Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

27 mai 2013 1 27 /05 /mai /2013 07:04

C-l-torii-0042.JPGÎntîlnirea cu doamna Cinara Makashova - proprietara brandu-lui TUMAR a avut loc în 8 aprilie, la Bișkek, care a fost, mi s-a spus ulterior, curioasă să cunoască un român interesat de activitatea grupului de creație și meșteșugărit pe care-l conduce - ART-GROUP ”TUMAR”.

 

Mi-a relatat pe îndelete istoria apariției acestui brand, direcționat spre creație și spre conservarea anumitor meșteșuguri încă relativ bine conservate în diverse regiuni ale Kîrgîzstanului. În bună măsură ei determină designul, partea formală, cromatică, furnizează materia primă celor cu care colaborează, astfel încît calitatea produselor să fie mereu controlată, cea dorită de comanditar.

 

Totul a început în anul 1998, cînd din Australia a venit o comandă substanțială pentru a se confecționa mingiuțe din lînă bătucită. Apoi, s-au pus la punct diverse tehnici tradiționale de realizare a unui anumit tip de covor, care nu e țesut, ci colajat din mai multe straturi de fetru, urmărind un anumit decor tradițional, compoziție și cromatică (shirdak). Se merge în special pe coloranți naturali, dar culori prea stridente și aprinse (cum se solicită pe anumite piețe) nu se pot obține din resurse naturale, de aceea se recurge la performanțele industriei chimice.

 

Principalele direcții ale proiectului TUMAR sunt: vestimentație, jucării, covoare, ceramică, încălțăminte, accesorii, genți, design contemporan.

 

La discuție a asistat istoricul și etnograful Alexey Nemyh.


 

Cum a început activitatea ”TUMAR”?

 

- Am avut de la început o mică încăpere, de vreo 20 m pătrați, unde vindeam diverse lucruri tradiționale, confecționate de noi. Apoi, ne-am gîndit ce nume să dăm activității noastre. O sută de mii de variante ne-au trecut prin cap. Desigur, doream un cuvînt în limba kîrgîză, unul cu o semnificație amplă, voluminoasă, un nume sonor, dar cu un sunet concret, tăios, rotund. Ceva care să nu fie deloc dulceag. Ne storceam mințile de mai mult timp. Pînă cînd unchiul meu a pronunțat cuvîntul TUMAR. În acel moment toate varinatele anterioare au căzut de la sine...Era chiar cuvîntul care exprima întreaga noastră concepție despre ce vrem să facem. Mai presus de orice conținea și un indemn interior foarte puternic (слово имело очень хороший посыл)! C-l-torii-0046.JPG

 

TUMAR...știți ce înseamnă?

 

Nu, aș vrea să-mi explicați!

 

- Este o amuletă (warding), un talisman, un obiect cu o funcție protectoare puternică.

 

Cu o funcție apotropaică?

 

- Un obiect de formă triunghiulară, mereu orientat cu vîrful în sus, de regulă confecționat din material textil. Care se purta în diferite locuri ale trupului. Pentru a fi ferit de rău, vrăji, deochi...

 

Se mai poartă și în ziua de azi?

 

- Da. Unii mai poartă. Am și eu un tumar de la bunica, din pînză, pe care eu îl îmbrac mereu într-un fel de husă din piele - pentru a-l proteja. Se poartă la gît. 

Cînd am studiat geneza și istoria acestui obiect, trecînd prin diverse studii, care analizează și clasifică acest tip de obiect, care are o diversitatea apreciabilă, dar nu și la kîrgîzi - am aflat că formele, dimensiunile și materialele din care erau confecționate diferă de la un popor la altul, că unii le poartă la subțioară, căci se consideră că de acolo pleacă sufletul din om...

 

Există un studiu și pe internet, a unei cercetătoare din Uzbekistan, de la Tașkent,  care face o foarte bună clasificare și descriere a acestui obiect la popoarele din Asia Centrală (Elmira Gul - nota mea). 

 

C-l-torii-0064.JPGLa noi tumarele aratău anume așa, și doar așa: în formă de triunghi. La alte popoare pot fi în formă de cilindru; la uzbeci, de pildă sunt așa, metalice, cu extrase din Coran. sau pot conține diverse alte obiect. Se spune că e interzis să deschizi tumarul altcuiva, unul care nu-ți aparține. Dar în urma cercetărilor s-au descoperit unghii de pasăre, pămînt natal...

 

Cine hotărăște ce anume se va ascunde într-un tumar, pentru a-l proteja de rău pe cel care-l poartă?

 

 

 

 

 

 

  Vorbesc acum despre cele mai vechi, care au legătură cu șamanismul, cu tradiția practicilor vrăjitorești. 

 

Alexey Nemyh: Se mai pot vedea semne ale animismului și acum în diverse locuri, prin proximitatea munților, în jurul Bișkekului...

 

C-l-torii 0070Cinara Makashova: Scurt spus, dincolo de multitudinea semnificaíilor și funcțiilor pe care le-a avut tumar în trecut,

pentru noi acesta a devenit întruchiparea unui simbol cu valoare de charme protector. Noi facem obiecte pentru oameni, dar și pentru casa lor. În iurte strămoșii agățau un astfel de tumar la uși și praguri. Trebuie să le apere și să le ocrotească casa, spațiul privat - de cel exterior, considerat potențial ostil, dușmănos...

 

Se aseamănă cu funcția crucii, pe care creștinii o poartă la piept?

 

- Crucea e universală, și în ea nu se conține neapărat ceva, nu funcționează ca un recipient. Tumar e purtător de conținuturi diferite...

 

...poate un bătrîn - moldo, cărturarul satului -, sau o bătrînă în care ai încredere, al căror cuvînt are o pondere mare, greutate - aceștia sunt cei care pot decide conținutul unui tumar.

 

Aceasta este, pe scurt, preistoria mărcii noastre.

 

DE la bun început ne-am ocupat de coaserea textilelor cu caracter etnografic, național. Apoi, am debutat cu fetrul, după care am primit comenzi de diverse jucării din fetru. În acest moment avem 8 puncte de producție în oraș, în fiecare dintre acestea se face un al tip de produs din fetru: papuci, accesorii, jucării etc. Mai sunt 5 ateliere în zona rurală - toate în Cîmpia Chui (în kîrgîză: Чүй өрөөнү). Dar mai avem și colaborări cu meșteri din Naryn, din zona Issyk-Kul, dar acelora le dăm noi modelele. Pe care le elaborăm, le indicăm exact ce dorim. Ei execută comenzi după modele stabilite de noi.

 

Pentru că aveți un sortiment interesant de ceramică, doream să vă întreb: există o tradiție a acestui meșteșug la nomazii kîrgîzi?

