Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

13 février 2013 3 13 /02 /février /2013 21:53

pe Ion Bîrlădeanu, artistul contemporan pînă mai ieri anonim, homeless, revoltat tăcut, și la limita subzistenței, a marginalității imunde. Am stat cu el de vorbă zilele trecute, preț de mai mult timp. Pînă acum doar l-am zărit prin preajma lui Dan Popescu ( galeria H''art ), dar nu ne-am strîns niciodate mîinile.

 

Pe la începutul anilor '70 făcea colaje cu substrat politic, opere persiflante, contondente și satirice. Dar nu le vedea nimeni. Opera lui nu exista decît pentru el, iar acesta practic nu exista pentru nimeni. Nici pentru propriii părinți - el fugise de acasă, pentru că tatăl lui era ”stalinist”! Se aciuase prin București, și pînă de curînd a fost și s-a manifestat doar ca un element a-social.

 

Mi-a mărturisit că trebuia demult să fie mort, putea muri lovit de dambla, de un cuțit, ucis mișelește, înghețat în ger, sugrumat de beție etc. De fapt, cînd ești pe stradă moartea e o chestiune elementară care ține de conjunctură, ești proscrisul fiecărei clipe!

 

Ion Bîrlădeanu a avut noroc. De ce? Pentru că a supraviețuit și politicului, și vieții de pe stradă. A fost enorm ajutat să se pună cît de cît pe picioare - de către niște oameni, în Dumnezeu nu crede, mi-a spus-o clar!

 

Felul în care regizează el colajele (formularea îi apaține) reconstituie cumva filmul comunismului în România, așa cum l-a perceput ”nea Ion” (așa îi spun cei apropiați, sau Ion B., căci detestă să i se spună ”domn”). Comunismul văzut de un paria, adică cît se poate de veridic, de autentic, căci un astfel de om a trăit liber, și nu avea de ce să se teamă de a vorbi pe șleau. Dar el nu a vorbit, ci a lipit, a colat, a bricolat! Mai exact, a construit - în tăcere - compoziții ludice cu actori, oameni politici, evenimente cruciale ale istoriei României, și a lumii, atît cît imaginația i-o permitea unui marginal. El demasca și persifla. Dur și fără milă, dar departe ascuns de ochii și mintea compatrioților, delatorilor, securiștilor. O făcea în taină, furtiv, subreptice, căci folosea material vizual din acea lume: reviste, ziare, almanahuri, cărți - toate erau o materie primă pentru acea operă invizibilă, subversivă.

 

Cînd a reapărut la lumina zilei creația lui a avut efectul unei bombe cu efect întîrziat; întîrzierea însemnînd vreo trei decenii. Cine era acest om apărut de neunde, care a imprimat și conservat o operă amplă, abisală aș spune, prin amploare și discurs. Asta l-a propulsat puternic în lumea internațională a artei, căci cei localnici s-ar fi întrebat și acum: cine este acest semi-analfabet care-și îngăduie să aibă și să exprime vizual niște păreri. Deloc comode. Mai ales despre comunism, ceaușism și festivismul patriotard al romanilor. El nu iubește România! O spune răspicat, nu are niciun motiv să o iubească, nici nu este patriot în sensul vadimist-securist.

 

Dar acum a devenit critic la adresa consumerismului, a vedetismului de mucava, și a politicianismului de mahala.  Cred că și-a cîștigat din plin acest drept. Și acum a devenit foarte interesant, mai ales pentru un numeros public din afara României, și probabil că lor li se și adresează în ultimii ani!

 

În 2009 s-a făcut un documentar - Lumea văzută de Ion B., regizat de Alexander Nanau. Din acesta am aflat mai multe amănunte și aspecte cu privire la biografia lui, redată de artistul însuși, dar și de alții. Dar cel mai autentic mod de a-l cunoaște, este cel al comunicării directe, chiar cu un pahar de vin roșu în față.

 

La galeria H'art s-a deschis expoziția Harap Alb cel urît, curatoriată de Dan Popescu, omul esențial pentru tot ce este acum în conștiința noastră ”nea Ion”...și poate pentru ce va mai fi?

Partager cet article

Repost0
11 février 2013 1 11 /02 /février /2013 12:33

Azi dimineaţă, la 11.51 ora Vaticanului, s-a lansat ştirea că actualul Pontif Benedict al XVI-lea se va retrage din scaunul papal. La scurtă vremea a venit confirmarea acestei demisii, pe care am găsit-o în publicaţia Le Figaro.

