Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

3 juin 2015 3 03 /06 /juin /2015 15:38

Nu am știut despre el nimic. Până nu i-am descoperit mormîntul. Din întîmplare. Dar ceea ce am văzut - m-a încîntat. E, poate, dintre cele mai cuviincioase locuri de veci din Cimitirul Central din Chișinău. Pentru că și biografia sa spune, că Gheorghe I. Cozub a fost un om cuviincios, de onoare și un adevărat și creator oenolog, cel care e responsabil de multe bijuterii bahice moldovenești. A fost printre victimele așa-zisei perioade a restructurării sistemului sovietic (campania anti-antialcoolică, care a debutat în mai 1985), înainte ca acesta să se fi prăbușit cu totul, spre a nu mai fi...

Monumentul funerar este din marmoră neagră, în care e cioplit chipul celui trecut din această lume, precum și un butaș de viță-de-vie. 

Gheorghe I. Cozub este cel care a dus faima vinului Xeres (Xérès) pe noi culmi, și a făcut ca despre acest vin să se vorbească pe plan internațional, conferindu-i noi și neașteptate valențe, față de cel spaniol, originar. Acum vinurile Xeres de Ialoveni sunt un brand în sine. Recunoscut internațional. Și existența acestuia o datorăm celui care a fost maestrul-oenolog, Gheorghe I. Cozub (1937-2009).

Mormîntul lui Gheorghe Cozub. foto: © vladimir bulat, 2015.

Mormîntul lui Gheorghe Cozub. foto: © vladimir bulat, 2015.

Epitaful e gravat în limba rusă. Acesta rezumă esența existenței acestui om, despre care moldovenii știu puține. Dar ar trebui să știe - pentru a-i cinsti memoria, opera și viața bogată pe care a trăit-o, plină de demnitate, profesionalism, dăruire și iubire pentru vița-de-vie, și toate splendorile ce se pot rafina din mustul ei unic. 

Tălmăcirea de pe acest epitafiu ar suna astfel:

 

Să umplem cupa cu sucul viței,

pînă arșița e încă de răsărit ascunsă,

Tu spui, că vinul e amar? În el e tăinuit - 

Adevărul.  Acesta este amar oricînd.

Partager cet article

Repost0
13 mai 2015 3 13 /05 /mai /2015 23:34

Nu am fi știut că la Slobozia a existat în plin război al II-lea mondial o orchestă de jazz, dacă nea Costică Acsinte (1897-1984), fotograful, nu ne-ar fi lăsat această fotografie-document! E anul 1943, și lumea se bucură de viață!

Să ne bucurăm și noi, privind acești oameni minunați în ochi, căci majoritatea ne privesc pe noi, din vechimea ce se îngemănează cu al optulea deceniu. Sau poate chiar cu veșnicia însăși...

 

Arhiva fotografică a lui Costică Axinte de-abia a început să fie studiată, analizată, publicată. Poate fi accesată și online.

CA_20131112_031 / Costache Acsinte, 1943

CA_20131112_031 / Costache Acsinte, 1943

Partager cet article

Repost0
8 mai 2015 5 08 /05 /mai /2015 12:59
Nicon MLADIN în Sala de Muzică a Palatului Cantacuzino. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Nicon MLADIN în Sala de Muzică a Palatului Cantacuzino. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Nicon este fiul unor artiști cu o bună așezare a talentului pe care puțini o mai au, și pe care-l cunosc aproape de la naștere. L-am văzut de cînd era un puști, crescînd, evoluînd, și l-am ascultat de cîteva ori la „seratele” de la Stavropoleos. Pe măsură ce creștea, prezențele lui la acele „serate” erau mai puțin frecvente. Dar Nicon muncea enorm la pian. O făcea cu discreție și dăruire. Anul trecut l-am ascultat interpretînd la el acasă, unde ne-a uns pe suflet cu cele oferite.