 

- Formele de ceramică locală sunt simple, rudimentare, elementare, dar nici acestea nu sunt pur kîrgîze - pentru că ceramica în general este o particularitate a popoarelor agrare. Ceramica era cumpărată de la negustorii uzbeci sau chinezi; aceasta era scumpă, prețioasă, tocmai de accea pentru a o păstra s-au inventat niște recipiente speciale (în kîrgîză: Чыпы кап), din piele. Pentru a o păstra în bune condiții. Niște vase mari, din lut arse direct pe rug, se pare, că au existat totuși. Dar nu putem vorbi despre ”școli” și ”centre”. Așa ceva nu a existat.

 

Din ce vase mîncau nomazii?

 

- În general, acestea erau făcute din lemn sau piele. Acestea sunt specifice pentru noi.

 

Nu ați încercat să reconstituiți astfel de obiecte ancestrale, în formele lor păstrate încă?

 

- Încercăm să facem asta. Purtăm discuții cu un meșter din Jalal-Abad (în kîrgîză: Жалалабат). Acesta este un proiect de viitor. Trebuie să-l ajutăm pe acest om - să procure materie primă, uneltele necesare lucrului. El este singur, efortul pentru a putea lucra pentru noi va fi unul uriaș. Dar ceea ce știe să facă e de mare clasă, vesela făcută de el din lemn impresionează de-a dreptul. Se ține de vechile rețete de preparare a lemnului, știe să-l usuce bine, să-l impregneze cu ulei, ca să fie rezistent la lichide. Aș mai adăoga un detaliu. Problemele ecologice de astăzi au răpit lemnului calitățile de altădată. Folosindu-se aceleași procedee metodologice - lemnul se fisurează mai rapid ca ăn trecut...

 

C-l-torii-0069.JPGDar ce lemn se folosește pentru aceste obiecte?

 

- Chiar și nucul. Dar cel mai des se utilizează ulmul (în kîrgîză: Карагач, din turcă = copacul negru). Un pom din clasa ulmaceelor. Cred că denumirea științifică este Ulmus pumila.  

 

Acum o întrebare ”tehnică”. Cum vă promovați producția ”TUMAR”? Cum ajungeți să fiți prezenți pe diverse piețe ale lumii? Nu vă bate gîndul să ajungeți și în Estul Europei? În Ungaria, România, Bulgaria, Moldova, de pildă?

 

- Mereu ne gîndim să fim în cît mai multe locuri. M-am ocupat și teoretic de asta. Am înțeles că există doar două căi, două moduri strategice de promovare a produsului: a) stai pe loc, și aștepți să fii descoperit; b) alergi în diverse locuri cu acest produs, pentru a-l face cunoscut. Pînă de curînd, ne-am poziționat pe strategia a) - adică am stat pe loc. Am simțit chiar și o oarecare strîmtorare pe plan local (eufemistic vorbind!), și în aceste condiții am primit oferte să ne mutăm afacerea într-un alt loc (au venit oferte de la Moscova, apoi de la kazahi, iar în cele din urmă - din Novosibirsk). În final am decis că nu ne vom muta nicăieri din acest loc. Rămînem aici.

 

Orice extindere începe de la ceva mic; pentru exterior se pune accentul pe lucruri și obiecte mai contemporane, în timp ce pentru piața internă predomină cele cu specific național, accentul etnografic.

 

Dar am reușit să implementăm și pe piața europeană anumite produse indigene, specific autohtone - shirdacele (ширдак), de pildă. 

C-l-torii-0060.JPG

Dar cum a fost cu piața japoneză, căci știu că există un site japonez, care promovează marca ”TUMAR”? Acolo produsele parcă au o țintă precisă, orientată pe gustul local..

 

- În acest caz este vorba de produse create după propunerile unui arhitect și designer japonez (Kei Sato - nota mea, v.b.), care a venit aici, a lucrat și construit ceva pentru o fundație locală. Ne-a vizitat și pe noi, s-a interesat de producția de fetru, de posibilitățile noastre, și ale acestui material.

 

Ne place să experimentăm, să dăm curs unor comenzi speciale, mai neconvenționale. Am colaborat cu Turcia, am executat comenzi de încălțăminte din pîslă pentru Finlanda, acum lucrăm pentru Rusia. Sunt anumite dificultăți cu omologarea internațională a acestui tip de încălțăminte, căci se cere o certificare pentru fiecare tip de produs în parte.

 

Acum purtăm negocieri cu un grup puternic de oameni care e interesat de deschiderea, prin franciză, a unui salon similar celui din Bișkek - la Astana. Inițiativa le aparține în exclusivitate. Noi nu am putea susține direct un astfel de magazin acolo.

 

Avem o reprezentanță în SUA, mai exact în Alaska. Cel mai probabil suntem găsiți după principiul identităților. Cei din Alaska ne-au descoperit în Kazahstan (unde există acum un dealer la Almata - nota mea, v.b.). Au cumpărat atunci o partidă de produse. Ca să fii prezent pe o piață atît de uriașă ca cea din SUA, trebuie să poți furniza cantități importante de marfă, iar pentru asta e nevoie de infrastructură, logistică serioasă, posibilități reale de transport. Nu avem acum căi de acces, suntem într-o zonă cam închisă, izolată. Ne lovim de anumite limitări. Ne punem mari speranțe că vom intra, ca stat, în Uniunea vamală. Astfel, dacă în trecut ne proiectam perspectivele spre piețele îndepărtate, acum încercăm să ne concentrăm, dimpotrivă, pe cele de proximitate: Kazahstan și Rusia.

 

Pentru că sunt niște piețe mari...

 

- Da. Asta pe de-o parte, iar pe de alta, este vorba și de o chestiune practică la mijloc - fetrul, pîsla sunt mai utile în nord! Acolo unde e frig.

 

sacose-batucite.jpgÎn ceea ce mă privește, încerc să-mi imaginez cum și-ar face apariția astfel de produse - mai ales cele create din fetru - în România. Căci românii au și ei o veche tradiție a prelucrării lînii, au și civilizația transhumanței. Este adevărat că la noi nu se butucește lîna, ci se țese, se împletește. Totuși, căldura lînii rămîne aceeași...

 

- Deocamdată, nu am avut niciun contact cu România. Sunteți singurul pe care-l cunosc. În schimb, un turc s-a arătat interesat să ducă mărfurile noastre în Albania. Dar cel mai mult era interesat de garanția exclusivității. Spunea: ”Eu ce certitudine am, ducînd în Albania marfa voastră, că nu veți furniza și pe alte căi?” Putem oferi oricui exclusivitate. Și cu cei din Alaska avem astfel de contracte, cu condiția să ne asigure un volum satisfăcător de comenzi.

 

Ceea ce faceți la ”TUMAR” mie personal mi se pare că se apropie mai degrabă de artefactul artistic decît de artizanat. Avem ceva similar și pe la noi, mici magazine sau galerii, în care poți cumpăra diverse obiecte realizate de artiști, cu produse unicat sau realizate în serii limitate. Lumea caută produse exclusiviste, de nișă, deosebite de tot ce știu. Într-o astfel de nișă văd înscriindu-se anumite produse de la ”TUMAR”. Iar dacă această nu există, ea trebuie creată. Tocmai de accea am întrebat de la început cum a debutat art-grupul denumit atît de inspirat ”TUMAR”. Aș putea vorbi unor persoane pricepute despre activitatea dvs., dar mi-e teamă că aceasta e atît de complexă, încît poate rămîne neînțeleasă pentru început. E un spațiu de discuție.

