Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

22 novembre 2013 5 22 /11 /novembre /2013 16:10

Azi, în unanimitate, criticul şi curatorul de origine poloneză, Adam Szymczyk, a fost ales şi desemnat Director al Documenta 14, din 2017. Este născut în localitatea Piotrków Trybunalski, este actualmente director al lui Kunsthalle Basel, una din cele mai revoluţionare instituţii de artă contemporană din ultimii 40 ani!

Adam-Szymczyk-is-the-director-and-chief-curator-of-Kunsthal.jpg

Probabil că board-ul celei mai prestigioase şi vechi instituţii de artă contemporană are în intenţie să aducă în prim-plan un om tînăr, foarte ambiţios şi cu un CV impresionant, şi astfel să insufle un curent nou în sensibilitatea artistică actuală! "I am convinced that Szymczyk, a ground-breaking and idiosyncratic curator of art, will add new highlights to documenta." (Eva Kühne-Hörmann).. 

 I se vor adeveri aşteptările, previziunile,  convingerile? Timpul o va arăta...

 

foto: Adam Szymczykallartnews (Hildegard Spielhofer).

Partager cet article

Repost0
31 octobre 2013 4 31 /10 /octobre /2013 06:42

Acesta este titlul filmului lui Bruno Dumont, a cărui premieră a avut la festivalul de film de la Berlin din acest an.

În centrul naraţiunii filmice este figura neliniştită a sculptoriţei Camille Claudel (pe numele ei complet: Camille Anastasia Kendall Maria Nicola Claudel), cea care practic l-a influenţat în chip definitoriu pe unul dintre "idolii" lui Constantin Brâncuşi, Auguste Rodin. Iubirea celor doi, cea dintre Camille Claudel - sora poetului Paul Claudel - şi Rodin a durat un deceniu, timp în care nici atenţii cercetători ai operei celor doi nu prea reuşesc să deceleze cine şi ce a semnat cu certitudine: o contopire totală s-a produs, iar operele lor au devenit OPERA. La un moment dat Rodin se simte în pericol, căci se poate afirma că ambii au atins cotele maxime ale operei lor, iar macismul lui Rodin nu prea putea suferi o astfel de stare de lucruri...

Pentru confirmarea celor spuse,  aduc argumentaţia lui J.A. Schmoll din cartea lui intitulată cît se poate de frontal: "Auguste Rodin and Camille Claudel": "...it is difficult to arrive at a balanced judgment of her qualities as an artist because her biography and her involvement with Rodin constantly intrudes into the foreground. She is a fine marble sculptor no doubt, and several of her symbolist creations are indeed substantial works of art, but having lived in Rodin's shadow for so long, even when she made the break from him it was difficult for her to cast off the oppressive burden of his authority and he continued to inadvertently supply the basic template for her work as a sculptor..."

Rodin a părăsit-o brutal pe Camille, în 1895, iar din acest moment viaţa ei, preţ de cîteva decenii a fost atinsă de nebunie, disperare, silă, neputinţă, abandon. A murit la vîrsta de 78 de ani, în 1943. 

Filmul lui Dumont atinge această problematică - a degradării ultime a Camillei, care a zăcut 29 de ani în ospiciul Montedevergue, din proximitatea Avignonului, începînd cu anul 1915 (rol jucat magistral de Juliette Binoche*). Alături de oameni cu probleme reale de sănătate mintală, ea a făcut figură distinctă, fiind convinsă că izolarea ei se datorează influenţei nefaste pe care a avut-o Rodin asupra întregului lor cerc de cunoştinţe, dar şi asupra familiei Camillei, care o doreau izolată, nebună, iresponsabilă, labilă şi departe de locul unde se făcea moda artei: Paris. Nu a mai ieşit de acolo niciodată, deşi speranţa ei a fost ca fratele ei, Paul Claudel, care-i plătea spitalizarea se va îndura, şi o va scoate din acel loc oribil, pustiitor de suflet, cum se exprima Camilla. Tensiunea maximă a analizei psihologice intreprinse de Dumont - unul dintre iconoclaştii contemporani - este dată de întîlnirea dintre frate şi soră, şi de unde înţelegem că Paul Claudel nu o vroia pe sora lui în libertate, căci atunci cînd doctorul îi propune să o elibereze, sugestia aceasta trece pe lîngă urechile poetului catolic, atît de marcat de iluminarea avută la contactul cu poezia lui Rimbaud (după 1886). Şi asta pe fundalul unor căutări de ordin religios pe care acesta le avea, şi totuşi, decizia de a o lăsa liberă pe Camille, nu o rezervase lui Dumnezeu, ci cel mai probabil sieşi, şi poate anturajului său (familia, Rodin). În acest condiţii, Camille se apropie singură de credinţa în Dumnezeu, în speranţa că Acesta o va ajuta să scape din prinsura în care fusese băgată cu forţa, împotriva voinţei ei.

Cred că, în esenţă, Dumont se răfuieşte sarcastic cu Paul Claudel, membru al Academiei Franceze, un om subţire, elegant, foarte cultivat, talentat, dar frustrat şi incapabil să dea Cezarului ce e a Cezarului, şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu! O miză, trebuie să recunosc, temerară, care va regîndi, implicit, şi valoarea artistică a operei celei care a fost Camille Claudel, a cărei viaţă a fost prinsă între genialitate şi delir, recluziune şi capabilă de o iubire fără oprelişti...Pe care nimeni nu a înţeles-o!

The Eternal Idol, Rodin. jpg

Auguste Rodin, The Eternal Idol, 1889.  

* trebuie să amintesc aici, că soarta unui artist boem, pe cale de a-şi pierde vederea, Binoche a jucat-o în fantasticul film al lui Leon Carax, Les amants du Pont-Neuf (1991), unde "şi-a făcut mîna" în pielea unei artiste foarte disperate. Aici, în "pielea" Camillei Claudel,  a avut de-a face cu soarta unui indubitabil creator de geniu. 

credit foto: aici.

Partager cet article

Repost0
3 octobre 2013 4 03 /10 /octobre /2013 14:52

Pentru a înţelege cît de cît personalitatea complexă şi atît de suprinzătoare a muzicienei Iva Bittová este nevoie de a şti că originile ei sunt într-o familie de muzicieni, tatăl ei era un instrumentist-lăutar din sudul Slovaciei (Silezia cehească: České Slezsko), dintr-o zonă de confluenţă a folklorului maghiar şi slovac, iar mama ei era învăţătoare, dar cînta în orchestre profesioniste. Astfel, Iva de mică a descoperit tainele muzicii autentice, ancestrale, a folklorului nepervertit! De aceea, cînd a venit vremea nici nu s-a pus altfel problema, decît că va deveni muziciană. A făcut balet, actorie şi vioară. În anii'80 a jucat în cîteva filme ceheşti, dar din 1985 s-a dedicat muzicii, plasîndu-se la confluenţa rockului alternativ cu muzica autentică lăutărească din întreaga zonă limitrofă, alături de trupa Dunaj, şi de liderul acesteia, Pavel Fajt. Este fascinant de urmărit pe cîte căi a "distilat" Bittová tipul de performance la care am asistat aseară, la Teatrul Odeon din Bucureşti!

