Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

19 mai 2016 4 19 /05 /mai /2016 08:56
Boris Anisfeld, „Peștele de argint” © Harvard Theatre Collection MS-Thr-414.4(3)

Boris Anisfeld, „Peștele de argint” © Harvard Theatre Collection MS-Thr-414.4(3)

Les Ballets russes a fost la începutul secolului XX un fenomen greu de egalat! Compania creată de Serghei Diaghilev a avut turnee în lumea întreagă, începînd cu 1909, care au debutat la Paris, și au luat sfîrșit în 1929, la Vichy, tot în Franța. Diaghilev a murit la Venezia, în 19 august al aceluiași an. 

Un crochiu pentru spectacolul Sadko, din sezonul anului 1911, semnat de Boris Israilevich Anisfeld (Б. И. Анисфельд, 1878-1973), se va adjudeca în curînd la Sotheby’s din Londra (7 iunie), dar pînă atunci lucrarea este prezentată la Moscova, într-o expoziție care acoperă ultimii 200 de ani din arta rusă. Lucrarea este estimată la 25-30 de mii de lire sterline. Un preț deloc modest, pentru o lucrare de scenografie...

Vorba e că Anisfeld, născut la Bălți - în binecuvîntatul tîrgușor din nordul Moldovei, care a dat naștere unor personalități ale artei universale, precum: Samson Flexor și Lazăr Dubinovschi - este considerat unul dintre corifeii scenografiei pentru acestei spectacole de balet, recunoscute de întreaga istorie a genului.

Pînă la 1918, cînd se stabilește în S.U.A., avînd o scrisoare de recomandare de la juristul   Vladimir D. Nabokov, tatăl marelui scriitor, Anisfeld devenise foarte cunoscut și ca pictor de șevalet, astfel se explică numărul relativ mare de tablouri semnate de acesta, care sunt conservate în Galeria Tretyakov din Moscova.

A făcut studii de desen la Odessa, apoi la Sankt-Petersburg, cu Ilya Repin. În 1905, tînărul pictor este descoperit de influentul pictor, istoric de artă și restaurator, Igor Grabar, care-l prezintă pe Anisfeld lui Serghei Diaghilev. De aici încolo, soarta i-a fost în chip minunat favorabilă descendentului basarabean, care trăiește o viață lungă, creatoare, iar înre 1929-1957 a predat la Art Institut of Chicago, iar în paralel cu asta a creat și o comunitate informală, cunoscută sub numele de Boris Anisfeld School of Painting. În treacăt fie spus, în 1930, cînd Orson Welles (vezi nota 12 din articolul de pe wiki) - cineastul-cheie al secolului XX - devine orfan, tutorele său, pediatrul Maurice Bernestein, îl prezintă lui Anisfeld, care se arată foarte încîntat de desenele adolescentului Orson, căruia îi recomandă să plece în Europa. Aceste repere grăitoare fac din persoana lui Anisfeld o referință de istoria artei de netăgăduit. Nu e deloc puțin lucru - pentru un fiu de horticultor, dintr-o fundătură de lume!     

Astfel, numele lui Anisfeld se alătură pleiadei marilor scenografi și pedagogi ai lumii care, în majoritatea lor, provin din fostul Imperiu Țarist...

Repost 0
18 mai 2016 3 18 /05 /mai /2016 19:02

.....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

.................................................................................................................................

                                                              .......................................................................................

"Показав на мой нательный крестик, Лера спросила:

— Ты веришь в Бога?
— Да.
— В эпоху аэропланов стыдно быть верующим. Вот я — дочь священника, а не верю. — Она затянулась дымом. — Чего молчишь?
— Разве аэропланы отменили смерть
?"

(с) Евгений Водолазкин, "Авиатор"

 

Apariția acum mai bine de o lună a noului roman al lui Evgheni Vodolazkin, deja cunoscut la noi prin traducerea a două romane ale sale, ne umple de bucurie, că și acesta va fi în curînd disponibil în română. 

Este un roman despre memorie. Se numește: Aviatorul. Iată un fragment care vorbește multe despre conținutul acestei cărți, fragment pe care-l tălmăcesc aici:

Arătînd în direcția cruciuliței mele de pe piept, Lera a întrebat:

- Crezi în Dumnezeu?