 

Dată fiind importanţa maximă a unui astfel de act, care se petrece la Vatican foarte rar (ultima oară cînd a abdicat un Papă a fost în 1415, iar cel în chestiune era Papa Grigorie al XII-lea), îmi permit să postez integral scrisoarea de demisie prezentată în faţa Consistoriului Papal, redactată în limba latină, şi transcrisă în franceză, conform Radioului Vatican:

 

«Frères très chers,

Je vous ai convoqués à ce Consistoire, non seulement pour les trois canonisations, mais également pour vous communiquer une décision de grande importance pour la vie de l’Église. Après avoir examiné ma conscience devant Dieu, à diverses reprises, je suis parvenu à la certitude que mes forces, en raison de l’avancement de mon âge, ne sont plus aptes à exercer adéquatement le ministère pétrinien. Je suis bien conscient que ce ministère, de par son essence spirituelle, doit être accompli non seulement par les œuvres et par la parole, mais aussi, et pas moins, par la souffrance et par la prière.

Cependant, dans le monde d’aujourd’hui, sujet à de rapides changements et agité par des questions de grande importance pour la vie de la foi, pour gouverner la barque de Saint-Pierre et annoncer l’Évangile, la vigueur du corps et de l’esprit est aussi nécessaire, vigueur qui, ces derniers mois, s’est amoindrie en moi d’une telle manière que je dois reconnaître mon incapacité à bien administrer le ministère qui m’a été confié.

C’est pourquoi, bien conscient de la gravité de cet acte, en pleine liberté, je déclare renoncer au ministère d’évêque de Rome, successeur de Saint-Pierre, qui m’a été confié par les mains des cardinaux le 19 avril 2005, de telle sorte que, à partir du 28 février 2013 à vingt heures, le Siège de Rome, le Siège de saint Pierre, sera vacant et le conclave pour l’élection du nouveau Souverain Pontife devra être convoqué par ceux à qui il appartient de le faire.

Frères très chers, du fond du coeur je vous remercie pour tout l’amour et le travail avec lequel vous avez porté avec moi le poids de mon ministère et je demande pardon pour tous mes défauts. Maintenant, confions la Sainte Eglise de Dieu au soin de son Souverain Pasteur, Notre Seigneur Jésus-Christ, et implorons sa sainte Mère, Marie, afin qu’elle assiste de sa bonté maternelle les Pères Cardinaux dans l’élection du Souverain Pontife.

Quant à moi, puissé-je servir de tout coeur, aussi dans l’avenir, la Sainte Eglise de Dieu par une vie consacrée à la prière»

 

Sursa: aici.

Partager cet article

Repost0
28 janvier 2013 1 28 /01 /janvier /2013 10:08

Nu  ştiu prea bine cum era lumea în 1981, cînd a apărut pe ecrane filmul lui Louis Malle, cu două personaje care stau la o masă şi discută despre teatru, filosofie, călătorii, viaţă cotidiană. De fapt, ei discută despre revenirea la teatru.

 

Dar cît de cît pricep cum se prezintă contemporaneitatea noastră, cu toate realizările tehnologice, cu înstrăinarea şi "lipsa de timp" a aproape fiecărui om al lumii civilizate. De aceea, sunt aproape convins că un dialog ca cel înfăţişat pentru public dintre Gregory André  şi Wallace Shawn - pare de-a dreptul improbabil,  şi chiar cu neputinţă. 

 

Unul regizor faimos, Gregory André, celălalt - un actor şi dramaturg cunoscut în lumea neyorkeză se întîlnesc după o vreme pentru a discuta despre (mai ales!) dispariţiile perioadice ale lui Gregory André din cotidianul şi viaţa artistică americană. După o fulminantă carieră de regizor de teatru la începutul anilor '70, cu Alice In Wonderland (1970),  a creat compania de teatru "The Manhattan Project" (1968). În 1975 a regizat piesa Our Late Night a lui Wallace Shawn. După această dată André abandonează pentru mult timp teatrul, şi pleacă în lingi peregrinări prin lume. La un moment dat a primit o invitaţie de la regizorul avangardist polonez,  Jerzy Grotowki, să vină în Polonia şi să ţină work-shopuri pentru actorii şi regizorii de acolo. Experienţa avută acolo o descrie pe larg în My dinner with André. Aceasta este o lucrare cinematografică-manifest, şi a însemnat momentul revenirii lui  Gregory André în teatru şi film. De fapt, este primul lui rol în cinema. Pentru că a avut nevoie să facă această mărturisire publică, şi a conceput integral, împreună cu Wallace Shawn, întreaga lor dezbatere. Louis Malle a fost invitat apoi, să regizeze acest formidabil face-to-face, care a devenit emblematic pentru problematica teatrului de pe Brodway, mai ales că peste 13 ani cei trei se reîntălnesc, pentru a monta împreună o ciudăţenie hibridă, intitulată Vanya on 42nd Street (1994), care a fost ultima lucrare a lui Malle.