 

Muzica-5799-1-.JPG

Este prea puţin spus, că prestaţia ei a fost a unui"artist total", pentru că am avut parte de momente de sublimă vocaliză, psalmodiere, actorie, instrumentaţie minimalistă (vioară, kalimba),efecte vizuale, toate acestea se îmbinau în chip absolut armonios, în directă relaţie cu publicul, cu cei din audiență. La bis, artista a cerut să se aprindă lumina şi în sală, pentru a-i vedea pe cei în faţa cărora se afla, la ochi!

Muzica-5794-1-.JPG

În acest sens, mi s-au părut ieşirile ei la public absolut exemplare, căci în permanenţă s-a străduit să nu existe nicio barieră, şi nicio cortină, între ea şi public. A vorbit şi s-a bucurat împreună cu noi. Deşi a cîntat în cehă, idiş, germană, engleză, limbajul gestual-fiziognomic, dar şi cel trupesc se adapta în vederea furnizării sensului. Personal nu am mai văzut niciodată un alt artist, care să fie atît de conectat şi empatic în raport cu publicul!

Muzica 5792[1]

În chip absolut paradoxal, prestaţiile ei scenice sunt catalogate ca fiind de factură avangardistă. Mie însă mi se pare, că acestea sunt cît se poate de ancestrale, tradiţionaliste,"folklorice", amintind în bună măsură de muzica lăutărească, de trubaduri, de incantaţii, de cîntarea psaltică, de ritualurile de înmormîntare, dar şi de nuntă etc.

Este un adevărat actor de muzici!

Iva Bittová: "The violin is a mirror reflecting my dreams and imagination. I believe there are fundamentals to my performance, such as the music's vibration and resonance between violin and my voice."

* * * foto:  ©: vladimir bulat, octombrie, 2013. 

 

Partager cet article

Repost0
20 septembre 2013 5 20 /09 /septembre /2013 08:55

Împlinise în 15 iulie 98 de ani! Iar acum o săptămînă (14 septembrie), s-a mutat la Domnul!

Era din satul Nucşoara, acelaşi sat în care a trăit întreaga viaţă, spre a susţine cum a putut mişcarea anticomunistă din munţi, grup condus de Toma Arnăuţoiu. Era din aceeaşi stirpe a ţăranilor ancestrali şi glorioşi, din care a făcut părte şi Elisabeta Rizea, despre care ştie toată România, cea recunoscătoare! Dar femeile de la Nucşoara au fost mai multe, despre care lumea nu se cade să uite. 

Marina-Chirca.jpg

FOTO: Laurenţiu Ungureanu

 Un ultim interviu cu cea care a fost Marina Chircă, neînfricata femeie a istoriei recente româneşti adevărate, o istorie a demnităţii, onoarei, simplităţii şi smereniei desăvîrşite - aici.

Trebuie ascultată şi vocea acestei minunate femei, înserat în dialogul postat pe acelaşi site.

Acesta a fost un veritabil model de demnitate al românilor!


Partager cet article

Repost0
10 juillet 2013 3 10 /07 /juillet /2013 10:23

2d4c2a4bariera vergului copDe cartea asta nu mă mai satur, de aceea nici nu m-am grăbit să o semnalez la vremea apariției, în cețosul an 2009! O voiam mai ales pentru mine, pentru că exact în acea perioadă îmi încolțise ideea de a cartografia Bucureștiul prin plăcuțele sale stradale. De fapt ideea a fost mai veche, dar atunci deja umblam hai-hui prin oraș, cu aparatul de fotografiat în rucksac, și captam plăcuță după plăcuță, stradă după stradă, număr de imobil după altul...

 

Una din zonele preferate a devenit anume perimetrul pe care-l consemnează cu lux de amănunte în cartea sa de memorii domnul Parusi, perimetrul cuprins între Calea Călărașilor și Bulevardul Pache Protopopescu. Strada Frunzei este cea de unde pleacă memoriile sale, de la casa cu numărul 25, aflată la întretăierea dintre străzile Frunzei și Agricultori. 

 

DSCN4068Plăcuța asta veche, puțin jerpelită, cu ceva lacune, mi se pare că ilustrează cel mai bine aerul sobru și în aceeași vreme mereu glumeț, șăgalnic și nepretențios al scrierii lui Parusi. Să ne înțelegem, Gh.Parusi este omul care știe Bucureștiul cum nu l-a știut nimeni altul dintre cei care au scris, fantazat sau speculat pe seama istoriei acestui oraș multisecular!

 

El este autorul fantasticelor volume Cronica Bucureștilor (2005) și Cronologia Bucureștilor (2007), pe care lumea academică autotonă nu s-a repezit să le ridice-n slăvi, să le comenteze și să le recenzeze cum se cuvenea. Pentru a deveni o referință indispensabilă, de neocolit. Dar sunt absolut convins că materialul celor două substanțiale volume vor sta drept drojdie pentru tot ce se va scrie de aici încolo în acest oraș. Substanța lor inepuizabilă îmi amintește de soarta minunatei lucrări Necropola capitalei, de marele istoric G. Bezviconi (1910-1966), din care s-au hrănit nenumărați sercetători, istorici, pasionați, fără ca să citeze din ea, pentru simplu motiv că nu a apărut niciodată sub formă de carte. A fost tipărit într-un soi de dactilomanuscris, în 1972, și care acum, din fericire este disponibil pe internet. Cărțile cele două, semnate de Parusi, s-au epuzat repede, și au devenit raritate bibliografică.

 

Memoriile lui Parusi, intitulate Bariera Vergului sau Viața unui băiat de București, debutează sprințar pe străzile Bucureștiului, ne poartă în sînul familiei, printre prieteni, de la București facem o escală lungă în Secuime, unde ajunge să predea limba română, prin locuri în care nici profesorii nu prea știau să se exprime românește. Băiatul de București a ajuns în inima unei lumi patriarhale, simple, în care nu se vedea niciodată orizontul, așa cum îl știa, acolo și-a dat seama că nu-i place muntele. ”Cînd priveam în jur și vedeam munți într-o parte, în depărtare, dealuri înalte în alta, mă simțeam ca într-o închisoare. Excursiile la munte îmi plăceau, dar nu mă vedeam trăindu-mi viața acolo”, spune Parusi într-un loc (p.157). Se simțea bine, în apele lui, de-abia cînd venea spre Bucureștiul natal, și trenul trecea de Cîmpina, peisajul se potolea atunci, devenea cîmpie nesfîrșită...Pe lîngă descrieri de ordin personal, Parusi e atent la tradiții, adunări, la socializarea mozaicată a oamenilor din jur. Cînd ajunge să predea la Turda e martorul unei sărbători care nu este cunoscută practic în Regat, ci doar în Moldova și în anumite locuri din Ardeal: Paștele Blajinilor. E o descriere succintă, dar vie, suculentă, cu un popă care venea din comuna Nicolae Bălcescu, ca să slujească, iar la capătul acestei slujiri se făcea cu atașul motocicletei plin cu de toate!

