Pentru istoria recentă a Europei sonoritatea numelui Mostar produce un ecou sumbru.

Am petrecut doar cîteva ore în acest oraş mult-pătimit; dar numărul de turişti pe care l-am văzut acolo a depăşit cu mult pe cel constatat la Belgrad, Sarajevo, Višegrad.  Mă rog, poate că pe oameni îi atrage mai abitir butaforia, spectacolul refacerii, anastiloza arhitecturală - ceea ce a rămas autentic la Mostar e stituat însă în afara sferei turisticului, a planului de vizitare pentru străini, aşa cum eram şi noi...

Bunăoară întregul sit din jurul Podului Vechi (Starai Most), atribuit şi acesta notabilului arhitect turc Mimar Sinan, este refăcut aproape din temelii, şi transformat într-o banală topografie a comerţului de dugheană. În spatele cortinei de buticuri mai sunt ziduri ciuruite, pereţi fără ferestre, curţi abandonate. Diversele organizaţii care au contribuit la reconstruirea turisticului Mostar au determinat exact limitele investiţiei, iar restul a rămas în voia patinei timpului, ideologiei nepăsării, a delăsării absolute...

E de adăogat în acest context că Mostarul se afla într-un proces de restaurare serioasă, cu fonduri externe, încă dinaintea conflictelor de natură etnică şi poltică din acest oraş. Şi, probabil, acest proces a continuat (poate cu alte date) după răcirea puştilor şi revenirea refugiaţilor la casele lor. Căci un oraş fără locuitori, se repopulează rapid de vipere, şobolani şi ulii. Mostarul a avut şansa unei atenţii speciale din partea cîtorva fundaţii de prim rang din lume, care s-au ocupat de readucerea vechiului aspect al arhitecturii locale.

Chiar dacă şi noi ne-am pierdut în mulţimile de turişti, ne-a plăcut să mai vedem şi interstiţiile dintre învelişurile destinate ochiului călător. Urmele de gloanţe sunt încă multe, unele clădiri stau arse în picioare, şi doar obiectivele religioase, catolice şi musulmane parcă încă se mai confruntă, prin dimensiuni, prin ritmul de refacere, prin înălţimi. Bunăoară, turnul bisericii Franciscane - iar catolicii şi-au înălţat şi o imensă cruce pe o culme din preajmă, care poate fi observată de foarte departe  -  este rezidit după vremea ostilităţilor, pe nişte dimensiuni care-l reclamă a fi cea mai înaltă arhitectură a oraşului.

Pomeneam în titlul acestor notiţe de monumentul lui Bruce Lee, iar acest fapt nu poate să nu provoace un zîmbet. Da, la Mostar a existat un monument al acestui "justiţiar" din filmele anilor '60-'70 ai secolului XX (mort în 1973). Acest monument din bronz a reprezentat, de fapt, mai degrabă o lucrare de artă conceptuală, contemporană*, decît un artefact de natură istoric-encomiastică, chiar dacă a fost dezvelit în ziua în care iconicul actor, luptătorul kung-fu, ar fi împlinit 65 de ani. Anume, în 26 noiembrie 2005. Peste puţine ceasuri, mai exact în noaptea următoare după dezvelire, statuia a fost răsturnată de pe soclu şi vandalizată. Chiar dacă în viziunea autorilor proiectului imaginea acestui monstru sacru trebuia să refacă dezechilibrul etnic instalat de mulţi ani în oraş, între croaţi şi bosniaci, Bruce Lee nu a fost dorit printre concetăţeni! El nu a mai urcat niciodată pe soclul său de atunci, deşi la baza lui stătea o inscripţir succintă: TVOJ MOSTAR (Mostarul tău!).

Imaginea operei, cu taguri pe ea, poate fi văzută aici.

FOTO: 2012 © vladimir bulat.