Aseară l-am auzit din nou, cu două cicluri din epoci diferite, intrepretate la un pian Steinway & Sons, de epocă, se spune că e de pe la 1910. A început cu „Fantasiestücke” de Schumann, și a continuat cu una din cele mai fantastice realizări pentru piano solo -  „Pictures at an Exhibition” a lui Modest Mussorgski. Ambele cicluri au de-a face cu arta vizuală. Și era firesc, cred, ca printre primele sale prezențe publice de la București ale lui Mladin, de la debutul stagiului său vienez, să aibă legătură cu arta vizuală. Poate la fel de firesc, pe cît de organică a fost și nașterea ciclului Pictures at an Exhibition”, din expoziția lui Viktor Hartmann, organizată de criticul Vladimir Stasov, în primăvara anului 1874! Hartmann a murit destul de tînăr, și lucrările lui - se spune - aproape că nu se cunosc. Dar Mussogrski i-a înveșnit opera de arhitect și artist, cum numai un mare compozitor a putut să o facă! Iar Nicon Mladin m-a făcut să simt cu vîrf de măsură acest lucru. Mai ales că nu am ascultat niciodată pînă acum acest ciclu la piano solo, ci doar orchestrat...Iar prin Schumann Nicon mi-a reîmprospătat în memorie picturile uneori aspre, alteori, edulcorate și de neuitat, speficice epocii romantismului, ale compatriotului său, Friederick David Caspar.

Recunosc că după concert nu am mai obosit să tot caut alte și alte interpretări ale acelor cicluri muzicale, pentru a-mi da seama, unde se poziționează Nicon Mladin în această „constelație”. Și am constatat că nu foarte multă lume s-a aventurat pe acest tărîm, și mi-am mai dat seama că, mai ales în cazul lui Mussorgski, el este „vizitat” îndeosebi, și mai ales de cei din spațiul slav, sau de cei care au folosit și folosesc în formarea lor muzicală aceiași „lingua franca”, a fostului și eternului imperiu țarist-sovietic-rusesc. Iată doar cîteva nume de rezonanță maximă, care interpretează  magistral Pictures at an Exhibition: Horowicz, Kissin, Mihail Pletnev, Khatia Buniatishvili, Alexandr Yakovlev etc. Dar nu poate lipsi din această înșiruire și o splendidă excepție, cea a pianistei germano-japoneze, Alice Sara Ott, care iese pe scenă spre a interpreta acest ciclu cu pioarele goale, iar recent a lansat The Chopin Project, împreună cu muzicianul islandez, Ólafur Arnalds.

 

Mulțumesc, Nicon pentru toate aceste descoperiri! Nu te opri din acest mers, a cărui cadență matură am admirat-o aseară...Ești, cu certitudine, pe calea cea bună.

Partager cet article

Repost0
7 mai 2015 4 07 /05 /mai /2015 11:50

O veste tristă ne sosește astăzi de la Chișinău.

Unul dintre graficienii care ne-au marcat din fragedă copilărie dar și adolescența, iar apoi, maturitatea, Isai CÂRMU nu mai este. Este o pierdere ireversibilă pentru întreaga noastră artă și cultură, căci am pierdut un incontestabil reper. A fost pentru cîteva generații o adevărată bornă artistică, și un far spre care ne ținteam ochii. Pentru că ne-a arătat cu adevărat, cum trebuie să arate cartea.

Orice carte ilustrată de el era (și va rămîne!) o bucurie desăvîrșită, care acum ne va lipsi. Dar cine suntem noi să alegem, să fim nemulțumiți? Dumnezeu a ales. L-a chemat pe artist la EL, căci noi am avut deja bucurii destule, de-a lungul deceniilor, pe seama artei lui Cârmu. 

Pe curînd, și la revedere în Ceruri!

Am la îndemînă acum elegantul volum cu Lirica lui Francesco Petrarca, scos în 1975, la editura Cartea moldovenească din Chișinău (în traducerea lui Pavel Darie), cu o prezentare grafică de Isai Cârmu, din care redau vizual cîteva repere. Cartea a apărut într-un tiraj de 5000 de exemplare, iar unul dintre ele a ajuns și la București, unde l-am cumpărat anul trecut de la niște copii, de pe stradă...Acum acest volum a devenit cu adevărat de neprețuit! O perlă.

În 1982 editura Literatura artistică, tot din Chișinău, a publicat albumul Isai Cârmu, cu o selecție amplă din creația de grafician, și maestru al cărții. Este și aceasta o raritate bibliografică.  

Isai CÂRMU: 1940-2015
Isai CÂRMU: 1940-2015
Isai CÂRMU: 1940-2015

Biblioteca Națională a RM a editat, în 2010, o broșură cu o biobliografie, dedicată operei lui Isaie Cârmu (astfel apare pe coperta publicației prenumele artistului), un ghid exhaustiv prin creația artistului (alcătuitor: Svetlana Miron), care este disponibilă on-line.