Lista evenimentelor din viaţa lui Gregory André se prezintă astfel, cum le-am aflat din discuţia lui cu Wallace Shawn, din My dinner with André

- Călătoria în Sahara, unde intenţiose să monteze Micul Prinţ, cu un monah budist în rolul principal; 

- Epopeea steagului cu zvastica, şi arderea lui ulterioară;

- Întălnirea cu fiinţa mitologică în timpul Messei de Crăciun (un monstru de dimensiuni colosale, pe care creşteau violete);

- Pelerinajul în Tibet şi India;

- Urcarea pe Everest; 

- Călătoria în nordul Scoţiei, unde a întălnit o comunicatate de druizi contemporani, care au darul de vorbi cu insectele şi cultivă un soi de varză-conopidă, de nişte dimensiuni ireale; 

- regizarea propriei morţi şi înmormîntări, cu îngroparea sa de viu în Long-Island, pe moşia lui Richard Avedon, cel care i-a fotografiat lui Gregory André marile sale realizări regizorale din anii '70 (Alice in Wonderland, 1973, co-authored with Doon Arbus)

- o sumedenie de mici minuni şi mai mari, care i s-au întîmplat de-a lungul celor cîtorva ani, unele cu substrat psihanalitic etc.

MY dinner with Andre

La un astfel de puhoi evenimenţial, Wallace Shawn a ripostat prin dorinţa unei vieţi simple, fireşti, directe, a unei vieţi care să nu presupună neapărat o serie de călătorii prin locuri exotice - pentru a te regăsi pe tine,  stînd în faţa unui interlocutor care ştie să asculte, şi  care este celebru, dar el nu vrea să recunoască, sau să se împace cu asta. Cert este că Gregory André a revenit definitiv la NY, unde continuă o carieră regizorală şi de actor. Cert este că My dinner with André a marcat acea epocă, pentru că şi peste mai bine de trei decenii această referinţă rămîne o culme a combustiei cinematografice, dar este o pledoarie vie pentru teatru, pentru întălnirea actiorului cu spectatorul, în acelai spaţiu, şi în acelaşi timp.      

Filmul My dinner with André este mult mai mult decît o notă de subsol a cinematografiei mondiale - este o referinţă de prim rang, pentru că sintetizează ceea ce cinema-ul a căutat mereu: autenticitatea, decuparea din realitate, firescul actorilor, care sunt mai presus de orice oameni ca noi...this is a great document.

 

Sursa imagine: http://www.tumblr.com/tagged/my%20dinner%20with%20andre?before=36

Partager cet article

Repost0
29 décembre 2012 6 29 /12 /décembre /2012 01:45

Azi se împlinesc 30 de ani de la trecerea la cele veșnice a pictorului și graficianului Grégoire Michonze (1902-1982), născut la Chișinău, și stabilit la Paris în 1922, unde a studiat la École des Beaux-Arts.

 

A fost o personalitate de rang superior în mișcarea suprarealiștilor, iar din momentul în care l-a cunoscut pe scriitorul Henry Miller - au rămas prieteni întreaga lor viață.

 

Este inclus în rîndul reprezentanților Școlii de la Paris, beneficiind de o fișă consistentă redactată de apologeta acestei direcții istorice și teoretice, Nadine Nieszawer.

 

Grégoire Michonze nu este încă asimilat de istoriografia românească, și nu a apărut deocamdată niciun studiu serios despre opera sa, nemaivorbind de o monografie sau un catalog  raisonné.

l michonze village

 Grégoire Michonze, Village, anii 1960.

credit foto: artprice.com

 

Partager cet article

Repost0
21 décembre 2012 5 21 /12 /décembre /2012 23:29

Séraphine Louis a fost o femeie simplă, discretă, săracă și cu frică de Dumnezeu, a activat o bună parte a vieții sale ca femeie de serviciu și menajeră la Senlis, în Picardia franceză. În 1912 l-a cunoscut pe marele istoric de artă, teoretician și colecționar Wilhelm Uhde (1874-1947), iar ulterior și pe sora acestuia, pictorița Anne-Marie Uhde (1889-1988). Pînă în acest moment istoric pentru ea, se îndeletnicea cu pictura doar de dragul plăcerii proprii - se dedica culorilor, după o zi în care diretica, spăla, călca, lustruia podelile, usca rufe, gătea! Ceea ce picta Séraphine era impulsul sincer și necesar al sufletului său, ea spunea că  „e dictat de înger”...se închidea în cămăruța ei și picta pînă tîrziu în noapte, căzînd istovită, dar bucuroasă și mulțumită. 

