satului Gărîna, din inima Semenicului, care începînd cu 1918, grație strategiilor vizionare a unuu tînăr primar, a devenit un nucleu de atracție pentru protipendada Banatului. Era pînă la instaurarea comunismului în România, că după aceea - Dumnezeu cu mila! Faima satului a renăscut de peste un deceniu, grație festivalului de jazz din acea parte a lumii. Câlția crede că și Șona ar putea deveni un magnet de atracție pentru turiști, călători, munțomani, intelectuali, că poate intra în conștiința noastră ca un topos vizionar, precum Gărîna este, cum a fost Poiana Mărului (din părțile Zărneștiului) pentru pictori precum Horia Bernea, Ion Dumitriu, Teodor Moraru, toți trecuți la cele veșnice; cum au devenit Viscri, sau Valea Zălanului - grație eforturilor Prințului Charles al Marii Britanii.

Lumea românească a auzit, și va mai auzi despre Șona, ca ecou al muncii susținute pe care o exercită acolo Galeria PosibilăȘtefan Câlția, entiziaștii Asociației Șona Noastră, oameni mai tineră și mai puțin tineri, copii, încrezători cu toții, că atunci cînd este o viziune, cu muncă și rîvnă se poate obține imaginea unui sat viu, frumos, atractiv, și capabil să țină lumea în el.

Am admirat satul, casele, ulițele, pomii, fațadele vechilor locuințe, care-și așteaptă scoaterea la mezat. Cine le va cumpăra? Le va iubi, oare? Le va primeni? Vor trăi alături de noii locatari o a doua viață? Timpul e cel mai bun sfetnic, cum și pentru Câlția, timpul a însemnat o luminare a paletei, o cristalizare a unei concepții despre funcția picturii, o deslușire definitivă a necesității artei în general. Arta înseamnă dialog, interlocuție, înfățișare față către față. 

Contributii-5264.JPG

Anume în acest loc unde, ca în cazul guruiețelor, pămîntul vorbește prin semne, am văzut că pe oameni îi sudează dialogul, încrederea, calmul și buna-cuviință, chiar dacă există fricțiuni, suspiciuni și spirit dubitativ. Prin tonul bine ales, se poate merge mai departe. Cît de departe? Doar Bunul Dumnezeu o poate ști, cum tot EL a inspirat și desenat frumusețea acestor fațade, de demult, acum decăzute, apuse, dar nu mai puțin nobile. Părerea mea.

Contributii-5272.JPG

Contributii-5267.JPG  

Contributii-5282.JPG  

Contributii-5275.JPG

O casă a avut mai mult noroc. A renăscut, strălucind acum, consolidată fiind, restaurată, împinsă parcă mai în față. Va veni și ceasul celorlalte surate ale sale, doar un stăpîn bun, rîvnitor și gospodar să-și recapete, unul precum Matei Câlția...sau aidoma lui. 

Contributii-5209.JPG   

Contributii-5244.JPG

fotografii: © vladimir bulat, august, 2014. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
12 août 2014 2 12 /08 /août /2014 12:38

Casa-Lui-Vulcanescu.jpg

Prin apropierea biroului meu este o stradă cu nume frumos: Popa Soare; una care nu şi-a schimbat niciodată denumirea. Nici în anii grei ai socialismului multilateral dezvolatat. Numele i se trage, se pare, de la denumirea Bisericii Popa Soare, care există din cel de-al XVIII-lea veac, de pe timpul fanarioţilor. Numele lui Popa Soare este consemnat în pomelnicul bisericii, ca mult-prea vrednic slujitor al acesteia.

La numărul 16B, pe această stradă, se ală o vilă cîndva modernistă, astăzi niţel schimonosită, sluţită de intervenţii deloc reuşite, dar şi de lipsa unui gospodar. Pe faţada ei principală se află, prinsă în patru şuruburi ruginite, o plăcuţă memorială, din marmoră albă, pe care e prin un relief în meplat cu chipul celui care a locuit în această casă, pînă să fie deportat la Aiud, de unde nu se va mai întoarce niciodată: Mircea Vulcănescu, una din cele mai luminate minţi a României interbelice, de care regimul comunist a dorit să se descotorosească. Şi-a dat duhul ca un adevărat creştin, prin jertfă, lăsînd în urma sa o amintire minunată, şi un îndemn: "Să nu ne răzbunaţi!".  

