Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

5 février 2012 7 05 /02 /février /2012 05:21

S-a împlinit un deceniu de la trecerea la cele veşnice a celui care a fost sculptorul Constantin Antonovici (1911-2002).

În general este perceput ca un artist al ciclului Bufniţelor, care l-a conscrat şi impus definitiv în lumea internaţională a artei. Anul trecut a apărut albumul: ANTONOVICI:  1911-2002: Sculptor on Two Continents, Universalia Publishers USA, NY, 2011, conceput, gîndit şi elaborat împreună cu Doina Uricariu.

KIF 0279 

O cantitate apreciabilă de desene s-a păstrat în arhiva deţinătorului drepturilor şi a legatarului, dl. Stephan Benedict (care a contribuit în mod esenţial la apariţia albumului), astfel că acestea dau o imagine mai amplă asupra laboratorului creator al lui Antonovici, iar exemplele reproduse aici se referă în chip direct la evoluţia ciclului denumit generic: Bufniţe. Desenul la Antonovici este zgîrcit, frust, fluent, ca o frază succintă într-un blocnotes al unui scriitor, gînd şi notaţie ce se poate transforma într-o nuvelă sau chiar într-un roman. Romanul vieţii lui Antonovici a fost chiar summa acestui ciclu. Acest roman al său s-a scris exact patru decenii, astfel că o primă Bufniţă am identificat-o în anul 1941, iar printre cele din urmă piese ale ciclului este datată cu anul 1981. Am scris pe larg în studiul meu despre evoluţia acestuia, astfel că trimit la lectura capitolului: "Bufniţele ca leitmotiv al totalităţii" (p. 249-270). 

KIF_0301.JPG

Doresc doar să mai adaog că deşi am dedicat desenului în opera lui Antonovici un mic subcapitol în carte, o cercetare temeinică asupra moştenirii sale în materie de grafică încă nu s-a intreprins. De aceea am găsit cu cale să ilustrez această evocare de 10 ani anume cu schiţe rămase de la artist. Care sunt din cîte ştiu, inedite.

Iată un scurt fragment din cele deja publicate în carte: "Desenele lui Antonovici sunt sumare, fugitive, dar destul de explicite, astfel încât în aceste crochiuri putem recunoaște multe dintre lucrările care s-au modelat într-un material durabil sau în ghips patinat. Predomină desenele în creion, realizate fie cu vîrful grafitului, bine ascuțit, fie cu latul acestuia, de unde linia rezultată este mai grasă, mai catifelată. Era un mânuitor minunat al creionului, dar nu mai puțin convingătoare erau și crochiurile sale în cărbune, și discretele schițe în laviu sau acuarelă. Dar nu lipsesc nici cele realizate cu pixul albastru. Nu există desene rupte din contextul pregătitor: cu figuri geometrice, curbe și sugestii de înăuntru/afară, de unde și evitarea unor contururi nete, definitive, strict delimitate. Mâna este în căutarea ritmului, a liniei optime, iar conturul acesta nu este granița unui decupaj spațial, ci tocmai trecerea moale de la o suprafață la alta. Este clar că desenele acestea nu sunt afirmative, ci funcționează doar ca suport-trambulină pentru clarificarea unor chestiuni de formă și ritm" (p.290).

KIF_0302.JPG

Pe de-a întregul său opera lui Antonovici se constituie într-un capitol important al sculpturii secolului XX, astfel că nicio istorie a acestui gen al plasticii nu-l poate ocoli, nici subestima. Volumul ANTONOVICI:  1911-2002: Sculptor on Two Continents este o garanţie sigură în acest sens.

Imagini: © Stephan Benedict's Archive.