Episodul în care Uhde descoperă o mică placă de lemn pe care Séraphine pictase niște flori devine un moment de mare încurcătură pentru ea, pentru că pînă atunci nu exista decît imaginația ei (necesitatea interioară) și reprezentarea. Revelația descoperirii că ceea ce face ea poate să mai interseze și pe altcineva este proporțională cu bucuria consumării actului artistic în singurătate. Wilhelm Uhde a motivat-o și mai mult, a început să-i cumpere scîndurelele”, iar Séraphine a prins să cumpere culori și mai bune, mai des, picta cu și mai mare îndîrjire, mai ales cînd i s-a promis o expoziție la Paris.  Bunul sălbatic”sau primitivul modern” (sintagmă propusă de Uhde) devine conștient de sine, comportamentul public devenind altul decît al unei simple menajere...Metamorfoza aceasta, de la un artizan anonim, un meșter popular, sau al artei nave - spre statutul unui artist curtat de sistemul artistic modern, a fost marcată de îndoieli, ezitări și speranțe. Uhde o încuraja și o susținea, organizîndu-i, în 1929, expoziția Les peintres du Cœur sacré, dar la scurtă vreme o criză economică de proporții a tăiat elanul colecționarilor, al oricăror potențiali cumpărători. Apoi, a început al II-lea război mondial, și criticul german trebuia să se ascundă în sudul Franței, în Gasconia, la Saint-Lary. Prin urmare, pentru mai mult timp Uhde nu a mai știut nimic despre Séraphine. Un întreg deceniu ea a stat izolată prin diverse spitale de psihiatrie, urmărită de depresie, nebunie și isterie...În 1935 Unde o vizitează la Asile de Clermont, dar cea pe care a susținut-o și promovat-o nu mai era abordabilă, aflîndu-se într-o stare de letargie, era încă o legumă vie”. A plecat în rîndul drepților în 11 decembrie 1942, adică acum exact 70 de ani. Avea 78 de ani împliniți.

 

Probabil că arta a făcut-o fericită, era teritoriul ei, universul în care a trăit prin culori, flori, șoapte. Vorbea cu copacii, știa să asculte muzica foșnetului din frunziș, apoi transpunea această comuniune pe pînză.

 

Biografia ei a fost transpusă cinematic de Martin Prevost, în 2009, cu Yolande Moreau în rolul  Séraphinei. O parte din opera ei picturală se conservă în colecția lui  musée d'art et d'archéologie de Senlis. 

 

Celălalt destin uman exemplar a fost cel al lui Christy Brown (1932-1981) - omul care deși s-a născut cu o infirmitate (paralizie) cerebrală a ajuns un pictor, scriitor și poet, care a uimit întreaga lume. Recent, Georgina Louise Hambleton i-a dedicat o biografie controversată (2007), în care printre altele susține că moartea acestui minunat luptător pentru viață, a fost provocată de neglijența crasă a soției lui, Mary Carr, o fostă prostituată. Același autor susține că adevărata muză a lui Brown a fost de fapt Beth Moore, care i-a cultivat marea dragoste pentru literatură.


Christy Brown a învățat să scrie și să picteze cu piciorul stîng! Iată că sintagma românească care se referă la un lucru făcut prost, că ar fi „făcut cu piciorul stîng” - nu-și mai are întru totul acoperire. Christy Brown a publicat în 1954 volumul My Left Foot, care a avut un succes răsunător, tradusă în mai multe limbi. Această scriere l-a proiectat pe Brown dintr-un anonim născut într-o familie catolică cu 13 copii, în rîndul oamenilor care au dus faima Dublinului dincolo de hotarele Irlandei: Joyce, Seán O'Casey, Beckett, Brendan Behan ș.a.

 

Cînd afli despre un destin ca cel al lui Christy aproape că te rușinezi de faptul că majoritatea celor cărora nu le lipsește nici un membru, nicio funcție fiziologică nu este împuținată sau înapoiată - se complac în pospaiul mediocrității și a ratării. Acestui om i-au lipsit toate, în afară de piciorul stîng, pe care l-a putut transforma într-o unealtă de luptă. Grație acestui membru a transformat condiția unui om infirm, marginal, autist, în statura unui autor respectat, căutat, consultat, scurt spus - un model existențial și artistic.