 

Și pentru că i-a displăcut atît de tare la munte, iată-l pe autorul nostru la Isaccea, în celălalt capăt al țării, în anul în care mă nășteam, 1968, profesor la liceul din acea localitate dunăreană. Aici nu sunt decît dealuri, ape și pămînturi inundabile. Anume, la Isaccea, în 1970, a intrat în partidul Comunist, la îndemnul primarului, și apoi tras de mînecă de tovarășa Butnaru - ”fostă văcăriță, profesoră de rusă, înghesuită la minte dar era și a naibii cît cuprinde” (p.198). Primarul îl vroia pe Parusi printre cei importanți ai orașului, și în scurtă vreme l-a numit ”îndrumător” al organizației UTC a liceului. Dar omul mahalalei tot la năzbîtii trage, că așa-i e firea! Nu a vrut în partid, ci a nimerit în rîndurile lui. Aici o gură de rachiu, colo o sticlă de vin dobrogean, și eficiența muncii era pe măsura aspirațiilor partidului, care erau aproape mereu doar pe hîrtie, în rapoarte, cuvîntări, alianțe, în visele cu ochii deschiși ai conducătorului iubit...

 

Peregrinările prin țara sa au încetat însă în 1972, cînd a intrat la Biblioteca Academiei, devenind șef la serviciul Cataloage colective. Petrecînd douăzeci și șapte de ani în acel univers - viața i s-a rotunjit și împlinit cu adevărat, cum singur o și scrie. Astfel, concluzia adaptării acolo o trage autorul însuși: ”asemănările cu ceea ce trăisem în Barieră (Vergului, desigur, nota mea. v.b.) m-au ajutat să mă simt în Biblioteca Academiei ca acasă” (p. 211). Minunata scriere a lui Parusi se citește pe nerăsuflate, curge cu un vin bun pe gîtul cunoscătorului, care nu se oprește pînă nu dă gata sticla, dar nu înainte să fi studiat cu luare aminte eticheta, forma recipientului, mirosul dopului, consistența uleioasă a lichidului...Cu aceeași acrivie și-a notat Parusi viața ajunsă la șapte decenii, în acel moment al redactării, și zău dacă nu e la fel de savuros ca și Calistrat Hogaș, la fel de melodios ca Anton Pann, și deloc mai puțin mistic ca un Petru Popescu (cel din Prins!).

 

Ferice de editura Compania, că are parte de un astfel de autor, căci toate cele trei pomenite în rîndurile ce s-au scurs, anume acolo au apărut! 

Partager cet article

Repost0
3 juillet 2013 3 03 /07 /juillet /2013 11:43

Numele muzicianului şi compozitorului George Ipislanti (1906-1994), mă tem că nu mai spune nimănui nimic celor de azi! Poate doar unor colecţionari de amintiri şi discuri vechi, şi ultimilor istorici ai muzicii româneşti a secolului XX.

 

A fost oarecum celebru în epoca interbelică, cînd făcea parte la Bucureşti dintr-o mică orchestră, condusă de Nicolae Cireş (în 1935-1936 avea o orchestră de muzică uşoară la Chişinău, în care se regăsea şi numele bateristului Sergiu Malagamba). Ipsilanti s-a mutat în capitala României în anul 1932, venind din sudul Bugeacului, fiind născut la Izmail. A făcut studii muzicale la conservatorul din Odessa, la clasa de pian. Aici, la Bucureşti, cînta la diverse instrumente prin localuri, pînă cînd a fost remarcat de faimosul în epocă Petre Leşcenco (1898-1954), care l-a chemat la el în restaurant,  La Leşcenco, pe Calea Victoriei - pentru a face parte din orchestra sa, căruia i s-a alăturat apoi şi fratele său, Mihail, care cînta la chitară.

 

Bufetul-POstei1.jpg

În era comunistă fostul local al lui Leşcenco s-a numit Bufetul Poştei.


În lunile septembrie-decembrie 1944, în plin război, apare la Bucureşti pictorul rus Gheorgii Hrapak (1922-1974), care asistă atunci la un concert al lui Petre Leşcenco, dat pentru trupele sovietice. Proaspăt absolvent al institutului de artă din Moscova artistul Hrapak ajunge pe front. Din 1941 era mobilizat pe lîngă studioul artiştilor batalişti. Cei doi fac cunoştinţă, iar pictorul i-a arătat cîntăreţului Leşcenco poeziile sale, pe care a spus că a început să le scrie aici, în România. Pînă să vină în ţara noastră a pictat doar tablouri.

--------.jpgun desen de G.Hrapak, 1944, care reprezintă clădirea CEC-ului, văzută dinspre Dîmboviţa.

 

Printre versurile acestuia era şi poemul Mi-e dor de casă (Я тоскую по Родине), care după ce s-a pus pe muzică de către George Ipislanti, cu care Leşcenco i-a făcut cunoştinţă, a devenit un tangou atît de celebru, încît a ajuns să fie interpretat de o serie de mari cîntăreţi din epocă şi de apoi, pînă în ziua de azi, printre care Miya Pober, Petre Leşcenco, Alla Baianova, Dmitry Rjahin, Andrei Svjaţkii, Lelea Rubliova, Oksana Chudnaya ş.a.

 

Prima înregistrare a piesei fost cea a Myei Pober, apărută în primăvara lui 1947 la Electrecord. La acea dată filiala românească a firmei britanice Columbia fusese deja desfiinţată, dat fiind că trupele sovietice erau prezente în România. În varianta Myei Pober tangoul se numea Scrisoare din România, dar înregistrarea pe disc purta titlul original: Mi-e dor de casă .

Toska-po-Rodine--tango-de-G.Ipsilanti.jpeg

În prezentarea făcută acestei piese de către Vera Leşcenco - văduva lui Petre Leşcenco, susţine că cel mai probabil în 1948 a existat la Electrecord o înregistrare cu ei doi, Petre la voce şi chitară, iar Vera la acordeon. Deşi există referinţe că anumite exemplare ale discului cu piesa
"Mi-e dor de casă" ar fi supravieţuit distrugerii întregului tiraj, pînă în acest moment nu se cunoaşte niciun unul. Dar e cert că există această sfîşietoare frază a lui Leşcenco despre acest cîntec, frază spusă după ce au ieşit din studioul de înregistrări:


— Mă întrebi dacă mi-e dor? Cîntecul acesta-mi sfîşie sufletul. Cu toate acestea nu aş vrea ca el să-mi aducă recunoaşterea cea din urmă. Tare nu aş vrea! (Тоскую? Мне эта песня душу разрывает. И всё же не хочу, чтобы она стала моим последним признанием. Ох, не хочу!)