 

La noi au venit mai mulți unguri de-a lungul timpului. Au și ei tradiția confecționării pîslei. La un moment dat un artist de la ei, se pare destul de cunoscut - care a venit la un simpozion dedicat acestei tehnici -, că meșteșugul prelucrării lînii și transformarea acesteia în fetru sau pîslă se datorează anume ungurilor! Se spune că în epoca migrației ungurilor dinspre regiunile estice (după anumite surse, dinspre regiunile vestice) ale Munților Ural spre Bazinul Panonic (spre sfîrșitul secolului al IX-lea - nota mea v.b.) cîinii folosiți la transportarea bunurilor ungurilor spre noua lor patrie au devenit atît de murdari și bătătoriți cu noroi, încît blana lor devenise dură, pîsloasă. De la acei cîini s-ar fi pus baza istoriei apariției pîslei...

 

Da, este în spiritul ungurilor - care-s vecinii noștri, iar despre vecini ești nevoit să știi mai multe. Mai ales cînd e tentat să fantazeze...

 

Ei, nu ați stat printre kîrgîzi suficient de mult, ca să vă dați seama că și aceștia au creat o bună parte a realizărilor acestei lumi! Că multe le datorează omenirea întreagă) 

 

Vă mulțumesc pentru această minunată discuție!

sabotii lui Picasso

O pereche de cisme (Picasso), care fac parte din colecția încălțările artiștilor (2012). Alte piese (Dali, Matisse, Rodcenko, Degas, Malevici etc.), din aceeși colecție, se pot vedea aici.

C-l-torii-0089.JPG

Tumare istorice (sec. XIX-XX început), fotografiate în muzeul național de istorie.

 

C-l-torii-0057.JPG

 


Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013.

Toate drepturile rezervate asupra conținutului acestui material.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
28 avril 2013 7 28 /04 /avril /2013 06:33

 

Arta-internationala-0581.JPG

Acesta este unul dintre monumentele cele mai semnificative ale Bișkekului, și printre lucrările care i-au conferit faima unui sculptor de primă mînă din această țară, lui Turgumbay Sadîkov (n. 4 noiembrie 1935).

 

Ansamblul sculptural Luptătorilor Revoluției a apărut în anul 1978. Pentru acesta i s-a conferit întîi titlul de artist al poporului din RSS Kirghiză. Astăzi, este una din cele mai influente și puternice voci din cultura Kîrgîzstanului, deși arta nu mai pare a avea ponderea și importanța avute din era sovietică! Tot atunci se spunea că în republică există doi oameni de cultură importanți, Sadîkov și Aitmatov. Acum a rămas doar Turgumbay Sadîkov, celălalt s-a alăturat strămoșilor săi din veac...

 

L-am cunoscut printr-un istoric local, specialist în istoria și spiritualitatea kîrgîzilor, care mi-a aranjat rapid o întrevedere cu aproape intangibilul artist. M-a primit în biroul său din muzeul quasi personal (pentru că nu am văzut pe acele două nivele decît lucrări semnate de acest artist), deși plăcuța de la intrare ne anunță că este ”muzeul metodic al Academiei Naționale de artă a Kîrgîzstanului”. Dacă e așa, trebuie să înțelegem că arta lui Sadîkov este declarată un canon de urmat pentru oricine face artă, mai ales sculptură, în Kîrgîzstan?

Arta-internationala-0002.JPG

I-am solicitat un interviu. A primit cu bucurie. Am pornit discuția de la faptul că numele lui a figurat printre semnatarii comisiei de recepție a monumentului lui Mihail Vasilievici Frunze, sculptat de Lazăr Dubinovschi, în 1967, în or. Frunze, actualmente Bișkek. Și, deci, l-am întrebat dacă l-a cunoscut atunci pe maestrul moldovean. Mi-a răspuns că nu, pentru că era la Moscova, atunci cînd Dubinovschi venise să monteze și să dezvelească monumentul marelui om de stat. Dar îi cunoaște opera!


Firesc, am trecut la întrebări legate de propria operă. Și am început cu monumentul cel mai semnificativ al creației sale - grupul sculptural dedicat eposului străvechi Manas (primele două ilustrații).

 

Turgumbay Sadîkov:  ”Acolo, întreaga piață și proximitățile imediate s-au conceput în chip unitar, ca ansamblu, compact - Filarmonica, piațeta, drupul celor 4 manasci, compoziția cu cele 3 figuri: Manas, Kanîkei (consoarta lui Manas, dreapta), Bakai (înțeleptul, mentorul lui Manas, stînga), decorația interioară și exterioară a Filarmonicii, toate au fost elaborate la Moscova, împreună cu arhitectul  moscovit A.I.Pecionkin. Este un tot întreg”.

 

L-am întrebat pe sculptor dacă a folosit pentru partea centrală a compoziției ideea luptei Sfîntului Gheorghe cu balaurul, din iconografia creștină...ca model.

Arta-internationala-0660-copie-1.JPGTurgumbay Sadîkov:  ” Este o altă abordare, decît în icongrafia creștină, în cazul figurii ecvestre a lui Manas. Balaurul are o altă semnificație, plus de asta regimul luministic, care se schimbă mereu, construiește o altă percepție a acelei înfruntări...Calul aici zboară.

 

Apoi, am adus vorba despre monumentul Luptătorilor Revoluției, care s-a elaborat de-a lungul mai multor ani, ca urmare a unui concurs unional, pentru care au figurat sute de propuneri, venite din întregul URSS.

 

Turgumbay Sadîkov:  ” Ăsta a avut o lungă istorie, un concurs la nivel unional. O confruntare deschisă la care au participat artiști din fostul URSS. În spațiul expozițional Manej, din Moscova, s-a făcut o imensă expoziție, unde s-au expusunde s-au expus peste 500 (sic!) de propuneri-proiecte.

 

Lucrarea noastră a ocupat locul II atunci, după care s-a mai organizat o etapă, pentru care s-au selectat 12 proiecte. În cele din urmă această lucrare a avut undă verde, pentru a fi realizată - declarată cîștigătoare în ultimă instanță... La finalul acestei curse am fost răsplătit cu Premiul Lenin.

 

Arta-internationala-0590.JPGStatul sovietic dădea comenzi, organiza concursuri, supraveghea lucrările de elaborare și instalare a monumentelor etc. Acum nu mai există decît comenzi private, prin urmare, niciun for tutelat nu există,  care să le supravegheze. Lucrările din spațiul public sunt la voia întîmplării. Presa e liberă să scrie orice, UAP e neputiincioasă, iar artiștii dau curs oricărei propuneri sau solicitări - care vin din partea unui comanditar...”

 

La ce lucrați acum?