Placuta memoriala Vulcanescu

"Să nu ne răzbunaţi!". Acesta este testamentul unui om, care a fost lăsat să moară de frig, inaniţie, boli, batjocură, umilinţă, strîmtorări, de lipsă de compasiune...În patru cuvinte - căci pentru a spune lucruri profunde nu ai nevoie de prea multe vocabule - Mircea Vulcănescu ne-a lăsat platforma unei atitudini, a unui program pentru viitor, pentru o Românie care să nu trăiască din resentimente, duşmănie, ură, antipatie. În acest cuvinte se cuprinde întreaga sa trăire creştină, aşezată şi aprofundată, distilată pînă la esenţe. Vulcănescu şi-a acceptat smerit şi senin moartea, fără să crîcnească. Mai mult, nu a lăsat nici pe cei ce au rămas să trăiască, să rudice mîna asupra asupritorilor şi călăilor săi.    

Monument Vulcanescu BostinaÎn Piaţa Sfîntul Ştefan, în imediata proximitate a casei în acre a locuit marele cărturar Vulcănescu s-a dezvelit, în anul 2009, un monument avînd la bază o lucrare-bust de Valentina Boştină (1940-1994). Acest portret este unul din cele mai reuşite din întreaga monumentalistică românească, şi se potriveşte foarte bine pe acest soclu sobru, minimalist, nepretenţios. E simplu, ca şi scopul pentru care a fost conceput. Evocă memoria unui om sobru şi pe deplin matur, de care naţiunea română trebuie pururea să fie mîndră! Dar, se aud voci nevrednice, care vor dispariţia acestui minunat monument. Să nu fie! 

Să îndepărtăm cît mai iute gîndurile perfide care ne dau tîrcoale, şi să ne aliniem la felul în care s-a comportat şi trăit oameni, precum a fost Mircea Vulcănescu. Pe acesta îl rugăm să rînduiască pentru noi pe lîngă Bunul Dumnezeu, să ne ferească de imunde simţiri, de nevrednicia de fi nedemni urmaşi ai marilor bărbaţi ai neamului nostru!

"Să nu ne răzbunaţi!", îmi sună ca un gong în urechi. Aproape permanent. Poate şi pentru că cele evocate mai sus, casa şi monumentul lui Vulcănescu le am zilnic în faţa ochilor?

 

 

Fotografii: © vladimir bulat. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
6 août 2014 3 06 /08 /août /2014 00:58

Pînă în momentul în care Natalia Poklonskaia (Ната́лья Влади́мировна Покло́нская)a părăsit Kievul, forțată de împrejurări, probabil nu și-a imaginat că destinul o va propulsa atît de sus pe scara ierarhică a sistemului judiciar și de procedură penală. În martie curent ea a fost numită, interimar, procuror-general al Republicii Autonome Crimeea. Din acea zi, 11 martie, atenția întregii lumi este îndreptată asupra unei tinere de doar 34 de ani, care a numit pe cei din vîrful puterii de la KIEV, drept ”demoni apăruți din scrum”! Atunci a fost proiectată într-o poziție pe cît de împovărătoare, pe atît de delicată, întrucît a devenit o adversară de prim rang a întregului sistem juridic pe care l-a slujit. Din 2011 a fost numită procuror în sistemul juridic al Ukrainei, iar din 2 mai s-a semnat decretul de numire a ei în postul de procuror al Crimeei, în sistemul procuraturii generale a Rusiei. La finele lui martie procuratura Ukrainei a declarat-o pe Poklonskaia drept o persoană aflată în ”urmărire generală”, pentru ”încercarea răsturnării puterii constituționale”...și lista aberațiilor de toate gradele de intensitate ar putea continua. Dar nu e scopul meu acesta! Intenționez să consemnez cum vremurile de astăzi oferă surprize incredibile, anume că într-o vreme de război, iese în prim-plan o ființă cu destul de puțină experiență, timidă, cu un comportament stîngaci, deși ambițioasă, onestă, și cu un caracter puternic, mamă a unei fetițe, de la care a aflat, că a devenit, recent, vedeta (superstar) a culturii de masă, a internetului, a subculturii anime și moe japoneze. 

poklonskaia.jpg

Pe fundalul colonizării de către Rusia a Crimeei, cu destule ostilități, violențe și tensiuni în peisaj, figura firavă și blondă a Nataliei Poklonskaia se proiectează ca o posibilă efigie a normalității conciliante, ca o nouă imagine a temutei meserii de procuror, care taie și spînzură, care condamnă sau grațiază suveran, care afișează/provoacă o emoție mereu neliniștitoarePoklonskaia e misterioasă, tonică, seducătoare și frumoasă, decisă să readucă pacea, concordia, siguranța zilei de mîine pe pămîntul mult-pătimit al Crimeei.

