Azi, în unanimitate, criticul şi curatorul de origine poloneză, Adam Szymczyk, a fost ales şi desemnat Director al Documenta 14, din 2017. Este născut în localitatea Piotrków Trybunalski, este actualmente director al lui Kunsthalle Basel, una din cele mai revoluţionare instituţii de artă contemporană din ultimii 40 ani!

Probabil că board-ul celei mai prestigioase şi vechi instituţii de artă contemporană are în intenţie să aducă în prim-plan un om tînăr, foarte ambiţios şi cu un CV impresionant, şi astfel să insufle un curent nou în sensibilitatea artistică actuală! "I am convinced that Szymczyk, a ground-breaking and idiosyncratic curator of art, will add new highlights to documenta." (Eva Kühne-Hörmann).. 

 I se vor adeveri aşteptările, previziunile,  convingerile? Timpul o va arăta...

foto: Adam Szymczyk: allartnews (Hildegard Spielhofer).

Pentru a înţelege cît de cît personalitatea complexă şi atît de suprinzătoare a muzicienei Iva Bittová este nevoie de a şti că originile ei sunt într-o familie de muzicieni, tatăl ei era un instrumentist-lăutar din sudul Slovaciei (Silezia cehească: České Slezsko), dintr-o zonă de confluenţă a folklorului maghiar şi slovac, iar mama ei era învăţătoare, dar cînta în orchestre profesioniste. Astfel, Iva de mică a descoperit tainele muzicii autentice, ancestrale, a folklorului nepervertit! De aceea, cînd a venit vremea nici nu s-a pus altfel problema, decît că va deveni muziciană. A făcut balet, actorie şi vioară. În anii'80 a jucat în cîteva filme ceheşti, dar din 1985 s-a dedicat muzicii, plasîndu-se la confluenţa rockului alternativ cu muzica autentică lăutărească din întreaga zonă limitrofă, alături de trupa Dunaj, şi de liderul acesteia, Pavel Fajt. Este fascinant de urmărit pe cîte căi a "distilat" Bittová tipul de performance la care am asistat aseară, la Teatrul Odeon din Bucureşti!

Este prea puţin spus, că prestaţia ei a fost a unui"artist total", pentru că am avut parte de momente de sublimă vocaliză, psalmodiere, actorie, instrumentaţie minimalistă (vioară, kalimba),efecte vizuale, toate acestea se îmbinau în chip absolut armonios, în directă relaţie cu publicul, cu cei din audiență. La bis, artista a cerut să se aprindă lumina şi în sală, pentru a-i vedea pe cei în faţa cărora se afla, la ochi!

În acest sens, mi s-au părut ieşirile ei la public absolut exemplare, căci în permanenţă s-a străduit să nu existe nicio barieră, şi nicio cortină, între ea şi public. A vorbit şi s-a bucurat împreună cu noi. Deşi a cîntat în cehă, idiş, germană, engleză, limbajul gestual-fiziognomic, dar şi cel trupesc se adapta în vederea furnizării sensului. Personal nu am mai văzut niciodată un alt artist, care să fie atît de conectat şi empatic în raport cu publicul!

În chip absolut paradoxal, prestaţiile ei scenice sunt catalogate ca fiind de factură avangardistă. Mie însă mi se pare, că acestea sunt cît se poate de ancestrale, tradiţionaliste,"folklorice", amintind în bună măsură de muzica lăutărească, de trubaduri, de incantaţii, de cîntarea psaltică, de ritualurile de înmormîntare, dar şi de nuntă etc.

Este un adevărat actor de muzici!

Iva Bittová: "The violin is a mirror reflecting my dreams and imagination. I believe there are fundamentals to my performance, such as the music's vibration and resonance between violin and my voice."

* * * foto:  ©: vladimir bulat, octombrie, 2013. 

De cartea asta nu mă mai satur, de aceea nici nu m-am grăbit să o semnalez la vremea apariției, în cețosul an 2009! O voiam mai ales pentru mine, pentru că exact în acea perioadă îmi încolțise ideea de a cartografia Bucureștiul prin plăcuțele sale stradale. De fapt ideea a fost mai veche, dar atunci deja umblam hai-hui prin oraș, cu aparatul de fotografiat în rucksac, și captam plăcuță după plăcuță, stradă după stradă, număr de imobil după altul...