Partager cet article

Repost0
20 décembre 2011 2 20 /12 /décembre /2011 09:33

Se împlinesc în 13 ianuarie 2012 o sută optzeci de ani de la naşterea pictorului Ivan Ivanovici Şişkin (Ива́н Ива́нович Ши́шкин). Cu acest prilej Muzeul Naţional de Artă al Moldovei din Chişinău a pregătit o expoziţie comemorativă cu piese aflate în patrimoniul acestei instituţii muzeale. Vor fi expuse (în Galeria Parter) treizeci şi opt de piese de grafică. Toate lucrate în tehnica aquaforte.  afis-shiskin-webPentru mine personal pictura lui Ivan Şişkin este echivalentul literaturii ruse de factură realistă, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Turgheniev, Nekrasov, Tolstoi ş.a.), cu ea am crescut, am văzut-o în muzee, am citit cărţi ilustrate cu reproduceri după picturile sale. Şişkin a devenit un soi de canon al picturii realiste, "îndreptarul" picturii laice, formula ei răsăriteană. Expoziţia de la Chişinău îşi propune să arate latura de grafician a acestui maestru al coloritului -- meşteşug deprins de artist din Occident, unde a făcut numeroase călătorii, între 1861-1866 (München, Zürich, Düsseldorf etc.). În Elveţia a făcut primele încercări de grafică cu Aqua regia. În Germania a desenat în muzee,  descoperind vechimea apreciabilă a acestui tip de artă. Revenit în Rusia a promovat tipul acesta de gravură, fiind recunoscut ca unul din cei mai mari desenatori şi gravori ai acestei ţări. Seria de foi lucrate în aquaforte, prezentate în expoziţia de faţă - face dovada acestui meşteşug superior, şi arată polivalenţa artistică a lui Şişkin.

 

E de menţionat că Muzeul de Artă din Chişinău are în colecţie patru picturi semnate de maestrul Şişkin.

Partager cet article

Repost0
25 février 2011 5 25 /02 /février /2011 15:59

Iubesc Chişinăul şi pentru că are parte de astfel de personaje.

DSC08429.JPG

În primele zile ale lui martie, în 2007, la Chişinău s-a dezvelit un ansamblu sculptural care comemora jertfa ostaşilor moldoveni (sovietici) din Afganistan -- cu focul veşnic inclus. Multe zile după inaugurare locul a devenit foarte animat. Cetăţenii oraşului au venit să vadă Memorialul. Aici, în mulţime, am întălnit-o pe această doamnă, o apariţie absolut inedită. S-a lăsat uşor fotografiată; cu condiţia să mă pozeze şi ea. A zis: pentru neuitare. Doamna fotografia cu un aparat sovietic, cu film. 

DSC08428.JPG   A fost un model serios, şi răbdător. Luciul marmorei, din care s-au făcut finisajele complexului, îşi găsea graţios ecoul în albul emolient al rochiei, în accentul definitiv al roşului de la baza pieptului. Roşul -- era o declaraţie. A nedezminţitei nostalgii pentru trecut, patrie, eroismul înaintaşilor, a imperiului, care nu mai e...decît în suflet.

 

Glorie şi respect celor morţi în Afganistan, Transnistria, pe întregul întins al fostei u.r.s.s.

 

Partager cet article

Repost0
16 décembre 2010 4 16 /12 /décembre /2010 09:17

DSC05745

Dacă tot ne concentrăm pe latura istorică a artei basarabene, nu m-am putut abţine să nu aduc la lumină acest fragment dintr-o veche fotografie cu profesorii şi discipolii Şcolii de Belle-Arte din Chişinău, fotografiaţi la o şuetă dansantă, în curtea şcolii. Patru dintre personajele care-l însoţeau pe Theodorescu-Sion, din fotografia publicată deunăzi, sunt prezente printre petrecăreţii din acea seară în care s-a făcut fotografia: Alexandru Plămădeală (rîndul întâi, primul din stănga) Şneer Kogan (rîndul întîi, al treilea din stînga), August Baillayre (rîndul trei, al treilea din dreapta). Iar personajul care ne interesează cu precădere aici, este Theodor Kiriacoff-Suruceanu (rîndul superior, al cincilea din stînga), care apare cu ţinuta sa de dandy, cu nelipsitul monoclu

Theodor Kiriacoff-Suruceanu (1900-1958) a fost o personalitate complexă, deopotrivă minunat desenator, gravor,  şi inventiv scenograf de teatru şi operă. A fost discipolul lui August Baillayre, apoi asistentul acestuia la Şcoala de Belle-Arte, iar relaţia lor a perpetuat întreaga lor viaţă, căci la un moment dat îi dăruieşte maestrului său un desen vechi, făcut pe vremea uceniciei: A mon cher Maitre August Baillayre souvenir de 35 ans passés. Th.Kiriacoff, 15 // II 1957”. Desenul în creion a fost expus la o recentă expoziţie dedicată lui Kiriacoff, la Chişinău. Era datat: 15.II.1922.

