Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

4 octobre 2014 6 04 /10 /octobre /2014 07:28

Americanii au marcat prima venire a lui Brâncuşi la NY printr-o expoziţie la galeria Paul Kasmin. Este mai bine de un veac de atunci! Şi e aproape un an de la acea expoziţie ( 7 noiembrie- 11 ianuarie 2014). 

Cine a avut norocul să o vadă - se poate considera împlinit şi fericit, că a văzut perfecţiunea prin artă, şi perfecţiunea artei. Erau doar 5 piese din bronz, dar erau chiar cele esenţiale. Putem să le vedem aici, filmate. 

Tot atunci a fost editată cartea Brancusi New York, 1913-2013, semnată de Assouline, scoasă sub egida aceeaşi galerii. Sunt sigur că şi publicaţia e o adevărată operă de artă. Dar de o altă dimensiune decît opera lui Brâncuşi, se înţelege...

Aici, o minimă biografie a artistului român, alcătuită de galeria Paul Kasmin.

assouline_catalogue_cover4.jpg 

Partager cet article

Repost0
15 septembre 2014 1 15 /09 /septembre /2014 09:55

În curînd se va încheia un secol de cînd cel care a răspuns la numele Nico Pirosmanişvili (Pirosmani - 1862-1918), şi-a plătit definitiv şi irevocabil "factura" acestei vieţi.

La Tbilisi există un monument al acestui prea umil, genial şi legendar artist, în care el este reprezentat în genunchi, ţinînd un miel la piept. Dealtfel, mielul este prezent şi în opera sa atît de sinceră, suprinzătoare şi prea puţin cunoscută în istoria artei secolului XX. Este considerat un artist primitiv, reprezentant al artei naive

Am avut ocazia să mai scriu despre un artist din această categorie stilistică, care provenea tot din Europa, dar de dincoace de Marea Neagră. Era vorba despre Isodor WienerPirosmani era născut însă în regiunea viticolă Kahetia, în Caucaz, într-o familie de ţărani georgieni. A fost al patrulea copil al familiei, şi ultimul. Cînd avea 8 ani tatăl său a murit, astfel că situaţia supravieţuirii s-a pus deosebit de acut. Mai ales după ce a murit şi mama, şi unul dintre fraţi. Nico a petrecut mai mulţi ani în apropierea celei care îl avea angajat pe tatăl său, văduva unui proprietar de fabrică din Baku, Eprosina Kalantarova. Împreună cu fiul acesteia a învăţat să cetească şi să scrie în georgiană şi rusă, dar nu s-a ales cu nicio instrucţie anume. A rămas toată viaţa lui un autodidact, dar a deprins dexterităţi speciale pentru pictură. Cîştiga infim din această ocupaţie, se spune că anumiţi proprietari de dughene şi crîşme îl plăteau cu mîncare şi vin. S-a îndeletnicit cu pictarea firmelor pentru magazine şi birturi. În particular, picta scene din viaţa de zi cu zi a georgienilor, animale, naturi statice, portrete. Se ştie că 1894 şi-a deschis, împreună cu un prieten, o dugheană de lactate, iar de-asupra intrării a pictat o vacă albă şi alta neagră. După 1900 a trăit exclusiv din ce a pictat, adică din mila celor care-i solicitau ajutorul, să le facă cîte o firmă, sau îi cumpărau cîte o lucrare. Pe bani de nimic, se înţelege!

În mediul artistic era perceput ca cineva cu care nu-ţi doreşti să ai de-a face, căci el însuşi afirma că tot ce pictează "îi vine din altă parte"...că vede sfinţi, iar mîna îi pictează singură. A căpătat o faimă postumă pe care nici nu ar fi nici visat-o vreodată, viaţa lui devenind subiect pentru poeţi, scriitori, regizori, savanţi. Iar monografia semnată de istoricul de artă Erast Kuzneţov, dedicată lui Pirosmani (1975), a avut parte de 4 reeditări (1984, 1986, 2001, în 2012 a apărut o ediţie de lux, legată în piele), astfel că faima lui, cel puţin în fostul URSS şi Rusia actuală, este destul de reliefată.

Dar, lumea largă a rămas oarecum fără acces la creaţia acestui original artist, care şi-a pictat mare parte din operă pe muşama. Nu avea bani pentru materiale, de aceea, se folosea de muşamalele pe care le găsea pînă şi în cea mai umilă bodegă. Acestea erau fie albe, fie negre, iar acest dat era folosit la maximum, acolo unde era nevoie de alb şi negru porţiunile acelea rămîneau nepictate...

Pirosmani_kutezh.JPG

Pirosmani, Prietenii lui Begos, apr. 1910. Muzeul de stat al artei popoarelor Orientului, Moscova. (Instituţia care deţine cele mai multe lucrări ale artistului).

Posteritatea artistului este cunoscută mai ales prin legendele şi poveştile postume prin care intelectualitatea sovietică se refugia, subreptice, într-un univers boem, marcat de visare, de fantezii, evadări în ireal. Pirosmani, cu opera lui, oferea un suport şi teme destule în acest sens. Printre cei care s-au inspirat din viaţa şi creaţia lui se numără Pavel Antokolski, Bulat Okudjava, Andrei Voznesenski, Serghei Parajanov, Gheorghi Şenghelaja ş.a. Una dintre legendele cele mai siropoase legate de Pirosmani este cea în care se spune că s-ar fi îndrăgostit de o cîntăreaţă, pe care o chema Margarita. Aceasta era franţuzoaică, şi a avut reperezentaţii la Tiflis (aşa se numea la începutul secolului XX oraşul Tbilisi), cînd Nico s-a îndrăgostit de frumuseţea şi şarmul acesteia. Dar iubirea lui nu a fost împărtăşită! Artistul i-a pictat portretul, crezînd că astfel o va cuceri, dar ea nu i-a acordat nicio atenţie, devenind o icoană de neatins pentru întreaga lui viaţă.