 


Turgumbay Sadîkov:  ”Este o lucrare de suflet, mă concentrez de mai mult timp asupra ei. Este vorba despre o serie de busturi ale unor personalități ale culturii kîrgîze. Nu este o comandă. Am mai avut ocazia să fac un monument El-Kutu (1995), cu multiple personaje ale istoriei și culturii noastre. Dar se pare că acest ansamblu nu a avut o soartă prea fastă

 

De fapt, acest monument este ca și distrus, căci toate cele 12 figuri în mărime naturală de pe o parte și altele 14, de pe verso - au dispărut toate, rămînînd în picioare doar stabilopodul-soclu din beton, vopsit într-o culoare nu foarte prietenoasă, aș spune chiar supărătoare. Cînd am văzut această vitrină pentru prima oară, mi-am zis, ce post-moderni sunt oamenii ăștia...Era doar o confuzie.

Arta-internationala-0510.JPGGreu de priceput cum într-un oraș în care relicvele trecutului, ale erei leninist-socialiste, sunt bine mersi la locurile lor și pe soclurile cele vechi, uite, că un monument ridicat cu nici două decenii în urmă a avut deja de suferit. Cred că la mijloc este, pe de o parte, faptul că anumite personalități dintre cele ce erau prezente în acest ansamblu (ex-președintele Askar Akayev, de pildă) au căzut în disgrația opiniei publice, iar pe de altă parte, însuși sculptorul nu este prea iubit de contemporanii săi, se pare. Cert este că Sadîkov însuși nici nu știe care este starea sănătății monumentului. Mi-a spus, că de acolo au dispărut cîteva figuri, dar că în curînd vor fi repuse la locurile lor...Eu știam deja că lucrurile nu stau tocmai așa, dar am hotărît să nu-l contrazic pe maestru. Ce rost avea?

 

Autodeclarat  ”academician”(doar în virtutea faptului că este rector al Academiei Naționale de Arte Plastice a Kîrgîzstanului), sculptorul Turgumbay Sadîkov pare a trăi confortabil într-un turn de fildeș, care deși e conștient că vremurile s-au schimbat radical, irevocabil, visează și mai speră la gloria, recunoașterea și unicitatea poziției sale de artist, de altă dată.  În continuare beneficiază de comenzi grase, în țara sa, dar și în străinătate. Chiar dacă, în interviu de mai sus, a deplîns lipsa importanței tutelare a statului.


Arta-internationala-0109.JPGAcum tot la comenzi de prim rang are parte. În anul 1999 a dezvelit statuia legendarei balerine Bubusara Beișenalieva (1926-1973), în 2002 a turnat monumentul lui Yusuf Balasagîn (sec. al XI-lea),  iar în 2003 a avut onoarea ca statuia Erkindik să fie instalată în Piața Ala-Too. În 2011 aceasta din urmă a fost demontată, pentru a se pune în locul ei un alt monument - al lui Manas, astfel că pe aceeași arteră a orașului, Chui (Проспект Чуй), se află două monumente ecvestre dedicate eposului Manas. Două monumente, doi autori, două epoci - o singură temă. Oricît de mare și de importantă ar fi aceasta, repetarea ei la mică distanță - demonetizează sensul, pulverizează importanța, minimalizează orice idee; care devine caducă, neproductivă...

 

Se spune că demontarea statuii Erkindik ține, în esență, de machismul societății kîrgîze contemporane, în care femeia face pasul înapoi, o anume revenire a supremației clanului, a neamului din care faci parte, aceasta contează mai mult decît talentul, meșteșugul, pregătirea profesională, iar cel mai important e să fii bărbat. Or, figura Erkindik reprezenta o tînără femeie, aurită care ținea în mîna stîngă tunduk-ul (= gura de aerisire și iluminat a iurtei; reprezintă o circumferință cu cîteva traverse încrucișate). E drept, e greu de înțeles această soluție plastică a autorului, dar e clar că formula asta artistică a deranjat pe cei care formulează și generează decizii.

 

A doua zi m-am revăzut cu maestrul Turgumbay Sadîkov, care m-a chemat să-mi ofere cîteva publicații despre arta monumentală a Bișkekului, precum și o monografie editată în 2005 (autorul textului introductiv: L.A.Prîtkova). Mi-a scris, cu pixul, pe ea următoarea dedicație: Pentru Vladimir, să aibă parte de mari reușite creatoare. Bișkek, 9 aprilie 2013

Arta-internationala-0582.JPG

Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013.        

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
7 mars 2013 4 07 /03 /mars /2013 14:45

La momentul cînd am scris despre cumplita vînătoare din Pădurea Domnească a Basarabiei, nici nu bănuiam că la scurtă vreme voi vedea filmul lui Thomas Vinterberg, Jagten, care nu e nimic altceva decît: Vînătoarea.

 


Lucas, jucat magistral şi mai proaspăt ca niciodată de Mads Mikkelsen - se transformă peste noapte dintr-un preferat al tuturor, şi al copiilor şi a celor de-o vîrstă cu el, în inamic public, învinuit de pedofilie!

 

Una dintre fetiţele grădiniţei în care este angajat de nevoie (şcoala unde a fost profesor s-a închis!), trînteşte un denunţ răutăcios, numai pentru că Lucas i-a spus să nu mai sărute niciodată pe buze decît pe propriii părinţi, niciodată pe cineva străin. Copilul imediat după aceea pune botul, şi-i spune şefei acestei grădiniţe ceva despre cocoşelul lui Lucas, care stă ca un băţ. O spune cu un aer din care femeia a dedus că fetiţa a fost "abuzată" de Lucas. Chiar a doua zi începe dezastrul: este concediat, în geamuri i se aruncă cu pietre, la supermarket i se refuză dreptul de a cumpăra, apoi este îmbrîncit afară, uşile prietenilor se închid în nas, cîinele-i este ucis, iar fiul său, care stă la el doar două zile o dată la două săptămîni, după divorţul părinţilor, este umilit şi batjocorit, pentru că este fiul unui pedofil.

 

Coşmarul durează o vreme, iar în astfel de situaţii, se pare, timpul curge parcă mai greu ca niciodată. Apoi, copilul (Klara) retractează, acuzele îndreptate împotriva lui Lucas sunt ridicate  - care suportă cu stoicism şi demnitate această campanie a urii, violenţei, răutăţii şi duplicităţii oamenilor. Vitenberg lasă intenţionat această campanie împotriva lui Lucas în aer, suspiciunea să planeze tot timpul,  pentru a sublinia nişte fenomene care obsedează societăţile scandinave: supravegherea maladiv-obsesivă a copiilor, epidemia grijii pentru aceştia*, care a dus la adevărate anomalii şi persecuţii împotriva celor maturi. 