 

Întîmplarea face ca exact în anul în care se evoca personalitatea lui Theodor Kiriacoff-Suruceanu să se găsească, la Bucureşti, un lot important de piese semnate de el, în special acuarele, schiţe de decoruri, costume, peisaje, compoziţii fanteziste, portrete. Printre care s-au identificat şi lucrări de-ale colegilor săi: Victor Ivanoff, Ec. Petrovici, Elena Barlo. Astfel, că personalitatea lui Kiriacoff-Suruceanu apare în toată amploarea sa, impunătoare şi înscrisă în contextul epocii. Urmează o muncă laborioasă pentru a identifica piesele şi montările lirice, pentru care scenograful a făcut decorurile, schiţele de costume, sugestiile de articulare spaţială. Lotul e generos, depăşeşte o sută de piese, iar dintre acestea circa 30-40 sunt excelente. Or, trebuie să recunoaştem că e o adevărată comoară pentru istoria artei româneşti. Punerea lor în circuitul public (prin editare, comercializare, expunere etc.) se pregăteşte cu migală, laborios, pentru a se stabili pe de o parte locul şi contribuţia lui în istoria scenografiei autohtone, iar pe de alta -- în evoluţia graficii de carte şi a gravurii, căci se ştie, lucrul său la volumul de poezie "Covor basarabean", semnat de D.Iov, apărut în vitregul 1943, a avut un larg ecou în lumea literară şi cea plastică. 

schita-de-costum--1923.jpg  

Interesant de subliniat în acest context faptul, că analiza operei lui Kiriacoff-Suruceanu aduce în prim-plan o constatare frapantă: talentul său a răbufnit dintr-o dată, că desenele şi acuarele sale au fost uluitoare şi mature dintru început, că întreaga sa viaţă a lucrat febril şi imaginativ, astfel încît tot ce a lăsat este monolit, unitar, impregnat de fiorul deplinei împliniri. Multe dintre peisajele sale nu sunt simple vedute, ci fizionomii private, unice, ale oraşelor: Paris, Viena, Chişinău, Athena, Sibiu; plaiuri muscelene sau bănăţene etc.

Paris--anii40.jpg

vacanala-gastronomica.jpg

Theodor Kiriacoff-Suruceanu este un artist a cărui operă urmează să se redescopere în plina sa irepetabilitate, unicitate. 

® Lucrările lui Kiriacoff reproduse prima dată:

1. Studiu de tipologie comportamentală şi vestimentară, ac.h., 1923; 2. Paris, ac. h., anii'40; Vacanală gastronomică, ac. h., anii'40.

Toate provin dintr-o colecţie privată, Bucureşti.       

Partager cet article

Repost0
11 décembre 2010 6 11 /12 /décembre /2010 14:37

DSC05787

Lucrînd în astă vară la Arhivele Naţionale ale Moldovei -- pentru un studiu despre şcoala de artă din Chişinăul interbelic, am constatat o prezenţă activă a pictorului Ion Theodorescu-Sion (1882-1939) în existenţa acestei instituţii de învăţămînt, avînd atribuţiuni de inspector al Ministerului Artelor, în direcţiunea Artelor conduse de Ion Minulescu. Relaţiile acestui artist şi funcţionar cu mediul artistic de la Chişinău sunt descrise destul de amănunţit în memoriile Olgăi Plămădeală, rămase în dactilo-manuscris, redactate, se pare, prin 1959-1960. Olga Plămădeală s-a căsătorit cu sculptorul Alexandru Plămădeală în 19 sept. 1923, şi de atunci aceasta a devenit martora vieţii artistice de la Chişinău, material pe care l-a consemnat şi topit în parte în monografia dedicată soţului său, în 1965. Dar mare parte din acest document al epocii a rămas nepublicat, şi se află în Fondul Alexandru Plămădeală (F-2114, unitatea de păstrare nr. 119).