- Da.

- În era avioanelor este rușinos să mai fii credincios. Uite, eu, sunt fiică de preot, dar nu sunt credincioasă. - A tras adînc din țigară. - DE ce taci?

- Dar oare avioanele au abrogat moartea?

Povestea adusă acum de Vodolazkin este despre un individ, Inochentie (Иннокентий), care a uitat totul, s-a pomenit într-un pat de spital, în anul 1999, cu memoria într-o stare de tabula rasa. E la o vîrstă destul de înaintată, din moment ce tot ce uitase începe a se developa însă de la revoluția bolșevică din 1917, apoi revine imaginea Gulag-ului, a gerurilor de acolo de minus 40, în care condiții se și muncea de zor, sunt frînturi de adolescență, din epoca primei iubiri, localitățile prin care a trecut: Siverskaia, Solovki, Alușta, apoi...beznă, cioburi de fraze, situații, mirosuri, chipuri, haos pe care, protagonistul - aviator de-asupra tuturor acestor lucruri - încearcă să-l sistematizeze, să pună ordine, pe fundalul unor realități în care nu se regăsește deloc, și mai mult decît atît, constată cît de mult, și cît de diferită poate fi această memorie, cît e de diferită aceasta, de cea pe care el și-o amintește...De fapt, pe el nu-l interesează deloc cum s-a produs această ruptură între anii 30 și 1999, important pentru el acum este să consemneze rapid, meticulos, mecanic, tot ce știe el, și numai el, pentru fiica lui, care s-a născut demult, dar care trebuie să știe ce și cum a fost nu prin ochii a ceea ce se știe azi, despre trecut, ci să privească cu ochii tatălui său, cu mintea de atunci...constată cu stupoare, că atunci cînd era în lagăr nu-i era frică de moarte, acum îi este...o angoasă cumplită, adîncă.  

„Aviatorul”, de Evgheni Vodolazkin

"Независимость, конечно, не цель, но она — то, что помогает достигать цели. Вот бежишь ты по жизни со слабой надеждой взлететь, и все смотрят на тебя с жалостью, в лучшем случае — с непониманием. Но ты — взлетаешь, и все они с высоты кажутся точками. Не потому что в мгновение так уменьшились, а потому что план сверху делает их точками — сотней обращенных к тебе точек-лиц. С открытыми, как представляется, ртами. А ты летишь в избранном тобой направлении и чертишь в эфире дорогие тебе фигуры. Стоящие внизу ими восхищаются (немножко, может быть, завидуют), но не в силах что-либо изменить, поскольку в этих сферах всё зависит лишь от умения летящего. От прекрасного в своем одиночестве авиатора".

 

Încă o frază relevantă din acest roman, care provoacă niște întrebări irepresibile, foarte usturătoare, azi poate mai acut decît în anul 1999, în care se întreba protagonostul din Aviatorul:

 

Independența nu este, desigur, un scop în sine, dar e ceea ce ajută să atingi țintele, pe care ți le-ai propus. Cînd alergi prin viață doar cu o vagă speranță de a zbura, ești privit de cei din jur, în cel mai bun caz - cu neînțelegere. Dar tu îți iei avîntul - zbori, și toți aceștia deja de sus, ți se par niște puncte. Nu pentru că într-o clipă s-au micșorat, ci pentru că din acel plan superior au devenit niște puncte - sute de chipuri care te privesc. Cu gurile deschise, s-ar părea. Iar tu zbori spre o direcție aleasă de tine, și descrii în eter formele tale îndrăgite. Cei rămași jos le admiră (poate chiar te invidiază, puțin), nefiind însă în stare să mai schimbe ceva, deoarece în acele sfere totul depinde doar de iscusința celui care zboară. De singurătatea minunată a aviatorului”. 

 

Ar mai fi de spus, că ilustrația copertei a fost concepută special pentru această ediție de Mihail Șemiakin.

    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare ochiuldeveghe
commenter cet article
2 mai 2016 1 02 /05 /mai /2016 00:22
Foto: © vladimir bulat, 2016

Foto: © vladimir bulat, 2016

Cu două seri înainte Învierea Domnului am rămas frapat de cum se jucau luminițele de la lumînări pe zidul de de-asupra celor două lumînărare din curtea mănăstirii Stavropoleos din București. Era după Denia celor 12 Evanghelii.