* O amplă discuţie în jurul acestei lucrări se găseşte în volumul Leap into the City  (Chişinău, Sofia, Pristina, Sarajevo, Warsaw, Zagreb, Ljubliana). Cultural Positions, Political Conditions. Seven Scenes from Europe, ed. Katrin Klingan and Ines Kappert. DuMont Literatur und Kunst Verlag, Cologne, 2006. The Bruce Lee Monument in Mostar. A discussion moderated by Marina Grzinic. pp. 285-297. 

Cui i-am vorbit înainte să mergem de Belgrad, aproape invariabil reacția acestora era formulată de întrebarea: ce vedeți acolo, chiar aveți temeiuri de a vizita acel oraș?

Consider - după patru ani de călătorit sistematic prin țările numite ”balcanice” - că oricunde ai ce descoperi, admira, aprecia, savura...Numai dacă ești miop și lipsit de o minimă sensibilitate, clachezi și consideri că îți pierzi timpul! Din această perspectivă, orice călătorie este, sau devine, risipă de energie, timp, bani, benzină, emoții, pixuri tocite.

Personal, m-am bucurat enorm să descopăr în zona veche a Belgradului aceste vechi arhitecturi, care chiar așa puține cîte au rămas dau măsura și redau atmosfera unui oraș care a fost vreme foarte îndelungată pașalîk, apoi oraș colonizat, ca în cele din urmă să devină un centru de emancipare națională și economică a sîrbilor, dar și acelor care conlocuiesc, alături fiind de secole...

Acesta pare a fi cel mai vechi edificiu rămas în picioare, declarat monument istoric, care mie mi-a amintit de unele case arhaice din vechiul Sibiu. Aceasta, de la Belgrad, este de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, sau a doua jumătate a acelui veac. După cum se vede, este sufocată de clădiri din epoca modernă, dar ea își păstrează nesmintită distincția, demnitatea și particularitățile epocii în care a fost ridicată.

Între cele două clădiri înalte s-a conservat hanul lui Mark, care e din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care și astăzi funcționează ca local pentru buna-dispoziție. Este un restaurant-berărie, cu o curte interioară, care te ascunde de senzația că te afli în centrul capitalei sîrbe (este pe strada Kralja Petra ulica). Ai sentimentul ferm că evadezi în epoca și atmosfera kilimurilor, a divanhane-lor,a cubuk-urilor,a fes-urilor etc. Iar lucrurile acestea sunt și mai prezente dacă traversezi din acest loc și te îndrepți către reședința Principesei Ljubica - o perlă a arhitecturii belgrădene, transformate de-adevăratelea în muzeu, pentru a arăta posterității un fragment de viață urbană de pe la mijlocul celui de-al XIX-lea veac.

Interioarele acestei bijuterii arhitecturale sunt pe măsura eleganței fațadei, a formelor sale eclectice, dar desigur cu accente orientale, căci acesta era gustul acelei epoci, mai degrabă de nevoie decît de bună-voie, căci feleșagul celor care impuneau gustul nu se prea putea schimba. În orice caz - nu de la o zi la alta...

Nici primele influențe imperiale nu trebuie neglijate, mai ales că acestea coexistă și astăzi pe aceeași stradă, pe care încă vechiul caldarîm mai conservă pașii și zgomotul trăsurilor de altă dată.

Nu e foarte mult conservat din acea epocă, dimpotrivă! Era socialismului titoist a pus accentul pe modernizare, sistematizare, pe impunerea unor tipare birocratic-administrative, pentru a depăși finalmente ”acel talmeș-balmeș de case risipite între cele două fluvii, acel bivuac străvechi care, astăzi, se numește Belgrad” (Nicolas Bouvier, Rostul lumii, Himanitas, B., 2007, pag. 28).

FOTO: 2012 © vladimir bulat.  

Ieri, în cea mai liberă publicaţie a Rusiei actuale, Novaya Gazeta, a apărut un incitant interviu cu ziaristul, eseistul şi fostul disident polonez Adam Michnik.

Pentru cei care nu cunosc limba rusă, voi încerca să fac un scurt conspect al acestei conversaţii.