Pînă să vină un cercetător care se va ocupa de editarea întregului material, care este cu adevărat pasionant, găsesc cu cale să extrag din acesta acele pasaje care se referă la Ion Theodorescu-Sion, căci ele fac dovada catacterului ferm şi simţului civic al acestuia. Mai mult, Sion a exercitat o influenţă determinantă asupra forului tutelar de la Bucureşti, care de cîteva ori a încercat să închidă şcoala de artă din Chişinău, unde Alexandru Plămădeală era director încă de la înfiinţare. Se invocau periodic diverse motive, pentru lichidarea instituţiei, fie din raţiuni financiare, fie din pricini ideologice. Elucidarea acestor lucruri impune o cercetare mai amănunţită. Menţionez că Olga Plămădeală şi-a redactat memoriile în limba rusă. Traducerea îmi aparţine.

 Fragmente:

"Theodorescu-Sion...a scris un referat pentru Ministerul Artelor, în care lăuda activitatea şcolii de artă din Chişinău, şi a propus Academiei de artă din Bucureşti să-i urmeze modelul. Acest fapt a trezit acolo o furtună de ură şi  indignare, dar cu toate astea, în Academie s-a înfiripat serios gîndul că oarece restructurări trebuie totuşi făcute" (p.103).

 

"Într-o seară, la un dineu, Sion a început să-i facă lui Plămădeală nenumărate reproşuri legate de faptul că şcoala pe care o conduce nu e corect plasată, pe principiile politice dorite de autorităţi. "Şcoala ta e numită la Minister drept un "cuib al ruşilor -- spunea Sion. Cînd cer subsidii pentru Şcoala din Chişinău, mi se spune că ea lucrează pentru interesele Uniunii Sovietice. În fiecare an am de înfruntat la minister adevărate bătălii, pentru a obţine banii necesari existenţei acestei şcoli". (p.104).  

 

"A. P.  ştia foarte bine că majoritatea studenţilor şcolii urăsc administraţia românească, şi nici nu se sinchisesc delor de asta. Studiile de bază le primesc exclusiv în gimnazii private ruseşti. Un grup numeros de studenţi reuşea să procure şi să citească ziarul "Plugarul Roş"*, interzis pe teritoriul Basarabiei, care se edita în Republica Sovietică Autonomă Moldovenească. În fruntea acestui grup se afla elevul preferat al lui A.P., sculptorul L(aurenţiu) Juk, care deşi a absolvit demult şcoala, trăia în atelierul oferit de maestrul său. Anume de la el afla A.P. numeroase noutăţi culturale şi social-politice din URSS (...) Într-o zi nişte indivizi îl căutau pe acest Juk, şi au ajuns să-l întrebe despre acesta şi pe Plămădeală. Negăsindu-l pe nicăieiri, aceştia au prezentat un ordin de percheziţie, erau de la Siguranţa Statului. "Juk al dumneavoastră a evadat în URSS", au adăogat agenţii. De atunci nu s-a mai ştiut nimic despre el. "Parcă l-a luat apa" -- zicea cu tristeţe Plămădeală" (pp. 105-106).

 

"Sion nu dorea să se despartă de Plămădeală nici vara. În acel an (1929 - n. mea) ministerul a organizat o practică de vară pentru cei mai buni elevi ai şcolilor de artă din întreaga Românie, la Curtea de Argeş. Sion a insistat ca tutore al delegaţiei de la Chişinău să fie numit A.P. A promis că dacă acest lucru se va întâmpla, el însuşi va veni la Curtea de Argeş. A doua zi după sosirea grupului de la Chişinău (printre care erau: Elisabeth Ivanovsky, Elena Evreinova, Dahnovici, Claudia Cobizeva, Radova, Leaşenko ş.a.) au venit şi reprezentanţii de la Bucureşti şi Transilvania. Sion s-a cazat într-o casă parohială cu cerdac, unde şi-a adus o sumedenie de valize şi bagaje. Intenţiona să-şi amenajeze acolo "un cuibuşor confortabil". Chiar şi tavanul l-a pavoazat cu un imens şal colorat. Ne-a chemat pentru a ne servi o cafea neagră, scotînd pentru asta lampa de spirt. A bătut un vînt fin şi draperiile întinse prin cameră s-au atins de flacără. Sion a încremenit, iar A.P. a smuls draperia şi a călcat-o în picioare, stingînd focul, care risca să se extindă. Apoi a turnat apă peste, din ulciorul pentru toaletă. "Cuibul confortabil" s-a afumat niţel şi s-a umezit. Ne-am amuzat cu toţii, iar ca să-şi ridice moralul Sion a propus să mergem în vizită la pictorul Norocea. El susţinea că Norocea este cea mai notabilă personalitate din oraş, şi devine absolut obligatoriu să o cunoaştem. Norocea se ocupa exclusiv de pictura bisericească, era în relaţii minunate cu clerul, şi cîştiga bani frumoşi. Soţia sa era foarte frumoasă şi feminină, dar dialogul cu ea era deosebit de plictisitor, căci se interesa doar de gospodărie, iar restul lumii nici nu exista pentru dînsa" (p.107). 