Este locul cel mai drag mie din această metropolă imensă, depersonalizantă, cenușie, sufocată de rumori politicianiste, etnice, sexuale, evazioniste, tehniciste, primitive...

Îmi place să privesc lumina lumînărilor, cum i-a plăcut și lui Gaston Bachelard, cel pe care-l inspira flacăra lumănării. În această carte* el spune: „Și în viață există nenumărate lucruri a căror ardere se vrea reaprinsă!

Atunci cînd flacăra de deasupra renăștea, bunică-mea zicea: Uite, copile, păsările focului!”.

 

* Flacăra unei lumînări, ed. Anastasia, B., 1994, p.81.

Foto: © vladimir bulat, 2016

Foto: © vladimir bulat, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Spiritualia Diariu
commenter cet article
29 avril 2016 5 29 /04 /avril /2016 12:54
Troița  (1919) de la Iurceni, septembrie 2015. Foto: © vladimir bulat.

Troița (1919) de la Iurceni, septembrie 2015. Foto: © vladimir bulat.

De la Sfîntul Chiril al Turovului cetire:

Cela ce singur ești fără de moarte, Iubitorule de oameni, Care pentru noi, păcătoșii, din sînurile Tatălui ai venit, răni și răstignire răbdînd de bunăvoie și necruțînd trupul Tău cel neprihănit, ce păgînește a fost atîrnat pe Cruce, Cela care, biruit de îndurările și de iubirea Ta de oameni, între cei morți ai fost socotit și prin această iconomie l-ai vînat pe chinuitorul diavol, și ai stricat pe cel ce are stăpînirea morții, și toată oastea cea drăcească prin arătarea crucii Tale ai risipit-o, și în cele mai dedesubt intrînd împărăția iadului ai stricat, și de la tînguirea stricăciunii la veselie i-ai adus pe morții cei din veac, și pe cei robiți de păcat la fericirea cea dintru început i-ai întors, Tu singur ești curat și fără de prihană ai pătimit pentru păcătoși, iar eu sunt spurcat cu sufletul și cu trupul; curățește-mă cu Sîngele Tău cel sfînt, care a curs din coasta Ta, pironește cu frica Ta trupul meu și cu moartea Ta cea de viață dătătoare omoară mădularele trupului meu, care se nevoiesc spre rău; caută-mă pe mine, cel rătăcit, ca pe oaia cea pierdută, pe care luîndu-o pe umeri ai adus-o la Tatăl și ai chemat să se bucure cetele îngerești, că toate le poți și cîte le voiești le faci: după marea mărirea Ta, așa și mila Ta e nenumărată”*.

 

* Rugăciuni pentru fiecare zi a săptămînii și canoane de pocăință, editura Sophia, B., 2015, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, pag. 82-83.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
26 avril 2016 2 26 /04 /avril /2016 16:17

Astfel și-a intitulat cartea de fotografii alb/negru Artur Bondar, lansată în chiar ziua de 23 aprilie, iar azi s-au împlinut trei decenii de la tragedia atomică de la Cernobîl. Filmul cărții poate fi văzut aici.

Secvențe-fotografii din carte se pot vedea aici.

În ziua de 26 aprilie 1986 noi, cetățenii sovietici de atunci, nu știam nimic despre ce s-a produs în acel imens areal al Ucrainei în acel răstimp, care se infesta vertiginos de praful de uraniu, în urma exploziei unui reactor al stației atomice din Pripjati. Eram ținuți departe, de parcă radiația mai putea fi manipulată, supusă controlului.În acele zile, cu un grup de alți adolescenți reveneam de la Minsk, cu schimbarea trenului la Kiev. Oarecum am fost în proximitatea epicentrului...dar nu știam nimic. Totul în jur respira pace, liniște, aerul primăverii era îmbibat de aroma mugurilor și a frunzelor fragede. Abia după 1 mai, cînd copiii ieșiți la demonstrațiile tradiționale ale muncitorilor, însoțindu-și părinții cădeau pe asfaltul marilor bulevarde, au început să bată clopotele panicii, manipulările prin dezinformare musteau, insinuările clocoteau, iar jumătățile de măsură își luau partea leului. URSS era un stat închis, nu aveai unde să fugi, nu aveai căi de săpare, trebuia să te încrezi în ce ți se spunea, să-ți urmezi docil soarta, sau moartea, după caz... 