Una din zonele preferate a devenit anume perimetrul pe care-l consemnează cu lux de amănunte în cartea sa de memorii domnul Parusi, perimetrul cuprins între Calea Călărașilor și Bulevardul Pache Protopopescu. Strada Frunzei este cea de unde pleacă memoriile sale, de la casa cu numărul 25, aflată la întretăierea dintre străzile Frunzei și Agricultori. 

Plăcuța asta veche, puțin jerpelită, cu ceva lacune, mi se pare că ilustrează cel mai bine aerul sobru și în aceeași vreme mereu glumeț, șăgalnic și nepretențios al scrierii lui Parusi. Să ne înțelegem, Gh.Parusi este omul care știe Bucureștiul cum nu l-a știut nimeni altul dintre cei care au scris, fantazat sau speculat pe seama istoriei acestui oraș multisecular!

El este autorul fantasticelor volume Cronica Bucureștilor (2005) și Cronologia Bucureștilor (2007), pe care lumea academică autotonă nu s-a repezit să le ridice-n slăvi, să le comenteze și să le recenzeze cum se cuvenea. Pentru a deveni o referință indispensabilă, de neocolit. Dar sunt absolut convins că materialul celor două substanțiale volume vor sta drept drojdie pentru tot ce se va scrie de aici încolo în acest oraș. Substanța lor inepuizabilă îmi amintește de soarta minunatei lucrări Necropola capitalei, de marele istoric G. Bezviconi (1910-1966), din care s-au hrănit nenumărați sercetători, istorici, pasionați, fără ca să citeze din ea, pentru simplu motiv că nu a apărut niciodată sub formă de carte. A fost tipărit într-un soi de dactilomanuscris, în 1972, și care acum, din fericire este disponibil pe internet. Cărțile cele două, semnate de Parusi, s-au epuzat repede, și au devenit raritate bibliografică.

Memoriile lui Parusi, intitulate Bariera Vergului sau Viața unui băiat de București, debutează sprințar pe străzile Bucureștiului, ne poartă în sînul familiei, printre prieteni, de la București facem o escală lungă în Secuime, unde ajunge să predea limba română, prin locuri în care nici profesorii nu prea știau să se exprime românește. Băiatul de București a ajuns în inima unei lumi patriarhale, simple, în care nu se vedea niciodată orizontul, așa cum îl știa, acolo și-a dat seama că nu-i place muntele. ”Cînd priveam în jur și vedeam munți într-o parte, în depărtare, dealuri înalte în alta, mă simțeam ca într-o închisoare. Excursiile la munte îmi plăceau, dar nu mă vedeam trăindu-mi viața acolo”, spune Parusi într-un loc (p.157). Se simțea bine, în apele lui, de-abia cînd venea spre Bucureștiul natal, și trenul trecea de Cîmpina, peisajul se potolea atunci, devenea cîmpie nesfîrșită...Pe lîngă descrieri de ordin personal, Parusi e atent la tradiții, adunări, la socializarea mozaicată a oamenilor din jur. Cînd ajunge să predea la Turda e martorul unei sărbători care nu este cunoscută practic în Regat, ci doar în Moldova și în anumite locuri din Ardeal: Paștele Blajinilor. E o descriere succintă, dar vie, suculentă, cu un popă care venea din comuna Nicolae Bălcescu, ca să slujească, iar la capătul acestei slujiri se făcea cu atașul motocicletei plin cu de toate!