 

"Sion a cumpărat o fotă veche ţărănească şi a dăruit-o uneia dintre studente, Elena Evreinova. Am remarcat de mai multă vreme că Sion acordă o atenţie sporită acestei Evreinova. A.P. considera că această curte a lui Sion pentru o studentă este deplasată în acest context, punîndu-l pe conducătorul grupului într-o poziţie jenantă. Sion era de acord cu acest punct de vedere, şi încerca să ne convingă că doreşte să o ia de soţie pe Elena, doar că nu ştie care e atitudinea ei faţă de aseastă intenţie. Comportamentul ei era inegal, uneori era foarte rece, alterori manifesta afecţiune. "Mă duce de nas -- se plîngea Sion - , această aristocrată înfumurată nu-mi poate ierta provenienţa ţărănească". Au luat o decizie "înţeleaptă": au chemat la Curtea de Argeş pe fratele Elenei, pe Vladimir Alexandrovici, iar Sion a plecat subit la Bucureşti" (p.110).

 

"Foarte curînd a revenit la Chişinău şi Theodorescu-Sion, zilnic făcea vizite familiei Evreinov. Mama Elenei, Maria Gheorghievna, şi-a crescut copii în stabilimente private la Viena; Elena Evreinova a primit o edicaţie aleasă la Notre Dame de Sion. În Europa Occidentală clerul catolic a creat o reţea densă de astfel de şcoli private, în care primeau instrucţie copiii de aristocraţi şi ai marii burghezii. Plecau de acolo nişte catolici fervenţi, demni de părinţii lor duhovniceşti. Existau astfel de şcoli şi în România -- la Iaşi şi Bucureşti.

Elena Alexandrovna se întorsese de la Viena la Chişinău cu convingerea fermă de a primi catolicismul. Dar a intervenit unchiul său, Nikolai Evreinov, care i-a "scos această prostie din cap".

Familia Evreinov era deosebit de înfumurată, se mîndrea cu vechimea familiei lor, mai ales pentru faptul că din acest neam au ieşit guvernatori şi vice-guvernatori. În această familie venea des Theodorescu-Sion, fiind îndrăgostit de o tînără înaltă, subţirică, foarte rafinată şi glacială, Liolea Evreinova (colocvial de la Elena - n.mea). La începuturi, pictorul cu "provenienţă ţărănească",  era primit cu multă răceală. Dar Sion a reuşit să-i convingă pe toţi că el este un pictor faimos, este inspector la minister, şi poate pretinde respectul tuturor. Atunci cînd a cerut mîna Elenei Alexandrovna, propunerea lui a fost acceptată. Sion a venit la noi radiind de bună dispoziţie şi încîntat. După cum îi era felul, vorbea vulcanic despre cît era de fericit.   

În ziua următoare a şi plecat spre Bucureşti, spre a pregăti locuinţa pentru noua stăpînă.

Nunta lui Sion s-a pus la cale cu destulă modestie, dar la insistenţele familiei Evreinov, trebuiau respectate vechile cutume.  Cununia s-a făcut într-o capelă domestică, în absenţa oricăror persoane străine. Alături de Sion aştepta A. Plămădeală, eu - eram însoţită de N.V. Ţîganco (a fost profesor de istoria artelor între 1919-1926 la Şcoala de artă din Chişinău - n.mea). Elena a fost adusă la capelă de unchiul său, Nikolai Evreinov. De sub voalul imaculat mireasa părea o minunată divă, ca de ghiaţă. La rugămintea prealabilă a lui Sion, preotul a scurtat slujba cununiei la maximum. După o masă ţinută în casa generalesei Evreinova, Sion şi-a dus tînăra soţie la Bucureşti. În sfîrşit am respirat uşuraţi". (pp. 114-115).   