Partager cet article

Repost0
18 avril 2015 6 18 /04 /avril /2015 00:41

Numele lui nu spune mare lucru, cred, aproape nimănui din domeniul artei moderniste, chiar dacă scurta lui carieră s-a consumat în Franța, unde a și murit acum 110 ani, în martie. Ultimii patru și i-a petrecut într-un azil de boli nervoase - o boală ereditară i-a curmat de timpuriu talentul și viața.

Fyodor Botkin a fost un artist care, deși s-a pregătit să fie matematician, absolvind strălucit și facultatea de drept, a lăsat o galerie memorabilă de portrete și panouri decorative, risipite prin muzeele periferice ale imensului imperiu sovietic, sucombat acum un sfert de veac. Lucrările sale sunt de văzut la Perm, Sratov, Omsk, Irkutsk, Habarovsk, Tașkent, Baku...

Printr-o minune, unul dintre cele mai frumoase portrete de femeie a nimerit și în Muzeul Național de artă al Moldovei, din Chișinău (MNAM). Acesta a fost expus în expoziția Călătorie în timp (artă rusă de la sf. sec. XIX-lea-înc. sec. XX, din colecția MNAM), la finele anului trecut. 

Datele despre artist sunt puține și neclare (a urmat studii de artă în Italia și Paris), dar se știe că după moartea lui, fratele acestuia i-a adus operele rămase în Rusia, unde s-au risipit prin diferite colecții, probabil publice și private.

Portret de femeie” - este o operă care poartă oarecum amprenta stilisticii Art Nouveau și Secession, care în Rusia au fost dezvoltate de asociația Mir Iskusstva. Cel mai interesant e că pictura discutată nu se poate încadra foarte ferm într-un curent anume, căci Botkin a „forjat” meticulos propria lui sensibilitate pentru chipurile melancolice, cu ochii închiși, cu capetele aplecate ușor, căutat, oarecum teatral. Părerea mea este, că în aceste două tablouri e vorba despre unul și același model. Nud pe fundalul covorului l-am descoperit absolut întîmplător, dar asta m-a făcut să înțeleg un anume atașament al acestui artist, pentru un anumit fel de tipologie umană. Acest atașament are, cel mai probabil, o explicație psihologică. Propria lui morbiditate - despre care se afirmă în referințele despre artist - își găsește pandantul în melancolia acestui tip de constituție fiziognomică, cel mai adesea feminină. Lucrarea „Nud pe fundalul covorului” devine un nesperat pandant pentru tabloul de la Chișinău, și doar timpul, asistat de un cercetător cu imensă răbdare și intuiție, ne va devoala misterul: cum de aceste două portrete au ajuns atît de departe unul de celălalt...și se reîntîlnesc într-o construcție aleatorie, într-o hermeneutică minimală, dar nu mai puțin necesară pentru redescoperirea unui artist uitat, pe nedrept ignorat atît de istoria modernismului european, cît și de inventarele artei ruse din perioada anului 1900.

De-abia de curînd, o serioasă cercetătoare din Rusia, Olga Davîdova l-a inclus pe Botkin în fundamentala ei cercetare, pe care a intitulat-o Iconografia modernismului, БУКСМАРТM. 2014, 512 pag.    

„Portret de femeie”, MNAM, foto ©vladimir bulat, noiembrie 2014.

„Portret de femeie”, MNAM, foto ©vladimir bulat, noiembrie 2014.

„Nud pe fundalul covorului”, foto ©Galeria Elysium (Moscova).

„Nud pe fundalul covorului”, foto ©Galeria Elysium (Moscova).

Partager cet article

Repost0
1 avril 2015 3 01 /04 /avril /2015 21:42

Respect enorm cugetarea lui Tigran Mansurian, care se referă la ”Gurdjieffian silence immaculate”, și pe care nu am regăsit-o nicidecum în ceea ce au oferit muzicienii de la Gurdjieff Folk Instruments Ensemble (GFIE), care au ”prestat” cuminte și fără splendoare, la București, în seara zilei de 26 martie...