Niko_Pirosmani_Margarita_1909.jpg   

Pirosmani, Actriţa Margarita, 1909. Galeria de Stat din Tbilisi.

Într-o zi, în pofida sărăciei pe care o avea, Pirosmani a umplut cu flori străduţa din faţa hotelui în care era cazată Margarita, pentru a o cuceri. Aceasta a ieşit, şi l-a sărutat pe buze. Prima şi ultima oară. Apoi, Margarita a dispărut, şi cei doi nu s-au mai văzut niciodată. Maestrul Pirosmani a rămas să viseze pînă la moarte la Margarita lui. Se spune că în 1965 a avut loc, la Paris, o expoziţie Pirosmani. În faţa acestei picturi venea în chip repetat o femeie, care afirma că ea este reprezentată. Că ea este acea Margarita, pentru care Pirosmani şi-a pierdut minţile! 

 Am aflat că se pregăteşte un catalog raissone al operei lui Pirosmani, în Occident. Un proiect editorial de proporţii, în care este implicat şi expertul în opera lui, Erast Kuzneţov, este pe cale să apară, şi nu este exclus ca acesta să fie însoţit de o expoziţie de proporţii (în spaţiul germanic), astfel că opera lui Pirosmani să-şi capete locul binemeritat în panteonul artei plastice, alături de pictori ca: Edward Hicks, Rousseau "Vameşul", Mihail Larionov, Ivan GeneralićGrandma Moses...

E de amintit în acest context că opera lui Pirosmani a fost pentru prima oară amintită şi popularizată de către un oarecare Iliazd (Ilia Mikhailovich Zdanevich: 1894-1974), care aminteşte într-o operă literară, scrisă într-o limbă inventată, Yanko Krul Albansky (jucată în 1916), despre Pirosmani. Se poate crede, că opera artistului să fi inspirat oarecum acest calambur verbal, de natură futuristă. În 1964 a apărut prima monografie despre opera minunatului artist, a aceluiaşi Zdanevich. Acesta e considerat primul biograf al lui Pirosmani.  

mielul-de-Paste.jpg 

Pirosmani, Mielul de Paşte, colecţie privată.  

Din punctul meu de vedere, Pirosmani a fost unul dintre marii pictori creştini ai secolului XX. Doar că nu a pictat icoane în sensul habitual al cuvîntului. A zugrăvit însă numeroşi miei pascali, dimpreună cu pasca tradiţională, alături de oăle vopsite, mereu în roşu. Este o ipostază a omului dintîi, adică pur în naivitatea şi simplitatea lui. A omului fără şcoală, fără sofisme teologice, dar cu o atitudine sinceră faţă de transcendenţă, faţă de Dumnezeul Care a înviat! Peste tot, în imaginile cu mielul, se observă iniţialele "H.V.", adică Hristos Voskrese = Hristos a Înviat. Este o manifestare plastică a unei bucurii juvenile, autentice, credincioase, profunde...Mielul jertfei este întotdeauna umil, smerit, ascultător, atent la Glasul venit de sus.

a-paschal-lamb-1914-1-.jpg 

Pirosmani, Mielul de Paşte, colecţie privată.  

În 1969 a apărut primul film artistic, regizat de Gheorghi Şenghelaja, avînd ca subiect viaţa şi creaţia lui Pirosmani. În original, poate fi văzut aici. Rolul lui Pirosmani a fost jucat de actorul Avtandil Varasi.  

 

sursa imaginilor: internet.   

Partager cet article

Repost0
3 septembre 2014 3 03 /09 /septembre /2014 21:48

Ștefan Câlția a împlinit o vîrstă a împlinirii. Psalmistul spune, că acesta e vîrsta de la care dacă mergi mai departe, ai parte ”de osteneală și durere”. Ei bine, mie mi se pare că de-abia de acum încolo artistul Ștefan Câlția împlinește pîrga vieții. Cartea ”7 Povești cu Ștefan Câlția” (Galeria Posibilă/editura UNArte, București, 2013) este un document percutant în acest sens! Pînă să am răgazul să vorbesc despre această complexă publicație, doresc să relatez despre vizita pe care i-am făcut-o pictorului la Șona, în satul de care și-a legat destinul în ultimele decenii; prin părinți, prin peisaj, prin acele 7 movile, numite de localnici guruiețe, prin peisajul care se rînduiește cuminte în jurul Oltului tulbure, prin salba munților Făgăraș, care delimitează linia orizontului de cer...și care toate se regăsesc, subtil, în picturile sale.

