Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

28 septembre 2012 5 28 /09 /septembre /2012 11:08

Trebuie să recunosc că sunt foarte satisfăcut de faptul că în acea zi de aprilie, cînd am văzut această piesă, am recunoscut în ea o pictură semnată de Nikolai Bogdanov-Belsky (1868-1945), un artist care a fost discipolul lui Ilya Repin, care trăit o viaţă relativ lungă, şi a lăsat o operă vastă! Nu mi-am imaginat atunci că o piesă de acelaşi autor, dar de dimensiuni considerabil mai mari, va fi tot în acest an cea mai apreciată financiar de pe piaţa locală - aparţinînd unui artist străin. MG 8023Piesa aceasta este minusculă (12/9 cm.) şi a plecat la fericitul posesor pentru suma de 1200 de euro*. În licitaţia ALIS din 25 septembrie piesa intitulată Copiii mujicilor în casa boierului (105, 5 / 137 cm.) a fost adjudecată pentru astronomica sumă (pentru piaţa de artă românească!) de 124.047 euro. Pare să fie cea mai consistentă tranzacţie de pe piaţa românească cu o piesă care nu aparţine unui artist român. Căci, se ştie, în ultimii ani s-a încetăţenit tendinţa de a cumpăra aproape exclusiv artă autohtonă. Dar, pentru cei neinformaţi sufucuent de bine cu mersul de pe pieţele intenaţionale aş transmite următorul mesaj. Deşi Bogdanov-Belsky este un artist mult mai puţin important pentru arta rusă, dacă e să-l comparăm cu importanţa lui Grigorescu pentru cea românească, cota celui dintîi este simţitor mai mare în lume decît cea a artistului nostru - care e lider pe piaţa locală. În 2011 la licitaţiile din Europa au fost cîteva piese ale lui Bogdanov care au depăşit cota maximă de tranzacţionare a lui Grigorescu, care deţine cîteva poziţii simultan în topul 10 al artei româneşti. Cea MAI valoroasă dintre acestea s-a adjudecat pentru suma de 542,906 dolari, la casa de licitaţie Macdougall Arts Ltd. , London. Se pare că această casă îl are pe N. Bogdanov-Belsky printre favoriţii săi, chiar dacă arta rusă constituie obiectul ei de activitate. Nu intru în detalii, explicaţii sunt suficiente. Ce doresc să spun aici este faptul că această tranzacţie este o primă cu adevărat deschidere a pieţei de artă locale, căci piesa aceasta a fost cumpărată ca o investiţie, pentru potenţialul comercial al artei lui Bogdanov-Belsky - deloc pentru frumuseţea sau calităţile estetice ale acestei picturi. Dealtfel, nici titlul ales de specialiştii de la Alis nu este de natură să te atragă. Căci acesta denotă o destul de vagă cunoaştere a ideologiei artistului...care era un păşunist şi autohtonist convins. Dealtfel şi acurateţea cu care a fost redactat numele său de familie lasă de dorit, era suficient să se vadă cum îl ortografia artistul însuşi pe acele tablouri pe care le-a pictat în străinătate, ca să nu i se "îndulcească" excesiv acesta. El semna aşa: N. Bogdanoff-Belsky, atunci cînd nu folosea alfabetul chirilicSEMNATURA BELSKYDupă Revoluţia bolşevică artistul şi-a modificat puţin ortografierea semnăturii, în scrisul rusesc, pentru că anumite litere au trebuit să dispară din spaţiul public. Tocmai de aceea a decis să se mute la Riga, după 1921, cînd a înţeles că Rusia arhaică, poetică şi profund ţărănească pe care o picta a început să dispară din cauza industrializării, modernizării forţate şi a instalării unui regim care a decis să aneantizeze trecutul acestei imense ţări...I s-a răpit un vis, iar artistul s-a dus să-l picteze pe alte meleaguri, mai nordice.

bogdanov-belsky_copiii1.jpg

Acesta este imaginea vedetei internaţionale din această toamnă, aşa cum apare reprodusă în catalogul Alis, nr. 537 /25 septembrie. Sunt aproape sigur că piesa discutată va reapărea în curînd la o mare licitaţie, şi se va adjudeca la un preţ superior celui plătit la Bucureşti! O bună lecţie pentru piaţa locală de artă. 

 

* preţul este indicat aşa cum apare pe web. artprice.com, şi poate fi convertit în orice monedă de largă circulaţie. Pe site-ul Artmark valoarea adjudecării este de 1200 euro. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
21 septembre 2012 5 21 /09 /septembre /2012 15:51

Acesta este titlul unei cărți scrise de italienista Elena Kostiukovici, apărută pentru prima oară la Moscova, în 2006, și editată simultan în Italia, la Frassinelli, cu titlul De ce italienilor le place să vorbească despre mîncare. După, au apărut versiuni ale aceleiași cărți în: SUA (FARRAR, STRAUS & GIROUX), Marea Britanie (DUCKWORTH), Аustralia (PAN MACMILLAN - PICADOR), Estonia (TANAPAEV), China (WEALTH PRESS), Coreea (RANDOM HOUSE), Polonia (ALBATROS), Serbia (PAIDEIA), Spania (TUSQUETS); aceste referințe reclamă o carte de maximă importantă - o amplă istorie a gustului și gastronomiei italienești!

Excursul ei acoperă toate provinciile Italiei, din nord pînă în sud. 

Încerc în cele ce urmează traducerea capitolului despre bucătăria din Sicilia, pentru că este ținta spre care ne vom îndrepta în curînd...iar cînd te duci acolo trebuie mai întîi de toate să mănînci bine, pentru a nu uita niciodată varietatea, aromele și savoarea locale.

SICILIA

Sicilia este considerată patria gastronomiei încă din epoca antică. Atenienii foloseau îndrumare gastronomice siciliene. Platon, în Gorgias (Γοργίας), amintește prin cuvintele lui Socrate despre un oarecare Mitek, ”care a scris un tratat despre bucătăria siciliană”.

Sicilia - este o insulă a contrastelor, luxului și a sărăciei, a intersectării civilizațiilor. Aici toate sunt în exces: lumina soarelui, care nu se poate suporta fără ochelari închiși la culoare, albastrul cerului și al mării, verdeața plantațiilor, aromele, mirosurile. Aici viața cotidiană este atît de intensă, încît nu reușești nici să o înțelegi, nici să o suprinzi în timp real - ci doar la distanță, și din memorie. Sicilia este impregnată de trecut.  Acesta este infiltrat în carnea încinsă a imediatului. Vedem cum în Agrigento, în cîmpia templelor un păstor își gonește oile printre rămășițele unei necropole paleocreștine. Mieii se prăvălesc în mormintele podidite de vegetație, iar ciobanul îi scoate de acolo cu ajutorul toiagului păstoresc, înjurîndu-i din inimă. Toagul acesta este exact ca cele pe care le vedem în toate frescele și mozaicurile, în mîinile episcopilor. Doar se spune că episcopii sunt ”păstorii” creștinismului. Cerul este albastru pînă la verde, iar fundalul scenei îl constituie coloanele eline.

Mîncarea delicioasă se furișează în viața de zi cu zi, dar și în literatură. Să ne amintim de Ghepardul lui Lampedusa, de romanele lui Andrea Camilleri. Metaforele legate de mîncare sunt peste tot și alături, îmbogățind tradiția religioasă locală - neliniștită și tumultuoasă pînă la păgînism. Helloween-ul, în speță, nu a fost inventat de americani: cu o mie de ani înaintea descoperii Americii, Ziua Tututor Sfinților (ajunul zilei tuturor morților), 1 noiembrie, era prăznuită în Sicilia prin zburdălnicii macabre și prin îngurgitarea ”oaselor moarte” din biscuit, parțipan și zahăr. Pentru praznicul Sfîntului Martin (11 noiembrie) se coceau și se coc pînă astăzi pateuri cu brînză (muffolette). Pentru ziua Neprihănitei concepții a Maicii Domnului (8 decembrie) - niște clătite speciale (sfinci). În 13 decembrie, de ziua Sfintei Lucia, din vitrinele cu dulciuri privesc spre cumpărător ochii scoși ai muceniței: din aluat de zahăr și coajă de dovleac. Sunt celebre buccellati de Crăciun - covrigi mari cu smochine, migdale, nuci, fistic și ciocolată rasă, dar și mustazzoli - niște ciubuce umplute cu dulceață de finic. Cucciddati - biscuiții în formă de soare, și aceștea sunt bucuria Crăciunului. Deși se găsesc în toată Italia, cannoli au fost inventate în Sicilia: reprezintă niște ciubuce cu o cremă de brînză proaspătă, cu miez de semințe de dovleac; acestea trebuie preparate și consumare doar în perioada lăsatului de sec (a carnavalului). La sărbătoarea Sfîntului Iosif (19 martie) sunt expuse în biserici diverse compoziții din produse de panificație: La Spera (acestă pîine simbolizează trupului lui Hristos), Il Cuore (simbolul Născătoarei de Dumnezeu, cu inițialele ei), La Croce (simbolul pătimirii). Întreaga compoziție capătă forma unui iconostas și include, pe lîngă elementele amintite, cîrja patriarhală încunnată cu un nufăr (simbolul purității). Pîinile Mariei cu trandafiri și o sumedenie de dulciuri cu marțipan, ciocolată și zahăr.

Pe vremea cînd la Mediterana oamenii străvechi o cinsteau pe Zeița-mamă, în Sicilia se coceau în memoria ei turte ritualice. Apoi coastele insulei au fost colonizate de greci. Cultele feminine au cedat locul celor dionisiace, iar în viața de zi cu zi au intrat cu drepturi egale vinul, pîinea din făină de grîu, cașcavalurile. Romanii, care au cucerit Sicilia creșteau aici gîște, și i-au învățat pe localnici să pregătească mîncăruri din ele, inclusiv festive. Se știe, gîștele erau prețuite de romani în mai multe sensuri, în special după acel episod în care aceste păsări au salvat Roma.  