Și pentru că i-a displăcut atît de tare la munte, iată-l pe autorul nostru la Isaccea, în celălalt capăt al țării, în anul în care mă nășteam, 1968, profesor la liceul din acea localitate dunăreană. Aici nu sunt decît dealuri, ape și pămînturi inundabile. Anume, la Isaccea, în 1970, a intrat în partidul Comunist, la îndemnul primarului, și apoi tras de mînecă de tovarășa Butnaru - ”fostă văcăriță, profesoră de rusă, înghesuită la minte dar era și a naibii cît cuprinde” (p.198). Primarul îl vroia pe Parusi printre cei importanți ai orașului, și în scurtă vreme l-a numit ”îndrumător” al organizației UTC a liceului. Dar omul mahalalei tot la năzbîtii trage, că așa-i e firea! Nu a vrut în partid, ci a nimerit în rîndurile lui. Aici o gură de rachiu, colo o sticlă de vin dobrogean, și eficiența muncii era pe măsura aspirațiilor partidului, care erau aproape mereu doar pe hîrtie, în rapoarte, cuvîntări, alianțe, în visele cu ochii deschiși ai conducătorului iubit...

Peregrinările prin țara sa au încetat însă în 1972, cînd a intrat la Biblioteca Academiei, devenind șef la serviciul Cataloage colective. Petrecînd douăzeci și șapte de ani în acel univers - viața i s-a rotunjit și împlinit cu adevărat, cum singur o și scrie. Astfel, concluzia adaptării acolo o trage autorul însuși: ”asemănările cu ceea ce trăisem în Barieră (Vergului, desigur, nota mea. v.b.) m-au ajutat să mă simt în Biblioteca Academiei ca acasă” (p. 211). Minunata scriere a lui Parusi se citește pe nerăsuflate, curge cu un vin bun pe gîtul cunoscătorului, care nu se oprește pînă nu dă gata sticla, dar nu înainte să fi studiat cu luare aminte eticheta, forma recipientului, mirosul dopului, consistența uleioasă a lichidului...Cu aceeași acrivie și-a notat Parusi viața ajunsă la șapte decenii, în acel moment al redactării, și zău dacă nu e la fel de savuros ca și Calistrat Hogaș, la fel de melodios ca Anton Pann, și deloc mai puțin mistic ca un Petru Popescu (cel din Prins!).

Ferice de editura Compania, că are parte de un astfel de autor, căci toate cele trei pomenite în rîndurile ce s-au scurs, anume acolo au apărut! 

Întîlnirea cu doamna Cinara Makashova - proprietara brandu-lui TUMAR a avut loc în 8 aprilie, la Bișkek, care a fost, mi s-a spus ulterior, curioasă să cunoască un român interesat de activitatea grupului de creație și meșteșugărit pe care-l conduce - ART-GROUP ”TUMAR”.

Mi-a relatat pe îndelete istoria apariției acestui brand, direcționat spre creație și spre conservarea anumitor meșteșuguri încă relativ bine conservate în diverse regiuni ale Kîrgîzstanului. În bună măsură ei determină designul, partea formală, cromatică, furnizează materia primă celor cu care colaborează, astfel încît calitatea produselor să fie mereu controlată, cea dorită de comanditar.

Totul a început în anul 1998, cînd din Australia a venit o comandă substanțială pentru a se confecționa mingiuțe din lînă bătucită. Apoi, s-au pus la punct diverse tehnici tradiționale de realizare a unui anumit tip de covor, care nu e țesut, ci colajat din mai multe straturi de fetru, urmărind un anumit decor tradițional, compoziție și cromatică (shirdak). Se merge în special pe coloranți naturali, dar culori prea stridente și aprinse (cum se solicită pe anumite piețe) nu se pot obține din resurse naturale, de aceea se recurge la performanțele industriei chimice.

Principalele direcții ale proiectului TUMAR sunt: vestimentație, jucării, covoare, ceramică, încălțăminte, accesorii, genți, design contemporan.

La discuție a asistat istoricul și etnograful Alexey Nemyh.

Cum a început activitatea ”TUMAR”?

- Am avut de la început o mică încăpere, de vreo 20 m pătrați, unde vindeam diverse lucruri tradiționale, confecționate de noi. Apoi, ne-am gîndit ce nume să dăm activității noastre. O sută de mii de variante ne-au trecut prin cap. Desigur, doream un cuvînt în limba kîrgîză, unul cu o semnificație amplă, voluminoasă, un nume sonor, dar cu un sunet concret, tăios, rotund. Ceva care să nu fie deloc dulceag. Ne storceam mințile de mai mult timp. Pînă cînd unchiul meu a pronunțat cuvîntul TUMAR. În acel moment toate varinatele anterioare au căzut de la sine...Era chiar cuvîntul care exprima întreaga noastră concepție despre ce vrem să facem. Mai presus de orice conținea și un indemn interior foarte puternic (слово имело очень хороший посыл)!