 

DSC05899.JPG

Foto:

Datată: 21 iunie 1929, de la stînga la dreapta: Ion Theodorescu-Sion, Alexandru Plămădeală, August Baillayre, Theodor Kiriacoff-Suruceanu, Şneer Kogan, Chişinău (imagine de arhivă).  

 

1938, Alexandru Plămădeală şi Olga Plămădeală (imagine de arhivă). 

* ziar care era editat la Balta, începînd cu 1 iulie 1924. Publicaţia funcţiona ca un organ de presă al "moldovenismului", deci cei care o editau erau pe o poziţie ideologică şi politică opusă puterii de la Bucureşti.  

Partager cet article

Repost0
3 novembre 2010 3 03 /11 /novembre /2010 13:11

De cîteva zile aştept să văd cum este, atunci cînd e deschisă.

 

Adică, Dugheana de cafea din strada Actor Grigore Manolescu nr. 16, pe lângã Piata Ion Mihalache. Am trecut într'o seară cu bicicleta, era întuneric deja, iar aspectul prăvăliei nu era prea îmbietor...deh, cultura supermarketului & bouticurilor ne'a pervertit în bună măsură percepţia asupra lucrurilor nearătoase, simple şi umile.

DSCN3672.JPG

Ei bine, m'am apropiat astăzi de geam, şi mi s'a deschis binevoitor. În cutia de metal era un bătrânel cu faţa rotundă, cu chip luminos, blajin, iar o doamnă lângă el -- citea ziarul. Am cerut 200 de grame de cafea;

 

"E măcinată pentru ibric?", am întrebat. "Doar pentru ibric o măcinăm", mi s'a răspuns -- "şi e de cea mai bună calitate!".

"Am 83 de ani, şi nu mai am timp să nu fiu cel mai bun", a adăogat bătrânelul cu tot firescul de pe lume.

Apoi a spus că toată viaţa numai asta l'a preocupat: cafeaua. Ştie să confecţioneze rîşniţe, ibrice şi alte accesorii necesare pentru a face o cafea să fie unică, aromată şi inegalabil savuroasă. Întregul echipament pe care-l vezi în dugheana sa e făcut de Haig Keşkerian, căci ăsta e numele celui care perpetuează discret şi mîndru tradiţia cafelei armeneşti. El vinde şi cacao, pe care o rîşneşte tot acolo. La despărţire mi-a mai spus încă o dată: "eu sunt cel mai bun, de aceea o să reveniţi, italienii nu o fac la fel de bine ca mine...eu cumpăr boabele din Columbia, iar secretul e în felul în care o rîşneşti!"

 

După ce am ajuns acasă, şi am savurat o cănuţă pitică de cafea, evident fără zahăr, m-am convins pe deplin de cele spuse de Keşkerian. Inegalabilă! 

Să tot stea la coadă cafenelele cu ştaif şi scumpe la pretenţii...ele vînd doar păreri şi fiţe, nu cafea bună şi tare. 

DSCN3674-copie-1.JPG Toate scrise pînă aici nu sunt reclamă sau praf în ochi, cum îi stă bine societăţii de consum, ci admiraţie pură!

Partager cet article

Repost0
31 mai 2010 1 31 /05 /mai /2010 10:26

Am văzut-o, ascultat-o și fotografiat-o sîmbătă seara, la cinema Studio.

 

Venirea minunatei artiste franceze a fost pilejuită de deschiderea unei expoziţii de fotografie, intitulate Femeia cu portrete, semnate de cei mai faimoşi fotografi ai secolului XX. Poate că e una din cele mai fotografiate actriţe din istoria cinema-ului...În paralel cu acest eveniment s-a organizat şi o mini-retrospectivă a filmelor în care a jucat actriţa, de la rolul de tinereţe din La dentellière (1977) pînă la cel mai recent, din filmul White Material (2009). Se întind între aceste date decenii de muncă în film şi teatru. Dar atunci cînd o vezi pe viu, nu-ţi vine să crezi că e aceeaşi persoană din majoritatea rolurilor sale, roluri în care întruchipează suferinţa, durerea, sfîşierea, demenţa, inconştienţa, agorafobia, sexualitatea dezlănţuită, frustrarea, misterul feminin absolut...Este mai mult decît o actriţă: e un întreg univers uman, developat în faţete nenumărate!