 

Actorul Daniel Day-Lewis a jucat magistral, copleșitor de convingător, rolul lui Christy Brown, în filmul inspirat de cartea memorialistică a acestuia din urmă, My Left Foot (1989). Christy Brown ar fi împlinit în acest an 80 de leaturi...

the-young-christy-brown.jpg sursa imagine: amazon.com 

Partager cet article

Repost0
1 décembre 2012 6 01 /12 /décembre /2012 12:07

O ”spaimă milenaristă” bîntuie România: campania electorală! Există voci care susțin că viața noastră va fi ALTFEL după 9 decembrie. Eu nu cred în baliverne: nu mă mai duc la urna de vot! Pur și simplu, consider că este o pierdere de timp, și de nervi. Gîndindu-mă cinic la iluziile cu care sunt hrăniți zi de zi românii, ceas de ceas, și în fiecare minut, mi-am amintit de o mică povestioară a unui foieletonist și scriitor rus, unul obscur, dar care a avut meritul de a-l fi descoperit și publicat pe tănărul Anton Cehov, și cu care a întreținut pînă la moartea lui Cehov o corespondență masivă. Numele lui este Nikolai Alexandrovici Leykin (1841-1906). După moartea lui au rămas publicate 36 de romane și nuvele, 11 piese, și peste zece mii de povestiri, schițe și scenete. Cea mai cunoscută scriere a lui rămîne satira romanescă ”Ai noști în străinătate” ( «Наши за границей»  Юмористическое описание поездки супругов Николая  Ивановича и Глафиры Семёновны Ивановых в Париж и обратно (1890 г.), care a avut pînă la Revoluția Bolșevică 26 de ediții! De fapt, între 1890 și 1907. În 1928 comuniștii au tipărit cea de-a 27, iar recent, în 2005 - a fost scoasă ediția cu nr. 28. Romanul umoristic relatează călătoria soților Nikolai Ivanovici și Glafira Semionovna Ivanova la Paris și retur. Probabil, că prestația majorității nouveax rishes ruși de astăzi nu se prea deosebește de felul în care a descris-o Nikolai Leykin, la 1890!

Pînă să vedem cum vor sta românii după 9 decembrie, propun să ne amuzăm de propunerea de afacere gîndită de Kasian Yamanov, așa cum transpare ea din notițele de block-notes ale acestuia, transcrise de Leykin, tălmăcite liber de mine în românește:

”Orice s-ar spune, deci, dar e nevoie să-ți deschizi o afacere. Există și afaceri care se pot porni și fără un capital. Chiar dacă primesc de la soția generalului cîte douăzeci și cinci de ruble pentru calitatea mea de medium (за своё медиумство), dar e o sumă mică, pentru că Maria Dementievna devine pe zi ce trece, precum un sac fără fund – ba aia își dorește, ba ailalta, tot mai multe. De curînd, i-am cumpărat o șubă cu guler de veveriță, iar acum îmi pretinde o rochie de mătase. În ziua de astăzi, zice, toate doamnele poartă. Încercai să-i demonstrez că ea nu e o doamna, dar tot în zadar. Josnic!

 

Doar ce am terminat de scris aceste rînduri, am primit ziarul ”Glasul”. La rubrica ”Vești de peste hotare” am dat peste asta: ”Poliția pariziană dat recent de urmele unei noi îndeletniciri. Ea a arestat un individ care comercializa funiile spînzuraților, pe care le vindea cu 5 franci metrul. Acesta a recunoscut că funiile au o căutare deosebită printre nefericiții jucători de noroc, și că el le vindea anual cam 1500-1800 de metri”.

 

Ce gînd fericit și fertil! O astfel de afacere ar avea căutare și la noi, în Petersburg, iar cel mai important este că o poți gestiona de unul singur, fără un asociat cu bani. Cluburile noastre ar susține acest comerț, s-ar putea părtunde chiar și în sînul celui Englezesc. Dar la jocurile de noroc, în familii, pe la iarmaroace? Ei, chiar și cluburile singure ar aduce destul profit! După cu se știe, în ele sunt de zece ori mai mulți jucători nenorociți, decît fericiți. Iar toată massa asta de disperați se va arunca să cumpere funii. M-am decis: mă voi ocupa de vînzarea de funii ale spînzuraților! Jucătorii de noroc vor da pentru această comoară cîte 3 ruble pe arșin*. Acest gînd i l-am mărturisit Mariei Dementievna. A încuviințat și a întrebat: ”Dar de unde vei face rost de funii de care s-au spînzurat?”. Le voi cumpăra, zic, unele cît mai vechi, la talcioc, după care cine va mai ști s-a spînzurat de ele cineva sau ba!”       

                                                                                                                                                                                                    [1874]

* Veche unitate de măsură rusească, echivalentă cu 0,71 m.

N.B. tălmăcire după ediția: Лейкин Н. А. Шуты гороховые: Повести. Рассказы М., "Русская книга", 1992.   