 

După un an parcă toate par a fi revenit la locurile lor, toată lumea îl reprimeşte pe Lucas în comunitate. Dar avem de-a face cu o aparenţă, o iluzie; în timpul unei vînători un glonte îi trece pe lîngă ureche, de undeva de unde Lucas nu a văzut cine a tras. Mister. Nu a fost nimerit, sau doar i s-a dat de înţeles că nu a fost iertat? A fost speriat? Umilit? O întîmplare să fi fost? Nu era ţinta un cerb, ci omul? Vînătoarea rămîne să-şi găsească altădată victima? Oamenii se schimonosesc, se devorează între ei, plîng, regretă, şi apoi ucid...

 

Un film cu marca "manifestului DOGMA", de care şi Lars von Trier sau Harmony Korine s-au ghidat în multe dintre filmele sale. Jagten este unul din acele filme care te macină multă vreme după ce încep să curgă titrele finale.

 

Pe ecranele româneşti va intra în 19 aprilie, cf. cinemagia.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
19 février 2013 2 19 /02 /février /2013 23:58

Probabil că unii vor strîmba din nas doar la auzul acestui nume!

 

Puțin îmi pasă.  

 

Volodia Teitelboim (1916-2008) a fost o personalitate de prim rang a culturii moderne chiliene, laureat al Premiului Național, în 2002, ca o încununare a întregii sale opere, bogate și extrem de necesare pentru totalitatea culturală a secolului XX.Or, într-o țară care a dăruit lumii trei laureați ai Premiului Nobel pentru literatură - lupta internă în domeniul literelor pare a fi extrem de strînsă.

 

Teitelboim a fost om politic, activist, poet, prozator și biograf. Se trage din emigranți evrei din Ucraina, prin tată (Moises Teitelboim*), și Basarabia, prin mamă (Sara Volosky), dar cum la evrei descedența este considerată prin mamă, Teitelboim are rădăcini sigure anume în Basarabia. Ce pămînt fertil și creativ a existat între Prut și Nistru.

 

A dedicat cîteva biografii unor personalități marcante ale culturii chiliene și latino-americane: Gabriela Mistral (1991), deținătoare a Premiului Nobel pentru literatură, în 1945;  Vicente Huidobro (1993), poet suprarealist**; Jorge Luis Borges (1996), Pablo Neruda (1984), și el încununat cu Premiul Nobel, în 1971, poetului Pablo de Rokha, considerat unul din marii poeți ai statului Chile. 

 

VOLODIA-TEITELBOIM.jpg

Volodea Teitelboim, foto: © carla pinilla grandé

 

A aderat la Partidul tineretului Comunist Chilian de foarte tînăr, avea 16 ani, și a activat intens, urcînd pe scara ierarhică, pînă la funcția de Secretar General al PCC, în anii 1990-1994, succedîndu-i în această postură lui Luis Corvalán. În paralel cu activitatea politică s-a produs o impresionantă acumulare de energii, intensități și atitudini, care după retragerea din demnitățile statului s-a proiectat exclusiv într-o mare combustie a creației, meditației și posterității. În 1997 și-a publicat memoriile sub denumirea: Un Muchacho del Siglo XX. Acest volum și-a găsit completarea în altele două, La gran guerra de Chile y otra que nunca existio (2000), și Noches de radio (2001). 

 

Între 1973 și 1988 s-a autoexilat în URSS, la Moscova, unde s-a adăpostit de regimul dictatorial al lui Pinochet, instalat printr-o lovitură de stat, produsă în 11 septembrie 1973. Scriitoarea chiliană Isabel Allende, a zugrăvit în cuvinte coșmarul care a început în acea zi, în romanul său Casa spiritelor (1982), scris în Venezuela, unde a trebuit să se refugieze. Romanul acesta a apărut în românește în anul 2004.

 

Din vasta operă literară a lui Volodea Teitelboim în limba română au apărut două romane: Fiul Salpetrului (Hijo del Salitre -1952), în traducerea lui Romulus Vulpescu și Petre Iosif, ESPLA, 1956; este o raritate bibliografică; și Sămînţă în nisip (La semilla en la arena, 1957), ESPLA, 1961, în traducerea lui Mihail Sevastos, Paul Teodorescu și Constantin Duhăneanu.

 

A fost un actor și un participant activ al marelui laborator al istoriei secolului XX, într-o lume tulbure, dar nu mai puțin vie, spectaculară și bulversantă - a Americii latine. La aproape un secol de la nașterea sa, poate că ar fi necesară aducerea creației lui în conștiința culturală românească, și nu doar printr-un accident editorial, cum a fost cel de acum jumătate de veac, ci ca pe un nume de referință al culturii universale?!

Fiul_Salpetrului-V.Teitelboim.jpg

 

* Se trage, cel mai probabil, dintr-o numeroasă dinastie de rabini hasidiți din Ungaria și Galiția. În Sighetu Marmației, de pildă, cîrma rabinatului a fost deținută de această familie preț de mai multe generații, pînă la stingerea ultimului ei reprezentant, Yekutiel Iehuda al II-lea, în 1944, în lagărele naziste.

** Poemul său cel mai important, Altazor sau Călătoria cu parașuta (1931), este considerat o capodoperă literară a suprarealismului chilian, și de limbă spaniolă în general, a fost tradus în 2012 la editura Brumar, în tălmăcirea Ilincăi Ilian și Adrian Bodnaru.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
13 février 2013 3 13 /02 /février /2013 21:53

pe Ion Bîrlădeanu, artistul contemporan pînă mai ieri anonim, homeless, revoltat tăcut, și la limita subzistenței, a marginalității imunde. Am stat cu el de vorbă zilele trecute, preț de mai mult timp. Pînă acum doar l-am zărit prin preajma lui Dan Popescu ( galeria H''art ), dar nu ne-am strîns niciodate mîinile.

 

Pe la începutul anilor '70 făcea colaje cu substrat politic, opere persiflante, contondente și satirice. Dar nu le vedea nimeni. Opera lui nu exista decît pentru el, iar acesta practic nu exista pentru nimeni. Nici pentru propriii părinți - el fugise de acasă, pentru că tatăl lui era ”stalinist”! Se aciuase prin București, și pînă de curînd a fost și s-a manifestat doar ca un element a-social.

 

Mi-a mărturisit că trebuia demult să fie mort, putea muri lovit de dambla, de un cuțit, ucis mișelește, înghețat în ger, sugrumat de beție etc. De fapt, cînd ești pe stradă moartea e o chestiune elementară care ține de conjunctură, ești proscrisul fiecărei clipe!

 

Ion Bîrlădeanu a avut noroc. De ce? Pentru că a supraviețuit și politicului, și vieții de pe stradă. A fost enorm ajutat să se pună cît de cît pe picioare - de către niște oameni, în Dumnezeu nu crede, mi-a spus-o clar!