Recunosc, așijderea, că am așteptat cu însuflețire acest concert vreo două luni de zile, avînd în cap crescînda dezamăgire care s-a instalat la apariția CD-ului celor de la GFIE, apărut în 2011 la ECM, pentru că înregistrarea mi s-a părut pe cît de plată, pe atît de ”barocă” și ”înzorzonată” față de tot ce știam în materie de recuperare a moștenirii lui Gurdjieff în spiritul ”folk music” etc. Nu regăseam nimic din magistralele prelucrări realizate pentru pian de Thomas de Hartmann, nici din splendidele interpretări ale unor: Cecyl Lytle, Keith Jarrett, Anja Lechner, Francois Couturier, Vassilis Tsabropoulos, Wim van Dullemen ș.a. Deci, reîntîlneam/reauzeam muzica ”mistică” și ”folklorică” a lui Gurdjieff interpretată la instrumente etnice, specifice Caucazului, și nu numai. Reducerea dimensiunii mistice, a prelucrării culte a tradiției muzicale din amplul areal, multicultural, al bazinului Mării Negre, rescrise de Gurdjieff, la aranjamentele muzicale făcute de Levon Eskenian - o găsesc forțată și simplistă chiar! Este, în opinia mea umilă, problematică și schematică. Și nu e vorba aici de priceperea sau iscusința muzicianului, ci vorbim în special despre excelența care face diferența. Care în acest caz - a lipsit. Sau și mai exact - a strălucit în deplină contumacie...

Totuși, mă așteptam ca spectacolul live să fie altceva, de aceea am așteptat cu înfrigurare și emoție evenimentul. Dar concertul din 26 martie mi-a spulberat orice emoție, așteptare sau ispită de a crede că e mai mult decît este. Desigur, Gurdjieff face parte din constelația selectă a ”marginalilor” erei convulsive a secolului XX, dar nu se ridică la înălțimea unor nume iconice precum cele al unor: Giacinto Scelsi, John Cage, Luigi Nona, Benjamin Britten, Arvo Part ș.a. Numele enumerate sunt piscuri ale componisticii de factură avangardist-contemporană, în timp ce moștenirea muzicală a lui Gurdjieff se înscrie firesc în curentul reacționar, conservator și ”cuminte” al componisticii veacului. Cu toate acestea, anume nume de prim rang de muzicieni și interpreți s-au apropiat de această tradiție spiritualistă, tocmai pentru a purta un dialog echidistant și aprofundat cu aceasta.

O spun abrupt, cei de la GFIE nu au făcut o figură prea convingătoare acestei apropieri, iar conducătorul lor, tînărul, dar încă (sau deja) ”necoptul” Levon Eskenian, a făcut o figură de elev conștiincios, dar prea șubred în tentativa sa de a-l percepe în profunzime pe versatilul Gurdjieff, muzicianul, culegătorul de folklor, și de artefacte ancestrale etc. Nu m-a mișcat deloc felul celor de la GFIE de a interpreta Gurdjieff, nici felul lor de fi ei înșiși muzicieni. Cred cu tărie că oricît de ”marginală” ar fi (sau ar părea) muzica lui Gurdjieff, ea nu poate fi epuizată doar prin prisma ”filonului” ei folkloric, tradiționalist, ”neaoșist”, cum au propus de l GFIE, folosind probabil silogismul simplu: dacă Gurdjieff a fost armean, și noi suntem armeni, înseamnă că tot ce a lăsat acesta poate fi la îndemîna și la înțelegerea noastră...

Să fiu bine înțeles, e o chestiune de maturitate deplică ca să te apropii de acest autor. Și nu de enticitate. Așa cum Armen Margaryan sau un Sokratis Sinopoulos, de pildă, care sunt maieștri ai kemanche-ului nu se pot ridica la nivelul și înălțimea excelenței unui Kayhan Kalhor, tot astfel nici Levon Eskenian nu poate încă aspira la ”podiumul” abisal al lui Keith Jarrett, care l-a aprofundat pe Gurdjieff într-o înregistrare epocală, unică, cu Sacred Hymns, în îndepărtata primăvară a anului 1980! Această din urmă realizare este, cred, un ”compendiu” obligatoriu pentru oricine dorește să se „înfrupte” cu adevărat din adînca muzică a lui G. I. Gurdjieff.

GFIE cel puțin pe mine nu m-au convins deloc.

Păcat! Pentru că cei care nu au știut, nici nu au aflat. Au rămas în bezna lor. Undeva între piscurile înalte și dealurile ce tind agale spre cîmpie...