 

Astfel, Leşcenco şi-a prorocit "cîntecul de lebădă". În 26 martie 1951 a fost arestat, la Braşov, după care începe drumul suferinţelor, al închisorilor, alături de cei mai buni reprezentanţi ai naţiunii române, care au fost decimaţi treptat. Nici pînă azi nu se ştie unde-i este mormîntul, păşind în viaţa veşnică în 16 iulie 1954. Vera Leşcenco a plecat şi ea în viaţa de dincolo, în 19 decembrie, 2009, dar a reuşit să scoată cartea de memorii Spuneţi-mi, de ce?(2009), pe care am primit-o cu dedicaţie, cu cîteva zile înainte de adormirea ei în Domnul...

012.jpg

George Ipsilanti a avut minunata iniţiativă de publica partitura cîntecului Mi-e dor de casă (Scrisoare din România), care era interpretat de Miya Pober, viiitoarea soţie a lui Ipsilanti, şi cu care a emigrat în 1948 la Beyrut, apoi în Argentina, şi în cele din urmă în SUA. Reprezentaţiile aveau loc la teatrul-grădină Gioconda (1941-1945).

012_-.jpg

Este partitura originală a Scrisorii din România, cu textul lui Gheorghi Hrapak. Nu a fost niciodată publicată înr-un alt context, decît cel al pliantului de prezentare a discului, din 1945.


Nota bene: Materialul ilustrativ mi-a fost pus la dispoziţie de doamna Olga Petuhova, cea care se îngrijeşte şi de site-ul dedicat creaţiei şi memoriei lui Petre Leşcenco. Tot aceasta s-a îngrijit şi de apariţia memoriilor semnate de Vera Leşcenco, a căror a doua ediţie apare în luna septembrie a acestui an. Partitura este din colecţia domnului Alexei Hrapak, fiul pictorului Gheorghi Hrapak. 

 

Nota bene I: azi se împlinesc 115 ani de la ziua în care a fost botezat Petre Leşcenco - acest material este dedicat memoriei unuia din cei mai mari şansonişti ai secolului XX. La ortodocşi, dintotdeauna, se cinteşte ziua de botez, nu cea de naştere, căci ziua apariţiei pe lume a copilului este o pură consemnare birocratică, un act completat la oficiul stării civile. Tocmai de accea, biserica a eliberat dintotdeauna propriile sale Certificate de botez.

Partager cet article

Repost0
27 mai 2013 1 27 /05 /mai /2013 07:04

C-l-torii-0042.JPGÎntîlnirea cu doamna Cinara Makashova - proprietara brandu-lui TUMAR a avut loc în 8 aprilie, la Bișkek, care a fost, mi s-a spus ulterior, curioasă să cunoască un român interesat de activitatea grupului de creație și meșteșugărit pe care-l conduce - ART-GROUP ”TUMAR”.

 

Mi-a relatat pe îndelete istoria apariției acestui brand, direcționat spre creație și spre conservarea anumitor meșteșuguri încă relativ bine conservate în diverse regiuni ale Kîrgîzstanului. În bună măsură ei determină designul, partea formală, cromatică, furnizează materia primă celor cu care colaborează, astfel încît calitatea produselor să fie mereu controlată, cea dorită de comanditar.

 

Totul a început în anul 1998, cînd din Australia a venit o comandă substanțială pentru a se confecționa mingiuțe din lînă bătucită. Apoi, s-au pus la punct diverse tehnici tradiționale de realizare a unui anumit tip de covor, care nu e țesut, ci colajat din mai multe straturi de fetru, urmărind un anumit decor tradițional, compoziție și cromatică (shirdak). Se merge în special pe coloranți naturali, dar culori prea stridente și aprinse (cum se solicită pe anumite piețe) nu se pot obține din resurse naturale, de aceea se recurge la performanțele industriei chimice.

 

Principalele direcții ale proiectului TUMAR sunt: vestimentație, jucării, covoare, ceramică, încălțăminte, accesorii, genți, design contemporan.

 

La discuție a asistat istoricul și etnograful Alexey Nemyh.


 

Cum a început activitatea ”TUMAR”?

 

- Am avut de la început o mică încăpere, de vreo 20 m pătrați, unde vindeam diverse lucruri tradiționale, confecționate de noi. Apoi, ne-am gîndit ce nume să dăm activității noastre. O sută de mii de variante ne-au trecut prin cap. Desigur, doream un cuvînt în limba kîrgîză, unul cu o semnificație amplă, voluminoasă, un nume sonor, dar cu un sunet concret, tăios, rotund. Ceva care să nu fie deloc dulceag. Ne storceam mințile de mai mult timp. Pînă cînd unchiul meu a pronunțat cuvîntul TUMAR. În acel moment toate varinatele anterioare au căzut de la sine...Era chiar cuvîntul care exprima întreaga noastră concepție despre ce vrem să facem. Mai presus de orice conținea și un indemn interior foarte puternic (слово имело очень хороший посыл)! C-l-torii-0046.JPG

 

TUMAR...știți ce înseamnă?

 

Nu, aș vrea să-mi explicați!

 

- Este o amuletă (warding), un talisman, un obiect cu o funcție protectoare puternică.

 

Cu o funcție apotropaică?

 

- Un obiect de formă triunghiulară, mereu orientat cu vîrful în sus, de regulă confecționat din material textil. Care se purta în diferite locuri ale trupului. Pentru a fi ferit de rău, vrăji, deochi...

 

Se mai poartă și în ziua de azi?

 

- Da. Unii mai poartă. Am și eu un tumar de la bunica, din pînză, pe care eu îl îmbrac mereu într-un fel de husă din piele - pentru a-l proteja. Se poartă la gît. 

Cînd am studiat geneza și istoria acestui obiect, trecînd prin diverse studii, care analizează și clasifică acest tip de obiect, care are o diversitatea apreciabilă, dar nu și la kîrgîzi - am aflat că formele, dimensiunile și materialele din care erau confecționate diferă de la un popor la altul, că unii le poartă la subțioară, căci se consideră că de acolo pleacă sufletul din om...

 

Există un studiu și pe internet, a unei cercetătoare din Uzbekistan, de la Tașkent,  care face o foarte bună clasificare și descriere a acestui obiect la popoarele din Asia Centrală (Elmira Gul - nota mea). 

 

C-l-torii-0064.JPGLa noi tumarele aratău anume așa, și doar așa: în formă de triunghi. La alte popoare pot fi în formă de cilindru; la uzbeci, de pildă sunt așa, metalice, cu extrase din Coran. sau pot conține diverse alte obiect. Se spune că e interzis să deschizi tumarul altcuiva, unul care nu-ți aparține. Dar în urma cercetărilor s-au descoperit unghii de pasăre, pămînt natal...

 

Cine hotărăște ce anume se va ascunde într-un tumar, pentru a-l proteja de rău pe cel care-l poartă?

 

 

 

 

 

 

  Vorbesc acum despre cele mai vechi, care au legătură cu șamanismul, cu tradiția practicilor vrăjitorești. 

 

Alexey Nemyh: Se mai pot vedea semne ale animismului și acum în diverse locuri, prin proximitatea munților, în jurul Bișkekului...