Contributii-5237.JPG

Ei bine, am ieșit pe cîmp, în spatele casei, ca să ne arate în zare aceste guruiețe, aceste formațiuni de natură geologică, despre care s-a tot discutat, vorbit și presupus. Ba că sunt arhitecturi străvechi, ba că le-au modelat extratereștrii, ca că țăranii locului au imaginat niște fortificații, ca să se apere de niște dușmani închipuiți etc. Dar de fapt, sunt acolo, și pace! Nimeni nu le desferecă misterul, nici natura, nici omul. Câlția le folosește ”chipul” pe post de semnătură, iar asta îl face și mai mult de acel loc, pe cît de simplu, pe atît de bogat în istorii, legende, baliverne și brașoave. Artistul le triază, le cerne, le priponește în pînzele sale. Am văzut acasă la domnia sa o pictură veche, de pe la începuturile traseului său artistic, și am căzut pe gînduri. Pentru pictura cu pricina părea una din era renascentistă, aproape monocromă, tenebroasă. Aceasta înfățișa o masă cu o pînză pe ea, cu un vas cu flori de cîmp, și o arătare de fată, care ținea în mînă o floare, poate o brîndușă? Totul era învăluit într-un soi de sfumatto, despre care artistul mi-a relatat că i-au trebuit mulți ani ca să scape. Ce am văzut în acea pînză mi-a lămurit în bună măsură ceea ce mulți ani la rînd îmi rămînea ascuns, precum îmi este de neînțeles pînă azi, cum pasărea plutește îndelung prin văzduh, și nu se prăbușește. Probabil, că artistul însuși sesizează, că anume în acea mică lucrare își are obirșia întregul parcurs plastic de pînă acum? Există un soi de dezinvoltură mistică acolo, o simplitate și o premeditare matricială, care a migrat apoi prin multele pînze, foi grafice și stampe, care au fost lucrate de-a lungul deceniilor. Nu știu alți pictori cum sunt, cum se regăsesc, cum se caută pe sine, dar mie mi se pare - dacă mi se îngăduie cutezanța să afirm -, că Ștefan Câlția nu e neapărat un calofil, ci mai repede un pășunist sadea. Un individ care migrează spre autentica isihie, și ne face părtași la această deambulare. Pentru el isihia înseamnă liniștea de a trăi frumos, simplu, destoinic, împăcat, smerit, cu gust. 

Contributii-5218.JPG

L-am auzit vorbind oamenilor din Șona, în cadrul întîlnirilor Asociației Șona Noastră, despre necesitatea primenirii satului, curților, caselor, habitatului, bucătăriei, băii, șurilor, vieții de zi cu zi; a adus vorba despre minunata strălucire a satului Gărîna, din inima Semenicului, care începînd cu 1918, grație strategiilor vizionare a unuu tînăr primar, a devenit un nucleu de atracție pentru protipendada Banatului. Era pînă la instaurarea comunismului în România, că după aceea - Dumnezeu cu mila! Faima satului a renăscut de peste un deceniu, grație festivalului de jazz din acea parte a lumii. Câlția crede că și Șona ar putea deveni un magnet de atracție pentru turiști, călători, munțomani, intelectuali, că poate intra în conștiința noastră ca un topos vizionar, precum Gărîna este, cum a fost Poiana Mărului (din părțile Zărneștiului) pentru pictori precum Horia Bernea, Ion Dumitriu, Teodor Moraru, toți trecuți la cele veșnice; cum au devenit Viscri, sau Valea Zălanului - grație eforturilor Prințului Charles al Marii Britanii.

Lumea românească a auzit, și va mai auzi despre Șona, ca ecou al muncii susținute pe care o exercită acolo Galeria PosibilăȘtefan Câlția, entiziaștii Asociației Șona Noastră, oameni mai tineră și mai puțin tineri, copii, încrezători cu toții, că atunci cînd este o viziune, cu muncă și rîvnă se poate obține imaginea unui sat viu, frumos, atractiv, și capabil să țină lumea în el.

Am admirat satul, casele, ulițele, pomii, fațadele vechilor locuințe, care-și așteaptă scoaterea la mezat. Cine le va cumpăra? Le va iubi, oare? Le va primeni? Vor trăi alături de noii locatari o a doua viață? Timpul e cel mai bun sfetnic, cum și pentru Câlția, timpul a însemnat o luminare a paletei, o cristalizare a unei concepții despre funcția picturii, o deslușire definitivă a necesității artei în general. Arta înseamnă dialog, interlocuție, înfățișare față către față. 

Contributii-5264.JPG

Anume în acest loc unde, ca în cazul guruiețelor, pămîntul vorbește prin semne, am văzut că pe oameni îi sudează dialogul, încrederea, calmul și buna-cuviință, chiar dacă există fricțiuni, suspiciuni și spirit dubitativ. Prin tonul bine ales, se poate merge mai departe. Cît de departe? Doar Bunul Dumnezeu o poate ști, cum tot EL a inspirat și desenat frumusețea acestor fațade, de demult, acum decăzute, apuse, dar nu mai puțin nobile. Părerea mea.

Contributii-5272.JPG

Contributii-5267.JPG  

Contributii-5282.JPG  

Contributii-5275.JPG

O casă a avut mai mult noroc. A renăscut, strălucind acum, consolidată fiind, restaurată, împinsă parcă mai în față. Va veni și ceasul celorlalte surate ale sale, doar un stăpîn bun, rîvnitor și gospodar să-și recapete, unul precum Matei Câlția...sau aidoma lui. 

Contributii-5209.JPG   

Contributii-5244.JPG

fotografii: © vladimir bulat, august, 2014. 

Partager cet article

Repost0
12 août 2014 2 12 /08 /août /2014 12:38

Casa-Lui-Vulcanescu.jpg

Prin apropierea biroului meu este o stradă cu nume frumos: Popa Soare; una care nu şi-a schimbat niciodată denumirea. Nici în anii grei ai socialismului multilateral dezvolatat. Numele i se trage, se pare, de la denumirea Bisericii Popa Soare, care există din cel de-al XVIII-lea veac, de pe timpul fanarioţilor. Numele lui Popa Soare este consemnat în pomelnicul bisericii, ca mult-prea vrednic slujitor al acesteia.