După vechii romani stăpîni peste Sicilia au devenit bizantinii, care au răspîndit obiceiul culinar de a prepara mîncăruri complicate, dulci-acrișoare. Arabii (din veacul al IX-lea pînă în al XI-lea veac) sunt responsabili pentru adevărata revoluție gastronomică din insulă. Cu venirea lor în casele localnicilor au nimerit șofranul, citricele, caisele, zahărul, nucșoara, stafidele, orezul, bostanul, piperul negru, ghimbirul, iasomia, cicoarea - stîlpii de bază ai cultului gastronomic actual.

Veneticii din nord - normanzii și șvabii - au elaborat împreună cu bucătarii sicilieni rețete geniale de preparare a cărnii. Spaniolii au îmbogățit buătăria locală cu pasiunea pentru culorile stridente, pentru marea picturalitate a mîncărurilor, cu tot ce au putut aduce ei din Lumea Nouă în cea Veche. Ei au adus în insulă cacao, porumbul, curcanii și roșiile. Pe alocuri se mai întîlnesc și reminiscențe ale tradiției culinare care asigura masa casei de Bourbon, care a domnit în Sicilia în secolele XVIII-XIX. Francezii au dăruit sicilienilor pasiunea folosirii cepii în mîncare. Tot aceștia au introdus bogatul gătit pentru restaurant, fără a se intersecta cu obișnuința sicilienilor de a mînca pe stradă de pe tarabe. Pînă astăzi restaurantele în Sicilia sunt parcă parisiene, sunt somptuoase, preferă să-și conceapă meniurile după principiile culinăriei experimentale, departe de taverna simplă, specific italiană.

Un restaurant elitist este înconjurat pe o stradă siciliană de un puhoi de dughene și de tarabe ambulante, dispuse spre bucuria gloatei. Gloata rumegă fără oprire. Hrana sradală are o particularitate minunată: în comparație cu cea din restaurante este mai accesibilă ca preț, ca timp, și e disponibilă la orice oră de zi sau noapte. Pe cheiul din Palermo sunt numeroși vînzătorii de caracatițe fierte (polipare), în alte orașe abundă de vînzători de sandviciuri (panellari). Peste tot sunt grătarele (friggitorie). La Messina sunt populare focaccerie. În Catania la fiecare colț de stradă se vînd lipii cu cașcaval, pește, ceapă și roșii (schiacciate). Aceasta este varianta siciliană, iar specific Cataniei - cu măsline negre, cașcaval ”Tuma” și salată. În Siracuza și Raguza aceste lipii dospite se numesc scacce. Acolo acestea pot fi și dulci, dar în acest caz umplutura va fi cu brînză și cremă de cafea.  

În piețele Piscaria și Fera 'o Luni poți vedea culori despre care nu te poți abține să întrebi: cum de e capabilă natura să dea naștere unor astfel de cromatici...Unde cazi realmente pe gînduri: nu datorită lavei de pe Etna, care conține minerale deosebite, capătă legumele din piață o așa coloratură?..Ei bine, din aceste piețe, fără a zăbovi prea îndelung, poți procura chifteluțe din pește, sardine cu ceapă, miez de pîine și pătrunjel, cu cașcaval ”Caciocavallo”, trecute prin făină și prăjit în ulei încins (sarde a beccafico). În portul din Catania dugheana ”Frigitoria Stella” se arată demodată, cu o gresie albă sărăcăcioasă. Tot ce se vinde acolo se mănîncă fără tacîmuri, doar cu mîna - clătite crocante cu brînză proaspătă (sfinci), pîinici cu lapte, cu ciocolată și cremă (iris). Acolo se vînd și arancini (bulete de orez). În port se frig intestine de vițel (caldume, iar în dialect se numește quadume), se mai vinde piftie de porc cu lămîie (zuzo).

Palermo, ca și Catania - paradisul mîncatului pe stradă. Tradițiile culinare arăbești sunt vii și astăzi. În piață și pe străzile din Palermo se prăjesc în ulei încins turte numite cuciri. De dimineață, pentru micul dejun, se poate cumpăra sfincione, este o pizza picantă, unsă cu anșoa, ceapă, măsline negre și cașcaval. Stiggiole se vinde ceva mai tîrziu, mai aproape de a doua jumătate a zilei: intestine întinse pe bețișoare, fripte pe cărbuni. Pe aceleași tarabe se propun chifteluțe din zgărciuri tocate și organe, stropite cu lămîie, învelite într-o hîrtie uleioasă (frittole). Pîine cu splină - o specialitate de Palermo, pe care o poțo mînca oricînd, la orice oră. O îmbucătură se numește ”neprihănită” (schietta), dacă aceasta a fost dreasă doar cu lămîie, și ”măritată” (maritata), dacă s-a presărat de-asupra cașcaval.  

Minunate sunt benedittini prăjite - niște bastonașe din orez cu miere și zahăr. Cum ne putem da seama și din denumire această inovație o datorăm monahilor-benedictini, din multele lor rețete, care au devenit parte din viața tuturor mirenilor sicilieni. Tema este generoasă, și ne vom apleca asupra ei fără întîrziere...Gloata îngurgitează mîncarea direct pe stradă, din hîrtia pătată de grăsime, iar niște aleși locuitori ai Siciliei, pe fețe de masă imaculate, printre porțelanuri fără de preț, savurează o hrană sofisticată. Cît de mult se deosebește masa bogaților sicilieni de cea a alimentației democratice! Este bucătăria familiilor aristocrate, ale abațiilor și abaților. În Sicilia, cel de-al doilea copil, fie băiat sau fată, care era lipsit de moștenire conform legilor majoratului, își dedica viața cerului. Astfel, nicidecum nimeni nu-și refuza accesul la dulceața existenței. După cum ne mărturisește literatura, acestor progenituri viața le devenea și mai strălucitoare, lipsită de griji, garantîndu-le libertatea, timpul liber, și scutindu-le de durerile de cap pentru menținerea dospodăriei și a treburilor familiale.

În aceste condiții s-a elaborat bogata tradiție a bucătăriei abațiale și mănăstirești. Ce putea întrece luxul mănăstirilor benedictine siciliene? Ce locuitori pe lume puteau fi mai bogați?Abația Sfîntului Nicolae din Catania era cea mai impunătoare dintre toate mănăstirile de pe fața pămîntului, după Montserratul spaniol.

Monahii-benedictini au dus la desăvîrșire pudingul din paste făinoase, garnisit cu carne de vită, șuncă, ficăței de găină, legume și ouă - în duhul unei rafinate mese romane din vechime. Astfel apare mîncare asta descrisă în Ghepardul lui Tomasi di Lampedusa. Monahii au pus în aplicare pentru prima oară și buletele de orez, care sunt faimoase aici și și astăzi, dar și la Roma, ca o specilitate a ”gastronomiei papale”. Tot ei au preparat cei dintîi acele măsline prăjite în cocă și crutoane, la care adăogau o tocătură complexă, devenind o gustare celebră în mănăstirile din regiunea Marche, intrînd în enciclopediile culinare ca mîncare specifică din Ascoli (Àsculë).  Monahii au inventat și cannelloni, umplute cu carne tocată, peste care turnau un sos, după care, așezate într-o oală de lut, aceasta era acoperită de o turtă din aluat dospit, și pusă la cuptor.

De cît timp liber trebuia să dispui pentru astfel de rafinamente! Indubitabil, cel mai mult timp liber îl aveau bucătarii-şef din mănăstiri. Experimentalismul culinar era considerat în cazul lor ca o cale spre mîntuire. Anume aceştia, temătorii de Dumnezeu bucătari, au adus pe lume minunile siciliene, printre care şi pasca numită cassata, cu fructe confiate şi coajă de citrice, cu mouss de lapte şi vanilie.

Cassata s-a născut la Palermo. A fost gîndită în cel de-al XI-lea secol, continuînd după aceea să fie perfecţionată, rafinată, pînă în al XIX-lea veac, cînd s-a adus la desăvîrşire. Istoria cassatei este paralelă cu cea a oraşului Palermo - unic în toate privinţele. Iar chestiunea a fost aşa: în 14 iunie a anului 827 arabii au ocupat Sicilia după ce s-au debarcat pe insulă la Mazara del Vallo, proclamînd Palermo - devenit reşedinţa emirului - un port liber, unde garnizoanele se puteau odihni cînd reveneau din expediţiile militare, şi unde era valabil un moratoriu în privinţa Coranului. Aici soldaţilor le era îngăduit aproape orice tip de plăcere lumească, era un fel de rai islamic. La Palermo, în comparaţie cu alte locuri, erau accesibile băuturile spirtoase; pentru distilarea acestora tot de arabi au fost aduse aici utilajele necesare - alambicco. Prin Palermo roiau vînzătorii de caramele, trecătorii erau ispitiţi de dansurile din buric, executate de dansatoare aduse din Orient. La Palermo erau consumate mai multe citrice şi zaharicale - noutăţi aduse de arabi - decît în toate celelalte regiuni siciliene.

După 1060 cînd Palermo a nimerit în mîinile normanzilor, ciocnirea dintre cele două culturi, nordică şi arabă, a dat naştere unei uimitoare sinteze culinare, transformînd oraşul într-un cazan a interdependeţelor culturale. A apărut ca o victorie a creştinilor asupra arabilor acea mîncare pascală, icomensurabilă caloric - cassata, de la arăbescul quas-at, cazan. Atunci a apărut ideea, iar reţeta s-a elaborat, după cum susţine legenda, de către monahiile normande, conduse de nobila Eloisa Martorana.

Un blat de migdale, brînză proaspătă de oaie, glazură de zahăr cu diverse zorzoane - cannoli falice şi trandafiraşi din prescuri. Aceste cannoli au o istorie străveche, şi nu doar ca decoraţiune pentru tort. Cicero lăuda cannoli, în timp ce era consul în Sicilia: Tubus farinarius, dulcissimo edulio ex lacte factus, adică "un tub din făină, înobilat cu o umplutură lactică".

Cassata fusese creată ca o mîncare de brînză, pentru a fi mîncată de Paşte, doar că aspectul său avea un aspect cam necuvincios, saturat de un erotism sublimat, ceea ce nu era deloc surprinzător pentru creaţia unor zăvorîte.