 

C-l-torii 0070Cinara Makashova: Scurt spus, dincolo de multitudinea semnificaíilor și funcțiilor pe care le-a avut tumar în trecut,

pentru noi acesta a devenit întruchiparea unui simbol cu valoare de charme protector. Noi facem obiecte pentru oameni, dar și pentru casa lor. În iurte strămoșii agățau un astfel de tumar la uși și praguri. Trebuie să le apere și să le ocrotească casa, spațiul privat - de cel exterior, considerat potențial ostil, dușmănos...

 

Se aseamănă cu funcția crucii, pe care creștinii o poartă la piept?

 

- Crucea e universală, și în ea nu se conține neapărat ceva, nu funcționează ca un recipient. Tumar e purtător de conținuturi diferite...

 

...poate un bătrîn - moldo, cărturarul satului -, sau o bătrînă în care ai încredere, al căror cuvînt are o pondere mare, greutate - aceștia sunt cei care pot decide conținutul unui tumar.

 

Aceasta este, pe scurt, preistoria mărcii noastre.

 

DE la bun început ne-am ocupat de coaserea textilelor cu caracter etnografic, național. Apoi, am debutat cu fetrul, după care am primit comenzi de diverse jucării din fetru. În acest moment avem 8 puncte de producție în oraș, în fiecare dintre acestea se face un al tip de produs din fetru: papuci, accesorii, jucării etc. Mai sunt 5 ateliere în zona rurală - toate în Cîmpia Chui (în kîrgîză: Чүй өрөөнү). Dar mai avem și colaborări cu meșteri din Naryn, din zona Issyk-Kul, dar acelora le dăm noi modelele. Pe care le elaborăm, le indicăm exact ce dorim. Ei execută comenzi după modele stabilite de noi.

 

Pentru că aveți un sortiment interesant de ceramică, doream să vă întreb: există o tradiție a acestui meșteșug la nomazii kîrgîzi?

 

- Formele de ceramică locală sunt simple, rudimentare, elementare, dar nici acestea nu sunt pur kîrgîze - pentru că ceramica în general este o particularitate a popoarelor agrare. Ceramica era cumpărată de la negustorii uzbeci sau chinezi; aceasta era scumpă, prețioasă, tocmai de accea pentru a o păstra s-au inventat niște recipiente speciale (în kîrgîză: Чыпы кап), din piele. Pentru a o păstra în bune condiții. Niște vase mari, din lut arse direct pe rug, se pare, că au existat totuși. Dar nu putem vorbi despre ”școli” și ”centre”. Așa ceva nu a existat.

 

Din ce vase mîncau nomazii?

 

- În general, acestea erau făcute din lemn sau piele. Acestea sunt specifice pentru noi.

 

Nu ați încercat să reconstituiți astfel de obiecte ancestrale, în formele lor păstrate încă?

 

- Încercăm să facem asta. Purtăm discuții cu un meșter din Jalal-Abad (în kîrgîză: Жалалабат). Acesta este un proiect de viitor. Trebuie să-l ajutăm pe acest om - să procure materie primă, uneltele necesare lucrului. El este singur, efortul pentru a putea lucra pentru noi va fi unul uriaș. Dar ceea ce știe să facă e de mare clasă, vesela făcută de el din lemn impresionează de-a dreptul. Se ține de vechile rețete de preparare a lemnului, știe să-l usuce bine, să-l impregneze cu ulei, ca să fie rezistent la lichide. Aș mai adăoga un detaliu. Problemele ecologice de astăzi au răpit lemnului calitățile de altădată. Folosindu-se aceleași procedee metodologice - lemnul se fisurează mai rapid ca ăn trecut...

 

C-l-torii-0069.JPGDar ce lemn se folosește pentru aceste obiecte?

 

- Chiar și nucul. Dar cel mai des se utilizează ulmul (în kîrgîză: Карагач, din turcă = copacul negru). Un pom din clasa ulmaceelor. Cred că denumirea științifică este Ulmus pumila.  

 

Acum o întrebare ”tehnică”. Cum vă promovați producția ”TUMAR”? Cum ajungeți să fiți prezenți pe diverse piețe ale lumii? Nu vă bate gîndul să ajungeți și în Estul Europei? În Ungaria, România, Bulgaria, Moldova, de pildă?

 

- Mereu ne gîndim să fim în cît mai multe locuri. M-am ocupat și teoretic de asta. Am înțeles că există doar două căi, două moduri strategice de promovare a produsului: a) stai pe loc, și aștepți să fii descoperit; b) alergi în diverse locuri cu acest produs, pentru a-l face cunoscut. Pînă de curînd, ne-am poziționat pe strategia a) - adică am stat pe loc. Am simțit chiar și o oarecare strîmtorare pe plan local (eufemistic vorbind!), și în aceste condiții am primit oferte să ne mutăm afacerea într-un alt loc (au venit oferte de la Moscova, apoi de la kazahi, iar în cele din urmă - din Novosibirsk). În final am decis că nu ne vom muta nicăieri din acest loc. Rămînem aici.

 

Orice extindere începe de la ceva mic; pentru exterior se pune accentul pe lucruri și obiecte mai contemporane, în timp ce pentru piața internă predomină cele cu specific național, accentul etnografic.

 

Dar am reușit să implementăm și pe piața europeană anumite produse indigene, specific autohtone - shirdacele (ширдак), de pildă. 

C-l-torii-0060.JPG

Dar cum a fost cu piața japoneză, căci știu că există un site japonez, care promovează marca ”TUMAR”? Acolo produsele parcă au o țintă precisă, orientată pe gustul local..

 

- În acest caz este vorba de produse create după propunerile unui arhitect și designer japonez (Kei Sato - nota mea, v.b.), care a venit aici, a lucrat și construit ceva pentru o fundație locală. Ne-a vizitat și pe noi, s-a interesat de producția de fetru, de posibilitățile noastre, și ale acestui material.

 

Ne place să experimentăm, să dăm curs unor comenzi speciale, mai neconvenționale. Am colaborat cu Turcia, am executat comenzi de încălțăminte din pîslă pentru Finlanda, acum lucrăm pentru Rusia. Sunt anumite dificultăți cu omologarea internațională a acestui tip de încălțăminte, căci se cere o certificare pentru fiecare tip de produs în parte.

 

Acum purtăm negocieri cu un grup puternic de oameni care e interesat de deschiderea, prin franciză, a unui salon similar celui din Bișkek - la Astana. Inițiativa le aparține în exclusivitate. Noi nu am putea susține direct un astfel de magazin acolo.

 

Avem o reprezentanță în SUA, mai exact în Alaska. Cel mai probabil suntem găsiți după principiul identităților. Cei din Alaska ne-au descoperit în Kazahstan (unde există acum un dealer la Almata - nota mea, v.b.). Au cumpărat atunci o partidă de produse. Ca să fii prezent pe o piață atît de uriașă ca cea din SUA, trebuie să poți furniza cantități importante de marfă, iar pentru asta e nevoie de infrastructură, logistică serioasă, posibilități reale de transport. Nu avem acum căi de acces, suntem într-o zonă cam închisă, izolată. Ne lovim de anumite limitări. Ne punem mari speranțe că vom intra, ca stat, în Uniunea vamală. Astfel, dacă în trecut ne proiectam perspectivele spre piețele îndepărtate, acum încercăm să ne concentrăm, dimpotrivă, pe cele de proximitate: Kazahstan și Rusia.