Dar oare unde se putea ascunde omul de „steaua uriașă, arzînd ca o făclie”, cum ne spune Apocalipsa sfîntului Ioan? Acesta este pasajul complet, luat și de Artur Bondar ca motto pentru proiectul său:

Și a trîmbițat al treilea înger, și a căzut din cer o stea uriașă, arzînd ca o făclie, și a căzut peste a treia parte din rîuri și peste izvoarele apelor. Și în numele acelei stele se cheamă Absintos*. Și a treia parte din ape s-au făcut ca pelinul, și mulți dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare”(Apocalipsa, 8, 10-11).

Pentru că suntem în Săptămîna Pătimirilor să ne amintim că omenirea a trecut prin grele încercări atunci,cum mai trece și astăzi, și să ne amintim cum a mustrat Iisus pe cărturari și pe farisei (Matei, cap. 23), și să înțelegem cu boldul înțelegerii fiind împunși - că acestea și altele asemenea nu se întîmplă decît spre luare-aminte, spre trezvie și spre întărirea cugetelor întru mîntuirea în HRISTOS.

* Bartolomeu Anania a tradus prin cuvîntul Pelin. Plantă amară și socotită otrăvitoare; simbol al amărăciunii și nocivității pedepselor (nota aparține vredincului de pomenire Mitropolitului Bartolomeu).      

Foto: Volodymyr Repik / AP / Scanpix

Foto: Volodymyr Repik / AP / Scanpix

Repost 0
20 avril 2016 3 20 /04 /avril /2016 21:57

În primăvara lui 2011 vizitam din nou Viena, și nu doar vizitam. Participam cu fotografii de pe ochiul de veghe într-o expoziție curatoriată de Ion Grigorescu, ACTUAL.

După expoziții, muzee, deambulări prin oraș, am poposit pe CebotariWeg, strada care poartă numele legendarei cîntărețe lirice de origine basarabeană, Maria Cebotari (1910-1949), un vulcanic și scînteietor talent, care a apus la fel de subit cum a și răsărit pe marile scene de operă ale Europei. E mult spus că vienezii i-au dedicat o stradă acestei femei radioase, e vorba mai degrabă de o străduță pitorească la chiar marginea metropolei fostului Imperiu Austro-Ungar.

Au trecut cinci ani aproape de la acel moment, și singurul regret pe care-l am, este că nu am găsit locul de veci, care se pare că se afla în același district 19 (Bezirk Doebling) al Vienei. Pentru că aș fi dorit să aprind o lumînărică la căpătîiul mormîntului său...Doar că realizarea unui deziderat nu este mereu la înălțimea pretențiilor & așteptărilor.

 

Mormîntul Mariei Cebotari în necropola familiei Diessl, Döblinger Friedhof @ foto: Friedemann Hoflehner

Mormîntul Mariei Cebotari în necropola familiei Diessl, Döblinger Friedhof @ foto: Friedemann Hoflehner

Regretul pe care-l port de atunci fost însă diminuat în chip neașteptat de o publicație proaspătă, apărută pe blogul lui Willy Prager, în care fotograful german a suprins-o pe Maria Cebotari în turneul său, din 1943, de la București. Diva a fost cazată la Athenee Palace, hotelul somităților, oamenilor de vază, unde a și suprins-o fotograful în cîteva secvențe de o mare expresivitate. Pentru că însuși chipul artistei era fin și minunat. 

P.S. pentru cine nu a văzut filmul Cătușe roșii (aka Odessa în flăcări, 1942), cu Maria Cebotari în rolul principal, acesta este accesibil în limba originalului cu subtitrare în limba română aici

Repost 0
20 avril 2016 3 20 /04 /avril /2016 01:00

În octombrie 2014 s-a sfințit locul pe care va fi ceea ce americanii au numit Saint Nicolas National Shrine - o biserică ortodoxă în proximitatea celor două turnuri ale WTC din NY, prăbușite în ziua de 9 septembrie a anului 2001.  Este un proiect imaginat de renumitul arhitect Santiago Calatrava.