TUMAR...știți ce înseamnă?

Nu, aș vrea să-mi explicați!

- Este o amuletă (warding), un talisman, un obiect cu o funcție protectoare puternică.

Cu o funcție apotropaică?

- Un obiect de formă triunghiulară, mereu orientat cu vîrful în sus, de regulă confecționat din material textil. Care se purta în diferite locuri ale trupului. Pentru a fi ferit de rău, vrăji, deochi...

Se mai poartă și în ziua de azi?

- Da. Unii mai poartă. Am și eu un tumar de la bunica, din pînză, pe care eu îl îmbrac mereu într-un fel de husă din piele - pentru a-l proteja. Se poartă la gît. 

Cînd am studiat geneza și istoria acestui obiect, trecînd prin diverse studii, care analizează și clasifică acest tip de obiect, care are o diversitatea apreciabilă, dar nu și la kîrgîzi - am aflat că formele, dimensiunile și materialele din care erau confecționate diferă de la un popor la altul, că unii le poartă la subțioară, căci se consideră că de acolo pleacă sufletul din om...

Există un studiu și pe internet, a unei cercetătoare din Uzbekistan, de la Tașkent,  care face o foarte bună clasificare și descriere a acestui obiect la popoarele din Asia Centrală (Elmira Gul - nota mea). 

La noi tumarele aratău anume așa, și doar așa: în formă de triunghi. La alte popoare pot fi în formă de cilindru; la uzbeci, de pildă sunt așa, metalice, cu extrase din Coran. sau pot conține diverse alte obiect. Se spune că e interzis să deschizi tumarul altcuiva, unul care nu-ți aparține. Dar în urma cercetărilor s-au descoperit unghii de pasăre, pămînt natal...

Cine hotărăște ce anume se va ascunde într-un tumar, pentru a-l proteja de rău pe cel care-l poartă?

  Vorbesc acum despre cele mai vechi, care au legătură cu șamanismul, cu tradiția practicilor vrăjitorești. 

Alexey Nemyh: Se mai pot vedea semne ale animismului și acum în diverse locuri, prin proximitatea munților, în jurul Bișkekului...

Cinara Makashova: Scurt spus, dincolo de multitudinea semnificaíilor și funcțiilor pe care le-a avut tumar în trecut,

pentru noi acesta a devenit întruchiparea unui simbol cu valoare de charme protector. Noi facem obiecte pentru oameni, dar și pentru casa lor. În iurte strămoșii agățau un astfel de tumar la uși și praguri. Trebuie să le apere și să le ocrotească casa, spațiul privat - de cel exterior, considerat potențial ostil, dușmănos...

Se aseamănă cu funcția crucii, pe care creștinii o poartă la piept?

- Crucea e universală, și în ea nu se conține neapărat ceva, nu funcționează ca un recipient. Tumar e purtător de conținuturi diferite...

...poate un bătrîn - moldo, cărturarul satului -, sau o bătrînă în care ai încredere, al căror cuvînt are o pondere mare, greutate - aceștia sunt cei care pot decide conținutul unui tumar.

Aceasta este, pe scurt, preistoria mărcii noastre.

DE la bun început ne-am ocupat de coaserea textilelor cu caracter etnografic, național. Apoi, am debutat cu fetrul, după care am primit comenzi de diverse jucării din fetru. În acest moment avem 8 puncte de producție în oraș, în fiecare dintre acestea se face un al tip de produs din fetru: papuci, accesorii, jucării etc. Mai sunt 5 ateliere în zona rurală - toate în Cîmpia Chui (în kîrgîză: Чүй өрөөнү). Dar mai avem și colaborări cu meșteri din Naryn, din zona Issyk-Kul, dar acelora le dăm noi modelele. Pe care le elaborăm, le indicăm exact ce dorim. Ei execută comenzi după modele stabilite de noi.