Revin după ce văd şi expoziţia.  

DSC05954DSC05956DSC05955DSC05957DSC05953 

Partager cet article

Repost0
13 avril 2010 2 13 /04 /avril /2010 06:47

Sf.SisenieÎn practica mea de istoric de artă tardo-medievală este prima întâlnire cu reprezentarea Sfântului Sisinie

(epigraphe-ul spune, românizat:

СТ.СИСЕНÏЕ); cea din imagine este de la biserica minunată din Șoseaua Fundeni, Fundenii-Doamnei (cu hramul Sfîntului Efthimie).

Prin poziționarea medalionului în friza de la baza turlei de de-asupra naosului, erau toate premizele de a nu fi observat, căci în zona aceasta se zugrăvesc de regulă Sfinții Părinți, Învățătorii bisericii, mari Dascăli și Taumaturgi. Urcat pe schelă -- fiind monumentul în restaurare de ceva timp -- am avut ocazia să analizez îndeaproape calitățile picturii, datorate atelierului lui Pârvu Mutu. Deși stîngace în cele mai multe cazuri, pictura de la acest monument este un strălucit exemplu de derută al perioadei de disoluție a unei mari tradiții, cea a picturii din epoca brâncovenească.

 

Hagiografia răsăriteană consemnează cîțiva mărturisitori ai lui Hristos cu numele de Sisinie, printre ei, ierarhi, tămăduitori și anahoreți, deci nu e un nume chiar necunoscut, precum credeam. Există bunăoară în tradiția balcanică apocrifă (ajunsă din Cabala evreiască pînă la scrierile bogomilice) o legendă care ne vorbește despre un Sf. Sisinie, tămăduitor de febră și friguri ("трясавицa", la bulgari și ruși). În rezumat ea vestește astfel: Sf. Sisinie își făcea rugăciunile pe malul mării sau a unui lac, și deodată îi apar în față, din apa învolburată și înegrită, douăsprezece muieri urîte și păroase (evr. lîlîth) -- fiicele lui Irod, care ieșeau să chinuie și să muncească oamenii. Sfântul văzîndu-le s-a rugat fierbinte la Dumnezeu, spre a izbăvi pe oameni de această pacoste colorată (se spune că aceste femei aveau pielea de diferite culori!). Din cer a fost trimis Arganghelul Sihail, care a și început confruntarea cu forțele răului, reprezentat aici de  acel pîlc de femei, întruchipînd fiecare cele douăsprezece feluri de friguri, porți deschise către boli și suferințe mai adînci. Pe baza acestei legende s-a cristalizat și iconografia, cele mai vechi exemple fiind de secol XIV. În specimenele de mai jos avem 2 icoane rusești de secol XVII, fiecare dintre acestea arată prezența Sf. Sisinie (stînga, în icoana pe lemn, și cel din dreapta, în icoana-engolpion).  Curios lucru de consemnat este că scena din icoana-engolpion amintește frapant de clar iconografia Bunei-Vestiri, accentuîndu-se astfel importanța aflării față către față a lui Dumnezeu cu faptele Sale.  

Sf.Sisinie si Arhanghelul Sihail. sec.XVII.Rusia

Sf.Sisinie, 305

 

 

Un alt Sisinie a fost Episcopul Cizicului, care a participat la Conciliul I Ecumenic, condamnînd vitejește pe ereticul Arie, a fost chinuit și aruncat în închisoare, de unde s-a și mutat la Domnul (23 noiembrie); unul din cei patruzeci de mucenici din Sevastia se numea tot Sisinie (9 martie).  Apoi, un mucenic-diacon cu acest nume a fost torturat pe vremea lui Dioclițian, pe la anul 305, săvîrșit de sabie (7 iunie). 