La numărul 16B, pe această stradă, se ală o vilă cîndva modernistă, astăzi niţel schimonosită, sluţită de intervenţii deloc reuşite, dar şi de lipsa unui gospodar. Pe faţada ei principală se află, prinsă în patru şuruburi ruginite, o plăcuţă memorială, din marmoră albă, pe care e prin un relief în meplat cu chipul celui care a locuit în această casă, pînă să fie deportat la Aiud, de unde nu se va mai întoarce niciodată: Mircea Vulcănescu, una din cele mai luminate minţi a României interbelice, de care regimul comunist a dorit să se descotorosească. Şi-a dat duhul ca un adevărat creştin, prin jertfă, lăsînd în urma sa o amintire minunată, şi un îndemn: "Să nu ne răzbunaţi!".  

Placuta memoriala Vulcanescu

"Să nu ne răzbunaţi!". Acesta este testamentul unui om, care a fost lăsat să moară de frig, inaniţie, boli, batjocură, umilinţă, strîmtorări, de lipsă de compasiune...În patru cuvinte - căci pentru a spune lucruri profunde nu ai nevoie de prea multe vocabule - Mircea Vulcănescu ne-a lăsat platforma unei atitudini, a unui program pentru viitor, pentru o Românie care să nu trăiască din resentimente, duşmănie, ură, antipatie. În acest cuvinte se cuprinde întreaga sa trăire creştină, aşezată şi aprofundată, distilată pînă la esenţe. Vulcănescu şi-a acceptat smerit şi senin moartea, fără să crîcnească. Mai mult, nu a lăsat nici pe cei ce au rămas să trăiască, să rudice mîna asupra asupritorilor şi călăilor săi.    

Monument Vulcanescu BostinaÎn Piaţa Sfîntul Ştefan, în imediata proximitate a casei în acre a locuit marele cărturar Vulcănescu s-a dezvelit, în anul 2009, un monument avînd la bază o lucrare-bust de Valentina Boştină (1940-1994). Acest portret este unul din cele mai reuşite din întreaga monumentalistică românească, şi se potriveşte foarte bine pe acest soclu sobru, minimalist, nepretenţios. E simplu, ca şi scopul pentru care a fost conceput. Evocă memoria unui om sobru şi pe deplin matur, de care naţiunea română trebuie pururea să fie mîndră! Dar, se aud voci nevrednice, care vor dispariţia acestui minunat monument. Să nu fie! 

Să îndepărtăm cît mai iute gîndurile perfide care ne dau tîrcoale, şi să ne aliniem la felul în care s-a comportat şi trăit oameni, precum a fost Mircea Vulcănescu. Pe acesta îl rugăm să rînduiască pentru noi pe lîngă Bunul Dumnezeu, să ne ferească de imunde simţiri, de nevrednicia de fi nedemni urmaşi ai marilor bărbaţi ai neamului nostru!

"Să nu ne răzbunaţi!", îmi sună ca un gong în urechi. Aproape permanent. Poate şi pentru că cele evocate mai sus, casa şi monumentul lui Vulcănescu le am zilnic în faţa ochilor?

 

 

Fotografii: © vladimir bulat. 

Partager cet article

Repost0
6 août 2014 3 06 /08 /août /2014 00:58

Pînă în momentul în care Natalia Poklonskaia (Ната́лья Влади́мировна Покло́нская)a părăsit Kievul, forțată de împrejurări, probabil nu și-a imaginat că destinul o va propulsa atît de sus pe scara ierarhică a sistemului judiciar și de procedură penală. În martie curent ea a fost numită, interimar, procuror-general al Republicii Autonome Crimeea. Din acea zi, 11 martie, atenția întregii lumi este îndreptată asupra unei tinere de doar 34 de ani, care a numit pe cei din vîrful puterii de la KIEV, drept ”demoni apăruți din scrum”! Atunci a fost proiectată într-o poziție pe cît de împovărătoare, pe atît de delicată, întrucît a devenit o adversară de prim rang a întregului sistem juridic pe care l-a slujit. Din 2011 a fost numită procuror în sistemul juridic al Ukrainei, iar din 2 mai s-a semnat decretul de numire a ei în postul de procuror al Crimeei, în sistemul procuraturii generale a Rusiei. La finele lui martie procuratura Ukrainei a declarat-o pe Poklonskaia drept o persoană aflată în ”urmărire generală”, pentru ”încercarea răsturnării puterii constituționale”...și lista aberațiilor de toate gradele de intensitate ar putea continua. Dar nu e scopul meu acesta! Intenționez să consemnez cum vremurile de astăzi oferă surprize incredibile, anume că într-o vreme de război, iese în prim-plan o ființă cu destul de puțină experiență, timidă, cu un comportament stîngaci, deși ambițioasă, onestă, și cu un caracter puternic, mamă a unei fetițe, de la care a aflat, că a devenit, recent, vedeta (superstar) a culturii de masă, a internetului, a subculturii anime și moe japoneze. 

poklonskaia.jpg

Pe fundalul colonizării de către Rusia a Crimeei, cu destule ostilități, violențe și tensiuni în peisaj, figura firavă și blondă a Nataliei Poklonskaia se proiectează ca o posibilă efigie a normalității conciliante, ca o nouă imagine a temutei meserii de procuror, care taie și spînzură, care condamnă sau grațiază suveran, care afișează/provoacă o emoție mereu neliniștitoarePoklonskaia e misterioasă, tonică, seducătoare și frumoasă, decisă să readucă pacea, concordia, siguranța zilei de mîine pe pămîntul mult-pătimit al Crimeei.

