Între Sala cu Orgă şi Teatrul Naţional din Chişinău este un scuar, care e de mai mulţi ani un fel de bîlci, cu pretenţii de spaţiu artistic, unde se vinde "artă" sub formă de artizanat, . A devenit deja de "bon ton" să mergi în acel loc, să cumpreri cadouri cu ştaif, să fii văzut, să spui că ai fost acolo... Gustul celor localnici e trădat de marfa pe care o preferă, pe care o aleg, şi o cumpără în acel loc: tablouri, matrioşte, macrameuri, cusături, pictură îndoilenică...Oricum, a devenit un fenomen social, şi îl consemnez ca atare.  

Frecvenţa cu care mergi pe o stradă nu-ţi garantează că şi observi lucrurile importante care o traversează sau pe care le conservă. Aşa se face că pe strada Logofăt Luca Stroici, fostă Biserica Popa Chiţu, am mers ani de zile, adesea chiar zilnic, căci mă aducea la biroul aflat pe str. Maria Rosetti. Ei bine, de cînd ideea unei cărţi despre plăcuţele de stradă bucureştene mă ţine captiv, am început să observ şi lucruri pe care nu le remarcam în mod frecvent, am devenit foarte atent la însemnele de pe zidurile vechilor construcţii şi arhitecturi.

Ieri mi-a surîs norocul, am descoperit vechea-străvechea plăcuţă, de decenii multe, a străzii de pe vremea cînd se numea Robert de Flers. Găselniţa e cu atît mai nepreţuită cu cît, după 1966 cînd această străduţă încă se mai numea Robert de Flers, a mai avut, de-a lungul anilor încă trei denumiri, probabil pe perioade scurte: Fundătura Popa Petre, Popa Chiţu şi Biserica Popa Chiţu. Totuşi, la 1923 cînd Mateiu I. Caragiale se stabilea în imobilul cu nr. 9A, care aparţinea Maricăi Sion, căsătorindu-se cu aceasta [bref: Mateiu avea 38 de ani, iar domnişoara Sion era în etate de 63], strada se numea Robert de Flers. Astfel ea apare şi în elegantul volumaş Planul şi ghidul oraşului Bucureşti, editat de maiorul Mihai C.Pîntea, editat în acelaşi an (pag. 38, planşa 9). Fosta denumire a străzii era Surorilor. Caragiale a locuit pe strada aceasta pînă în 1936, cînd a murit.

Dar cine a fost acest Robert de Flers, numele căruia i s-a dat unei străzi destul de centrale din Bucureştiul Interbelic? Posteritatea i-a reţinut numele graţiei operei sale literare, dramaturgice. Dar tangenţa sa cu Bucureştiul e consemnată de mai multe surse. În 1918 îl întălnim ca ataşat de presă al Legaţiei Franceze la Iaşi, era un familiar al politicii româneşti, al tacticilor militare, precum şi al Casei Regale, îl întîlnim alături de fraţii Brătieni, Ion şi Vintilă, Generalul Prezan, Sir Georges Barclay, Prinţul Ştirbey, Victor Antonescu -- trimis extraordinar si ministru plenipotentiar la Paris. Era un "al casei" printre români. Probabil, în semn de înaltă preţuire românii au denumit o stradă cu numele său, deşi Robert de Flers a trăit pînă în 1927, dar nu era nevoie ca el să moară pentru a se învrednici de această onoare...Am căutat să-l găsesc definit în puţine cuvinte pe acest om, cu impresionantă carieră diplomatică, literară, autor de cîntece...şi le-am găsit printre stufoasele memorii (D'une guerre a l'autre 1914-1936, Paris, 1952) ale lui Herriot Edouard, care chiar i-a dedicat rînduri admirabile: "În august 1927 -- de Flers a murit în 30 iulie, nota mea -- i-am adus onorurile mele lui Robert de Flers, fin zeflemist, un om cinstit în sensul cel mai înalt, plin de spirit, şi autor al unor piese precum: L'amour veille, Le Bois sacré, L'abit vert, Le Roi. El este pentru mine ca acea femeie, din una din piesele sale care, în dorinţa de a-şi lăuda consortul, l-a numit un om solar, şi îl compara cu imensele pîini franceze, pe care nu le poţi tăia decît strîngîndu-le la piept. Era la fel de generos, pe cît era de înţelept, se arăta la fel de fidel în prietenii, pe cît era de ingenios în creaţiile sale. Discuţiile cu el te orbeau, ca şi piesele sale" (din capitolul dedicat Cabinetului Poincaré, iulie 1926 - iunie 1928). 