Partager cet article

Repost0
20 septembre 2012 4 20 /09 /septembre /2012 23:13

Sincer să fiu nu m-am așteptat să nu-l văd pe Mark Verlan (alias Marioca Fiul Ploii) la vernisajul primei sale expoziții de la București! Dar omul chiar nu a fost. Nu a apucat să-și obțină viza, nu a făcut dovada că are cont în bancă - și a ratat trenul de București. Lumea aflată la deschidere a venit pentru el, și a părut dezamăgită...Chiar și în timpul ”războiului rece” artiștii erau prezenția la expozițiile lor, în secolul XXI acest lucru pare încă imposibil...Caraghios și nedrept!

Expoziția de la Zorzini Gallery conține mai puțin de 10 lucrări de pictură, este deci o expunere minimalistă, aerisită, sobră. Impactul este major. Lumea s-a înghesuit să vadă pictură de Mark Verlan, deși la fel de bine această expunere putea să conțină documentări de performances, artă obiectuală, sculptură, grafică, colaj etc. Mark Verlan este practic un artist inepuizabil, atît tematic, cît și comportamental, estetic, tehnic. 

Poate că lumea a vrut să-l vadă pe artist? Am decis să postez ceva dintre imaginile pe care le am, luate la vernisajul din 16.08.2008, adică de acum 4 ani, la Chișinău. În definitiv, absența lui de la vernisajul de astăzi o putem considera, în sine, o operă de artă, o atitudine, o amînare a unui moment important...

DSC01527.JPG

DSC01528.JPG

DSC01525.JPG

DSC01524.JPG

Se spune că Mark Verlan va veni la finisaj. Poate. Acest lucru devine însă mai puțin important. Esențial este interesul pe care l-a manifestat sau nu mediul local. În definitiv, arta autentică, aici, încă nu s-a inventat! Ș-atunci, de ce ne-ar păsa de alții, veniți de aiurea, oricît ar fi ei de autentici, de tranșanți? - ar spune filistinul dîmbovițean, mîndru și suficient sieși. 

© vladimir bulat, 2008

Partager cet article

Repost0
6 septembre 2012 4 06 /09 /septembre /2012 11:46

Mi-am reamintit recent de această artistă, cînd publicaţia Money Magazine [nr. 07/ pînă în 13 august 2012] a   publicat o traducere a unui text apărut în Newsweek, pe urma unei expoziţii a japonezei Yayoi Kusama la Whitney Museum din NY.

Acest fapt mi-a evocat prima mea întîlnire cu Yayoi Kusama prin intermediul revistei art actuel, în primăvara lui 2007, o revistă de informaţii şi stil contemporan. Eseul semnat de Isabelle de Maison Rouge evoca succint dar foarte concentrat destinul tumultuos al unei artiste practic puţin cunoscute Europei, şi care prin cele 3 expoziţii din 2007-2008, desfăşurate la Munchen, Brussel şi Paris o consacra definitiv în acest spaţiu cultural. Expoziţia era intitulată: "Dots Obsession - Dots Transformed into Love".

Yayoi Kusama 2626 A

Se ştie că boala ei mentală a fost pentru prima oară analizată de profesorul Shimo Nishimaru, psihiatru de renume de la Universitatea din Nagano, după ce acesta i-a vizitat o expoziţie în anul 1952. Acesta a vorbit despre "legitimitatea de a se exprima şi libertatea de fi nebun", referindu-se la cea care de la vîrsta de zece ani reclama diverse halucinaţii şi avea grave probleme auditive, iar de la treizeci de ani nu a mai vorbit...decît cu dificultate. Practicarea artei a devenit pentru ea o alternativă în calea insanităţii totale. Punctul - ca semn şi însemn plastic - a devenit pentru ea o forma mentis, întruchiparea dorinţei de a dialoga cu universul înconjurător, cu semenii, cu arta însăşi. În acest context e de amintit corespondenţa pe care Yayoi Kusama a avut-o cu una dintre cele mai stranii şi longevive reprezentante ale artei americane din secolul XX, Georgia O'Keefe, care a şi determinat-o pe Kusama să ajungă la NY în anul 1958.

După 1967 Kusama revine la Tokyo, după ce a fost în centrul frămîntărilor artistice din metropola americană, unde a avut un şir de performances * publice pe străzile din NY. Uneori, a militat ardent pentru un feminism dezlănţuit, iar erotismul devenise o formă de protest. Problematica "om-femeie" se situează în centrul preocupărilor sale plastice şi filosofice, dar şi a celor literare. A publicat circa 20 de romane şi plachete de poezie.