 

Felul în care regizează el colajele (formularea îi apaține) reconstituie cumva filmul comunismului în România, așa cum l-a perceput ”nea Ion” (așa îi spun cei apropiați, sau Ion B., căci detestă să i se spună ”domn”). Comunismul văzut de un paria, adică cît se poate de veridic, de autentic, căci un astfel de om a trăit liber, și nu avea de ce să se teamă de a vorbi pe șleau. Dar el nu a vorbit, ci a lipit, a colat, a bricolat! Mai exact, a construit - în tăcere - compoziții ludice cu actori, oameni politici, evenimente cruciale ale istoriei României, și a lumii, atît cît imaginația i-o permitea unui marginal. El demasca și persifla. Dur și fără milă, dar departe ascuns de ochii și mintea compatrioților, delatorilor, securiștilor. O făcea în taină, furtiv, subreptice, căci folosea material vizual din acea lume: reviste, ziare, almanahuri, cărți - toate erau o materie primă pentru acea operă invizibilă, subversivă.

 

Cînd a reapărut la lumina zilei creația lui a avut efectul unei bombe cu efect întîrziat; întîrzierea însemnînd vreo trei decenii. Cine era acest om apărut de neunde, care a imprimat și conservat o operă amplă, abisală aș spune, prin amploare și discurs. Asta l-a propulsat puternic în lumea internațională a artei, căci cei localnici s-ar fi întrebat și acum: cine este acest semi-analfabet care-și îngăduie să aibă și să exprime vizual niște păreri. Deloc comode. Mai ales despre comunism, ceaușism și festivismul patriotard al romanilor. El nu iubește România! O spune răspicat, nu are niciun motiv să o iubească, nici nu este patriot în sensul vadimist-securist.

 

Dar acum a devenit critic la adresa consumerismului, a vedetismului de mucava, și a politicianismului de mahala.  Cred că și-a cîștigat din plin acest drept. Și acum a devenit foarte interesant, mai ales pentru un numeros public din afara României, și probabil că lor li se și adresează în ultimii ani!

 

În 2009 s-a făcut un documentar - Lumea văzută de Ion B., regizat de Alexander Nanau. Din acesta am aflat mai multe amănunte și aspecte cu privire la biografia lui, redată de artistul însuși, dar și de alții. Dar cel mai autentic mod de a-l cunoaște, este cel al comunicării directe, chiar cu un pahar de vin roșu în față.

 

La galeria H'art s-a deschis expoziția Harap Alb cel urît, curatoriată de Dan Popescu, omul esențial pentru tot ce este acum în conștiința noastră ”nea Ion”...și poate pentru ce va mai fi?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
11 février 2013 1 11 /02 /février /2013 12:33

Azi dimineaţă, la 11.51 ora Vaticanului, s-a lansat ştirea că actualul Pontif Benedict al XVI-lea se va retrage din scaunul papal. La scurtă vremea a venit confirmarea acestei demisii, pe care am găsit-o în publicaţia Le Figaro.

 

Dată fiind importanţa maximă a unui astfel de act, care se petrece la Vatican foarte rar (ultima oară cînd a abdicat un Papă a fost în 1415, iar cel în chestiune era Papa Grigorie al XII-lea), îmi permit să postez integral scrisoarea de demisie prezentată în faţa Consistoriului Papal, redactată în limba latină, şi transcrisă în franceză, conform Radioului Vatican:

 

«Frères très chers,

Je vous ai convoqués à ce Consistoire, non seulement pour les trois canonisations, mais également pour vous communiquer une décision de grande importance pour la vie de l’Église. Après avoir examiné ma conscience devant Dieu, à diverses reprises, je suis parvenu à la certitude que mes forces, en raison de l’avancement de mon âge, ne sont plus aptes à exercer adéquatement le ministère pétrinien. Je suis bien conscient que ce ministère, de par son essence spirituelle, doit être accompli non seulement par les œuvres et par la parole, mais aussi, et pas moins, par la souffrance et par la prière.

Cependant, dans le monde d’aujourd’hui, sujet à de rapides changements et agité par des questions de grande importance pour la vie de la foi, pour gouverner la barque de Saint-Pierre et annoncer l’Évangile, la vigueur du corps et de l’esprit est aussi nécessaire, vigueur qui, ces derniers mois, s’est amoindrie en moi d’une telle manière que je dois reconnaître mon incapacité à bien administrer le ministère qui m’a été confié.

C’est pourquoi, bien conscient de la gravité de cet acte, en pleine liberté, je déclare renoncer au ministère d’évêque de Rome, successeur de Saint-Pierre, qui m’a été confié par les mains des cardinaux le 19 avril 2005, de telle sorte que, à partir du 28 février 2013 à vingt heures, le Siège de Rome, le Siège de saint Pierre, sera vacant et le conclave pour l’élection du nouveau Souverain Pontife devra être convoqué par ceux à qui il appartient de le faire.

Frères très chers, du fond du coeur je vous remercie pour tout l’amour et le travail avec lequel vous avez porté avec moi le poids de mon ministère et je demande pardon pour tous mes défauts. Maintenant, confions la Sainte Eglise de Dieu au soin de son Souverain Pasteur, Notre Seigneur Jésus-Christ, et implorons sa sainte Mère, Marie, afin qu’elle assiste de sa bonté maternelle les Pères Cardinaux dans l’élection du Souverain Pontife.

Quant à moi, puissé-je servir de tout coeur, aussi dans l’avenir, la Sainte Eglise de Dieu par une vie consacrée à la prière»

 

Sursa: aici.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
28 janvier 2013 1 28 /01 /janvier /2013 10:08

Nu  ştiu prea bine cum era lumea în 1981, cînd a apărut pe ecrane filmul lui Louis Malle, cu două personaje care stau la o masă şi discută despre teatru, filosofie, călătorii, viaţă cotidiană. De fapt, ei discută despre revenirea la teatru.

 

Dar cît de cît pricep cum se prezintă contemporaneitatea noastră, cu toate realizările tehnologice, cu înstrăinarea şi "lipsa de timp" a aproape fiecărui om al lumii civilizate. De aceea, sunt aproape convins că un dialog ca cel înfăţişat pentru public dintre Gregory André  şi Wallace Shawn - pare de-a dreptul improbabil,  şi chiar cu neputinţă. 

 

Unul regizor faimos, Gregory André, celălalt - un actor şi dramaturg cunoscut în lumea neyorkeză se întîlnesc după o vreme pentru a discuta despre (mai ales!) dispariţiile perioadice ale lui Gregory André din cotidianul şi viaţa artistică americană. După o fulminantă carieră de regizor de teatru la începutul anilor '70, cu Alice In Wonderland (1970),  a creat compania de teatru "The Manhattan Project" (1968). În 1975 a regizat piesa Our Late Night a lui Wallace Shawn. După această dată André abandonează pentru mult timp teatrul, şi pleacă în lingi peregrinări prin lume. La un moment dat a primit o invitaţie de la regizorul avangardist polonez,  Jerzy Grotowki, să vină în Polonia şi să ţină work-shopuri pentru actorii şi regizorii de acolo. Experienţa avută acolo o descrie pe larg în My dinner with André. Aceasta este o lucrare cinematografică-manifest, şi a însemnat momentul revenirii lui  Gregory André în teatru şi film. De fapt, este primul lui rol în cinema. Pentru că a avut nevoie să facă această mărturisire publică, şi a conceput integral, împreună cu Wallace Shawn, întreaga lor dezbatere. Louis Malle a fost invitat apoi, să regizeze acest formidabil face-to-face, care a devenit emblematic pentru problematica teatrului de pe Brodway, mai ales că peste 13 ani cei trei se reîntălnesc, pentru a monta împreună o ciudăţenie hibridă, intitulată Vanya on 42nd Street (1994), care a fost ultima lucrare a lui Malle.