 

Pentru că sunt niște piețe mari...

 

- Da. Asta pe de-o parte, iar pe de alta, este vorba și de o chestiune practică la mijloc - fetrul, pîsla sunt mai utile în nord! Acolo unde e frig.

 

sacose-batucite.jpgÎn ceea ce mă privește, încerc să-mi imaginez cum și-ar face apariția astfel de produse - mai ales cele create din fetru - în România. Căci românii au și ei o veche tradiție a prelucrării lînii, au și civilizația transhumanței. Este adevărat că la noi nu se butucește lîna, ci se țese, se împletește. Totuși, căldura lînii rămîne aceeași...

 

- Deocamdată, nu am avut niciun contact cu România. Sunteți singurul pe care-l cunosc. În schimb, un turc s-a arătat interesat să ducă mărfurile noastre în Albania. Dar cel mai mult era interesat de garanția exclusivității. Spunea: ”Eu ce certitudine am, ducînd în Albania marfa voastră, că nu veți furniza și pe alte căi?” Putem oferi oricui exclusivitate. Și cu cei din Alaska avem astfel de contracte, cu condiția să ne asigure un volum satisfăcător de comenzi.

 

Ceea ce faceți la ”TUMAR” mie personal mi se pare că se apropie mai degrabă de artefactul artistic decît de artizanat. Avem ceva similar și pe la noi, mici magazine sau galerii, în care poți cumpăra diverse obiecte realizate de artiști, cu produse unicat sau realizate în serii limitate. Lumea caută produse exclusiviste, de nișă, deosebite de tot ce știu. Într-o astfel de nișă văd înscriindu-se anumite produse de la ”TUMAR”. Iar dacă această nu există, ea trebuie creată. Tocmai de accea am întrebat de la început cum a debutat art-grupul denumit atît de inspirat ”TUMAR”. Aș putea vorbi unor persoane pricepute despre activitatea dvs., dar mi-e teamă că aceasta e atît de complexă, încît poate rămîne neînțeleasă pentru început. E un spațiu de discuție.

 

La noi au venit mai mulți unguri de-a lungul timpului. Au și ei tradiția confecționării pîslei. La un moment dat un artist de la ei, se pare destul de cunoscut - care a venit la un simpozion dedicat acestei tehnici -, că meșteșugul prelucrării lînii și transformarea acesteia în fetru sau pîslă se datorează anume ungurilor! Se spune că în epoca migrației ungurilor dinspre regiunile estice (după anumite surse, dinspre regiunile vestice) ale Munților Ural spre Bazinul Panonic (spre sfîrșitul secolului al IX-lea - nota mea v.b.) cîinii folosiți la transportarea bunurilor ungurilor spre noua lor patrie au devenit atît de murdari și bătătoriți cu noroi, încît blana lor devenise dură, pîsloasă. De la acei cîini s-ar fi pus baza istoriei apariției pîslei...

 

Da, este în spiritul ungurilor - care-s vecinii noștri, iar despre vecini ești nevoit să știi mai multe. Mai ales cînd e tentat să fantazeze...

 

Ei, nu ați stat printre kîrgîzi suficient de mult, ca să vă dați seama că și aceștia au creat o bună parte a realizărilor acestei lumi! Că multe le datorează omenirea întreagă) 

 

Vă mulțumesc pentru această minunată discuție!

sabotii lui Picasso

O pereche de cisme (Picasso), care fac parte din colecția încălțările artiștilor (2012). Alte piese (Dali, Matisse, Rodcenko, Degas, Malevici etc.), din aceeși colecție, se pot vedea aici.

C-l-torii-0089.JPG

Tumare istorice (sec. XIX-XX început), fotografiate în muzeul național de istorie.

 

C-l-torii-0057.JPG

 


Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013.

Toate drepturile rezervate asupra conținutului acestui material.

Partager cet article

Repost0
28 avril 2013 7 28 /04 /avril /2013 06:33

 

Arta-internationala-0581.JPG

Acesta este unul dintre monumentele cele mai semnificative ale Bișkekului, și printre lucrările care i-au conferit faima unui sculptor de primă mînă din această țară, lui Turgumbay Sadîkov (n. 4 noiembrie 1935).

 

Ansamblul sculptural Luptătorilor Revoluției a apărut în anul 1978. Pentru acesta i s-a conferit întîi titlul de artist al poporului din RSS Kirghiză. Astăzi, este una din cele mai influente și puternice voci din cultura Kîrgîzstanului, deși arta nu mai pare a avea ponderea și importanța avute din era sovietică! Tot atunci se spunea că în republică există doi oameni de cultură importanți, Sadîkov și Aitmatov. Acum a rămas doar Turgumbay Sadîkov, celălalt s-a alăturat strămoșilor săi din veac...

 

L-am cunoscut printr-un istoric local, specialist în istoria și spiritualitatea kîrgîzilor, care mi-a aranjat rapid o întrevedere cu aproape intangibilul artist. M-a primit în biroul său din muzeul quasi personal (pentru că nu am văzut pe acele două nivele decît lucrări semnate de acest artist), deși plăcuța de la intrare ne anunță că este ”muzeul metodic al Academiei Naționale de artă a Kîrgîzstanului”. Dacă e așa, trebuie să înțelegem că arta lui Sadîkov este declarată un canon de urmat pentru oricine face artă, mai ales sculptură, în Kîrgîzstan?

Arta-internationala-0002.JPG

I-am solicitat un interviu. A primit cu bucurie. Am pornit discuția de la faptul că numele lui a figurat printre semnatarii comisiei de recepție a monumentului lui Mihail Vasilievici Frunze, sculptat de Lazăr Dubinovschi, în 1967, în or. Frunze, actualmente Bișkek. Și, deci, l-am întrebat dacă l-a cunoscut atunci pe maestrul moldovean. Mi-a răspuns că nu, pentru că era la Moscova, atunci cînd Dubinovschi venise să monteze și să dezvelească monumentul marelui om de stat. Dar îi cunoaște opera!

 

Firesc, am trecut la întrebări legate de propria operă. Și am început cu monumentul cel mai semnificativ al creației sale - grupul sculptural dedicat eposului străvechi Manas (primele două ilustrații).

 

Turgumbay Sadîkov:  „Acolo, întreaga piață și proximitățile imediate s-au conceput în chip unitar, ca ansamblu, compact - Filarmonica, piațeta, drupul celor 4 manasci, compoziția cu cele 3 figuri: Manas, Kanîkei (consoarta lui Manas, dreapta), Bakai (înțeleptul, mentorul lui Manas, stînga), decorația interioară și exterioară a Filarmonicii, toate au fost elaborate la Moscova, împreună cu arhitectul  moscovit A.I.Pecionkin. Este un tot întreg”.