 

 

 

 

Rămâne întrebarea: care dintre toți acești slăviți mărturisitori și slujitori ai lui Hristos este reprezentat atît de discret la Fundenii-Doamnei? Îmi îngădui să cred, dată fiind poziționarea sa în economia structurii iconografice de la această biserică, că poate fi vorba despre Episcopul Cizicului, prin alăturarea cu alți ierarhi. Dar mai trebuie analizat dacă veșmintele sale sunt de ierarh sau de diacon, totuși. Investigația rămîne deschisă... 

Partager cet article

Repost0
29 janvier 2010 5 29 /01 /janvier /2010 11:41

Anii vieții: 1 Ianuarie, 1919 – 27 Ianuarie, 2010. Avea 91 de ani. A publicat în 1951 romanul De veghe în lanul de secară, scriere care i-a adus notorietatea universală. Recluziunea și schimnicia pe care și le-a asumat autorul au devenit proverbiale, tocmai de aceea se credea că J.D.Salinger nu mai e demult printre noi. Ultima sa lucrare literară a apărut în anul 1963.
În 1964 a apărut prima versiune în limba română, în traducerea foarte fină a Catincăi Ralea și a lui Lucian Bratu. Prefața este semnată de Silvian Iosifescu.

DSCN1522Coperta primei ediții românești
catcherCoperta ediției-princeps, apărută la editura Little, Brown & Company, Boston.
coperta1-1-.jpgCoperta ediției din anul 2005. Traducere de Cristian Ionescu
Deambulările lui Holden Caulfield prin NY le putem reconstitui consultînd harta.

Partager cet article

Repost0
11 décembre 2009 5 11 /12 /décembre /2009 09:28

Ghereta transport public
Unii se pot lăuda cu altfel de vestigii, chişinăuienii au aceste imagini de mobilier urban, aflate in situ imediat după al II-lea război mondial. Era o gheretă a transportului public, un dispecerat de la statia terminus. Nu-mi pot da seama care anume, dar privindu-o atent nu prim-planul mi-a atras atenţia, ci mai ales personajul feminin cu sarsanale în mînă, şi un cos la subsuoară privind curioasă spre cel care fotografiază, e cel mai activ punctum al compoziţiei. Nu pozează precum funcţionarii de la transporturi, dar rămîne în istorie prin expresia corpului său, căci fotografiatul era încă o ciudăţenie...un act ieşit din obişnuinţa cotidianului. Şi asta la mai bine de secol de la inventarea tehnicii dagherotipe! Citeam undeva că marile puteri vor rămîne în posteritate tocmai prin numărul mare de material filmat & fotografiat, în detrimentul celor care nu au nici putere nici imagine. E valabil şi în cazul unui oraş precum este Chişinăul, care conservă un număr infinit de mic de vestigii iconografice, mai ales că înfăţişarea lui s'a schimbat dramatic în secolului XX, metamorfoze provocate pe de o parte de distrugerile masive din perioada celui de-al II război european, iar pe de alta, de neputinţele, incompetenţele, nesăbuinţele şi rău-voinţele ultimelor două decenii. Acestea din urmă, au profitat tocmai de acest vid informaţional, ştiindu-se limpede faptul că nu poţi demonstra nicio crimă, fără a produce dovezi şi a aduce mărturii irefutabile. Or, dacă acestea lipsesc -- orice e cu putinţă... 
Îmi place enorm această secvenţă fotografică nu pentru ce arată, ci în mod esenţial, prin ce nu şi-a propus să îmbălsămeze, ce nu şi-a asumat fotograful: timpul, prin ceasul cocoţat în stîlpul de electricitate, şi aspectul omului de rînd, simplu, venit de la sat. Orăşeanca e întoarsă cu spatele la cameră, are pantofi albi şi ţine o poşetă, avînd capul descoperit. Tocmai convieţuirile acestea fac sensul fotografiei. O încarcă de fabulă, tîlcuri, posibile interpretări. Timpul şi civilizaţia pot trece neatins pe lîngă om, dacă astea nu au treabă cu sufletul său. Sufletul e mereu în altă parte. Iar fotografia încă nu a învăţat să-l prindă. Alb/negru sau color -- tot îi scapă... fotografia e doar  o "oglindă a memoriei" (Rosalind Krauss).      

Partager cet article

Repost0