Pentru că aveți un sortiment interesant de ceramică, doream să vă întreb: există o tradiție a acestui meșteșug la nomazii kîrgîzi?

- Formele de ceramică locală sunt simple, rudimentare, elementare, dar nici acestea nu sunt pur kîrgîze - pentru că ceramica în general este o particularitate a popoarelor agrare. Ceramica era cumpărată de la negustorii uzbeci sau chinezi; aceasta era scumpă, prețioasă, tocmai de accea pentru a o păstra s-au inventat niște recipiente speciale (în kîrgîză: Чыпы кап), din piele. Pentru a o păstra în bune condiții. Niște vase mari, din lut arse direct pe rug, se pare, că au existat totuși. Dar nu putem vorbi despre ”școli” și ”centre”. Așa ceva nu a existat.

Din ce vase mîncau nomazii?

- În general, acestea erau făcute din lemn sau piele. Acestea sunt specifice pentru noi.

Nu ați încercat să reconstituiți astfel de obiecte ancestrale, în formele lor păstrate încă?

- Încercăm să facem asta. Purtăm discuții cu un meșter din Jalal-Abad (în kîrgîză: Жалалабат). Acesta este un proiect de viitor. Trebuie să-l ajutăm pe acest om - să procure materie primă, uneltele necesare lucrului. El este singur, efortul pentru a putea lucra pentru noi va fi unul uriaș. Dar ceea ce știe să facă e de mare clasă, vesela făcută de el din lemn impresionează de-a dreptul. Se ține de vechile rețete de preparare a lemnului, știe să-l usuce bine, să-l impregneze cu ulei, ca să fie rezistent la lichide. Aș mai adăoga un detaliu. Problemele ecologice de astăzi au răpit lemnului calitățile de altădată. Folosindu-se aceleași procedee metodologice - lemnul se fisurează mai rapid ca ăn trecut...

Dar ce lemn se folosește pentru aceste obiecte?

- Chiar și nucul. Dar cel mai des se utilizează ulmul (în kîrgîză: Карагач, din turcă = copacul negru). Un pom din clasa ulmaceelor. Cred că denumirea științifică este Ulmus pumila.  

Acum o întrebare ”tehnică”. Cum vă promovați producția ”TUMAR”? Cum ajungeți să fiți prezenți pe diverse piețe ale lumii? Nu vă bate gîndul să ajungeți și în Estul Europei? În Ungaria, România, Bulgaria, Moldova, de pildă?

- Mereu ne gîndim să fim în cît mai multe locuri. M-am ocupat și teoretic de asta. Am înțeles că există doar două căi, două moduri strategice de promovare a produsului: a) stai pe loc, și aștepți să fii descoperit; b) alergi în diverse locuri cu acest produs, pentru a-l face cunoscut. Pînă de curînd, ne-am poziționat pe strategia a) - adică am stat pe loc. Am simțit chiar și o oarecare strîmtorare pe plan local (eufemistic vorbind!), și în aceste condiții am primit oferte să ne mutăm afacerea într-un alt loc (au venit oferte de la Moscova, apoi de la kazahi, iar în cele din urmă - din Novosibirsk). În final am decis că nu ne vom muta nicăieri din acest loc. Rămînem aici.

Orice extindere începe de la ceva mic; pentru exterior se pune accentul pe lucruri și obiecte mai contemporane, în timp ce pentru piața internă predomină cele cu specific național, accentul etnografic.

Dar am reușit să implementăm și pe piața europeană anumite produse indigene, specific autohtone - shirdacele (ширдак), de pildă. 

Dar cum a fost cu piața japoneză, căci știu că există un site japonez, care promovează marca ”TUMAR”? Acolo produsele parcă au o țintă precisă, orientată pe gustul local..

- În acest caz este vorba de produse create după propunerile unui arhitect și designer japonez (Kei Sato - nota mea, v.b.), care a venit aici, a lucrat și construit ceva pentru o fundație locală. Ne-a vizitat și pe noi, s-a interesat de producția de fetru, de posibilitățile noastre, și ale acestui material.