Spaniolii secolului al XVI-lea au introdus în Sicilia ciocolata şi pîinea spaniolă - biscuitul. În cele din urmă, în secolul al XIX-lea a năvălit moda înfrumuseţării cu fructe glazurate într-un sirop dens - exact patruzeci de zile, cît se întinde Postul Mare. Aceste fructe au colorat suprafaţa cassatei - prin culorile cele mai stridente, care sclipesc pe fundalul imaculat de frişcă. Ulterior, notorietatea cassatei s-a răspîndit în lumea întreagă. Nimic suprinzător, dat fiind arealul nelimitat în care se află emigranţi italieni.

Aceiaşi maeştri cofetari şi cofetare din Sicilia au conscrat şi un alt deliciu - marţipanul, marzapane. Arta modelării figurilor dintr-un blat din zahăr şi migdale a fost introdus în insulă tot de arabi. Poate că acest gen de aluat era folosit şi-n alte părţi, doar că secretului locului avea un ingredient, care lega mai bine totul: eau de fleur d'orange (o tinctură infuzată din flori de portocal). Fără ea nimic nu e la fel şi nu iese bine. Iar portocalele înfloresc anume în Sicilia.

După ce fleur d'orange s-a infuzat suficient, se adaogă migdalele tocate în mojar, şi se amestecă bine, iar la foc mic de adaogă zahărul. Modelarea se face iute, căci blatul se întăreşte rapid şi se fărîmiţează. Monahiile de la abaţia Martirana, în buna tradiţie a "cofetăriei religioase", s-au apucat să modeleze figurine de îngeraşi şi inima străpunsă a Madonei, să le pavoazeze cu extracte de trandafiri, şofran şi fistic. Unele dintre sculpturile acestea au căpătat aspecte neaşteptate, frivole - să zicem, nişte sîni de fecioară, cu mici vişine în locul gurguielor. Asta probabil, este o inspiraţie venită din Catania vecină, care celebrează mucenicia Sfintei Agata (la Santa martire Agata di Catania).

Nu e doar celebra mănăstire Martorana în Sicilia. Arta figurinelor de parţipan a cucerit inimilor tuturor aventurierilor bucătari. Înălţimea maximă a fost atinsă în era barocului, lucru deloc straniu, dat fiind că marţipanul este o artă a minunatei ficţiuni, iar pe aceeaşi ficţiune s-a articulat şi estetica barocului. În toată Italia se pot cumpăra produse din marţipan pe care, practic, cu greu le deosebeşti de fructele naturale...În Sicilia se fac şi concursuri pentru cea mai reuşită păcăleală, cine reuşeşte cea mai credibilă sculptură din marţipan. Întrecerea are loc în Palermo, în 20 ianuarie, de ziua Sfîntului Sebastian. Cine va modela cel mai reuşit sfînt, străpuns de săgeţi? Sau cel mai apetisant gîscan bine rumenit?

Din cele mai vechi timpuri pămînturile arabile în Sicilia erau uriaşe latifundii, care aparţineau baronilor regali. Sistemul acesta a rămas să funcţioneze încă din vremea dominaţiei normande. Aceste mari parcele dădeau posibilitatea să se semene mari cantităţi de grîu. Nicăieri altundeva în Italia nu se poate cultiva grîu pe teritorii atît de extinse. Astfel, Sicilia şi-a cucerit o poziţie privelegiată în monopolul grîului, în condiţiile în care, în Peninsula Apenină, acesta nu se poate cultiva în cantităţile necesare.

Suprafaţa cultivabilă creştea în urma procesului de despădurire, de aceea un proprietar de pămînturi se îmbogăţea permanent.

Nicăieri în Europa, în nicio altă ţară, extracţia aristocratică nu era mai la mare preţuire ca în societatea siciliană. Baronii locali avea o autoritate care o depăşea pe cea "naşilor", de aceea e de meditat, pe cine populaţia insulei respectă mai mult - aristocraţia sau mafia...Procurorul (Procuratore generale) Roberto Scarpinato (din serviciul special de luptă împotriva mafiei, din Palermo)  defineşte astfel societatea siciliană: "Această societate, astăzi ca şi ieri, este fundamentată pe relaţia dintre protector şi protejat, în care cultura statului de drept este elitistă şi fragilă în faţa principiului universal al pupării mîinilor, în faţa puterii familiei şi a clanului. Pasivitatea şi linguşirea în faţa celor care deţin această putere, şi la care apelează după protecţie şi milă, înseamnă explicit o renunţare la funcţionarea drepturilor cetăţeneşti..."

Caracteristica procurorului ne ajută să înţelegem mai bine nuanţele vieţii siciliene, care ne este cunoscută prin intermediul literaturii şi filmului.  Pentru că roada de grîu acoperea nevoile întregii Italii, Sicilia a devenit firesc şi locul inventării pastasciutta, şi o zonă în care se foloseşte cuscus-ul [كسكس] (în special, în provinciile Marsala şi Trapani). Cuscul-ul a apărut datorită arabilor, iar grîiul dur de foarte bună calitate i s-a potrivit de minune; pregătirea lui şi comercializarea este preponderent cu peşte. O altă regiune care-şi dispută cuscus-ul, ca specialitate a locului, este Sardinia, doar că acolo el se consumă nu doar cu peşte, ci mai ales cu sosuri de carne şi ragu de legume.

În preajma Siracuzei, şi în apele din jurul insulelor Egadi, în special, în raidul Favignana, se face vînătoare ritualică, cu harponul, pentru a captura peşti de ton, de dimensiuni de pînă la cinci metri (mattanza). Ritualul acestei mattanza aminteşte de unele similare din Calabria şi Sardinia, avînd rădăcini comune în Bizanţ. După ce străpung peştele cu harponul, marinarii din Sicilia şi Calabria rostesc, în greceşte, o incantaţie. Este o reminiscenţă a ritualului bizantin.Din Ţarigradul evului mediu timpuriu s-au importat atît aceste stranii vociferări, cît şi obiceiul însuşi al pescuitului cu ajutorul harponului. Bizantinii consumau ca hrană tonul din Marea neagră, iar gustul celor sicilieni pur şi simplu le turmenta minţile. Ei achiziţionau aproape întreaga cantitate pescuită, făcînd rezerve din timp şi pentru multă vreme. Autorul elin Eutidem, care a scris un tratat despre legume şi conservarea lor, consemna: "Bizanţul este patria tonului şi a macroului sărat. Negustorii din Abruzzo, Campagnia şi din Tarent călătoreau în Kadi pentru a cumpăra ton marinat, conservat în mari oale de lut, aşezat în bucăţi sub formă de triunghiuri. O bucată de ton sicilian, sărat într-un ulcior, îmi provoacă dezgust faţă de cel pescuit în Pont, dar şi faţă de acei oameni care au cuvinte de laudă pentru acesta."

Pescarii Siciliei luptă cu peştii de ton, acompaniidu-se de sunetele unor imne străvechi (tonnarotti), care sună agresiv şi minunat în acelaşi timp.

La Palermo tonul este pregătit în formă marinată, pus la macerat cu vin, ulei, crenguţe de rozmarin, după care este prăjit pe grătar. Se mai prepară prăjit în tigaie, cu roşii şi busuioc - după o reţetă marinărească (alla marinara). Burţile femelelor de ton sunt, de regulă, ticsite de icre, bottarga, unul din ingredientele cele mai îndrăgite ale bucătăriei italiene. Bottarga este mîncată cu ulei, usturoi, pătrunjel, din ea se face un ingredient pentru pastasciutta, preponderent pentru prepararea de spagetti. Separat, în borcănele, se pun la sărat ochii de ton, cu piper şi mărar (occhi rassi). Se mănîncă ca o delicatesă şi partea abdominală a tonului (ventresca), dar şi testiculele de ton. Sîngele de ton se foloseşte la prepararea lipiilor, în Sardinia - fugasse, un produs rar, exotic şi neobişnuit. Din fileul de ton, care se ţine la soare pentru deshidratare, se obţine ceva care se numeşte musciame sau musciuma. Acesta devine un element pentru prepararea salatelor şi bruschetelor. Se pune pe pîine, la care se adaogă rucola şi cubuleţe de roşie. În sfîrşit, capul tonului, care şi în cazul tranşării porcului, cînd căpăţîna se separă de restul - se foloseşte, după mărunţire, care îngrăşămînt pe cîmp. De aceea, nu este deloc suprinzător să întîlneşti prin grădini oase de ton. Din vechime, tonul este numit în popor "porc de mare", tocmai pentru că e ca şi în cazul porcului, tonul se foloseşte în întregime, nu rămîn deloc resturi inutile, bune de aruncat.

Cubuleţele de ton se conservă industrial în ulei. Din carne este evacuat sîngele, pînă carnea devine uscată şi deschisă la culoare, astfel mîncarea pusă în borcane capătă un aspect aseptic şi ascetic, care aminteşte mai degrabă de o mîncare pentru cosmonauţi, decît de un peşte.

Sicilia are trei coaste, de aici, pe pieţele ei - peştele este pescuit din trei mări. Pe coasta estică, în Marea Ionică, se extrage peştele-spadă. Pe malurile nordice, pe coasta antică a Ciclopilor, se caută morunul de piatră (cernie), peştele-ferestrău (pesce sega), carasul marin (saraghi), şi o specie de scumbrie (sgombro), precum şi tonul cu aripioare prelungi (alalunga). Malul sudic ne oferă un peşte din specia sparidelor - dentice. Acesta este preparat cu o maioneză de portocale, după reţeta din Agrigento.

În afară de cultivarea grîului şi de pescuit, economia siciliană, ca şi cea din Apulia şi Romagna, depinde într-o măsură covîrşitoare de extracţia sării. Sarea siciliană se extrage încă din răsăritul istoriei. Din Trapani importau sare fenicienii, grecii, romanii. Apoi, monopolul sării siciliene l-au deţinut arabii şi, aproape în acelaşi timp, cu scopul de a exporta sarea la capătul pămîntului, s-au interesat de aceasta normanzii. Sarea exportată de normanzi era folosită în Britania, Anglia, în ţările Ligii Hanseatice. Norvegienii au turnat sare siciliană peste cod (Gadus morhua) şi hering (Clupea), care erau importaţi din insulele Lafonten în Liguria, iar de acolo în întreaga Italie.