Ca să fiu sincer pînă la capăt, oricît de mult mi-ar displăcea politica colonialist-imperială a Rusiei, apariția unui astfel de personaj ca Natalia Poklonskaia în piramida puterii juridice, mă va face totuși să nu întorc cu totul spatele în fața evenimentelor care se întîmplă pe celălat mal al Mării Negre...Nu știu cîte va reuși să facă această femeie, dar intuiesc că lumea va privi cu alți ochi în direcția în care aceasta își va face simțită prezența.

Astăzi, Japonia a făcut publică lista persoanelor non-grata, printre care se află și procurorul Crimeei, Natalia Poklonskaia - această declarație fiind o mare dezamăgire pentru fanii, admiratorii și simpatizanții acesteia, din Țara Soarelui-Răsare...Sancțiunile impusei Rusiei vor agrava relațiile și așa destul de șubrede dintre cele două state. Dar se pare că Japonia nu privește deloc cu ochi buni, alipirea Crimeii la Rusia, întrucît ea însăși are probleme teritoriale nerezolvate, atît cu Rusia, cît și cu China...Dar asta e o altă mare temă! 

    

Partager cet article

Repost0
24 juillet 2014 4 24 /07 /juillet /2014 16:50
Nu auzisem decît vag despre sculptorul MÉSZÁROS LÁSZLÓ pînă să ajung anul trecut la Bişkek. La cîteva zile după ce m-am instalat, cînd mi-am propus să vizitez Muzeul Naţional de Artă din capitala Kîrgîzstanului, cineva mi-a spus să fiu atent în special la micile sculpturi, semnate de acest artist, despre care nu se ştia cum au ajuns la Frunze (denumirea oraşului pînă în 1991), cîndva, în era sovietică, şi care nu s-a mai întors niciodată în Ungaria natală.
EXISTĂ foarte puţine date despre acest clasic al sculpturii maghiare interbelice. Se ştie că provenea dintr-o familie cu mai mulţi copii, şi că s-a înscris ca discipol a lui Lajos György (1874-1955), la Şcoala de Arte Aplicate (Iparművészeti Iskolán), cea la a cărei baze a contribuit şi marele sculptor clasicist, Mátrai Lajos György (1850-1906). Înainte de asta tînărul László a fost ucenic de bijutier. Această din urmă meserie l-a învăţat să fie atent la detalii, meticulos, riguros în tehnicile cizelurii, polisării etc. 
În 1928 participă la Salonul Naţional, cu un bust de bărbat. Acest moment se poate considera a fi debutul său expoziţional. Avea 23 de ani. Iar în 1929 e prezent în 3 expoziţii de grup.
La începutul anilor '30 devine simpatizant al mişcării ilegaliste din Ungaria. Dar între 1932-1934 se află, cu întreruperi, cu o bursă de studii la Roma. În 1934 devine membru al Grupului Artiştilor Socialişti, şi tot în acel an expune la Bienala de la Venezia. În 1935 se mută cu familia în URSS, probabil din cauza prigoanei la care era supus, date fiind vederile sale de stînga, socialiste. Deja în 1936 prezenţa lui este consemnată în Frunze, unde a participat la decorarea faţadei Palatului Guvernului Republicii socialiste Kirghizia. E greu de precizat şi de aflat acum cîtă înrîuire a exercitat opera lui Mészáros László asupra artiştilor locali, dar felul în care-i sunt expuse acum lucrările la Muzeul Naţional de Artă, care poartă numele lui Gapar Aytiev, este unul exemplar. De altfel, mi s-a comunicat că cele cîteva sculpturi ale sale, care se conservă în muzeu, fac parte din "fondul de aur" al instituţiei. Acestea sunt expuse între tablourile lui Semen Ciu'kov (1902-1980), născut în Pişkek (denumirea oraşului Bişkek din epoca ţaristă) - unul din cei mai faimoşi colorişti sovietici, de două ori decorat cu ordinul Stalin (1849, 1951), care prin tablourile sale a arătat întregului URSS imaginea pictată a Kirghiziei sovietice
 
Cele 5 busturi de M  
Istoria a fost foarte nemiloasă cu Mészáros László, pentru că a fost printre primii artişti ai "realismului socialist", printre cei care au îmbinat ideile echităţii şi egalităţii sociale cu formele artistice din trecutul omenirii (arta clasică greacă, egipteană a faraonilor, renascentistă etc.), ajungînd - chiar dacă era în mare parte un autodidact - la nişte sinteze plastice şi formale foarte interesante, dar căzute, probabil, de la un moment dat încolo în dizgraţie în faţa autorităţilor sovietice.
Nu am datele necesare să judec cum a fost percepută opera sa din jurul anilor "marilor epurări" staliniste: 1937-1940, dar e clar că regimul comunist sovietic a fost dezamăgit sau nemulţimit...În primăvara lui 1938 Mészáros este arestat, şi deportat, se consemnează, în temuta Kolîma, în GULAG-ul cel mai cumplit (poate după ce a participat şi la război?). Se ştie că a murit în septembrie, 1945. Multă vreme s-a crezut, că a fost executat în chiar anul arestării. Intuiesc că arhivele statului de la Bişkek ne mai pot înlătura puţin cortina incertitudinilor, a presupunerilor, a cursului nefiresc al vremilor...