Personal pe mine mă intersează relaţia ei cu lumea prin intemediul punctului, bulina. Filmul lui Yalkut arată nişte acţiuni de o poezie absolut copleşitoare, cînd Kusama îmbrăcată în veşminte tradiţionale japoneze încearcă să concureze forma nuferilor, a algelor, agilitatea broaştelor pictînd puncte roşii pe oglinda apei; apoi, ea însăşi înveşmîntată în straie cu buline acoperă un copac cu buline, rondouri albe, după care aşează peste o pisică frunze cu distanţe între ele, puncte albe, apoi peste un nud uman, întins pe jos, respectînd aceeaşi logică a "reţelei", a distanţelor egale care construiesc şi ordonează ritmul (sau halucinaţia repetitivă). Reţeaua poate fi nesfîrşită, şi abruptă totodată. Ceea ce făcea atunci Kusama era profund spiritual, autentic, domestic, necomercial, dezinteresat adică. Estetică pură, gestică pauşală. Exotism psihic. Practic, scena artei pop şi a abstracţiei minimaliste americane nu se poate concepe fără contribuţiile acestei artiste. În acei ani nu exista deloc un comerţ cu o astfel de artă, cum nici cubismul nu era practic nimic la 1907, cînd doar Gertrude Stein "dădăcea" tagma cubiştilor **.

Ceea ce se întămplă acum cu opera acestei artiste, ajunsă la vîrsta de 83 de ani - mă nelinişteşte, şi mă convinge încă o dată că nu se poate şi artă şi comerţ în acelaşi timp. Consumerismul trebuie ţinut departe de artă, de impulsul viui şi autentic al celui care - desigur - trebuie să şi mînînce ca să creeze... 

---------------------------------

* Jud Yalkut a cumulat o serie din performances al căror autor e Kusama într-un film: Kusama's Self-Obliteration (1967). Cîteva fragmente din acest document sunt disponibile în internet; partea a II aici, iar cea de-a III-a aici.

** Vezi pe larg, Gertrude Stein, Autobiografia lui Alice B.Tolkas, ed. Humanitas, 2011.

Imagine: Yayoi Kusama, Pumpkin, 1994, 2007 ©  art actuel. 

Partager cet article

Repost0
28 juillet 2012 6 28 /07 /juillet /2012 13:33

Plimbîndu-ne anul trecut, cam pe vremea asta, prin Mala Strana a Pragăi, mi-a atras atenția o plăcuță memorială cu un bust foarte expresiv al unui om care s-a numit V.V. Štech, iar din textul redactat, desigur, în cehă, reieșea că omul a trăit în acea casă pînă în 1974, și a fost un teoretician, istoric și critic de arte plastice.

DSCN6461-copie-1.JPGMai pe larg am putut afla despre acest coleg de breaslă din cartea lui Jaroslav Seifert, Toate frumusețile lumii (editura ART, București, 2007). Este un volum publicat cu cîțiva ani înaintea morții poetului - laureat al premiului Nobel pentru literatură, în 1984 -, în care evocă cu maximă simțire, simpatie și recunoștință pe toți cei pe care i-a cunoscut și apreciat în lunga sa viață. Printre ei, atunci cînd evocă atmosfera din jurul proprietarului unei vinării celebre în Praga, Jan Goldhammer, căruia mușterii îi spuneau, Goldi, se afla și profesorul V.V. Štech.

Transcriu pe sărite din cartea lui Seifert:

”La Goldi se perindau oameni cît era ziulica de mare. Stăteau de vorbă, duceau tratative, sorbeau cîte un pahar de vin, apoi pleca fiecare la treburile lui (...)

Destul de des rătăcea pe acolo și V.V. Štech (...)

Štech se pricepea la toate cîte veneau pe masă din toate bucătăriile europene (...)

Era mai mare dragul să-l asculți pe Štech, cînd începea să vorbească despre Italia. Cunoștea acolo, ce vrei și ce nu vrei. O biserică, indiferent unde, și pe paraclisierul ei îl ținea minte fără cusur, îar în ceea ce privește sărbătorile romane și ale tuturor sfinților romani se pricepea poate mai bine decît un canonic al Vaticanului. Le știa înfățișarea, fie că erau pictați pe pînză, în ulei sau ciopliți în piatră sau adunați în mozaicuri. Și asta începînd cu Veneția, pînă la napoli și de aici la Palermo, și ca apoi, pe o cu totul altă cale, s-o înceapă iar de la Veneția. Dar niciodată nu uita să amintească unde se coace o pizza bună. Și tot așa, ca pe un mozaic de deasupra ușilor bisericești, cunoștea și cîrciuma unde pregătesc faimoasele fripturi de miel la frigare. Iar cea mai bună înghețată din lume se găsește la Milano, la cîțiva pași de celebrul Dom din centrul orașului. Astea le știu tot de la Štech și tare bucuros aș fi să mă pot duce o dată acolo, în timpul verii. Memoria domnului profesor Štech era de-a dreptul miraculoasă. A ținut minte totul, pînă în anii cei mai avansați ai vieții sale. (...)