Salinele din Trapani asigurau Siciliei o prosperitate similară celei de care se bucură astăzi orice ţară care dispune de resurse energetice.  Lucrurile s-au schimbat pentru Sicilia odată cu apariţia unor metode alternative de conservare: refrigerarea rapidă, pasteurizarea, sterilizarea, liofilizarea. Astfel exportul sării s-a temporizat. Dar chiar şi aşa, sarea cristalină siciliană rămîne un produs cu o cerere ridicată în gastronomia fină. În Liguria, se ştie, specilialitatea acestei zone, galeta de Genova, se presară cu sare de Sicilia.

Sarea de aici are o provenienţă diferită, de aceea şi gustul acesteia este diferit. Sarea marină se extrage din Trapani, Marsala şi Augusta, iar cea saliferă - din Cattolica Eraclea.

Rară şi importantă cultură a Siciliei este deliciosul fistic. Este un soi care se numeşte roşu din Bronte, cu o culoare a vinului pe exterior şi verde-aprins în interior. Din acesta se face o îngheţată care nu se poate compara cu nimic; fisticul se omogenizează cu frişcă, lapte cald, zahăr şi amidon. Dar fisticul nu e bun doar ca desert. O delicatesă a Siciliei este şi pastasciutta scurtă, adică penne, cu piure de fistic (ceapă, usturoi, unt, costiţă afumată, zeamă de carne, brandi, fistic omogenizat, friscă, sare şi piper).

Fisticul creşte în Bronte (Bronti, în siciliană) direct pe lava vulcanică, alături de o plantă din aceeaşi clasă, terebinto (scornabecco, Pistacia Terebinthus). Fisticul nu rodeşte în fiecare an, ci la doi ani o dată; în ultimii ani, în Silicia - roada se culege în anii impari. Culesul este îngreunat din cauza terenului accidentat, pe care sunt plantaţiile de fistic. De aceea, fisticul italian este mult mai scump decît cel iranian sau turcesc. Pentru că este destul de nerentabil să cultivi aici fistic - cultura aceasta poate să dispară. Dar este susţinută de UE, de ministerul italian al agriculturii, precum şi de diverşi entiziaşti privaţi. În mîinile acestora este soarta fisticului sicilian, iar dacă această piaţă va supravieţui, aceasta se va datora "prezidiumului" Slow Food.

Un alt ingredient al bucătăriei sănătoase, devenit universal, şi mai solicitat decît fisticul - caperele. Cele mai bune, mari şi suculente capere cresc în insula Pantelleria (isola di Pantelleria, era numită de greci Παντελάρεας), situată în proximitatea Africii. Anume eceste capere le laudă Pliniu cel Bătrîn, în "Istoria Naturală" (XIII, 127). În anul 1560 Domenico Romoli, supranumit "Pîine cu unt" (Panunto), în tratatul său culinar "Despre o ştiinţă rară" laudă calităţile curative şi medicinale ale caperelor, susţinînd că "...quelli che [li] mangeranno non avranno dolore di milza, ne di fegato..."(cei care le vor consuma, nu se vor perpeli de durere de splină, nici de ficat...), şi mai adaogă ceva care spune despre efectul afrodisiac al caperelor.

În inima Siciliei se mînîncă opunţia (fichi d'India), sau opuntia ficus-indica. De fapt, e un cactus. Cînd a fost adus aici, i s-a dat eronat denumirea de India, confundîndu-se India cu America Centrală. Opunţia se foloseşte în mai multe feluri. Se mînîncă, se fac garduri vii, date fiind acele care pot funcţiona ca un paznic viu. Se ai foloseşte la înmulţirea unei insecte - cochinel (Dactylopius coccus), un producător natural al culorii de cîrmîz. În cele din urmă, opunţia e folosită la prepararea minunatei mustarda cu "vin fiert" (mostarda con vin cotto).

În provincia Agrigento creşte migdalul. În perioada de înflorirea a migdalului, de Anul Nou, întregul sud al Siciliei se acoperă cu o pelerină albă, şi pe de-asupra cu o aromă indimenticabilă. Laptele de migdal se serveşte în baruri şi în cafenele în aceeaşi măsură în care în Nord se serveşte capuccino. Sau se adaogă în cafea, în locul laptelui de vacă.

Un deliciu al Siciliei este şi îngheţata. Aici se va spune că, în Peninsula Apenină, anume sicilienii l-au gustat primii, pentru că de la arabi acest produs a ajuns întîi la ei, iar de aici, prin Toscana, s-a răspîndit în întreaga lume. Totuşi, există şi o altă teorie: se pare că Ecaterina de Medici, ajunsă la Paris o jună de paisprezece ani, în 1533, ca soţie a lui Henric al II-lea, a adus cu sine un designer şi arhitect personal, pe Bernardo Buontalenti, care avea un hobby - de a inventa tot soiul de dulciuri. Acesta ar fi şi inventat îngheţata...

Desigur, sicilienii insistă că ei sunt cei dintîi, care au inventat-o. Dacă e să căutăm argumente pentru această întîietate, devine evident un lucru. Prototipul îngheţatei era şerbetul - şerbeturile siciliene (de la arăbescul shar'bet). Şerbeturile nu necesită o preparare complicată, sunt făcute din sucuri de fructe, amestecate cu zăpadă montană. Problema de bază în vechime o constituia materia primă. De unde se putea obţine, în vremurile Renaşterii, zăpada? Sicilienii se aprovizionau pentru întreaga vară cu omăt adus de pe Etna. La finele iernii muncitori specializaţi rulau suluri enorme de zăpadă de pe Etna, şi le rostogoleau în peşteri. Straturile de zăpadă se acopereau cu pîslă, pentru ca aceasta să se topească mai lent, şi să nu se transforme în mormane de ghiaţă. Astfel împachetat, omătul era vîndut în toate oraşele Italiei, chiar şi peste graniţă, uneori deloc departe - în Malta.

În şerbetul făcut din fructe şi zăpadă se adăoga must de vin, vin şi miere. Savoarea aceasta poate fi păstrată cam două zile, fie în peşteri, fie în fîntîni. În secolul al XVIII-lea au început să introducă diverse componente lactice (frişcă, lapte), iar ca urmare a acestor inovaţii a apărut un nou produs - parfait. Dacă compoziţia conţinea un lapte slab în grăsimi, aceasta se numea montecato. Experimentele acestea le-au realizat, desigur, tot monahii-gastronomi.

În cele din urmă a rezulaltat ceva care nu mai avea nimic de-a face cu şerbetul. Finalul acestei istorii este binecunoscut: îngheţata se mănîncă în lumea întreagă. Din Sicilia îngheţata a ajuns la scurtă vreme la Paris. Cofetarul de origine italiană, Francesco Procopio Dei Coltelli, a fondat în 1686 cafeneaua-gelaterie, care funcţionează pînă în ziua de astăzi - Le Procope, în Cartierul Latin. Inspirat de această îngheţată Benjamin Franklin, fără a pleca de la faţa locului minunat, a conceput Constituţia SUA.

Dulciurile răcoritoare, trebuie să bănuim, s-au inventat anume în Sicilia. Anume abundenţa şi ieftinătatea zăpezii a permis sicilienilor să pună pe picioare producţia de îngheţată, precum şi o serie de alte dulciuri, la baza cărora este ghiaţa tocată. Viaţa însă a dispus altfel lucrurile. Începînd cu secolul al XIX-lea, şi mai ales în veacul trecut, producţia de băuturi răcoritoare la scară largă a revenit micilor intreprinzători şi breslaşi din Veneto.

În această perioada Italia a trăit un proces rapid de industrializare. Acesta a lovit crunt în micii meseriaşi, fierari şi lăcătuşi.

În anii de debut ai secolului XX cam 80% din comerţul stradal era deţinit de venezieni. În anumite regiuni însă, din raţiuni de igienă, vînzarea de îngheţată şi de ghiaţă pisată pe stradă a fost interzisă. Atunci, meşteşugarii venezieni care ajunseseră să se ocupe de acest comerţ, şi-au deschis mici dughene, chioşcuri şi tarabe. Deoarece proprietarii acestora şi cei care le construiau erau preponderent din Nord-estul Italiei, oriunde s-ar afla, în orice localitate a Italiei sau pe plajele ţării, nu este deloc întîmplător că denumirile acestor localuri pînă astăzi amintesc de oraşul din Lagună: cafeneaua Venezia, barul San-Marco, cogetăria Rialto.

Între timp, cofetarii sicilieni nu au încetat să experimenteze cu şerbeturile din fructe. În urma numeroaselor erori şi încercări de cîteva secole, acum Sicilia se poate mîndri în faţa întregii lumi cu diversitatea şi gustul dulciurile pe care le oferă. Frappe-ul şi Granita - sunt cele mai faimoase delicii răcoritoare locale, care se fac cu ghiaţă pisată. Diferenţa dintre cele două băuturi este că pentru a obţine frappe-ul, lichidul dulce se congelează, după care se toacă boţule de ghiaţă. În cazul granitei - sucul de fructe, lichiorul, siropul şi cafeaua se toarnă peste cuburile de ghiaţă la origine fără gust. Granita se serveşte, de regulă cu frişcă sau cu brioşe. La Messina se serveşte granita din mure (granita di more di gelso). Murele acestea servesc ca hrană pentru viermii de mătase, de aceea după cîteva ore după ce se culeg de pe arbore nu se mai pot lua în gură. Dar în ghiaţa în care se pun, şi se amestecă - se pot păstra proaspăte pînă seara, sau chiar pînă a doua zi. Mai există în acea lume şi gramolata, o cremă rece de migdale cu biscuit mărunţit. Printre vilegiaturiştii de pe plaje se bucură de succes şi spumone sau spuma - un soi de îngheţată, amestecată cu frişcă.