Partager cet article

Repost0
3 mars 2015 2 03 /03 /mars /2015 09:57
Adevăratele femei ale lui Boris Nemțov

În avalanșa de poluări, presupuneri, teorii și conspirații generate de asasinarea sălbatică a lui Boris Nemțov, îmi este drag foarte să mă uit la chipurile acestor trei femei, din prim-plan.

Cea cu fesul galben pe cap este fiica, Janna Nemțova, cea de alături, este mama ei, Raisa, fosta soție a lui Nemțov, cu care a păstrat cele mai cordiale relații, iar femeia din spatele tinerelor femei - mama celui ucis, Dina Iakovlevna Eidman (născută în 1928), cunoscut medic pediatru. Toate au fost prezente la Marșul funerar din 1 martie, de la Moscova. Acest ”Marș anticriză” fusese planificat să fie cu prezența lui Nemțov, dar a devenit un marș de despărțire de Boris Nemțov, asasinat în noaptea spre 28 februarie, în preajma Bisericii Sfântul Vasile Blajinul, din Piața Roșie din Moscova.

Fotomodelul, Anna Durițkaia, cu care Nemțov era în momentul asasinării, a zburat chiar azi la Kiev, fără a participa la înmormîntarea fostului său iubit.

N.B. fotografia mi-a fost pusă la dispoziție de o prietenă jurnalistă, din Moscova.

Partager cet article

Repost0
21 novembre 2014 5 21 /11 /novembre /2014 06:45
Acest Comunicat mi-a fost remis de doamna Magda Stavinchi, cercetăroarea care m-a făcut atent la personalitatea unică a astronomului Nicolae DONICI, unul dintre cei mai importanţi astronomi ai secolului XX, şi despre a cărui moarte pînă de curînd nici nu s-a ştiut nimic cu exactitate. Acum că ştim, îl vom pomeni, şi ne vom ruga pentru buna aşezare a sufletului său în faţa lui Dumnezeu!
"La 8 septembrie a.c. Academia Română şi Academia de Ştiinţe a R. Moldova au celebrat 140 de ani de la naşterea lui Nicolae Donici, membru de onoare al Academiei Române, membru fondator al Uniunii Astronomice Internaţionale.
Este celebru pentru numărul impresionant de eclipse de soare observate, în Spania, Portugalia, Cambodgia, SUA, Crimeea sau Turcia, pentru expediţiile de pe Mont Blanc, Egipt, sau în Sahara, pentru fondarea Observatorului de astrofizică de la Dubăsarii Vechi de pe malul drept al Nistrului. Se ştie că a părăsit St. Petersburg după prima revoluţie din februarie 1917, Odessa după invazia bolşevicilor, Basarabia după cedarea acesteia în 1940, România după evenimentele din 1944, după care firul s-a rupt. Nici o informaţie certă despre el nu mai traversase Cortina de Fier.
Se bănuia că ar fi murit în 1956 la Paris, Nisa sau în Argentina. Descoperirea surprinzătoare în această vară a nepoatei lui din Argentina a eliminat această ultimă variantă. Atunci unde şi când a murit ? O ultimă speranţă pentru elucidarea misterului: CNRS (Franţa). Într-adevăr, aici s-a găsit cheia: cele aproape 200 de pagini ale dosarului Donici de la CNRS au dat ca dată certă a morţii: 21 noiembrie 1960, ca loc un azil de bătrâni de la Puget-Téniers în apropiere de Nisa, dar şi detalii cutremurătoare despre ultimii ani ai vieţii lui, când s-a zbătut până în ultima clipă pentru servirea pasiunii lui – Astronomia, în condiţiile unei sărăcii crunte, care i-a fost făcută suportabilă numai cu ajutorul CNRS, nu şi al ţării sale.
Aşadar, după aproape şapte decenii de când s-a pierdut practic orice legătură cu Nicolae Donici, am aflat că 21 noiembrie este ziua în care vom comemora 54 de ani de la pierderea lui.

 

A iubit eclipsele dar nu cred că a bănuit vreodată cât de lungă va fi eclipsa care se va aşterne peste numele lui".

Partager cet article

Repost0
15 novembre 2014 6 15 /11 /novembre /2014 08:30

Kakha Bendukidze a murit, la Londra.