Lista evenimentelor din viaţa lui Gregory André se prezintă astfel, cum le-am aflat din discuţia lui cu Wallace Shawn, din My dinner with André

- Călătoria în Sahara, unde intenţiose să monteze Micul Prinţ, cu un monah budist în rolul principal; 

- Epopeea steagului cu zvastica, şi arderea lui ulterioară;

- Întălnirea cu fiinţa mitologică în timpul Messei de Crăciun (un monstru de dimensiuni colosale, pe care creşteau violete);

- Pelerinajul în Tibet şi India;

- Urcarea pe Everest; 

- Călătoria în nordul Scoţiei, unde a întălnit o comunicatate de druizi contemporani, care au darul de vorbi cu insectele şi cultivă un soi de varză-conopidă, de nişte dimensiuni ireale; 

- regizarea propriei morţi şi înmormîntări, cu îngroparea sa de viu în Long-Island, pe moşia lui Richard Avedon, cel care i-a fotografiat lui Gregory André marile sale realizări regizorale din anii '70 (Alice in Wonderland, 1973, co-authored with Doon Arbus)

- o sumedenie de mici minuni şi mai mari, care i s-au întîmplat de-a lungul celor cîtorva ani, unele cu substrat psihanalitic etc.

MY dinner with Andre

La un astfel de puhoi evenimenţial, Wallace Shawn a ripostat prin dorinţa unei vieţi simple, fireşti, directe, a unei vieţi care să nu presupună neapărat o serie de călătorii prin locuri exotice - pentru a te regăsi pe tine,  stînd în faţa unui interlocutor care ştie să asculte, şi  care este celebru, dar el nu vrea să recunoască, sau să se împace cu asta. Cert este că Gregory André a revenit definitiv la NY, unde continuă o carieră regizorală şi de actor. Cert este că My dinner with André a marcat acea epocă, pentru că şi peste mai bine de trei decenii această referinţă rămîne o culme a combustiei cinematografice, dar este o pledoarie vie pentru teatru, pentru întălnirea actiorului cu spectatorul, în acelai spaţiu, şi în acelaşi timp.      

Filmul My dinner with André este mult mai mult decît o notă de subsol a cinematografiei mondiale - este o referinţă de prim rang, pentru că sintetizează ceea ce cinema-ul a căutat mereu: autenticitatea, decuparea din realitate, firescul actorilor, care sunt mai presus de orice oameni ca noi...this is a great document.

 

Sursa imagine: http://www.tumblr.com/tagged/my%20dinner%20with%20andre?before=36

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
29 décembre 2012 6 29 /12 /décembre /2012 01:45

Azi se împlinesc 30 de ani de la trecerea la cele veșnice a pictorului și graficianului Grégoire Michonze (1902-1982), născut la Chișinău, și stabilit la Paris în 1922, unde a studiat la École des Beaux-Arts.

 

A fost o personalitate de rang superior în mișcarea suprarealiștilor, iar din momentul în care l-a cunoscut pe scriitorul Henry Miller - au rămas prieteni întreaga lor viață.

 

Este inclus în rîndul reprezentanților Școlii de la Paris, beneficiind de o fișă consistentă redactată de apologeta acestei direcții istorice și teoretice, Nadine Nieszawer.

 

Grégoire Michonze nu este încă asimilat de istoriografia românească, și nu a apărut deocamdată niciun studiu serios despre opera sa, nemaivorbind de o monografie sau un catalog  raisonné.

l michonze village

 Grégoire Michonze, Village, anii 1960.

credit foto: artprice.com

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
21 décembre 2012 5 21 /12 /décembre /2012 23:29

Séraphine Louis a fost o femeie simplă, discretă, săracă și cu frică de Dumnezeu, a activat o bună parte a vieții sale ca femeie de serviciu și menajeră la Senlis, în Picardia franceză. În 1912 l-a cunoscut pe marele istoric de artă, teoretician și colecționar Wilhelm Uhde (1874-1947), iar ulterior și pe sora acestuia, pictorița Anne-Marie Uhde (1889-1988). Pînă în acest moment istoric pentru ea, se îndeletnicea cu pictura doar de dragul plăcerii proprii - se dedica culorilor, după o zi în care diretica, spăla, călca, lustruia podelile, usca rufe, gătea! Ceea ce picta Séraphine era impulsul sincer și necesar al sufletului său, ea spunea că  „e dictat de înger”...se închidea în cămăruța ei și picta pînă tîrziu în noapte, căzînd istovită, dar bucuroasă și mulțumită. 

Episodul în care Uhde descoperă o mică placă de lemn pe care Séraphine pictase niște flori devine un moment de mare încurcătură pentru ea, pentru că pînă atunci nu exista decît imaginația ei (necesitatea interioară) și reprezentarea. Revelația descoperirii că ceea ce face ea poate să mai interseze și pe altcineva este proporțională cu bucuria consumării actului artistic în singurătate. Wilhelm Uhde a motivat-o și mai mult, a început să-i cumpere scîndurelele”, iar Séraphine a prins să cumpere culori și mai bune, mai des, picta cu și mai mare îndîrjire, mai ales cînd i s-a promis o expoziție la Paris.  Bunul sălbatic”sau primitivul modern” (sintagmă propusă de Uhde) devine conștient de sine, comportamentul public devenind altul decît al unei simple menajere...Metamorfoza aceasta, de la un artizan anonim, un meșter popular, sau al artei nave - spre statutul unui artist curtat de sistemul artistic modern, a fost marcată de îndoieli, ezitări și speranțe. Uhde o încuraja și o susținea, organizîndu-i, în 1929, expoziția Les peintres du Cœur sacré, dar la scurtă vreme o criză economică de proporții a tăiat elanul colecționarilor, al oricăror potențiali cumpărători. Apoi, a început al II-lea război mondial, și criticul german trebuia să se ascundă în sudul Franței, în Gasconia, la Saint-Lary. Prin urmare, pentru mai mult timp Uhde nu a mai știut nimic despre Séraphine. Un întreg deceniu ea a stat izolată prin diverse spitale de psihiatrie, urmărită de depresie, nebunie și isterie...În 1935 Unde o vizitează la Asile de Clermont, dar cea pe care a susținut-o și promovat-o nu mai era abordabilă, aflîndu-se într-o stare de letargie, era încă o legumă vie”. A plecat în rîndul drepților în 11 decembrie 1942, adică acum exact 70 de ani. Avea 78 de ani împliniți.

 

Probabil că arta a făcut-o fericită, era teritoriul ei, universul în care a trăit prin culori, flori, șoapte. Vorbea cu copacii, știa să asculte muzica foșnetului din frunziș, apoi transpunea această comuniune pe pînză.