În diverse oraşe există diferite feluri specifice de îngheţată. De pildă, în Trapani e foarte populară cea de iasomie (di gelsomino). Adesea, atît în Sicilia cît şi în Calabria îngheţata este servită la micul dejun. La bar se poate comanda o brioşă dreasă cu îngheţată, sau o gramolata de lămîie, sau o spuma de migdale. Un astfel de mic dejun răcoros (iar Sicilia e în pragul Africii), şi bogat în calorii, este suficient să-ţi ofere un bagaj de energie pentru întreaga zi de muncă".

 

Sursa: op. cit. pp. 667-689.

DSC00708.jpg Imagine oferită de amicul Cristian Boerean.                                                   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
12 septembre 2012 3 12 /09 /septembre /2012 11:14

Nu există, cred, o ocupaţie mai inutilă şi mai problematică în aceeaşi vreme ca privitul filmelor! Cînd spun filme, mă refer exclusiv la cele ”de autor”, denumite în genere art-house sau filme de artă.

Istoria acestei arte, celei mai recente dintre toate, cuprinde aproape tot ce mintea şi imaginaţia umană a putut turna în imagini. În preajma marilor festivaluri mă întreb mereu: cam ce suprize mai poate oferi această subspecie a artelor vizuale?

Două filme urmărite recent, Dintele canin [2009] (Kynodontas gr. şi Dogtooth eng.) a lui Giorgos Lanthimos, şi Norul mofturos [2005] (The Wayward Cloud), al maestrului scenei de film asiatice, Ming-liang Tsai, m-au pus foarte serios pe gînduri, pentru că ambele ridică, inclusiv, problema rolului pe care-l are filmul în procesul de "spălare pe creieri a omului" contemporan...

Ambele filme sunt nişte parabole*.

Primul arată o familie a căror trei copii au fost ţinuţi zăvorîţi între zidurile unei vile cochete şi bine ascunse de ochii lumii, care nu ştiu nici măcar că marea e mare, și că zombie nu este o plantă galbenă! Întreaga lor existenţă şi cunoaştere sunt modelate de un tată despotic, printr-un joc manipulator şi protector s-ar zice. În aceeaşi cochilie socială este întemniţată, de bună voie, şi soţia sa. Pentru că băiatul devenise major, această căpetenie a clanului - care era singurul "capabil" să părăsească culcuşul lipsit de pericole de orice fel - decide să-i aducă o femeie, pe gardiana de la poarta intreprinderii, la care acesta este ceva şef. Christina este adusă periodic, cu ochii acoperiţi pentru a nu şti unde anume este situat lăcaşul izolat al acestei familii, aceasta devenind cumva o membră a acestei familii stranii şi absurde. Este singura care poate veni din exterior în casa lor, iar pentru serviciile sale este plătită. Partea intimă a relaţiilor nu se rezumă doar la băiatul major, ci se extinde şi asupra celor două fete. La un moment dat Christina lasă uneia dintre surori două casete video, iar aceasta le vede conţinutul pe şest, căci orice tip de imagine din exterior era strict interzis! Pînă la final înţelegem că jocul experimentat de tată asupra propriilor copii are bunele intenţii de a-i proteja, şi a-i creşte într-un soi de incubator social, pe baza unei limbi special elaborate, că doar acele filme le-au perturbat universul aseptic şi confortabil. Dar înţelegem, deopotrivă, că nu se poate trăi în afara angrenajelor, convenţiilor şi legilor unei convieţuiri publice, liber asumate de fiecare membru al unei societăţi sau comunităţi. Nu în ultimul rînd, aflăm că tentaţia carnalităţii e ceva care ţine de împlinirea şi confortul psihic al fiecăruia, care-l face împăcat şi echilibrat. Orice manipulare a acestei ispite poate avea consecinţe dramatice asupra sănătăţii mintale sau a controlului individual. Nu este de mirare că sora cea mare, care a muşcat din "fructul oprit", evadează din ţarcul părintesc, dar nu supravieţuieşte în afara lui.

Cel de-al doilea film, Norul mofturos, este şi mai tranşant în privinţa carnalităţii, prin ce arată doar, nefiind însă atît de partizan şi exclusiv în privinţa asta. Mai degrabă această pistă devine o capcană pentru privitorul grăbit să tragă repede concluziile. La prima vedere s-ar putea afirma că este un film pornografic...dar la o privire mai cumpătată, mai atentă, nu poţi să nu te întrebi, de şi-ar pierde timpul un artist de talia lui Ming-liang Tsai cu un gen sub-cultural, care e prezent pe toate drumurile, şi de care internetul este de-a dreptul sufocat? Aici "povestea" e ceva mai încurcată, însă nu mai puţin explicită după ce îi găseşti cheia. Hsiao-Kang este actor de filme pentru adulţi (XXX), iar Shiang-chyi este o tînără cam fără rost, plictisită, care stă singură într-un aparament pricopsit, ea deambulează prin Taipei cu un singur scop: în căutarea apei de băut. Pe care o adună de unde poate. În acel an ţara lor era bîntutiă de secetă, iar pe acest fundal roada suprabundentă de pepeni putea fi o alternativă generoasă pentru apa potabilă. Cea îmbuteliată - înregistra recorduri de vînzări. Întîmplarea face ca studioul unde se fac filmele XXX să fie exact în blocul în care locuieşte Shiang-chyi. Cînd bărbatul după şedinţa de lucru adormise în pe un balansoar în parcul din preajmă, Shiang-chyi îi fură din apa lăsată pe jos, pentru a-şi spăla cu ea pepenele proaspăt cumpărat. Astfel se cunosc. Nu-şi spun aproape nimic - întregul film are doar cîteva zeci de replici, iar cei doi se întîlnesc aproape pe muţeşte, înţelegîndu-se din gesturi şi priviri fugare**.

Întrevederile lor au în fond ca scop încercarea lui Hsiao-Kang de a deschide o stupidă valiză, a cărei cheie chiar fata a aruncat-o la un moment dat pe geam, şi care a ajuns înglobată în asfaltul proaspăt turnat...Cheia asta ne spune că există o cheie pentru înţelegea întregului film: antinomia pepene vs. apă. Pepenele este aici întruchiparea iubirii carnale, a patosului lubric, a sexualităţii debordante, dar fără sentiment, în timp ce apa face referinţă la lipsa dragostei, este lichidul singurătăţii umane, a înstrăinării şi totodată a sufletului curat, pur, inocent. Personajul lui Hsiao-Kang devine astfel o parodie a sterilităţii pe care o induce ochiului (şi numai) pornografia, el ştie asta, dar e mînat de stihia care se oferă unei carnalităţi abrutizante, meteorologice, care se arată la fel de abundentă ca şi roada de pepeni din acel an...iar Shiang-chyi jinduieşte după o iubire adevărată, stabilă, profundă, empatică, şi nu doar una trupească, dar nu i se întîmplă nici asta.

Secvenţele mozaicate care întrerup întîlnirile romantice, oarecum haotice, dintre cei doi sunt inspirate din musical-urile TV chinezeşti de duzină, care evocă aceeaşi problematică a "emacierii" sufletului uman, a deturnării sensurilor, denunţă superficialitatea devenită normă şi formă existenţială. Finalul acestui film este într-un contrast izbitor cu întreaga retorică aparent zeflemitoare a filmului, şi ne avertizează că iubirea poate sucomba, sufocată, în axul erect al unui exces voyeurist, participativ. Este, poate, una din cele mai tulburătoare scene pe care le-a dat istoria filmului asiatic. Lacrimile ei şi broboanele de sudoare de pe fesele lui sunt dovada că oamenii nu pot trăi unii fără alţii, nici izolaţi cu totul unii de ceilalţi, că orice referinţă sau detaliu cît de insignifiant pot deveni semn, însemn sau simbol. Prin acest film, implicit, Hsiao-Kang înţelege că iubirea adevărată e în cu totul altă parte, în timp ce Shiang-chyi crede că aceasta este reţeta dragostei, iar cînd gustă din ea, este răpusă de dezamăgire, de şocul frontalităţii extreme...

* * * * * * * * * *  

* Afişul original al filmului semnat de Giorgos Lanthimos descrie grafic o parabolă, sugerînd o cheie de lectură a filmului. Poate prea pieptiş, după gustul meu!

** Ce ironie subtilă, într-o epocă a vacarmului şi logoreei generalizate!                   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
27 août 2012 1 27 /08 /août /2012 10:12

Lucia Dem. Bălăcescu (n. 22 ianuarie 1895, Bucureşti - d. 5 noeimbrie 1979, Bucureşti) e considerată în cultura română, deopotrivă, o literată şi o pictoriţă. A avut o viaţă lungă, pitorească, interesantă şi influentă. Păstrînd proporţiile, desigur, o pot compara cu cea a Gertrudei Stein. Cea din urmă a fost şi o foarte solidă colecţionară, cunoscătoare, îndemnînd şi susţinînd pe calea modernismului pe mulţi artişti contemporani, scriitori, poeţi: Georges BraqueAndré DerainHenri RousseauGuillaume Apollinaire Henri Matisse - numărul lor este impresionant. Nu am făcut o paralelă de conjunctură aici, pentru că cine se apleacă asupra publicisticii româneşti de după 1937, va observa cît de prezentă şi activă, dar şi de influentă devenise Lucia Dem.Bălăcescu (LDB) în societatea românească antebelică! Scria cronici plastice, pamflete, note de călătorie, studii culturale în diverse publicaţii ale epocii. Desigur, Bucureştiul nu era Paris, şi totuşi, un mic Paris a fost. Nu era prea lesne să te afirmi, dacă nu erai blindat cu un bagaj cultural solid, matur, decantat. Deopotrivă cu activitatea publicistică,  LDB se afirmase ca o înzestrată desenatoare şi ilustratoare de carte. După peregrinările sale europene, mai ales după şederea la Paris, LDB cultiva un spirit de frondă, cu o aciditate de care se ataşau mulţi, regăsind lîngă personalitatea artistei atmosfera necesară pentru a se afirma şi reprezenta public cît mai neobişnuit.   