Kakha Bendukidze a fost arhitectul reformelor din Georgia/Gruzia, singura țară din Caucaz care luat-o pe calea occidentalizării (2004-2012). Dar acest proces s-a oprit treptat, arătîndu-se cu vîrf de măsură că reformele economice nu sunt deloc într-o relație de compatibilitate cu democrația!

Se mai spune, că Bendukidze a murit de inimă rea, dezamăgit... 

Partager cet article

Repost0
11 novembre 2014 2 11 /11 /novembre /2014 01:56

Dincolo de bucuriile multe pe care le-am aflat cu ocazia simpozionului Iconari în Otopeni, petrecut zilele trecute, am avut și minunata întîlnire cu zugravul Vitalie Ciocoi, despre care mi-a vorbit prima oară ieromonahul Savatie (Baștovoi). Mi-a povestit că e un iconar autentic, de modă veche, cum rar se mai află printre noi. A fost invitat la Otopeni, ocazie cu care l-am și cunoscut. După ce am văzut cum lucrează, cum este și cum gîndește, mi-am zis: iată, omul! Nu l-am putut lăsa să plece, căci numai Bunul Dumnezeu cunoaște cînd îl voi revedea, fără să-l pun să vorbească, despre sine, despre ce înseamnă pentru el să picteze icoane, ce înseamnă pictura murală, ce-nseamnă să fii om duhovnicesc, și un creștin în vremurile noastre...

Am înregistrat convorbirea noastră pe camera video, și acum transcriu cele spuse de Vitalie în seara zilei de 8 noiembrie, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil:

Moara-lui-Assan-7077.JPG

Vladimir Bulat: Păi, vreau să stăm de vorbă exact despre tine, Vitalie Ciocoi, tu cu ce te ocupi?

Vitalie Ciocoi: Da, așa mă cheamă, și mă ocup de icoană...și asta de mulți ani. Cazul meu este foarte interesant. Icoana a și fost ușa prin care am venit la biserică. Am fost botezat de mic copil, în ziua de 7 noiembrie. Era zi de odihnă! În loc ca părinții să meargă la paradă, cu drapele, cum se cuvenea, ei au mers la biserică. La Ciuflea, la Chișinău.

V.B.: Aha, la Ciuflea, dar tu ești născut la Chișinău?

V.C.: Da, sunt născut la Chișinău, și acolo am locuit mult timp. Ca mulți dintre cei din acea perioadă, am parcurs toate etapele: copilăria sovietică, școala, pioneria, pînă la comsomol nu am ajuns, dar țin minte că eram de mic copil un creștin, în suflet; mi-amintesc de două cazuri, în special, din copilăria aceea. Cînd am devenit matur și creștin, am înțeles că sufletul omului este creștin întotdeauna! Dintotdeauna. Numai maturizarea și păcatul scot din sufletul omului pe Hristos! Asta e foarte important de înțeles. Iar înțelegerea asta mi-a venit prin acele două cazuri. Primul era legat de o amintire legată de o înmormîntare; știu că ne-am mutat atunci dintr-un sector al orașului în altul, și am văzut la un moment dat o înmormîntare. Aveam vreo 3-4 ani, și-mi amintesc că am observat oameni cu pomi pe umeri, cu prapori, și defunctul în sicriu. Știam că sufletul e nemuritor, și tocmai de aceea, m-am gîndit că după ce va fi pus în pămînt și va ploua, acelui suflet îi va fi frig, mi-era milă de el, îl compătimeam...Știu sigur, îmi amintesc, că știam sigur, că omul este nemuritor. Al doilea caz, să fi fost pînă la vîrsta de școală, deci de vreo șase-șapte ani eram, mergeam cu vărul meu la Moscova, într-un compartiment de tren, unde mama lui era însoțitor de vagon, și ne zbenguiam ca orice copii, și el mă întreabă la un moment dat: tu crezi în Dumnezeu? Ne jucam, și întrebarea asta a venit din senin. Nitam-nisam. I-am răspuns fără ezitare: DA. Aceste două cazuri le țin minte bine.

V.B.: Tu în ce an ești născut?

V.C.: În 1975. Da, sufletul omului este creștin. Ca fiul rătăcitor, am trecut prin multe de-a lungul timpului. Sunt de pregătire tehnică. Am făcut școală exact în perioada cînd s-a distrus totul. Pregătirea mea tehnică nu a folosit la nimic! Țara a trecut de la comunism, socialism, romantism la altceva; noi toți aveam niște sentimente romantice...