 

L-am întrebat pe sculptor dacă a folosit pentru partea centrală a compoziției ideea luptei Sfîntului Gheorghe cu balaurul, din iconografia creștină...ca model.

Arta-internationala-0660-copie-1.JPGTurgumbay Sadîkov:  ” Este o altă abordare, decît în icongrafia creștină, în cazul figurii ecvestre a lui Manas. Balaurul are o altă semnificație, plus de asta regimul luministic, care se schimbă mereu, construiește o altă percepție a acelei înfruntări...Calul aici zboară.

 

Apoi, am adus vorba despre monumentul Luptătorilor Revoluției, care s-a elaborat de-a lungul mai multor ani, ca urmare a unui concurs unional, pentru care au figurat sute de propuneri, venite din întregul URSS.

Turgumbay Sadîkov:  „Ăsta a avut o lungă istorie, un concurs la nivel unional. O confruntare deschisă la care au participat artiști din fostul URSS. În spațiul expozițional Manej, din Moscova, s-a făcut o imensă expoziție, unde s-au expus peste 500 (sic!) de propuneri-proiecte.

Lucrarea noastră a ocupat locul II atunci, după care s-a mai organizat o etapă, pentru care s-au selectat 12 proiecte. În cele din urmă această lucrare a avut undă verde, pentru a fi realizată - declarată cîștigătoare în ultimă instanță... La finalul acestei curse am fost răsplătit cu Premiul Lenin.

 

Arta-internationala-0590.JPGStatul sovietic dădea comenzi, organiza concursuri, supraveghea lucrările de elaborare și instalare a monumentelor etc. Acum nu mai există decît comenzi private, prin urmare, niciun for tutelat nu există,  care să le supravegheze. Lucrările din spațiul public sunt lăsate cumva la voia întîmplării. Presa e liberă să scrie orice, UAP e neputiincioasă, iar artiștii dau curs oricărei propuneri sau solicitări - care vin din partea unui comanditar...”

La ce lucrați acum?

Turgumbay Sadîkov:  „Este o lucrare de suflet, mă concentrez de mai mult timp asupra ei. Este vorba despre o serie de busturi ale unor personalități ale culturii kîrgîze. Nu este o comandă. Am mai avut ocazia să fac un monument El-Kutu (1995), cu multiple personaje ale istoriei și culturii noastre. Dar se pare că acest ansamblu nu a avut o soartă prea fastă

De fapt, acest monument este ca și distrus, căci toate cele 12 figuri în mărime naturală de pe o parte și altele 14, de pe verso - au dispărut toate, rămînînd în picioare doar stabilopodul-soclu din beton, vopsit într-o culoare nu foarte prietenoasă, aș spune chiar supărătoare. Cînd am văzut această vitrină pentru prima oară, mi-am zis, ce post-moderni sunt oamenii ăștia...Era doar o confuzie.

Arta-internationala-0510.JPGGreu de priceput cum într-un oraș în care relicvele trecutului, ale erei leninist-socialiste, sunt bine mersi la locurile lor și pe soclurile cele vechi, uite, că un monument ridicat cu nici două decenii în urmă a avut deja de suferit. Cred că la mijloc este, pe de o parte, faptul că anumite personalități dintre cele ce erau prezente în acest ansamblu (ex-președintele Askar Akayev, de pildă) au căzut în disgrația opiniei publice, iar pe de altă parte, însuși sculptorul nu este prea iubit de contemporanii săi, se pare. Cert este că Sadîkov însuși nici nu știe care este starea sănătății monumentului. Mi-a spus, că de acolo au dispărut cîteva figuri, dar că în curînd vor fi repuse la locurile lor...Eu știam deja că lucrurile nu stau tocmai așa, dar am hotărît să nu-l contrazic pe maestru. Ce rost avea?

Autodeclarat  ”academician”(doar în virtutea faptului că este rector al Academiei Naționale de Arte Plastice a Kîrgîzstanului), sculptorul Turgumbay Sadîkov pare a trăi confortabil într-un turn de fildeș, care deși e conștient că vremurile s-au schimbat radical, irevocabil, visează și mai speră la gloria, recunoașterea și unicitatea poziției sale de artist, de altă dată.  În continuare beneficiază de comenzi grase, în țara sa, dar și în străinătate. Chiar dacă, în interviu de mai sus, a deplîns lipsa importanței tutelare a statului.

Arta-internationala-0109.JPG

Acum tot de comenzi de prim rang are parte. În anul 1999 a dezvelit statuia legendarei balerine Bubusara Beișenalieva (1926-1973), în 2002 a turnat monumentul lui Yusuf Balasagîn (sec. al XI-lea),  iar în 2003 a avut onoarea ca statuia Erkindik să fie instalată în Piața Ala-Too, cea mai prestigioasă din Bișkek. În 2011 lucrarea amintită a fost demontată, pentru a se pune în locul ei un alt monument - al lui Manas, astfel că pe aceeași arteră a orașului, Chui (Проспект Чуй), se află două monumente ecvestre dedicate eposului Manas. Două monumente, doi autori, două epoci - o singură temă. Oricît de mare și de importantă ar fi aceasta, repetarea ei la mică distanță - demonetizează sensul, pulverizează importanța, minimalizează orice idee; care devine caducă, neproductivă...

Se spune că demontarea statuii Erkindik ține, în esență, de machismul societății kîrgîze contemporane, în care femeia face pasul înapoi, o anume revenire a supremației clanului, a neamului din care faci parte, aceasta contează mai mult decît talentul, meșteșugul, pregătirea profesională, iar cel mai important e să fii bărbat. Or, figura Erkindik reprezenta o tînără femeie, aurită care ținea în mîna stîngă tunduk-ul (= gura de aerisire și iluminat a iurtei; reprezintă o circumferință cu cîteva traverse încrucișate). E drept, e greu de înțeles această soluție plastică a autorului, dar e clar că formula asta artistică a deranjat pe cei care formulează și generează decizii.

A doua zi m-am revăzut cu maestrul Turgumbay Sadîkov, care m-a chemat să-mi ofere cîteva publicații despre arta monumentală a Bișkekului, precum și o monografie editată în 2005 (autorul textului introductiv: L.A.Prîtkova). Mi-a scris, cu pixul, pe ea următoarea scurtă dedicație: „Pentru Vladimir, să aibă parte de mari reușite creatoare. Bișkek, 9 aprilie 2013”

Arta-internationala-0582.JPG

Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013.        

Partager cet article

Repost0
7 mars 2013 4 07 /03 /mars /2013 14:45

La momentul cînd am scris despre cumplita vînătoare din Pădurea Domnească a Basarabiei, nici nu bănuiam că la scurtă vreme voi vedea filmul lui Thomas Vinterberg, Jagten, care nu e nimic altceva decît: Vînătoarea.

 


Lucas, jucat magistral şi mai proaspăt ca niciodată de Mads Mikkelsen - se transformă peste noapte dintr-un preferat al tuturor, şi al copiilor şi a celor de-o vîrstă cu el, în inamic public, învinuit de pedofilie!