 

In noul Paradis1Afirmarea definitivă a LDB s-a produs după apariţia cărţii În Noul Paradis, apărută la Editura Naţională Gh.Mecu în decembrie 1941, dar pusă pe piaţă în anul următor.  Este un document care a expediat-o iute pe autoare pe treapta superioară a podiumului mărturisitorilor anticomunişti. Ea descrie atmosfera din sanatoriul din Bugaz, unde se afla la tratament suferind de o scleroză osoasă. Bugazul aparţinea la acea vreme de Basarabia, acum este în Ucraina. Este o localitate la ţărmul Mării Negre între Odessa şi Cetatea Albă, unde Nistrul se revarsă în mare. 

Citind pe nerăsuflare această carte de memorialistică rămîi suprins de spiritul acut de observaţie al autoarei, şi mai ales de felul în care deja de atunci a categorisit foarte exact fazele comunismului:

"Faza de aur, nu o cunosc decît cei ce nu pătrund în Rusia, sau delegaţiile, diplomaţii.

Faza roză, primul contact cînd vii la ei şi au inters să te atragă, sau să le duci faima peste hotare.

Faza cenuşie: cînd începi să te dezmeticeşti, au pus ghiara pe tine şi te-au prins în angrenajul lor. Ex.: muncitorul pentru 1 minut întîrziere, e scris la catastif; cînd s'au adunat  un sfert de oră, primeşte 3 luni închisoare sau concedierea.

Faza neagră: deportările, sechestrările, presiunile şi cea mai groaznică armă, mai groaznică decît moartea, suspiciunea; nu mai eşti sigur de nimeni şi de nimic.

Pentru că am cunoscut faza roză şi a cenuşie, pentrucă am presimţit faza neagră, mulţumesc Domnului că sunt Româncă - şi nu regret, cum spunea o doamnă de viţă boierească veche - că nu m'am născut englezoaică, ba încă mă bucur foarte, de a fi fost zămîslită de maică-mea pe malurile Dâmboviţei" (pag. 15).

Da, născută pe malurile Dâmboviţei, ajunsă în Bugeac, în partea cea de sud a Basarabiei - mărturiseşte despre instaurarea regimului roşu care va despărţi iremediabil Basarabia de România Mare pînă în ziua de astăzi...Ni se perindă prin faţa ochilor portretul minunat al doctorului Nicolae Martinovici, după care nu e lipsit de o anumită precizie psihologică cel al radiologului Mussia Novicov, "tiran la 21 de ani!", care aştepta din "pîntecele mă-si!" victoria cauzei comuniste în Basarabia...Vine apoi rîndul doamnei Bărgăuanu, dentista sanatoriului, şi a mamei sale - "Cele cîteva ceasuri petrecute cu Dînsele la Cetate, în căsuţa atît de simpatică, mobilată în stil bătrînesc - aşa cum îmi place mie - au fost dintre cele mai desfătătoare petrecute în Basarabia. Mama doamnei Bărgăuanu vorbea o limbă curat românească. Cu un parfum arhaic plin de farmec, grai pe care nu l-am auzit decît din gura unei alte basarabence, d-na Ojoga, mama Militzei Pătraşcu. Nu pot să spun cît mă încînta o asemenea vorbire şi cît de robită am rămas Basarabiei şi basarabenilor, pentrucă acolo am găsit intactă esenţa calitativă a limbei şi a adevăratelor însuşiri româneşti" (pp. 51-53).

Pe parcursul naraţiunii apar crîmpeie din Cetatea-Albă, Reni, Galaţi, iar în cele din urmă, Constanţa, se perindă oameni, situaţii, caractere, destăinuiri, complicaţii, gînduri, groaze şi bucurii. Graba de a fugi din faţa ruşilor era înţeleasă ca o dorinţă de a rămîne român, om şi anticomunist. Pe alocuri, LDB desena, făcea schiţe de oameni, scene din sanatoriu. Unele dintre acestea au înfrumuseţat paginile cărţii despre care facem vorbire. Linia şi haşururile sunt recognoscibile, sunt ceea ce va face deliciul desenului irepetabil, marca LDB. Remarcabil este că fiecare desen sau situaţie suprinsă de artistă beneficiază de numele celui portretizat, precum şi de telegrafice explicaţii: "Tip de pat cu bolnavi la Bugaz", "Anuţa Niţulescu. O camaradă în pribegie", "Fenia, Feniuşca, garda de noapte", "Sora Titorenco", "Învăţătoarea din Pleniţa", "Mussia Novicov. Tiranul Sanatoriului", "O fugară. Farmacista!", "Unul dinre fugari. Medicul secundar", "Aurel Oprea, al II-lea conducător", "Pisoiul sanatoriului" etc. Este o lume în imagini care pentru LDB a constituit un fel de al doilea jurnal, compus chiar la faţa locului, căci În Noul Paradis nu putea fi scrisă decît la întoarcerea acasă, la Bucureşti, iar acestea puteau funcţiona ca nişte ciorne, notaţii vii după natură, evocatoare pentru situaţiile prin care a trecut autoarea.

Pentru bibliografia legată de Basarabia primilor ani de comunism volumul semnat de LDB trebuie să fie unul de prim rang. Este foarte adevărat că această carte fusese pusă la index - în lista publicaţiilor interzise - figurînd în opisul editat în 1948, la poz. 39. De aceea, poate să s-ar impune reeditarea ei, ediţia princeps fiind o carte foarte dificil de găsit, poate că pur şi simplu parte din tirajul de bază a fost topit?! 

* * * * * * *  

 P.S. "Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire", omul care a pronunţat aceste cuvinte după revenirea de pe Lună, Neil Armstrong, a trecut la cele veşnice în 25 august. Avea 82 de ani. A fost dintre acei oameni providenţiali care au spus mult mai puţin decît au văzut şi simţit. Nu a făcut paradă de soarta şi biografia sa. În 1970 a fost invitat în URSS, unde Valentina Tereşkova (prima femeie cosmonaut) i-a înmînat o insignă care atestă faptul că Armstrong a vizitat orăşelul Zviozdnîi, centrul de pregătire al cosmonauţilor sovietici. Asta a fost în 1 iunie 1970. Agenţia Novosti a publicat fotografia lui Rudolf Cucerov, publicată în fondul lor de imagini. Consider că este o fotografie istorică. Se potriveşte de minune în acest context al comemorării unui mare om! Dumnezeu să-L odihnească în pace.RIAN archive 837790 Valentina Tereshkova and Neil Armstrong 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 août 2012 5 24 /08 /août /2012 13:32

Lucrînd în ultimii 4 ani la interviurile lui Vasile Ernu cu personalităţi de prim rang ale Rusiei contemporane - în sens de aducere a acestora în hainele limbii române, am observat că mulţi dintre aceşti intelectuali exprimau o anume îngrijorare care adie dinspre aşteptarea unor vremuri noi - care nu mai vin! Care întîrzie mersul firesc al lucrurilor. Sesizam un fel de stagnare, aidoma celei în care amorţise URSS în anii'60-'70 ai secolului XX.   

Majoritatea interviurilor s-au făcut însă înaintea lunii decembrie 2011, moment în care, ceea ce exprima şi în discuţiile cu mine artistul Yura Leiderman, cu mai multă vreme în urmă - ghiaţa din viaţa politică a Rusiei a început să se topească. Plăcile tectonice ale societăţii ruse s-au pus în mişcare, o pătură socială, cea de mijloc, a decis să iasă în stradă, şi să protesteze foarte vocal şi grandios împotriva putinismului. Manifestări de o aşa amploare aproape că nu a mai văzut Rusia...

Tot atunci, în acel decembrie au apărut primele articole despre grupul punk Pussy Riot. Atunci, probabil, nimeni nu bănuia amploare pe care o va lua mişcarea Pussy Riot în lumea întreagă, şi asta mai ales după condamnarea a trei membre a acesteia la doi ani de privare a libertăţii.  "Răzmeriţa păsăricilor" (astfel aş traduce eu denumirea grupului) a fost răsplătită cu vîrf de măsură după "acţiunea" lor din catedrala Mîntuitorului - cel mai important loc de închinăciune din biserica pravoslavnică rusă. Povestea s-a consumat în 21 februarie a.c. în faţa amvonului acestui locaş: 5 membre ale grupului Pussy Riot s-au "rugat" Maicii Domnului, ca să-l alunge pe Putin de la putere! S-au rugat cum au ştiut ele mai bine: cu cagule pe cap, cu chitări electrice şi cu răcnete de disperare, cu limbaj strident. Impactul public al acestei acţiuni a fost absolut delirant. Societatea rusă a sărit în aer! Nici măcar demostraţiile nu au răvăşit-o atît de tare.  

În 3 martie două dintre fetele care au actat în catedrala Mîntuitorului au fost arestate. Iată numele lor: Maria Alehina (Maşa), 24 de ani, mamă a unui băieţel de 5 ani, Filip, şi  Nadejda Tolokonnikova (Nadia), 22 de ani, mama unei fetiţe de 4 ani, Hera. Comunitatea internaţională a reacţionat brusc şi ferm - pentru eliberarea necondiţionată a celor reţinute, presa toată, de toate culorile, de la The Guardian la Vice a avut răgazul investigaţiei şi compătimirea maximă pentru cele două mame, şi tănăra domnişoară. Iar în 15 martie a fost reţinută şi încarcerată cea de-a treia femeie a grupului: Ecaterina Samuţevici (Katya), 29 de ani. Protestul în susţinerea membrelor Pussy Riot a creat rapid mişcarea Free Pussy RiotAmnesty International a îndemnat autorităţile ruse la eliberarea imediată şi necondiţionată a celor trei, declarîndu-le prizonieri ai libertăţii de conştiinţă. 