Ne place să experimentăm, să dăm curs unor comenzi speciale, mai neconvenționale. Am colaborat cu Turcia, am executat comenzi de încălțăminte din pîslă pentru Finlanda, acum lucrăm pentru Rusia. Sunt anumite dificultăți cu omologarea internațională a acestui tip de încălțăminte, căci se cere o certificare pentru fiecare tip de produs în parte.

Acum purtăm negocieri cu un grup puternic de oameni care e interesat de deschiderea, prin franciză, a unui salon similar celui din Bișkek - la Astana. Inițiativa le aparține în exclusivitate. Noi nu am putea susține direct un astfel de magazin acolo.

Avem o reprezentanță în SUA, mai exact în Alaska. Cel mai probabil suntem găsiți după principiul identităților. Cei din Alaska ne-au descoperit în Kazahstan (unde există acum un dealer la Almata - nota mea, v.b.). Au cumpărat atunci o partidă de produse. Ca să fii prezent pe o piață atît de uriașă ca cea din SUA, trebuie să poți furniza cantități importante de marfă, iar pentru asta e nevoie de infrastructură, logistică serioasă, posibilități reale de transport. Nu avem acum căi de acces, suntem într-o zonă cam închisă, izolată. Ne lovim de anumite limitări. Ne punem mari speranțe că vom intra, ca stat, în Uniunea vamală. Astfel, dacă în trecut ne proiectam perspectivele spre piețele îndepărtate, acum încercăm să ne concentrăm, dimpotrivă, pe cele de proximitate: Kazahstan și Rusia.

Pentru că sunt niște piețe mari...

- Da. Asta pe de-o parte, iar pe de alta, este vorba și de o chestiune practică la mijloc - fetrul, pîsla sunt mai utile în nord! Acolo unde e frig.

În ceea ce mă privește, încerc să-mi imaginez cum și-ar face apariția astfel de produse - mai ales cele create din fetru - în România. Căci românii au și ei o veche tradiție a prelucrării lînii, au și civilizația transhumanței. Este adevărat că la noi nu se butucește lîna, ci se țese, se împletește. Totuși, căldura lînii rămîne aceeași...

- Deocamdată, nu am avut niciun contact cu România. Sunteți singurul pe care-l cunosc. În schimb, un turc s-a arătat interesat să ducă mărfurile noastre în Albania. Dar cel mai mult era interesat de garanția exclusivității. Spunea: ”Eu ce certitudine am, ducînd în Albania marfa voastră, că nu veți furniza și pe alte căi?” Putem oferi oricui exclusivitate. Și cu cei din Alaska avem astfel de contracte, cu condiția să ne asigure un volum satisfăcător de comenzi.

Ceea ce faceți la ”TUMAR” mie personal mi se pare că se apropie mai degrabă de artefactul artistic decît de artizanat. Avem ceva similar și pe la noi, mici magazine sau galerii, în care poți cumpăra diverse obiecte realizate de artiști, cu produse unicat sau realizate în serii limitate. Lumea caută produse exclusiviste, de nișă, deosebite de tot ce știu. Într-o astfel de nișă văd înscriindu-se anumite produse de la ”TUMAR”. Iar dacă această nu există, ea trebuie creată. Tocmai de accea am întrebat de la început cum a debutat art-grupul denumit atît de inspirat ”TUMAR”. Aș putea vorbi unor persoane pricepute despre activitatea dvs., dar mi-e teamă că aceasta e atît de complexă, încît poate rămîne neînțeleasă pentru început. E un spațiu de discuție.

La noi au venit mai mulți unguri de-a lungul timpului. Au și ei tradiția confecționării pîslei. La un moment dat un artist de la ei, se pare destul de cunoscut - care a venit la un simpozion dedicat acestei tehnici -, că meșteșugul prelucrării lînii și transformarea acesteia în fetru sau pîslă se datorează anume ungurilor! Se spune că în epoca migrației ungurilor dinspre regiunile estice (după anumite surse, dinspre regiunile vestice) ale Munților Ural spre Bazinul Panonic (spre sfîrșitul secolului al IX-lea - nota mea v.b.) cîinii folosiți la transportarea bunurilor ungurilor spre noua lor patrie au devenit atît de murdari și bătătoriți cu noroi, încît blana lor devenise dură, pîsloasă. De la acei cîini s-ar fi pus baza istoriei apariției pîslei...