Mészáros László

Înainte să plece din Ungaria a lăsat mai multe sculpturi şi desene, printre care şi acesta, datat 1930. În anul 1980 i s-a organizat o retrospectivă cu piesele de dinaintea plecării sale în URSS, la Galeria Naţională a Ungariei.
Mészáros Márta (n. 1931) - fiica lui Mészáros László, împreună cu mama ei au continuat să trăiască în URSS pînă în 1946, cînd au revenit în Ungaria, iar apoi Márta a plecat din nou la Moscova, unde în 1956 a absolvit VGIK, şcoala superioară de cinematografie din statul sovietic, unde i-a avut ca mentori pe importanţi regizori ai vremii: A.Dovjenko, Lev Kuleşov, S. Gherasimov ş.a. Între 1957-1959 a lucrat şi în studiourile "Sahia FILM" din Bucureşti. Pe la finalul anilor '60 Márta a încercat să facă un fel de documentar despre tatăl său, dar acesta nu a avut puterea de convingere pentru a-l recupera pentru posteritate pe Mészáros László.

Mészáros László, Fata cu tiubeteica, 1937 Fata cu tiubeteică (1937), bronz.
Nu-mi dau seama cum ar fi arătat sculptura maghiară dacă sculptorul Mészáros László s-ar fi reîntors în ţara sa, devenită şi ea după război socialist-comunistă, dar e clar că istoria artei maghiare are de recuperat acest nume. Poate că şi prin intermediul arhivelor de la Bişkek, sau cele ale NKVD-ului de la Moscova? Iată o temă de doctorat pentru un tînăr cercetător ungur sau din orice alt loc al lumii, dar condiţia este să posede cît mai bine limba rusă/sovietică...pentru a putea ceti în original documentele, rapoartele, dările de seamă etc. E nevoie de timp, de răbdare, de bani, de interes public. Într-o lume în care totul a devenit relativ!

Meszaros-Laszlo--Femeie-batrina-copie-2.jpg Bătrîna cu şal, 1937 (bronz).
Poate că ceea ce am văzut în Muzeul din Bişkek, să fi fost ultimele sale lucrări de sculptură, mici şi foarte spirituale, înainte de a nu mai fi artistul. Le arăt pe cele pe care le-am admirat în primăvara anului trecut, şi am reuşit să le fotografiez.
 
Singura bibliografie consemnată în internet aceasta este: Kontha S.: Mészáros László, Budapest, 1966 • Nagy I.: Mészáros László pályakezdése, Művészettörténeti Értesítő, 1982. XXXI. évf. 1. sz. 41–46. 
Foto:  © vladimir bulat, aprilie, 2013 (Bişkek). 
 
 

Partager cet article

Repost0
14 avril 2014 1 14 /04 /avril /2014 09:14

Au trecut patru ani de cînd am văzut acest monument, al Hatmanului Ivan MAZEPA (1639-1709), la Galați, în parcul Libertății. Pentru cine nu știe Galațiul, o să preciz că acest parc este într-o periferie, undeva la sud de Dunărea, destul de departe de centrul actual al urbei, și se află pe Calea Basarabiei. Ei bine, dezvelirea acestui straniu monument aici s-a făcut acum exact un deceniu (5 mai 2004), și pînă acum semnificația și menirea amplasării lui acolo rămîn învăluite de mister, ca multe alte gesturi publice post-comuniste!

În perspectiva evenimentelor ruso-ucrainiene din ultimele două luni mai ales, numele lui Mazepa poate fi perceput precum un chibrit aprins în preajma unei benzinării. Asta pentru că pe vremea lui Petru I, zis cel Mare, Mazepa era declarat inamicul numărul 1, pentru că a încheiat o alianță cu suedezii lui Carol al XII-lea, împotriva rușilor, continuînd opera rusofobă a lui Bogdan Hmelnițki, care mai făcuse pe la 1655 alte alianțe cu moldovenii, și aceeași suedezi. Interesant de consemnat este că după moartea lui Mazepa, în 1709, la Tighina, ciolanele acestuia s-au plimbat îndelung, ajungînd și la Galați, în biserica Sfîntul Gheorghe din localitate. Istoria acestui om politic este pe larg discutată azi în Ucraina, și are toate șansele să redevină un erou național, ca model de luptător împotriva fraților săi slavi, rușii de răsărit. Desigur, există voci pro și contra, dar e clar că implicațiile analizei depășesc cu mult cadrul strict istoric. 