Trebuie menţionat faptul că Michnik a sosit la Moscova pentru a ţine o conferinţă despre cel pe care acest important om al zilelor noastre îl consideră un adevărat model - scriitorul, publicistul şi filosoful Alexandr Herzen (1812-1870), despre care s-a spus că este "părintele socialismului rus".

Michnik a îndemnat pe ruşi să înveţe să înţeleagă cît mai bine protestele sociale care se petrec în ultimele luni.

Apoi, toate păturile sociale trebuie să priceapă că este demnitatea tuturor pusă în joc, deci scopul trebuie să fie comun. Singurul dictator al ţării trebuie să devină Constituţia şi Dreptatea.

Michnik a vorbit pe larg despre amicul lui de o viaţă - Jacek Kuroń. Acesta în descrierea sa era o simbioză dintre Hagi-Murat, Alexander Herzen şi extremistul Boris Viktorovici Savinkov. Kuroń a creat în Polonia Comitetul de apărare a muncitorilor (KOP), organizaţie care avea la bază un principiu simplu, Jacek a formulat-o astfel: "decît să subiminezi structurile de partid, mai bine să creezi altele noi; decît să te plîngi că există cenzură, încearcă să editezi cărţi la care aceasta nu are şi nu va avea acces; în locul vaicărelii care denunţă falsificarea istoriei în şcoli, pune în loc propriile seminarii în care lumea să înveţe istoria adevărată".

În noua Polonie, capitalistă, lui Jacek nu-i plăcea deloc capitalismul. Iar Michnik îi răspundea: "Dar cine iubeşte capitalismul? Şi mie-mi displace. Dar arată ce este mai bun. Dacă urăşti banii, arată-mi un alt model. Un alt model este bolşevismul". 

"Jacek a fost liderul absolut al mişcării noastre, şi el ştia foarte bine această poziţie . Iar lucrul cel mai important pe care-l spunea era că nu e cazul să se lupte să fie lider. Ciocnirea ambiţiilor dintre lideri - este un lucru care s-a produs peste tot în ţările postcomuniste". 

Michnik le-a urat liderilor mişcării de protest din Rusia să-l urască împreună pe Putin, să nu se bată pentru întîietate, căci asta va duce la atacuri ale unora asupra celorlalţi. Nenoricirea Rusiei - nu este puterea, ci opoziţia. Iar asta înseamnă că societatea nu este gata să îmbrăţişeze libertatea. "Dacă nu sunteţi pregătiţi să vă uniţi forţele - nu a sosit ceasul libertăţii. Asta spun pritenilor mei din Rusia. Toată lumea ştie că sunt un rusofil antisovietic autentic. Şi toţi ştiu care-mi sunt prietenii în această ţară. Sunt la Novaya Gazeta, în organizaţia Memorial..."

"În timpul meselor rotunde din 1989 am înţeles că ţara noastră are o şansă. Singura şansă pentru democraţia poloneză - "calea spaniolă": drumul evolutiv de la dictatură spre democraţie trece prin compromis şi împăcare naţională. Ne-am zis atunci: Aminstiei - DA! Amneziei - NU!  Trecut trebuie să-l judece istoricul, publicistul, artistul, dar nu procurorul sau anchetatorul. Astfel am ajuns în Polonia la politica "liniei de demarcaţie îngroşate, largi" (pol."gruba kreska"). Este o formulare propusă de Tadeusz Mazowiecki, în chiar cuvîntul de investire ca prim-ministru. Acesta a propus să separăm trecutul de prezent printr-o linie îngroşată, iar criteriul evaluării funcţionarilor trebuie să devină competenţa acestora şi loialitatea faţă de noua guvernare. Desigur, Mozowiecki a primit reproşuri, precum că în spatele acestei politici el doreşte să ascundă foştii comunişti, hoţii etc. Pînă acum această formulă suscită vii discuţii şi dezbateri în Polonia".