Un mic dreptunghi de tablă, aproape pătrat, albastru, cu o inscripţie albă, şi chenar fin e capabil să evoce multe lucruri, doar că trebuie să ştii să-l vezi, şi să-l citeşti în toată amploarea sa. La numărul 11, din strada Logofăt Luca Stroici, am coborît pentru scurtă vreme în istorie, şi am atins, subreptice, personalitatea unui mare om de litere şi spirit...  

La Bucureşti a fost azi o veritabilă zi de primăvară, în toiul iernii. Fenomen îngrijorător.

Nu am avut prea mult timp la dispoziţie, nici o oră de hălăduit pe străzi, dar am ajuns finalmente pe strada Parfumului pe care nu am călcat niciodată în aceşti douăzeci de ani de cînd sunt în acest oraş, mereu imprevizibil, nicicînd la fel. Ilarie Voronca şi Mircea Veroiu sunt cel puţin două importante personalităţi ale culturii române, care şi-au legat numele de această stradă lăturalnică, care debutează din coasta primăriei sectorului 3, în strada Matei Basarab, şi se "coboară" spre str. Anton Pann. Ca să nu mai amintesc că scriitoarea Silvia Kerim, locuitoare şi ea pe această uliţă tihnită, a scris un volum cu numele acestei artere, dar şi o carte despre Mircea Veroiu...

Strada s-a conservat relativ bine, fără demolări sau schimonosiri de case vechi; o plimbare fie şi fugară -- te proiectează iute în Bucureştiul interbelic, molcom şi galant. Găseşti case splendid conservate, cum e cea de la nr. 19, în care a locuit Mircea Veroiu, dar este şi alta, de la nr. 33, un inspirat exemplu de arhitectură "neo-brîncovenească", care e părăsită, şi-şi aşteaptă cuminte şi tăcut verdictul, care poate fi unul chiar dezirabil.

O incredibilă curte, prin armonia celor două case care o crează, dar şi prin faţadele acestora (ambele au anii de zidire pe frontoane!), se poate observa la nr. 6, chiar din preajma primăriei deja amintite. M-a încîntat şi suprins prin înălţimea sa blocul "cubist" de la nr. 28, ce stă moţ la intersecţia cu str.Romulus. Iar plăcuţa de pe zidul acestuia merită arătată, căci este o piesă dintre cele mai reprezentative pentru colecţia mea de astfel de însemne topografice urbane.

 E o destinaţie pentru arhiturism. Voi reveni.

Cine şi-ar fi imaginat ca într-o zi mohorîtă şi aproape fără lumina soarelui, cum a fost cea de azi, se puteau descoperi, chiar în zona din apropierea Academiei de Teatru şi Film a Bucureştiului, două vestigii istorice splendide? 

Primul, este o casă de tărgoveţ mărunt, dar care şi-a făcut o căsuţă de bun gust, într-o zonă faţă de care marile reşedinţe ale boierilor şi dregătorilor erau departe...

Această casă eu o datez cu cam mijlocul secolului al XIX-lea, şi e aliniată la stradă, avînd un înduioşător medalion -- probabil cu "roza vînturilor" -- înscris sub cornişa faţadei simple. Cel mai probabil casa este din paiantă, dar trecerea vremii nu a făcut-o una cu pămîntul. Oraşul rezistă prin casele sale. Chiar şi prin cele mai puţin arătoase şi somptuoase.