DSCN2038

Ce mă interesează pe mine în acest context, este o chestiune prea delicată, anume cea legată de anatemizarea lui Mazepa de către biserica ortodoxă a Rusiei, în 12 noiembrie 1708. Iar Țarul Petru I a dat ordin să se toarne o medalie din argint, care să poarte numele lui Iuda, și cu care intenționa să-l gratuleze în chip oficios pe Mazepa - pentru înaltă trădare. Nu a apucat să i-o înmîneze. A fost condamnat însă în contumacie. Medalia urma să cîntărească aproape 5 kilograme (aproximativ 10 livre*), aproximativ echivalentul celor 30 de arginți** primiți de Iuda Iscarioteanul, pentru trădarea lui Hristos Mîntuitorul! Medalia era extrem de ilustrativă în acest sens. Dar mai gravă a rămas excomunicarea. Deși au existat voci, încă din 1918, care susțineau că anatema (excomunicarea din biserică) fusese ridicată, această certitudine nu este confirmată nici astăzi. Iar pe vremea Patriarhului Alexei al II-lea s-a pus iarăși problema retragerii anatemei, dar chestiunea a rămas într-un punct mort. Recent, în 2009, la vechea cetate din Tighina s-a depus o placă memorială dedicată lui Mazepa, loc în care se intenționează ridicarea unui monument, dar chestiunea anatemei a reiterat-o în mod explicit vlădica locului, PS. Justinian al Dubăsarilor și Tiraspolului. Or, e limpede, că Transnistria nu-și dorește un astfel de însemn memorial-istoric, pe de-o parte din cauza anatemei bisericești neridicate, iar pe de alta, cei ai locului nu doresc nicidecum să-și strice relațiile politice (și de orice altă natură) cu Rusia - singura lor protectoare în acest moment. E, oare întîmplător faptul, că anume în Transnistria cuvîntul greu al anatemei, s-a auzit pentru prima oară după 140 de ani? 

În aceste condiții mă întreb, cum de s-au încumetat clericii de la Galați să sfințească monumentul celui care nu are deloc o relație canonică, nici agreată cu biserica ortodoxă? Mai bine zis, este excomunicat de aceasta, iar numele lui este blestemat de mai bine de trei veacuri! Și asta ține de confuziile ”perioadei de tranziție” a României contemporane, sau e proiecția unui calcul pervers? Sau, în fine, ține de o caducă ignoranță? Este adevărat că biserica ortodoxă a Ucrainei a Patriarhatului de Kiev, care nu are comuniune liturgică cu nici una dintre bisericile ortodoxe existente, deci nerecunoscută oficial de acestea - îl proslăvește și îl cinstește pe Mazepa, fără a ține cont de actul de anatemizare a acestui personaj controversat.

DSCN2036

În ceea ce privește autorul monumentului el se numește G. Tănase; a făcut un hatman deloc războinic, mai degrabă un pensionar scos din joacă, cu mîinile împreunăte, privind cu tristețe undeva în sens opus Dunării, care-l desparte definitiv de Ucraina lui dragă, și pe care a părăsit-o cînd a urcat pe acest soclu paralelipedic absolut banal.

Chestiunea anatemei este o temă aproape necunoscută în spațiul românesc, iar prin ridicarea monumentului lui Mazepa lumea românească s-a ”contaminat” de această problematică, fără să vrea...Cred că tema merită cu prisosință o dezvoltare mai amănunțită.

 

fotografii: vladimir bulat, 9 aprilie 2010.  

________________________________________

* 1 livră rusească = 409, 512 grame.

** un argint în acea vreme cîntărea = 136, 3 grame.   

Partager cet article

Repost0
9 avril 2014 3 09 /04 /avril /2014 00:21

JacquesLeGoff

Partager cet article

Repost0
3 avril 2014 4 03 /04 /avril /2014 14:56

001.jpg1.

Numele Cocăi MEŢIANU  (Elena-Venera-Ecaterina Mețianu) este quasinecunoscut celor de azi, deşi destinul ei interbelic o proiecta printre cele mai promiţătoare voci ale artei picturale româneşti. Absolventă în 1940 a Academiei de artă din Bucureşti, aceasta nimerise în graţiile şi simpatiile celor trei corifei ai picturii de la noi: Camil Ressu, Theodor Pallady şi Lucian Georgescu. Istoria artei consemnează un episod în care pictorii Pallady şi Lucian Georgescu discutau aprins pe marginea unui desen a tinerei Coca Meţianu, la Salonul Oficial, din 1939. 

Epoca socialismului nu i-a pus deloc în valoare opera, şi doar în 2002 i s-a organizat o importantă expoziţie retrospectivă, la Palatul Parlamentului, deşi ar fi fost firesc să-şi asume această misiune Muzeul Naţional de artă al României. Artista avea 92 de ani, şi ar fi meritat cu prisosinţă această onoare! Doar că noi suntem o naţiune care nu ne prea apreciem valorile, este un dat. Coca Meţianu nu a putut beneficia de un alt tratament decît acesta: trecută cu vederea...

Pînă la o nouă generaţie de istorici de artă, care să o recupereze, pictura ei post-impresionistă, puternică, năvalnică, şi romantică în aceeaşi vreme, cu peisaje, portrete, nuduri şi căreia îi plăcea să spună modelelor sale, "te trag în pensulă..."! Ce formulă minunată, sensul căreia, scapă celor de azi. Pictura de plăcere e un detritus al acelei "belle epoque", care nu se poate repeta.

La moartea ei, în primele zile ale lui ianuarie, 2014, nicio publicaţie nu i-a consemnat dispariţia, dar documentarul filmat (material brut), dedicat acesteia poate recupera multe lacune ale biografiei artistei. De aici aflăm saga întregii sale familii, care ne arată cît de frumoasă era burghezia românească între cele două războaie...

"Am pictat cu pasiune toată viaţa mea, şi nu m-am gîndit niciodată dacă tablourile mele se vor vinde, sau nu. Mi-am dăruit sufletul şi toată viaţa mea artei, pe care am slujit-o cu credinţă şi cu dragoste. Dacă vreodată şi vreodată, cînd nu voi mai fi, cineva va auzi de mine, mă bucur de pe acum. În orice caz, sfătuiesc tot tineretul, care iubeşte arta, să lucreze cu pasiune şi cu dragoste, şi să nu aştepte răsplata, că răsplata vine, poate că uneori mai tîrziu. Sau prea tîrziu!" (Coca Meţianu, în ultimul său interviu).