"Fără experienţa ruşilor nu am fi fost niciodată curajoşi - În tinereţe eram un adevărat patriot polonez, şi deşi în şcoală se preda limba rusă, nu am vrut să o învăţ, nici nu o vorbeam. Dar cunoscînd pe disidenţii voştri, am învăţat această limbă. Pentru mine rusa este limba libertăţii, este limba lui Saharov, Soljeniţîn, Vîsoţky, Bulat Okudjava, Trifonov, Voinovici, Korjavin, şi apoi a lui Brodsky..."

Despre Gorbaciov. "Fără el nimic nu ar fi avut loc. El ne-a deschis uşa. Noi am pus piciorul în uşă. Nimic din ce a reuşit Solidaritatea poloneză, Charta 77 cehă şi slovacă, disidenţa rusă - nu ar fi avut sorţi de izbîndă, nici separat, nici toţi împreună, fără Gorbaciov. El a aschimbat această lume. De aceea - este un mare om. Un uriaş! Se poate spune orice despre acesta, dar el a zburat deja în cosmos, precum Gagarin. Este deja de cealaltă parte a rîului". 

Despre Putin. "Acum trăiţi cu toţii într-o altă ţară, inclusiv Vladimir Vladimirovici Putin. Iar el ştie asta. Şi întreaga lume ştie. Pentru CCN a difuzat pe întreaga planetă mitingurile din Rusia. Iar acestea nu erau pur şi simplu nişte proteste - era desacralizarea ţarului. Desigur, el mai are aparatul represiv, şi are instituţiile puterii, dar nu mai este ţarul!

El este şi slab, şi puternic. 

De ce - puternic? Pentru că este de 12 ani la cîrma ţării. Pentru că are talent. Să domnească, credeţi? Nicidecum. El se joacă cu mentalitatea ruşilor. Mai departe, aş spune că Putin este mai degrabă un occidentalist, decît slavofil. Acesta mi se pare că este purul adevăr. Este dovada faptului că nu este deloc slab, pentru că occidentalismul îi irigă forţele. 

Iar acum - despre slăbiciunea lui. Este slab pentru că nu mai simte vremurile cele noi, nici noua generaţia din Rusia nu o simte. Aici, poate părea ciudat, chiar îl înţeleg. Pentru că şi eu am probleme în a înţelege noua generaţie din Polonia. Cu fiul meu, care are 25 de ani, sunt deja în conflict...

În consecinţă, ceea ce se petrece astăzi în Rusia va constitui un moment de cotitură pentru Putin. El ori va merge în răspăr cu aceste tendinţe, ori va înţelege, cum a făcut-o Jaruzelski, că ceva esenţial merge într-o altă direcţie".

Cu toporul sau cu peniţa?

"Doar - cu peniţa!"

A intervievat Zoe Eroşok.

Prima licitaţie profesională de artă din Republica Moldova (MD) - organizată de casa ARTMARK a arătat potenţialul palpabil al acestei pieţe pe de o parte, iar pe de altă parte - a developat cotele reale ale pictorilor locali, fie ale celor născuţi în RM. Probabil că nu a fost pentru nimeni o supriză faptul că pictoul cel mai bine vîndut a fost  Mihail Grecu, unul dintre cei mai apreciaţi plasticieni din acest spaţiu din ultimele patru decenii.

Piesa acestuia, Flori uscate (ulei pe pânză, 65 x 55 cm), a fost adjudecată pentru suma de 4000 de euro. Asta însemnînd aproape pragul de sus al valorii estimative. Totuşi, este doar începutul...

Al doilea clasat în topul celor mai bine vînduţi pictori basarabeni - Valeriu Şchiau (născut în 1969, la Colibaşi, pe malul Prutului), care după ani de tăcere a revenit pe simezele internaţionale cu o forţă nebănuită, viguroasă, impresionantă. El este în acest moment mai cunoscut în spaţiul artei contemporane din Germania, şi mai puţin în România şi MD. Dar piesa lui, un obiect în care combină grafica şi amprenta linogravată cu suportul organic, Made in CCCP, s-a adjudecat la 2400 euro, avînd un preţ de pornire de 500 de euro. Devine clar astfel, că opera acestui artist devine interesantă şi tentantă pentru colecţionari sau investitori!