Ca să fiu sincer pînă la capăt, oricît de mult mi-ar displăcea politica colonialist-imperială a Rusiei, apariția unui astfel de personaj ca Natalia Poklonskaia în piramida puterii juridice, mă va face totuși să nu întorc cu totul spatele în fața evenimentelor care se întîmplă pe celălat mal al Mării Negre...Nu știu cîte va reuși să facă această femeie, dar intuiesc că lumea va privi cu alți ochi în direcția în care aceasta își va face simțită prezența.

Astăzi, Japonia a făcut publică lista persoanelor non-grata, printre care se află și procurorul Crimeei, Natalia Poklonskaia - această declarație fiind o mare dezamăgire pentru fanii, admiratorii și simpatizanții acesteia, din Țara Soarelui-Răsare...Sancțiunile impusei Rusiei vor agrava relațiile și așa destul de șubrede dintre cele două state. Dar se pare că Japonia nu privește deloc cu ochi buni, alipirea Crimeii la Rusia, întrucît ea însăși are probleme teritoriale nerezolvate, atît cu Rusia, cît și cu China...Dar asta e o altă mare temă! 

    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
24 juillet 2014 4 24 /07 /juillet /2014 16:50
Nu auzisem decît vag despre sculptorul MÉSZÁROS LÁSZLÓ pînă să ajung anul trecut la Bişkek. La cîteva zile după ce m-am instalat, cînd mi-am propus să vizitez Muzeul Naţional de Artă din capitala Kîrgîzstanului, cineva mi-a spus să fiu atent în special la micile sculpturi, semnate de acest artist, despre care nu se ştia cum au ajuns la Frunze (denumirea oraşului pînă în 1991), cîndva, în era sovietică, şi care nu s-a mai întors niciodată în Ungaria natală.
EXISTĂ foarte puţine date despre acest clasic al sculpturii maghiare interbelice. Se ştie că provenea dintr-o familie cu mai mulţi copii, şi că s-a înscris ca discipol a lui Lajos György (1874-1955), la Şcoala de Arte Aplicate (Iparművészeti Iskolán), cea la a cărei baze a contribuit şi marele sculptor clasicist, Mátrai Lajos György (1850-1906). Înainte de asta tînărul László a fost ucenic de bijutier. Această din urmă meserie l-a învăţat să fie atent la detalii, meticulos, riguros în tehnicile cizelurii, polisării etc. 
În 1928 participă la Salonul Naţional, cu un bust de bărbat. Acest moment se poate considera a fi debutul său expoziţional. Avea 23 de ani. Iar în 1929 e prezent în 3 expoziţii de grup.
La începutul anilor '30 devine simpatizant al mişcării ilegaliste din Ungaria. Dar între 1932-1934 se află, cu întreruperi, cu o bursă de studii la Roma. În 1934 devine membru al Grupului Artiştilor Socialişti, şi tot în acel an expune la Bienala de la Venezia. În 1935 se mută cu familia în URSS, probabil din cauza prigoanei la care era supus, date fiind vederile sale de stînga, socialiste. Deja în 1936 prezenţa lui este consemnată în Frunze, unde a participat la decorarea faţadei Palatului Guvernului Republicii socialiste Kirghizia. E greu de precizat şi de aflat acum cîtă înrîuire a exercitat opera lui Mészáros László asupra artiştilor locali, dar felul în care-i sunt expuse acum lucrările la Muzeul Naţional de Artă, care poartă numele lui Gapar Aytiev, este unul exemplar. De altfel, mi s-a comunicat că cele cîteva sculpturi ale sale, care se conservă în muzeu, fac parte din "fondul de aur" al instituţiei. Acestea sunt expuse între tablourile lui Semen Ciu'kov (1902-1980), născut în Pişkek (denumirea oraşului Bişkek din epoca ţaristă) - unul din cei mai faimoşi colorişti sovietici, de două ori decorat cu ordinul Stalin (1849, 1951), care prin tablourile sale a arătat întregului URSS imaginea pictată a Kirghiziei sovietice
 