Coca Metianu2

Imagini:

1.C. Meţianu, Peisaj în Bucureşti, 51/61 cm. (colecţia Muzeului Municipiului Bucureşti-Pinacotecă), lucrare reprodusă în albumul: Ioana Cristea, Aura Popescu, Doamnele artelor frumoase româneşti afirmate interbelic, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004, p.88. 

2. Coca Meţianu în atelierul său.

Partager cet article

Repost0
17 février 2014 1 17 /02 /février /2014 14:14

Albert Schweitzer, 1975

Cine a fost Albert Schweitzer (1875-1965)?

În linii mari - un scriitor, filosof, teolog, muzician, compozitor şi filantrop german, medic misionar, care a trecut la Domnul în 1965, în spitalul pe care el însuşi l-a ctitorit în 1913, la Lambaréné, în Gabon. Nu ştiu cît de cunoscută este personalitatea acestui om minunat, căruia i s-a acordat şi Premiul Nobel pentru Pace, în 1952, dar pe mine m-au impresionat profund aceste rînduri ale sale:

"Într-o dimineaţă din toamna anului 1904 am găsit pe biroul meu una dintre acele broşuri verzi în care Societatea Misiunilor Evanghelice din Paris publica rapoartele lunare ale activităţii sale. Privirea mi-a căzut asupra unui articol intitulat: Necesitatea misiunii din Gabon. Acea regiune era descrisă acolo ca «punctul cel mai nesănătos al pământului», iar directorul societăţii misiunilor se plângea că misiunea nu avea personal spre a continua lucrarea. (...) Articolul se încheia cu aceste cuvinte: «Oameni care la chemarea stăpânului răspund cu simplitate: Doamne, eu pornesc la drum; Dumnezeu are nevoie de aceşti oameni». Sfârşind lectura, mi-am reluat în deplină linişte întreaga activitate. Cunoscusem, în acel moment, cărei activităţi îmi voi consacra viaţa mea".

Citat din cartea semnată de Teresio Bosco, editată la noi în 2006. Lumea începutul de secol XX privea cumva europocentrist relităţile înconjurătoare, şi tot ce nu era în sfera unei priviri imediate, iar un spaţiu geografic ca cel al Gabonului, era, poate pentru cei de atunci mai departe chiar şi decît luna şi soarele! Ei bine, Albert Schweitzer îşi îndreaptă întracolo atenţia, viaţa şi întreaga dăruire. Pentru asta, mai ales, lumea îl admiră, îl pomeneşte şi îl citează ca pe un exemplu suprem.

În materie de telogie s-a remarcat prin cartea "Von Reimarus zu Wrede," 1906,  tradusă în engleză în 1910, cu titlul The Quest of the Historical Jesus, tălmăcită de W. Montgomery (ediţie reeditată de nenumărate ori, cred că ultima ediţie e din 2005), în care dezvoltă o lungă şi palpitantă istorie, fantezistă în bună măsură, a lui Iisus Hristos, pe care-l priveşte doar prin prisma naturii Sale de om istoric, în fond, un profet care aduce vestea subiectivă a "sfîrşitului lumii", şi care adună toate blestemele şi viziunile moştenite de la proorocii de pînă la el, spunîndu-le contemporanilor. Pentru Schweitzer - apostolii sunt acei ucenici care au "coafat" şi "machiat" istoria trecerii pe pămînt a lui Hristos, în maniera în care aceştia şi-ar fi dorit ca Iisus Hristos să arate ca om ideal, perfecţiunea lui Adam de dinainte de căderea acestuia din Raiul primordial. Cartea abundă de conjecturi şi de dibuiri, care arată intenţia clară a doctorului Schweitzer de a rămîne în afara sistemului de referinţă patristic, atît răsăritean, cît şi apusean, chiar dacă a fost implicat şi a predat în învăţămîntul teologic german. Un astfel de fragment este mai mult decît relevant pentru tipul lui de gîndire:

"Even supposing we could obtain more exact information regarding the popular Messianic expectations at the time of Jesus, we should still not know what form they assumed in the self-consciousness of One who knew Himself to be the Messiah but held that the time was not yet come for Him to reveal Himself as such. We only know their aspect from without, as a waiting for the Messiah and the Messianic Age; we have no clue to their aspect from within as factors in the Messianic self-consciousness. We possess no psychology of the Messiah. The Evangelists have nothing to tell us about it, because Jesus told them nothing about it; the sources for the contemporary spiritual life inform us only concerning the eschatological expectation. For the form of the Messianic self-consciousness of Jesus we have to fall back upon conjecture.

Such is the character of the problem, and, as a consequence, historical experiment must here take the place of historical research. That being so, it is easy to understand that to take a survey of the study of the life of Jesus is to be confronted, at first sight, with a scene of the most boundless confusion. A series of experiments are repeated with constantly varying modifications suggested by the results furnished by the subsidiary sciences"- op. cit. pag. 9-10. 

Este deosebit de limpede liber-cugetarea pe tema dată! 

Propun vizionarea acestui material documentar - Dr. Albert Schweitzer - Full Documentary (1956) - aici.

 

Imagine: marcă a poştei germane, editată cu ocazia împlinirii a unui veac de la naşterea şi a 10 de la moartea marelui filantrop, francată la Köln.

Plicul face parte din colecţia personală.

Partager cet article

Repost0