Podiumul basarabenilor se încheie cu cele două acuarele semnate de Leonid Grigoraşenco (1924-1995), ambele au plecat spre cumpărători pentru suma de 2000 euro, fiecare piesă.

Dintre pictorii "epocii basarabene", afirmaţi pînă la 1940, campionul absolut este minunatul desenator, scenograf şi acuarelist Teodor Kiriakoff-Suruceanu, al cărui triptic Afrodita, Papă-Lapte, Zuliaridi (Schiţe de costum pentru piesa de teatru Kir Zuliaridi, stagiunea 1930-1931, Teatrul Naţional Iaşi) s-a vîndut pentru 1800 euro, care însemnează cea mai valoroasă tranzacţie pentru acest artist, a cărui operă va avea parte de o posteritate demnă de o invidie albă!

Cea mai neaşteptată supriză a dat-o dezinteresul total al colecţionarilor de artă, de pe ambele maluri ale Prutului, pentru opera nonagenarei artiste Valentina Rusu-Ciobanu  (n.1920), ale cărei piese au rămas neadjudecate. Este cu atît mai suprinzătoare această apatie a cumpărătorului de artă contemporană, cu cît ceea ce s-a propus din opera lui Mihail Grecu părea mult mai "abstract", şi mai abstruz, cel puţin din perspectivă strict vizuală. Se ştie, cumpărătorul de astăzi este mai degrabă retinar, decît meditativ-empatic. Poate deloc întîmplător, una din cele mai profunde piese de pictură, semnate de Vasile Popescu, Peisaj la Comana (1928), a rămas neadjudecată, pentru că nu a fost pur şi simplu înţeleasă. Este o piesă care trebuie mai mult decît privită! Este aproape metafizică această pictură, de aceea nu este deloc pentru gustul comun, conjunctural...

Părintele artistic al multor plasticieni basarabeni interbelici, August Baillayre, prezent în această licitaţie cu o foarte luminoasă natură statică cu flori, a obţinut un scor modest, de doar 1500 euro, în timp ce pe o piaţă mai aşezată o astfel de piesă ar fi fost adjudecată la un preţ de cel puţin 4-5 ori mai mare. Poate altădată?

Coş cu mere  al Ninei Arbore a plecat la noul proprietar după strigarea modestei sume de 800 euro, în timp ce artista e de mai multă vreme prezentă pe piaţa de artă, în raport cu ceilalţi basarabeni, mulţi dintre care de-abia acum încep să aibă o cotă de vînzări pe o piaţă organizată.

Trebuie să salutăm acest început de drum, şi să urmărim îndeaproape evoluţia prezenţei artiştilor basarabeni pe piaţa de artă din România, şi poate chiar pe cea internaţională. Potenţial există, doar că el trebuie dibaci administrat, făcut cunoscut şi promovat. Este meritul deplin al casei de licitaţii Artmark de a fi promovat (şi pe) aceşti artişti, şi de a-şi fi asumat acest efort şi pentru viitor. Iar alături le-a stat ICR Mihai Eminescu, din Chişinău, care le-a deschis celor de la Bucureşti destule uşi...

***

Cele mai ridicate valori atinse în această licitaţie:

1. Nicolae Grigorescu, „Ciobănaş cu turma de oi”, 195.000 €
2. Nicolae Tonitza, „Nud văzut din spate”, 110.000 €
3. Alexandru Ciucurencu, „Jucătoarea de şah”, 60.000 € (sursa: Artmark)

De vreo două săptămîni centrul vechi s'a pomenit marcat cu noi plăcuţe de stradă. Sunt gri, şi cu scris alb, cursiv. Iată cîteva specimene, luate într'o dimineaţă, imediat ce le'am văzut. Merită consemnată apariţia lor în peisajul urban, ca atipice însemne...

Mie nu îmi plac, sunt prea anoste, neinspirate, aproape ilizibile (vezi cea din poziţia 2), dar poate altora le sunt mai la inimă?