 

Una dintre fetiţele grădiniţei în care este angajat de nevoie (şcoala unde a fost profesor s-a închis!), trînteşte un denunţ răutăcios, numai pentru că Lucas i-a spus să nu mai sărute niciodată pe buze decît pe propriii părinţi, niciodată pe cineva străin. Copilul imediat după aceea pune botul, şi-i spune şefei acestei grădiniţe ceva despre cocoşelul lui Lucas, care stă ca un băţ. O spune cu un aer din care femeia a dedus că fetiţa a fost "abuzată" de Lucas. Chiar a doua zi începe dezastrul: este concediat, în geamuri i se aruncă cu pietre, la supermarket i se refuză dreptul de a cumpăra, apoi este îmbrîncit afară, uşile prietenilor se închid în nas, cîinele-i este ucis, iar fiul său, care stă la el doar două zile o dată la două săptămîni, după divorţul părinţilor, este umilit şi batjocorit, pentru că este fiul unui pedofil.

 

Coşmarul durează o vreme, iar în astfel de situaţii, se pare, timpul curge parcă mai greu ca niciodată. Apoi, copilul (Klara) retractează, acuzele îndreptate împotriva lui Lucas sunt ridicate  - care suportă cu stoicism şi demnitate această campanie a urii, violenţei, răutăţii şi duplicităţii oamenilor. Vitenberg lasă intenţionat această campanie împotriva lui Lucas în aer, suspiciunea să planeze tot timpul,  pentru a sublinia nişte fenomene care obsedează societăţile scandinave: supravegherea maladiv-obsesivă a copiilor, epidemia grijii pentru aceştia*, care a dus la adevărate anomalii şi persecuţii împotriva celor maturi. 

 

După un an parcă toate par a fi revenit la locurile lor, toată lumea îl reprimeşte pe Lucas în comunitate. Dar avem de-a face cu o aparenţă, o iluzie; în timpul unei vînători un glonte îi trece pe lîngă ureche, de undeva de unde Lucas nu a văzut cine a tras. Mister. Nu a fost nimerit, sau doar i s-a dat de înţeles că nu a fost iertat? A fost speriat? Umilit? O întîmplare să fi fost? Nu era ţinta un cerb, ci omul? Vînătoarea rămîne să-şi găsească altădată victima? Oamenii se schimonosesc, se devorează între ei, plîng, regretă, şi apoi ucid...

 

Un film cu marca "manifestului DOGMA", de care şi Lars von Trier sau Harmony Korine s-au ghidat în multe dintre filmele sale. Jagten este unul din acele filme care te macină multă vreme după ce încep să curgă titrele finale.

 

Pe ecranele româneşti va intra în 19 aprilie, cf. cinemagia.

Partager cet article

Repost0
19 février 2013 2 19 /02 /février /2013 23:58

Probabil că unii vor strîmba din nas doar la auzul acestui nume!

 

Puțin îmi pasă.  

 

Volodia Teitelboim (1916-2008) a fost o personalitate de prim rang a culturii moderne chiliene, laureat al Premiului Național, în 2002, ca o încununare a întregii sale opere, bogate și extrem de necesare pentru totalitatea culturală a secolului XX.Or, într-o țară care a dăruit lumii trei laureați ai Premiului Nobel pentru literatură - lupta internă în domeniul literelor pare a fi extrem de strînsă.

 

Teitelboim a fost om politic, activist, poet, prozator și biograf. Se trage din emigranți evrei din Ucraina, prin tată (Moises Teitelboim*), și Basarabia, prin mamă (Sara Volosky), dar cum la evrei descedența este considerată prin mamă, Teitelboim are rădăcini sigure anume în Basarabia. Ce pămînt fertil și creativ a existat între Prut și Nistru.

 

A dedicat cîteva biografii unor personalități marcante ale culturii chiliene și latino-americane: Gabriela Mistral (1991), deținătoare a Premiului Nobel pentru literatură, în 1945;  Vicente Huidobro (1993), poet suprarealist**; Jorge Luis Borges (1996), Pablo Neruda (1984), și el încununat cu Premiul Nobel, în 1971, poetului Pablo de Rokha, considerat unul din marii poeți ai statului Chile. 

 

VOLODIA-TEITELBOIM.jpg

Volodea Teitelboim, foto: © carla pinilla grandé

 

A aderat la Partidul tineretului Comunist Chilian de foarte tînăr, avea 16 ani, și a activat intens, urcînd pe scara ierarhică, pînă la funcția de Secretar General al PCC, în anii 1990-1994, succedîndu-i în această postură lui Luis Corvalán. În paralel cu activitatea politică s-a produs o impresionantă acumulare de energii, intensități și atitudini, care după retragerea din demnitățile statului s-a proiectat exclusiv într-o mare combustie a creației, meditației și posterității. În 1997 și-a publicat memoriile sub denumirea: Un Muchacho del Siglo XX. Acest volum și-a găsit completarea în altele două, La gran guerra de Chile y otra que nunca existio (2000), și Noches de radio (2001). 

 

Între 1973 și 1988 s-a autoexilat în URSS, la Moscova, unde s-a adăpostit de regimul dictatorial al lui Pinochet, instalat printr-o lovitură de stat, produsă în 11 septembrie 1973. Scriitoarea chiliană Isabel Allende, a zugrăvit în cuvinte coșmarul care a început în acea zi, în romanul său Casa spiritelor (1982), scris în Venezuela, unde a trebuit să se refugieze. Romanul acesta a apărut în românește în anul 2004.

 

Din vasta operă literară a lui Volodea Teitelboim în limba română au apărut două romane: Fiul Salpetrului (Hijo del Salitre -1952), în traducerea lui Romulus Vulpescu și Petre Iosif, ESPLA, 1956; este o raritate bibliografică; și Sămînţă în nisip (La semilla en la arena, 1957), ESPLA, 1961, în traducerea lui Mihail Sevastos, Paul Teodorescu și Constantin Duhăneanu.

 

A fost un actor și un participant activ al marelui laborator al istoriei secolului XX, într-o lume tulbure, dar nu mai puțin vie, spectaculară și bulversantă - a Americii latine. La aproape un secol de la nașterea sa, poate că ar fi necesară aducerea creației lui în conștiința culturală românească, și nu doar printr-un accident editorial, cum a fost cel de acum jumătate de veac, ci ca pe un nume de referință al culturii universale?!

Fiul_Salpetrului-V.Teitelboim.jpg

 

* Se trage, cel mai probabil, dintr-o numeroasă dinastie de rabini hasidiți din Ungaria și Galiția. În Sighetu Marmației, de pildă, cîrma rabinatului a fost deținută de această familie preț de mai multe generații, pînă la stingerea ultimului ei reprezentant, Yekutiel Iehuda al II-lea, în 1944, în lagărele naziste.

** Poemul său cel mai important, Altazor sau Călătoria cu parașuta (1931), este considerat o capodoperă literară a suprarealismului chilian, și de limbă spaniolă în general, a fost tradus în 2012 la editura Brumar, în tălmăcirea Ilincăi Ilian și Adrian Bodnaru.

Partager cet article

Repost0