Al doilea  -- e o troiţă cioplită în piatră de calcar. Din acestea vezi cam peste tot în ţară, dar mai cu seamă prin părţile Buzăului şi ale Cîmpiei Române. Unele marchează răscruci, alte au meniri votive, iar altele -- sunt însemne funerare.

 Cum să o explicăm pe asta, aflată la mijlocul unei întretăieri de străzi, în zona veche a urbei, unde strada Ţepeş Vodă se constituie ca ax pentru ambele monumente? Poate că a fost adusă aici?, strămutată din altă parte?, pentru asta pledează şi soclul destul de nereuşit pe care se înalţă troiţa, dar şi inscripţia slavonească, legată de cultul bisericesc al veacurilor de dinaintea celei de-a doua jumătăţi al veacului al XIX-lea...Uneori, sau cel mai adesea, suprizele, cu atît mai puţin minunile, fie şi mici, trebuie să rămînă fără explicaţii. Ne bucurăm de ele, şi nu e puţin lucru!

După potopul alb de ieri, azi am avut parte de eclipsă de soare.

Întradevăr, soarele s-a grăbit să fie pe cer dis-de-dimineaţă, cînd a sosit luna să-l acopere, să-i ia din lumină. Eram pe stradă, şi era spectacol: umbrele deveneau gălbui, luminozitatea a scăzut pentru vreo jumătate de ceas.

Dar nu despre fenomene pe care nu le putem controla doresc să fac vorbire. Ci despre demnitate şi despre eclipsa acesteia. Pentru care putem opta, sau abdica.

Chiar înaintea Revelionului am cetit un frumos şi înălţător interviu cu soţii, Ileana şi Romulus Vulpescu, care face o desoebită onoare revistei care l-a solicitat, şi l-a publicat. Ce m-a încîntat în mod special a fost faptul că Romulus Vulpescu a cerut ca materialul să fie tipărit cu " î " din i -- piatră de poticneală pentru vremurile de azi. Am sentimentul, uneori, că degradarea limbii materne a început de la această buchie nefericită...

Pînă să am cartea lui Mihai Pelin, Deceniul prăbuşirilor (1940-1950). Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor români între legionari şi stalinişti (ed. Compania, Bucureşti, 2005) nu ştiam nimic despre sculptorul Dumitru DEMU. Era un caz absolut inexplicabil de artist ajuns, în plină eră a terorii, în fruntea unui pluton de artişti care-şi disputau paternitatea asupra monumentului lui I.V. Stalin, care a tronat la intrarea în parcul Herăstrău între 1951 şi 1962.

Mi-am amintit de personajul-artist ieri, cînd am găsit un mai vechi articol publicat în "România LIberă", scris de către Alexandru Mihalcea. Autorul povestea cum a găsit la un talcioc din Belgia cartea Le sourire de Staline, semnată de Dimitrios Demou, apărută la Editions Universitaires, Paris, 1977. Din articolul acestuia voi spicui citatele de mai jos, în lipsa cărţii.

 Autorul volumului era nimeni altul decît Dumitru DEMU, autorul monumentului lui Stalin, autor care a apărut practic din neant, căruia i-a fost sortit să îndeplinească această impunătoare comandă, care-i va aduce onoruri, dar îi va determina şi plecarea ruşinoasă din ţară.

Omul terminase de 5 ani facultatea cînd s-a înscris în concursul de proiecte pentru statuia Tătucului, care urma să "orneze" intrarea în parcul căruia-i furase şi numele...La acest maraton erau aliniate nume deja sonore ale artei proletcultiste, şi nu numai: Caragea, Baraschi, Onofrei, Miliţa Petraşcu, Dorio Lazăr, Max. Schulmann, Andrei Sobotka, Jalea, Lelia Zuaf şi, ultimul, DEMU. Am fost suprins că lista dictată de Dumitru DEMU nu e aceeaşi cu cea oferită de Mihai Pelin, în volumul amintit. Acesta din urmă îi mai adaogă pe Zoe Băicoianu şi pe Cristea Grossu. În orice caz, Pelin pune accentul pe luptele crîncene care s-au purtat, pentru a realiza acest impunător monument, şi lasă să se înţeleagă că, de fapt, aceasta a fost o lucrare colectivă, a cîtorva artişti, "reuniţi într-un colectiv mai larg" (p. 610).