Da, este în spiritul ungurilor - care-s vecinii noștri, iar despre vecini ești nevoit să știi mai multe. Mai ales cînd e tentat să fantazeze...

Ei, nu ați stat printre kîrgîzi suficient de mult, ca să vă dați seama că și aceștia au creat o bună parte a realizărilor acestei lumi! Că multe le datorează omenirea întreagă) 

Vă mulțumesc pentru această minunată discuție!

O pereche de cisme (Picasso), care fac parte din colecția încălțările artiștilor (2012). Alte piese (Dali, Matisse, Rodcenko, Degas, Malevici etc.), din aceeși colecție, se pot vedea aici.

Tumare istorice (sec. XIX-XX început), fotografiate în muzeul național de istorie.

Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013.

Toate drepturile rezervate asupra conținutului acestui material.

La momentul cînd am scris despre cumplita vînătoare din Pădurea Domnească a Basarabiei, nici nu bănuiam că la scurtă vreme voi vedea filmul lui Thomas Vinterberg, Jagten, care nu e nimic altceva decît: Vînătoarea.

Lucas, jucat magistral şi mai proaspăt ca niciodată de Mads Mikkelsen - se transformă peste noapte dintr-un preferat al tuturor, şi al copiilor şi a celor de-o vîrstă cu el, în inamic public, învinuit de pedofilie!

Una dintre fetiţele grădiniţei în care este angajat de nevoie (şcoala unde a fost profesor s-a închis!), trînteşte un denunţ răutăcios, numai pentru că Lucas i-a spus să nu mai sărute niciodată pe buze decît pe propriii părinţi, niciodată pe cineva străin. Copilul imediat după aceea pune botul, şi-i spune şefei acestei grădiniţe ceva despre cocoşelul lui Lucas, care stă ca un băţ. O spune cu un aer din care femeia a dedus că fetiţa a fost "abuzată" de Lucas. Chiar a doua zi începe dezastrul: este concediat, în geamuri i se aruncă cu pietre, la supermarket i se refuză dreptul de a cumpăra, apoi este îmbrîncit afară, uşile prietenilor se închid în nas, cîinele-i este ucis, iar fiul său, care stă la el doar două zile o dată la două săptămîni, după divorţul părinţilor, este umilit şi batjocorit, pentru că este fiul unui pedofil.

Coşmarul durează o vreme, iar în astfel de situaţii, se pare, timpul curge parcă mai greu ca niciodată. Apoi, copilul (Klara) retractează, acuzele îndreptate împotriva lui Lucas sunt ridicate  - care suportă cu stoicism şi demnitate această campanie a urii, violenţei, răutăţii şi duplicităţii oamenilor. Vitenberg lasă intenţionat această campanie împotriva lui Lucas în aer, suspiciunea să planeze tot timpul,  pentru a sublinia nişte fenomene care obsedează societăţile scandinave: supravegherea maladiv-obsesivă a copiilor, epidemia grijii pentru aceştia*, care a dus la adevărate anomalii şi persecuţii împotriva celor maturi. 

După un an parcă toate par a fi revenit la locurile lor, toată lumea îl reprimeşte pe Lucas în comunitate. Dar avem de-a face cu o aparenţă, o iluzie; în timpul unei vînători un glonte îi trece pe lîngă ureche, de undeva de unde Lucas nu a văzut cine a tras. Mister. Nu a fost nimerit, sau doar i s-a dat de înţeles că nu a fost iertat? A fost speriat? Umilit? O întîmplare să fi fost? Nu era ţinta un cerb, ci omul? Vînătoarea rămîne să-şi găsească altădată victima? Oamenii se schimonosesc, se devorează între ei, plîng, regretă, şi apoi ucid...

Un film cu marca "manifestului DOGMA", de care şi Lars von Trier sau Harmony Korine s-au ghidat în multe dintre filmele sale. Jagten este unul din acele filme care te macină multă vreme după ce încep să curgă titrele finale.

Pe ecranele româneşti va intra în 19 aprilie, cf. cinemagia.