V.B.: Eram visători...

V.C.: Visători, da. Era perioada cînd se distrugea doar, imediat după 1990. Profesia tehnică nu m-a prins deloc, nu mi-a fost de niciun folos. Și iarăși prin verișorul meu, cel care m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu - noi am crescut împreună - am început să pictez, de fapt să desenez. Și-mi amintesc de un caz, pe cînd învățat la facultatea Politehnică (pe care nu am mai absolvit-o), e legat de redeschiderea capelei de lîngă Cinema ”Șipca” din Chișinău, era prin 1991-1992.

V.B.: Acea capelă fusese un soi de muzeu a rezistenței antiotomane bulgare, parcă...în sediul unei foste biserici, a unei mici capele.

V.C.: Da. Mama vărului meu lucra în apropierea acelei bisericuțe. Atunci, acolo nu exista nicio icoană, ea s-a dus acolo, și a văzut asta. A venit la un moment dat seara acasă și a zis: decît să umblați brambura, mai bine faceți niște icoane. Biserica nu are icoane! Noi pictam în acea perioadă, mai exact - desenam diverse. Dar ne-a cuprins un altfel de entiziasm pe amîndoi, pe mine și pe vărul meu. Am pictat două icoane, fiecare cîte una. Fără să știm tehnică, canon, nimic. Am văzut niște reproduceri, și am pictat. Pur și simplu cum am simțit. Pe pînză. Pe vremea aceea nici nu știam de icoanele pe lemn. Eram zero, nu știam nimic despre acest domeniu. Le-am dăruit, și am fost foarte mîndri, că au fost puse în biserică! Icoane mari, un metru jumătate pe...nici nu mai știu. Clar lucru, dacă aș vedea-o acum, mi s-ar părea naivă, necanonică. Dar starea asta de bucurie, că am făcut ceva de folos, și mai ales pentru biserică, a rămas de netransmis în cuvinte...

V.B.: Am înțeles!

V.C.: Apoi, a mai trecut timpul. O perioadă în care nu ne-am mai văzut vreo doi ani. Apoi, ne-am reîntîlnit, și el mi-a spus că a mai pictat icoane. I-am zis: vreau și eu. De atunci am pictat împreună. Asta este istoria începutului meu în iconografie. Prin icoană am studiat și teologia. M-am maturizat prin icoană. Lucrurile sunt legate. Nu se poate să pictezi icoane fără să știi teologie.

V.B.: Se poate spune că te-ai maturizat, cu tot ce-nseamnă creștinism, prin intermediul icoanei?

V.C.: Da, m-am făcut matur prin icoană. Exact.

V.B.: Ai putea să-mi spui despre prima ta experiență în materie de pictură murală? Îmi imaginezi că nu erai singur, ci într-o echipă. Ce ai simțit într-o astfel de lucrare, știind că pictura asta va rămîne pentru o perioadă lungă, și că va fi văzută de cîteva generații, poate?

V.C.: Tot ce s-a întîmplat la început a fost o naivitate. Acum știu ce înseamnă să pictezi o biserică. Atunci era copilăria noastră, ortodoxă. În copilăria asta nu ți-e strașnic de nimic (nu-ți este frică de nimic)! Dacă aveam atunci conștiința asta, că este atît de greu, dacă știam, nu mă apucam de meseria asta niciodată...Dar totul a fost un dar de la Dumnezeu. Tot ce analizez acum, îmi dau seama că numai de la El vine. Numai așa. Foarte mult m-au ajutat și preoții. În prima perioadă știam puține lucruri. Era însă un entiziasm foarte mare. Am început cu icoanele, cum spuneam. Făceam cîte una, și căutam mult cui să o dau. Era greu. Iar prima biserică am pictat-o împreună cu Andrei Odainic, din Chișinău. Am lucrat foarte mult cu el. Este prietenul meu. Este puțin mai mic ca mine, ca vîrstă. Am pictat cu el o perioadă îndelungată, și în Transnistria, și în Rusia, în Moldova, la Kiev, la mănăstirea Zverineț...

V.B.: Z v e r i n e ț?