Profesorul V.V.Štech și Josef Cibulka își însoțeau bucuroși elevii în călătoriile lor de studii și documentare în strănătate. Primul prin Italia, celălalt prin Franța și Europa Occidentală (...)

Dacă V.V. Štech se împotrivea artei moderne, n-o iubea și nu-i recunoștea nici cei de o vîrstă cu el, Zrzavý și Čapek, nu se putea spune că nu se pricepea la arta veche. Scepticismul lui a început cu impresioniștii, despre care afirma că au dat peste cap legile artelor frumoase. Vasta și substanțiala sa monografie despre Rembrandt e totuși excelentă. A apucat să apară înaintea morții sale. Artiștii moderni nu-l îndrăgeau. Cînd sculptorul Otto Gutfreund a expus portretul lui Štech, răposatul Pacovský, redactor al publicației ”Veraikon” a ţinut să sublinieze în fața statuii, ”Ca viu!” (...)

 

A iubit Praga, cu adevărat, și din adîncul inimii”.

(spicuiri din op cit., paginile 47-55).

 

FOTO: 2011 © vladimir bulat.     

Partager cet article

Repost0
22 février 2012 3 22 /02 /février /2012 12:02

Czesław Przybylski (n. 1880) a fost un arhitect polonez care a aderat la curentul modernist în perioada interbelică, autorul murind în anul 1936. Are cîteva realizări arhitecturale notabile în Varşovia, printre care se remarcă îndeosebi Casa fără colţuri (Dom bez kantów), ridicată în 1935. 

Julisin_.jpg

Vila Julisin, dintr-o suburbie a Varşoviei (Konstancin), a fost ridicată în 1934, la comanda lui Gustaw Wertheim, primul director al depoului de tramvai electric din capitala polonă. La inaugurarea acestui conac s-a organizat un bal şi un concert, la care au venit notabilităţile şi toată elita municipală. În timpul ocupaţiei naziste aici a fost reşedinţa guvernatorului german Ludwig Fisher. Pe vremea războiului şi după - era în posesia lui Bolesław Bierut, un comunist de factură stalinistă, ulterior, preşedintele Poloniei (1947–1952). După moartea misterioasă a acestuia, în 1956, vila Julisin a îndeplinit funcţia de orfelinat şi spital de reabilitare.

 

În 2008 construcţia s-a demolat de către proprietarul acesteia, o firmă de tranzacţii imobiliare. S-a motivat prin faptul că vila ajunsese o ruină, şi nu se mai putea reabilita. Plus de asta, întregul ansamblu de grădină - nivelat cu pămîntul. Cum era şi de aşteptat, nicio autorizaţie în acest sens nu a fost emisă de către autorităţi. Este foarte adevărat că această arhitectură nu figura în lista monumentelor istorice. Dar oare tot ce nu are statut de monument este demolabil, desigur că nu! Mai ales că acesta se afla într-o zonă de protecţie a altor monumente. Procesul intrumentat de procuratură nu a întîrziat să vină. 

 

Specialişti, autorităţi şi justiţia au colaborat în jurul acestui caz, iar sentinţa este pronunţată: vila Julisin trebuie reconstruită pînă la finele lui 2014, iar pentru demolare dezvoltatorul care intenţiona să construiască altceva pe acel loc, riscă o pedeapsă de privare a libertăţii de pînă la cinci ani. 

 

O învăţătură majoră se poate desprinde din acest caz al vecinilor noştri: dacă există voinţă, societatea civilă se poate opune dezmăţului instituit de dezvoltatorii imobiliari în cam toate ţările post-comuniste. Se poate obţine prin decizie judecătorească refacerea unui imobil reprezentativ pentru o epocă, chiar dacă acesta nu avut un statut de monument de arhitectură. Vom putea importa şi la noi un astfel de exemplu? Care, în opinia mea, merită o mai largă mediatizare, discuţie şi aplicată analiză...şi nu doar în mediile arhitecţilor, specialiştilor în probleme de patrimoniu, experţi, ci şi cele mai largi: ale cărturarilor, ziariştilor, activiştilor sociali etc. 

 

Sursa: warszawa.gazeta.pl      

Partager cet article

Repost0