Cartea Le sourire de Staline abundă de detalii de natură psihologică, mai ales legate de decizia de a participa la concurs: "Să mă înscriu? Ideea de a lăsa totul baltă şi de a fugi în Occident mă bîntuia. Totuşi, această iluzie dragă era înlăturată de imaginea părinţilor şi a celui mai mic frate, Traian. O s-o fac mai tîrziu, mult mai tîrziu. Acum trebuie să trăiesc, să-mi cîştig pîinea -- şi pe a celorlalţi. Concursul? (...) Eram sculptor. Să mă perfecţionez în arta mea, asta-mi era lupta. Atunci de ce să nu-mi încerc norocul la concurs? Eram convins că pot face monumentul, că aş putea, adică, să fabric acel colos grandios...". Ultimul înscris pe listă, DEMU îşi amintea apoi de gîndurile care-l măcinau: "Aveam douăzeci şi opt de ani. Prezenţa mea chiar şi în coada listei, reprezenta prin ea însăşi o apreciere. Dar cîte probleme aveau să apară... Ce vor zice oamenii, prietenii? Uite încă unul care abandonează, care pactizează cu regimul. Vrea să-l imortalizeze pe călăul a milioane de nevinovaţi...Îi uită pe cei 350.000 de români morţi pe frontul anti-bolşevic...zecile de mii de victime ale muncii forţate pe şantierele canalului morţii, canalul Dunăre-Marea Neagră...zeci de mii de ucişi în anchetele Securităţii...NU! Nu uitam nimic! Dar eram artist şi trebuia să mă realizez şi chiar poate mai puţin să mă realizez decît să-i salvez pe ai mei. Adevăratul meu dosar eu singur îl cunoşteam bine...Mai bine decît "rezistenţii" de la cafeneaua din colţ".

După edificarea statuii au început ponoasele şi autorul se transformă în "oaia neagră" a artei oficiale. Artistul lucra într-o fostă prăvălie de pe strada Sfîntul Ion Nou, "total necorespunzătoare pentru creaţie" (citat de Cristian Vasile dintr-un document de arhivă:  A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 12/1952, f. 188). Nu mai primi nicio comandă de la stat, deşi fusese decorat cu Ordinul Muncii, clasa I. Destalinizarea a atras după sine şi monumentul de pe soclu. Pe cît de greoi a urcat pe acest soclu Stalin, în urma concursului şi a rapacităţii artiştilor români, pe atît de rapid a fost detronat de acolo...Românii sunt pasionali şi, se pare, chiar violenţi, doar atunci cînd trebuie să edifice, să pună ceva în loc, nu şi cînd dărîmă...  

Dumitru DEMU a reuşit finalmente să plece din ţară, şi să se stabilească în Venezuela. Acolo a luat-o de la capăt, a făcut o altfel de sculptură, şi a scris Le sourire de Staline. Portretul Anei Pauker din acest volum este antologic: "Femeia ministru avea părul pieptănat într-un mod foarte bărbătesc, trăsăturile sale dure, aspre, îi dădeau o faţă de peşte, ochii îi erau strălucitori şi cruzi, chipul avea un rictus inimitabil de îndată ce voia să zîmbească"...

Cartea asta nici după trei decenii nu se traduce în România, şi e cunoscută de foarte puţini. Mai ales de cercetătorii fenomenelor artistice totalitare. Dar ea este foarte preţioasă pentru a vedea din interior atît ograda artiştilor, cît şi cea a autorităţilor culturnice de atunci. 

Dumitru DEMU a fost un om şi artist demn.