 

Biografia ei a fost transpusă cinematic de Martin Prevost, în 2009, cu Yolande Moreau în rolul  Séraphinei. O parte din opera ei picturală se conservă în colecția lui  musée d'art et d'archéologie de Senlis. 

 

Celălalt destin uman exemplar a fost cel al lui Christy Brown (1932-1981) - omul care deși s-a născut cu o infirmitate (paralizie) cerebrală a ajuns un pictor, scriitor și poet, care a uimit întreaga lume. Recent, Georgina Louise Hambleton i-a dedicat o biografie controversată (2007), în care printre altele susține că moartea acestui minunat luptător pentru viață, a fost provocată de neglijența crasă a soției lui, Mary Carr, o fostă prostituată. Același autor susține că adevărata muză a lui Brown a fost de fapt Beth Moore, care i-a cultivat marea dragoste pentru literatură.


Christy Brown a învățat să scrie și să picteze cu piciorul stîng! Iată că sintagma românească care se referă la un lucru făcut prost, că ar fi „făcut cu piciorul stîng” - nu-și mai are întru totul acoperire. Christy Brown a publicat în 1954 volumul My Left Foot, care a avut un succes răsunător, tradusă în mai multe limbi. Această scriere l-a proiectat pe Brown dintr-un anonim născut într-o familie catolică cu 13 copii, în rîndul oamenilor care au dus faima Dublinului dincolo de hotarele Irlandei: Joyce, Seán O'Casey, Beckett, Brendan Behan ș.a.

 

Cînd afli despre un destin ca cel al lui Christy aproape că te rușinezi de faptul că majoritatea celor cărora nu le lipsește nici un membru, nicio funcție fiziologică nu este împuținată sau înapoiată - se complac în pospaiul mediocrității și a ratării. Acestui om i-au lipsit toate, în afară de piciorul stîng, pe care l-a putut transforma într-o unealtă de luptă. Grație acestui membru a transformat condiția unui om infirm, marginal, autist, în statura unui autor respectat, căutat, consultat, scurt spus - un model existențial și artistic.

 

Actorul Daniel Day-Lewis a jucat magistral, copleșitor de convingător, rolul lui Christy Brown, în filmul inspirat de cartea memorialistică a acestuia din urmă, My Left Foot (1989). Christy Brown ar fi împlinit în acest an 80 de leaturi...

the-young-christy-brown.jpg sursa imagine: amazon.com 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
1 décembre 2012 6 01 /12 /décembre /2012 12:07

O ”spaimă milenaristă” bîntuie România: campania electorală! Există voci care susțin că viața noastră va fi ALTFEL după 9 decembrie. Eu nu cred în baliverne: nu mă mai duc la urna de vot! Pur și simplu, consider că este o pierdere de timp, și de nervi. Gîndindu-mă cinic la iluziile cu care sunt hrăniți zi de zi românii, ceas de ceas, și în fiecare minut, mi-am amintit de o mică povestioară a unui foieletonist și scriitor rus, unul obscur, dar care a avut meritul de a-l fi descoperit și publicat pe tănărul Anton Cehov, și cu care a întreținut pînă la moartea lui Cehov o corespondență masivă. Numele lui este Nikolai Alexandrovici Leykin (1841-1906). După moartea lui au rămas publicate 36 de romane și nuvele, 11 piese, și peste zece mii de povestiri, schițe și scenete. Cea mai cunoscută scriere a lui rămîne satira romanescă ”Ai noști în străinătate” ( «Наши за границей»  Юмористическое описание поездки супругов Николая  Ивановича и Глафиры Семёновны Ивановых в Париж и обратно (1890 г.), care a avut pînă la Revoluția Bolșevică 26 de ediții! De fapt, între 1890 și 1907. În 1928 comuniștii au tipărit cea de-a 27, iar recent, în 2005 - a fost scoasă ediția cu nr. 28. Romanul umoristic relatează călătoria soților Nikolai Ivanovici și Glafira Semionovna Ivanova la Paris și retur. Probabil, că prestația majorității nouveax rishes ruși de astăzi nu se prea deosebește de felul în care a descris-o Nikolai Leykin, la 1890!

Pînă să vedem cum vor sta românii după 9 decembrie, propun să ne amuzăm de propunerea de afacere gîndită de Kasian Yamanov, așa cum transpare ea din notițele de block-notes ale acestuia, transcrise de Leykin, tălmăcite liber de mine în românește:

”Orice s-ar spune, deci, dar e nevoie să-ți deschizi o afacere. Există și afaceri care se pot porni și fără un capital. Chiar dacă primesc de la soția generalului cîte douăzeci și cinci de ruble pentru calitatea mea de medium (за своё медиумство), dar e o sumă mică, pentru că Maria Dementievna devine pe zi ce trece, precum un sac fără fund – ba aia își dorește, ba ailalta, tot mai multe. De curînd, i-am cumpărat o șubă cu guler de veveriță, iar acum îmi pretinde o rochie de mătase. În ziua de astăzi, zice, toate doamnele poartă. Încercai să-i demonstrez că ea nu e o doamna, dar tot în zadar. Josnic!

 

Doar ce am terminat de scris aceste rînduri, am primit ziarul ”Glasul”. La rubrica ”Vești de peste hotare” am dat peste asta: ”Poliția pariziană dat recent de urmele unei noi îndeletniciri. Ea a arestat un individ care comercializa funiile spînzuraților, pe care le vindea cu 5 franci metrul. Acesta a recunoscut că funiile au o căutare deosebită printre nefericiții jucători de noroc, și că el le vindea anual cam 1500-1800 de metri”.

 

Ce gînd fericit și fertil! O astfel de afacere ar avea căutare și la noi, în Petersburg, iar cel mai important este că o poți gestiona de unul singur, fără un asociat cu bani. Cluburile noastre ar susține acest comerț, s-ar putea părtunde chiar și în sînul celui Englezesc. Dar la jocurile de noroc, în familii, pe la iarmaroace? Ei, chiar și cluburile singure ar aduce destul profit! După cu se știe, în ele sunt de zece ori mai mulți jucători nenorociți, decît fericiți. Iar toată massa asta de disperați se va arunca să cumpere funii. M-am decis: mă voi ocupa de vînzarea de funii ale spînzuraților! Jucătorii de noroc vor da pentru această comoară cîte 3 ruble pe arșin*. Acest gînd i l-am mărturisit Mariei Dementievna. A încuviințat și a întrebat: ”Dar de unde vei face rost de funii de care s-au spînzurat?”. Le voi cumpăra, zic, unele cît mai vechi, la talcioc, după care cine va mai ști s-a spînzurat de ele cineva sau ba!”       

                                                                                                                                                                                                    [1874]

* Veche unitate de măsură rusească, echivalentă cu 0,71 m.

N.B. tălmăcire după ediția: Лейкин Н. А. Шуты гороховые: Повести. Рассказы М., "Русская книга", 1992.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article