V.C.: Este o mănăstire rupestră, de lîngă Kiev, este din veacul al X-lea, poate și mai timpurie (în realitate, nu putea să apară înaintea creștinării Rusiei Kievene, după 988 - nota mea, v.b.). Doar vreo 10 % din așezămintele rupestre s-au redeschis, restul au rămas închise. Este periculos să le pui în circuit, există pericolul prăbușirilor, dar și mai greu este să le restaurezi. Am lucrat mult acolo, cu Odainic, eu am învățat de la el, el - de la mine, și după acea perioadă ne-am apropiat foarte mult, ne-am deschis sufletele unul altuia. E important să lucrezi în echipă, cînd lucrezi singur nu te dezvolți! Este o lucrare a lui Dumnezeu, ca prin om să ți se arate greșalele. Și dacă te smerești, te folosești. Dacă nu, te faci ca buturuga aceea care e mare și tare, dar ce folos? Este dată la foc. Atît.

V.B.: Și în călătoriile astea ale tale, ai întîlnit maești, modele vii, pe cei cu o vechime în domeniul acesta?

V.C.: Clar lucru, că modele există. Sunt și meșteri, și modele pe care le preiau. Am învățat teologia, știu perioadele cum s-au dezvoltat, în care a înflorit iconografia ca teologie. Bizanțul cam o mie de ani a fost în putere. Din veacul al IV-lea, pînă la mijlocului celui de-al XV-lea. În perioada asta au avut loc Sinoadele Ecumenice, unde s-au pus bazele și legile dogmaticii. Pentru mine modele sunt cele mai rafinate teologic icoane. Culoarea, forma, ascetismul se redau în astfel de icoane în chip desăvîrșit. În veacurile ulterioare, XVI-XVII, se pierde din acest rafinament, icoanele devin mai ”decorative”. Decorativismul acesta pierde din frumusețile teologiei lui Dumnezeu. Am avut la un moment dat de făcut un text, și am meditat îndelung la tema, cum fiecare popor îl ”vede” pe Dumnezeu. Este o temă foarte interesantă! Mă gîndeam că prima biserică (biserica primară), care l-a ”văzut” pe Dumnezeu, era într-o stare de copilărie, euforică, iar pictura ei este plină de lumină, este solară. E ca și cum ai vedea prima oară soarele, este o atitudine plină de naivitate, stîngăcie, pictura nu e rafinată, nu e deloc trigonometrică, dar conține o bucurie sinceră, precum cea a copilului...ca atunci cînd îl vede pe tata, sau pe mama. Asta este o perioadă care este vizibilă clar în iconografie. Pe urmă, vine o perioadă de maturizare, cînd se pun la locul lor dogmele, vine perioada de conștientizare, totul devine foarte rafinat. Totul devine foarte precis, mai ales din punctul de vedere al dogmelor, al exprimării felului în care-L vede pe Dumnezeu biserica de pe pămînt. Apoi, vin perioade în care vezi că acest nivel scade, scade...

V.B.: Și astăzi, cum ți se pare acest nivel? Care este starea iconografiei, și a culturii religioase, bisericești, în general?

V.C.: Iconografia depinde de starea sufletească a societății. Nu poate să existe o iconografie sănătoasă, cînd societatea este bolnavă. Ea este un barometru extraordinar al acestei stări de lucruri. De felul în care înțeleg oamenii pictura (religioasă, se înțelege, despre aceasta vorbim!), exact la fel este și societatea acestora.

V.B.: Iar acest lucru este valabil în toate spațiile pravoslavnice, și în Moldova, Ucraina, Rusia...? Dar în România, cum ți se pare că stau lucrurile? Pe exemplu a ceea ce s-a întîmplat aici, la ”Iconari în Otopeni”?

V.C.: Este un lucru extraordinar, pentru că este o tradiție vie. Mie mi se pare că s-a depășit epoca copierii, reînvățării. Nu mai e ca atunci cînd ceva ai uitat, și încerci să legi ce s-a uitat. Aici tradiția s-a reînviat, prin lucrul împreună...Alături!

_____________________________________________________________

Am încercat să păstrez stilul vorbit al iconarului, pentru a conserva felul lui de a-și expima gîndurile, ideile limpezite, smerite și profunde. Sper că am reușit. Încer să-i mulțumesc lui Vitalie și pe această cale. Și lui Dumnezeu, că mi-a prilejuit această nesperat de frumoasă întîlnire...

În fotografie: Vitalie Ciocoi și ieromonahul Savatie, la Otopeni. Foto: ©vladimir bulat.

Partager cet article

Repost0