Cele 5 busturi de M  
Istoria a fost foarte nemiloasă cu Mészáros László, pentru că a fost printre primii artişti ai "realismului socialist", printre cei care au îmbinat ideile echităţii şi egalităţii sociale cu formele artistice din trecutul omenirii (arta clasică greacă, egipteană a faraonilor, renascentistă etc.), ajungînd - chiar dacă era în mare parte un autodidact - la nişte sinteze plastice şi formale foarte interesante, dar căzute, probabil, de la un moment dat încolo în dizgraţie în faţa autorităţilor sovietice.
Nu am datele necesare să judec cum a fost percepută opera sa din jurul anilor "marilor epurări" staliniste: 1937-1940, dar e clar că regimul comunist sovietic a fost dezamăgit sau nemulţimit...În primăvara lui 1938 Mészáros este arestat, şi deportat, se consemnează, în temuta Kolîma, în GULAG-ul cel mai cumplit (poate după ce a participat şi la război?). Se ştie că a murit în septembrie, 1945. Multă vreme s-a crezut, că a fost executat în chiar anul arestării. Intuiesc că arhivele statului de la Bişkek ne mai pot înlătura puţin cortina incertitudinilor, a presupunerilor, a cursului nefiresc al vremilor...

Mészáros László

Înainte să plece din Ungaria a lăsat mai multe sculpturi şi desene, printre care şi acesta, datat 1930. În anul 1980 i s-a organizat o retrospectivă cu piesele de dinaintea plecării sale în URSS, la Galeria Naţională a Ungariei.
Mészáros Márta (n. 1931) - fiica lui Mészáros László, împreună cu mama ei au continuat să trăiască în URSS pînă în 1946, cînd au revenit în Ungaria, iar apoi Márta a plecat din nou la Moscova, unde în 1956 a absolvit VGIK, şcoala superioară de cinematografie din statul sovietic, unde i-a avut ca mentori pe importanţi regizori ai vremii: A.Dovjenko, Lev Kuleşov, S. Gherasimov ş.a. Între 1957-1959 a lucrat şi în studiourile "Sahia FILM" din Bucureşti. Pe la finalul anilor '60 Márta a încercat să facă un fel de documentar despre tatăl său, dar acesta nu a avut puterea de convingere pentru a-l recupera pentru posteritate pe Mészáros László.

Mészáros László, Fata cu tiubeteica, 1937 Fata cu tiubeteică (1937), bronz.
Nu-mi dau seama cum ar fi arătat sculptura maghiară dacă sculptorul Mészáros László s-ar fi reîntors în ţara sa, devenită şi ea după război socialist-comunistă, dar e clar că istoria artei maghiare are de recuperat acest nume. Poate că şi prin intermediul arhivelor de la Bişkek, sau cele ale NKVD-ului de la Moscova? Iată o temă de doctorat pentru un tînăr cercetător ungur sau din orice alt loc al lumii, dar condiţia este să posede cît mai bine limba rusă/sovietică...pentru a putea ceti în original documentele, rapoartele, dările de seamă etc. E nevoie de timp, de răbdare, de bani, de interes public. Într-o lume în care totul a devenit relativ!

Meszaros-Laszlo--Femeie-batrina-copie-2.jpg Bătrîna cu şal, 1937 (bronz).
Poate că ceea ce am văzut în Muzeul din Bişkek, să fi fost ultimele sale lucrări de sculptură, mici şi foarte spirituale, înainte de a nu mai fi artistul. Le arăt pe cele pe care le-am admirat în primăvara anului trecut, şi am reuşit să le fotografiez.
 
Singura bibliografie consemnată în internet aceasta este: Kontha S.: Mészáros László, Budapest, 1966 • Nagy I.: Mészáros László pályakezdése, Művészettörténeti Értesítő, 1982. XXXI. évf. 1. sz. 41–46. 
Foto:  © vladimir bulat, aprilie, 2013 (Bişkek). 
 
 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article