După tărăgănări şi amînări repetate, după înfierări şi susţineri ardente jurtiţia rusă s-a propunţat în cazul Pussy Riot, găsite vinovate de extremism, ură religioasă şi huliganism. Asta a fost în ziua de 17 august, adică exact acum o săptămînă. Ele au fost condamnate la 2 ani de închisoare, regim comun. Astea sunt datele seci, protocolare. 

original.jpg

Dar cine sunt Pussy Riot, şi de ce protestul lor a fost atît de bolnăvicios perceput în societatea rusă? În fond, Pussy Riot este o ficţiune. Este acel ceva care trebuia să apară într-un anumit context istoric, dar putea să şi lipsească cu desăvărşire. Se pot face speculaţii la nesfărşit pe seama episodului din 21 februarie, ce interesează infinit mai mult este ceea ce a urmat; cum s-au comportat autorităţile, Patriarhul Rusiei, parohienii, intelectualii, organizaţiile guvernamentale şi cele neafiliate niciunei puteri. Cel mai curios pentru mine este că acţiunea lor din catedrală pentru unii a fost percepută ca proiect artistic, iar criticul Irina Kulik a propus candidatura acestui grup pentru lista lunga a premiului Kandinsky - unul din cele mai prestigioase premii în lumea artei contemporane, după Turner Prize şi premiul Marcel Ducham (premiu pe care l-a încasat în 2011 românul Mircea Cantor). Foarte hazardat este să intrăm într-o discuţie de natură estetică acum, cînd lumea încă se mai întreabă şi se află de cele mai multe ori pe poziţii contradictorii, dacă ceea ce fac aceste fete este artă sau dacă totul se consumă sub umbrela unei dorinţe de afirmare rapidă, sau dacă nu cumva aceste tinere sunt un paravan pentru nişte forţe care luptă cu creştinismul, Rusia şi poporul rus. Ecaterina Samuţevici a declarat pentru publicaţia Der Tagesspieleele sunt nişte ţapi ispăşitoriWir sind die Sündenböcke], pentru că sunt nevoite să plătească cu propria lor jertfă întreaga criză politică, economică şi socială din Rusia.

În definitiv, ce faptă atît de abominabilă au făcut aceste femei? Ele au apărut în aceeaşi postură în care s-a aflat şi PF Kirill, renascentistul, cînd de pe acelaşi amvon a tunat şi fulgerat împotriva celor care nu-l susţin şi nu-l votează pe Putin la cîrma Rusiei. Nu e acelaşi soi de "blasfemie", cea pe care a comis-o întîistătătorul bisericii, confundînd un stăpîn cu Stăpînul? De ce atunci cînd eşti patriarh ai voie să faci orice matrapazlîcuri - şi, se pare, că PF Kirill excelează de ceva vreme în această postură - , ca mirean, pentru aceleaşi "omisiuni" sau delicte, faci puşcărie, şi supus orprobriului public. Morala are două capete, precum bîta ciobanului? Spunînd asta nu disculp cîtuşi de puţin indecenta ţopăială a celor de la Pussy Riot din catedrala Mîntuitorului! Chiar deloc. Eu însumi atunci cînd am aflat de acest performance , m-am oripilat cu adevărat. Dar în aceeaşi vreme, mi-am dat seama că al lor comportament a devenit deja un test pentru orice om raţional şi creştin pe de-asupra. Un test care te face să te gîndeşti serios asupra culpei lor REALE, nu a celei formulate în limbaj de lemn de către judecătoarea Marina Sîrova (Судья Сырова = de la rus. sîr, caşcaval?), 60 de ani, precum că gestul fetelor a fost unul huliganesc, acestea" s-au interpus acelor oameni care împărăşesc valori creştine, şi i-au umilit pe aceia care se consideră într-o comuniune cu Dumnezeu" (am citat din sentinţă). Se poate vorbi mult şi bine despre acest caz. Dar ce e de reţinut, iar acesta devine lucrul cel mai important, anume că este în puterea omului să schimbe destinele unei ţări, a unor comunităţi, să zguduie mersul rînced şi flasc al vieţii politice. Poate că, uneori, această putere se manifestă sub forme nu tocmai obişnuite, ci agresive, răcnite, disgraţioase...Poate că gestul lor ar fi rămas fără un impact prea mare, dacă autorităţile ar fi avut inteligenţa să muşamalizeze cazul, să nu-i dea această amploare, să le lase libere şi pe mai departe pe Pussy Riot să-şi facă de cap. Nu cred că ecoul lor ar fi mers prea departe, chiar şi în era internetului global. N-a fost să fie! Rusia rămîne ceea ce a fost de vreo cîteva secole încoace: un stat poliţienesc, brutal, cu o ceată la vîrf a bisericii şi statului - mafiotă, coruptă, neîndurătoare, trufaşă şi incapabilă de dialog. Cu un Putin care s-a speriat de înjurăturile şi cromatica nerusească a unor tinere femei...şi care nu a fost dispus să le ierte pentru această sperietură.

Cine sunt, la urma urmelor, aceşti oameni care nu iartă, şi nu sunt capabili să accepte insurgenţa?

imagine de pe blogul Pussy Riot.

Există şi în limba română o fişă pe wikipedia, dedicată acestui grup. Cam rahitică şi sumară!            

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 août 2012 4 23 /08 /août /2012 09:00

Mihail Bulgakov are în Însemnări pe manșete un fragment care se numește Băieți în cutie. Un prunc a fost pus într-o cutie pe care era imprimat: ”M-me Marie. Modes et Robes”, și lăsat pe pervazul ferestrei unei camere minuscule. Copilul gemea în fața cerului înstelat...Cutia lui era la fel de strîmtă ca și odaia în care se aflau cu toții, întreaga sărmană familie.

Iată fragmentul, în original. Pag. 23, VIII.

DSCN2543[1] 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
21 août 2012 2 21 /08 /août /2012 09:09

Joanne Bock, în mica monografie pe care i-a dedicat-o lui Isidor Wiener, susţine că acest artist "a realizat o sinteză a folklorului evreiesc din centrul Europei şi a icoanei creştin-ortodoxe" (cf. Pop Wiener: Naive Painter, Amherst, 1974, pag. 17; toate citatele vor trimite la această ediţie). Pop Wiener

Isidor Wiener este un caz foarte atipic al artei americane ai anilor'60-'70 - neasimilat nici pînă astăzi de istoriografia de peste ocean, bănuiesc din cauza acelei sinteze despre care vorbea autorea monografiei citate. Monografia este fascinantă pentru că oferă un melanj dintre ficţiune, memorie şi rigoarea academică. Spune aceasta: "O chestiune definitorie este problema definirii artei pe care a lăsat-o Pop Wiener: primitive art, native painting, art of Sunday painter, art of non-profesional, instinctive art, nonacademic art, autodidactic art, naive-primitive art etc." (pag. 5). Afirmat ca artist atipic, Wiener îşi caută sursele de inspiraţie în programele TV, de pe copertele revistelor sau ale cotidienelor. Iubea animalele, florile, livezile, cîinii şi iepurii. Toate aceste apetituri pentru diversitate şi culori le-a deprins în periferia Chişinăului, în Durleşti care era un sat prăfuit la acel final de secol XIX, loc unde s-a născut Isidor Wiener, desigur, într-o sărmană familie evreiască. De fapt, se spune că Samuel Wiener - tatăl lui Isidor - avea o afacere profitabilă acolo, care însă nu prea respecta rigorile juridice ţariste, cele care stipulau că evreii trebuie să trăiască la circa 50 de km de oraşe...Din acest punct de vedere situaţia lor nu era deloc prea îmbucurătoare. Cert este că au trebuit de acolo într-un cătun care se numea Buicani - devenit şi el un cartier al Chişinăului contemporan. 

După evenimentele din 1903 din acest oraş a devenit clar că a rămîne aici este curată sinucidere. Pentru Isidor a început o nouă eră: drumul spre libertate şi o viaţă lungă, cu nenumărate peripeţii, călătorii, îndoieli şi bucurii. Trece prin Viena, Paris şi Rotterdam, pentru a ajunge în cele din urmă la New York. A reţinut exact ziua în care a călcat în acel oraş: 28 iunie 1903. Avea 17 ani şi jumătate, momentul auroral pentru orice tînăr plecat dintr-un imperiu pe cale de prăbuşire, ajuns într-o lume de emigranţi, finanţe şi elogiul democraţiei. La doi ani de la stabilirea la NY o cunoaşte pe Dora Prlik, care-i va deveni soţie. Ea era născută la Odessa, şi s-a mutat în America împreună în timpul persecuţiilor anti-evreieşti. Dora a murit în 1950, au avut 3 copii, Sam, Maxwell şi Danny. Isidor a făcut de toate în America, lucrase în fabrică, săpase morminte în Brooklin, a avut brutărie, a fost şofer de taxi, a deschis la un moment dat cu soţia sa o băcănie în Bronx, pe 181st Street...această afacere şi-a dat obştescul sfîrşit odată cu moartea Dorei, care avea atunci 65 de ani.

Cam astea ar fi reperele biografice ale lui Isidor Wiener înaintea morţii morţii consoartei sale - unul din episoadele cele mai tulburătoare şi sfîşietoare ale vieţii lui. "I started painting" - declară artistul, şi tot ce a urmat este greu de pus sub semnul îndoielii că anume arta a funcţionat pentru el precum o terapie, un sprijin pentru următoarele două decenii! S-a numit pe sine însuşi Grand Pa Wiener, imitîndu-o pe Grandma Moses, cu care a fost contemporan. Arta lui Wiener nu se poate povesti, iar exegeza făcută de Joanne Bock pe mine m-a mulţumit pe deplin, de aceea mă rezum la o consemna, şi pe care o recomand spre lectură oricui arta naivă îi provoacă bucurii estetice.

Îmi place descătuşarea, dăruirea şi sinceritatea cu care acest pămînteam al nostru a cucerit o părticică din arta secolului XX, cucerindu-şi acel loc prin muncă, suferinţă, abnegaţie, pricepere şi iubire pentru cultura din care a fost nevoit să plece la finalul adolescenţei...Despre Basarabia şi Chişinău a vorbit mereu cu nostalgie, pictînd nişte veritabile litanii după Paradisul pierdut al copilăriei.

Istoria artei "pămîntului moldav" trebuie să-l consemneze şi pe Isidor Wiener (1886 -1970), cel născut la Durleşti şi mutat la Domnul în marea şi nebuna metropolă NY.

Undeva în volumul Arta americană (1974, reeditat recent) semnată de Dan Grigorescu există o primă referinţă autohtonă la Isidor Wiener, şi este foarte posibil ca profesorul român să fi şi contribuit cu sfaturi la elaborarea monografiei a cărei autor este Joanne Bock, pentru că anumite ilustraţii din cartea despre Wiener sunt reproduceri după arta românească mai veche şi mai nouă, documentate în biblioteca românească de la NY, în vremea în care Grigorescu era director acolo.


P.S. a nu se evita consultarea linkului care trimite la cartea Joannei Bock, pentru că acolo sunt reproduse numeroase lucrări ale artistului.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 août 2012 5 10 /08 /août /2012 17:04

DSCN2302.JPG

DSCN2218.JPG

DSCN2303.JPG

DSCN2287.JPG

colantii-ziklam.jpg

trei-feluri-de-galben.jpg

În general, lumea pe care o vizitezi pentru prima oară o vezi fie de jos în sus, fie din spate. Nu este deloc o judecată metaforică. Este purul adevăr: nu ştii destule  - ca să o priveşti de la egal la egal, nici direct în faţă, căci nu ştii niciodată destul ca să fii pe picior de egalitate...La Sarajevo am constatat o persitenţă a verticalelor, parcă toate şi tot este vertical, orientat spre cer. Chiar şi ruinele. Iar oamenii - cu atît mai mult. La nişte turnuri de moschei sau de biserici te aştepţi la aşa ceva.

Desigur, doamna din penultima imagine este un exemplu care ne-ar îndrutui să ne lansăm în ceva mai multe explicaţii, inclusiv spre a augmenta cele spuse anterior, sau măcar ar exemplifica nişte încercări de definire. Sau pura şi simpla înţelegere. Nu ştiu dacă pot, totuşi, să  fac ceva din toate cele enunţate. Dar cel puţin imposibilitatea mea de nu îmbălsăma un astfel de episod, o pot face publică! Biserica ortodoxă - unde am şi făcut această fotografie - este (sau a devenit?) îngăduitoare cu toate. Mai ales într-o lume preponderent musulmană. 

 

*FOTO: 2012 © vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
7 août 2012 2 07 /08 /août /2012 10:27

Pentru istoria recentă a Europei sonoritatea numelui Mostar produce un ecou sumbru.

Am petrecut doar cîteva ore în acest oraş mult-pătimit; dar numărul de turişti pe care l-am văzut acolo a depăşit cu mult pe cel constatat la Belgrad, Sarajevo, Višegrad.  Mă rog, poate că pe oameni îi atrage mai abitir butaforia, spectacolul refacerii, anastiloza arhitecturală - ceea ce a rămas autentic la Mostar e stituat însă în afara sferei turisticului, a planului de vizitare pentru străini, aşa cum eram şi noi...

Bunăoară întregul sit din jurul Podului Vechi (Starai Most), atribuit şi acesta notabilului arhitect turc Mimar Sinan, este refăcut aproape din temelii, şi transformat într-o banală topografie a comerţului de dugheană. În spatele cortinei de buticuri mai sunt ziduri ciuruite, pereţi fără ferestre, curţi abandonate. Diversele organizaţii care au contribuit la reconstruirea turisticului Mostar au determinat exact limitele investiţiei, iar restul a rămas în voia patinei timpului, ideologiei nepăsării, a delăsării absolute...

 DSCN2322.JPG

E de adăogat în acest context că Mostarul se afla într-un proces de restaurare serioasă, cu fonduri externe, încă dinaintea conflictelor de natură etnică şi poltică din acest oraş. Şi, probabil, acest proces a continuat (poate cu alte date) după răcirea puştilor şi revenirea refugiaţilor la casele lor. Căci un oraş fără locuitori, se repopulează rapid de vipere, şobolani şi ulii. Mostarul a avut şansa unei atenţii speciale din partea cîtorva fundaţii de prim rang din lume, care s-au ocupat de readucerea vechiului aspect al arhitecturii locale.

DSCN2337.JPG

Chiar dacă şi noi ne-am pierdut în mulţimile de turişti, ne-a plăcut să mai vedem şi interstiţiile dintre învelişurile destinate ochiului călător. Urmele de gloanţe sunt încă multe, unele clădiri stau arse în picioare, şi doar obiectivele religioase, catolice şi musulmane parcă încă se mai confruntă, prin dimensiuni, prin ritmul de refacere, prin înălţimi. Bunăoară, turnul bisericii Franciscane - iar catolicii şi-au înălţat şi o imensă cruce pe o culme din preajmă, care poate fi observată de foarte departe  -  este rezidit după vremea ostilităţilor, pe nişte dimensiuni care-l reclamă a fi cea mai înaltă arhitectură a oraşului.

Ruina-si-Biserica-Franciscana--plan-secund.jpg DSCN2333.JPG

Pomeneam în titlul acestor notiţe de monumentul lui Bruce Lee, iar acest fapt nu poate să nu provoace un zîmbet. Da, la Mostar a existat un monument al acestui "justiţiar" din filmele anilor '60-'70 ai secolului XX (mort în 1973). Acest monument din bronz a reprezentat, de fapt, mai degrabă o lucrare de artă conceptuală, contemporană*, decît un artefact de natură istoric-encomiastică, chiar dacă a fost dezvelit în ziua în care iconicul actor, luptătorul kung-fu, ar fi împlinit 65 de ani. Anume, în 26 noiembrie 2005. Peste puţine ceasuri, mai exact în noaptea următoare după dezvelire, statuia a fost răsturnată de pe soclu şi vandalizată. Chiar dacă în viziunea autorilor proiectului imaginea acestui monstru sacru trebuia să refacă dezechilibrul etnic instalat de mulţi ani în oraş, între croaţi şi bosniaci, Bruce Lee nu a fost dorit printre concetăţeni! El nu a mai urcat niciodată pe soclul său de atunci, deşi la baza lui stătea o inscripţir succintă: TVOJ MOSTAR (Mostarul tău!).

Imaginea operei, cu taguri pe ea, poate fi văzută aici.

 

FOTO: 2012 © vladimir bulat.


* O amplă discuţie în jurul acestei lucrări se găseşte în volumul Leap into the City  (Chişinău, Sofia, Pristina, Sarajevo, Warsaw, Zagreb, Ljubliana). Cultural Positions, Political Conditions. Seven Scenes from Europe, ed. Katrin Klingan and Ines Kappert. DuMont Literatur und Kunst Verlag, Cologne, 2006. The Bruce Lee Monument in Mostar. A discussion moderated by Marina Grzinic. pp. 285-297. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 août 2012 1 06 /08 /août /2012 14:19

DSCN2213.JPG

Oraşul Višegrad este foarte aproape de graniţa cu Serbia, imediat ce intri în Bosnia şi Herţegovina - mult pătimita federaţie desprinsă din fosta Jugoslavie. Sunt cel puţin două punte de atracţie în acest loc: podul din piatră, cunoscut cu numele lui Mehmed Paša Sokolović, vizirul care a comandat şi ctitorit acest monument, despre care se spune că aparţine panopliei de portofoliu al renumitului arhitect otoman Mimar Sinan.

Celălalt punct pitoresc este rîul Drina, care are o culoare absolut specială: verde-smarald. Unică în felul său. Este o apă liniştită, foarte curată şi aproape translucidă, care te îmbie s-o priveşti la nesfîrşit. Ca pe cerul înstelat. Este apa şi podul care l-au inspirat întreaga viaţă pe marele scriitor Ivo (Ivan) Andrić, născut în Travnik, dar care şi-a petrecut tinereţea şi juneţea aici, la Višegrad. 

Oraşul este acum un tîrg mai mult pe orizontală, mono sau bietajat, întins pe ambele maluri ale rîului, şi nici nu cred că a fost vreodată mai mult decît atît. Dar am petrecut o noapte liniştită, calmă într-un motel al acestui orăşel patriarhal. Loc în care lucrurile erau într-o ordine desăvîrşită.

 O imagine mai veche, de prin anii'80 ai secolului XX ne arată că pe podul despre care fac vorbire se trecea Drina şi motorizat, cu maşina. Acum este doar monument, se poate traversa exclusiv pietonal. Şi e mai bine aşa! Căci pentru traficul rutier s-a construit un alt pod, ceva mai în aval.

DSCN2206.JPG

În preajma podului restaurat se află o stelă comemorativă înconjurată de trandafiri, care ne vorbeşte (în scriere chirilică) de  Ivo Andrić, care mie personal îmi evocă acea celebră fotografie negru-alb, care l-a îmbălsămat pe scriitor pe fundalul acestui pod. O fotografie care, probabil, figurează în toate referinţele şi bibliografiile despre acest autor. Bucata aceasta de marmoră, a stelei, este însă tautologică, conţine un semiprofil al lui Andrić, suprins din unghiuri diferite. Şi este dovada clară că povara memoriei pe care trebuie să o poarte unui astfel de creator este prea mare pentru o localitate atît de mică, uitată de lume, insignifiantă, provincială, prăfuită, care mai e pe harta lumii, poate, datorită podului evocat mai sus, sau poate numelui lui Ivo Andrić? Cred că asta este semnificaţia supremă a unor astfel de locuri, că acestea trăiesc din mici paradoxuri, din minuscule chichiţe, sunt ca nişte "buzunare uitate" ale Europei (după sintagma editorului Mihail Kotomin; vezi pe larg despre acest concept în cartea lui Vasile Ernu, Intelighenţia rusă azi). Aici, bunăoară, am găsit şi un camion antedeluvian, care m-a făcut să mă simt ca într-un muzeu sub cerul liber... 

Într-o vreme în care turismul generalizat şi standardizat face ca lumea vizitabilă să devină uniformă, izochefalică, fără suprize şi neprevăzut, întîlnirea cu astfel de inadvertenţe produce o bucurie de neimaginat, atipică...

DSCN2211.JPG

FOTO: 2012 © vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article