Cu adevărat e vorba despre un arhitext faimos, cunoscut prin superbele sale poduri, gări, muzee, spații artistice; este un artist total, designer, pictor. Din cîte-mi pot da seama nu a mai proiectat biserici, iar acum vine cu un ambițios gînd de a reimagina un spațiu liturgic ortodox, în inima cuptorului financiar al NY. Și nu oricum, ci pornind de la două exemple majore, de prim rang ale lumii bizantice: Sfînta Sophia și biserica Chora, ambele din fosta metropolă a lumii bizantine, Constantinopol. Referințe de prim rang de arhitectură, decorație interioară și exterioară, pictură și mozaicuri. Ei bine, Calatrava pornește de la aceste exemple și le recompune într-un recipient alb imaculat, cu trei intrări alăturate, cu un interior aseptic, alb, îmbrăcat în marmoră, cu un iconostas pe un singur registru, și o boltă în centrul căreia va plasa pe Pantocratorul înconjurat de 20 de apostoli, probabil, pornind de la modelul Chora - unde de fapt sunt 24 de personaje care-L încadrează pe Proniatorul.

Am văzut imaginile într-un material video difuzat de arhitectul însuși,   în care acest minimalism este explicit, și deja permite anumite considerații cu privire la viitorul altar ortodox, în care se vor comemora victimele atacurilor teroriste din acel areal. Și nu în cele din urmă - va continua tradiția liturgică existentă în acel loc, întreruptă brutal atunci cînd cele două turnuri ale WTC s-au prăbușit. Istoria locului ne spune că aici a existat cu începere din 1919 un edificiu religios, cu hramul sfîntului Nicolae, din momentul în care cinci familii de emigranți greci au cumpărat o tavernă, și au transformat-o într-un spațiu liturgic. Slujbele propriu zise au debutat în 1922.  Suma plătită atunci pentru cumpărarea spațiului aflat pe Cedar Street 155, a fost de 25 de mii de dolari. În 1960 edificiul a primit anumite transformări ale fațadei, pe partea de nord. Astăzi, acel teren valorează zeci milioane de dolari...cu toate acestea, se pare că Dioceza greacă a SUA e decisă să ducă la bun sfîrșit acest proiect, prin care să împace și memoria victimelor și oculta tendențioasă a lumii contemporane. 

Desigur, este o chestiune de gust să-ți placă sau nu acest proiect admirabil în esență. S-ar părea că nu e nimic de comentat la acest nou început de ritm de slujire lui Dumnezeu, într-un univers preponderent neo-protestant sau chiar laic-libertarian și liber-cugetător. Ortodoxia merge mai departe, releagă vechea tradiție, și duce spre veșnicie dreapta-slăvire a lui Dumnezeu. Doar că una este să slujești pur și simplu, fie și într-o sală de mese, cum se întîmplă în multe locuri ale estului post-comunist (chiar și în mănăstiri), în care dorința de multe și necesare altare, face ca problemele arhitectonice și estetice să rămînă foarte în umbră și în contratimp față de această dorință, și alta e ca sarcina închipuirii unui recipient pentru viitoarea slujire să fie în primul rînd un obiect estetic și de design din toate punctele de vedere (finisaje, lumini, iluminat, mobilier etc.).

În cazul propunerii lui Calatrava se resimte în primul rînd grija pentru un obiect frumos, stilat, distins, perfect întru formele sale rectilinii, care fac un magic joc de lumini și umbre. De altfel nu este doar opinia mea, este și un punct de vedere al unei reviste ortodoxe din SUA.  Cînd vorbim de personalități de prim rang al discursului arhitectural contemporan, cum e și Calatrava, s-ar părea că lucrurile ar trebui pe larg discutate, dezbătute, cumpătate, căci această chestiune este încă foarte spinoasă în spațiul estic însuși. Aici, cel puțin în România, problematizarea construirii unei biserici este foarte delicată, dacă nu ocultată de-a dreptul. În sens că aceasta poate să arate oricum, doar să existe voință, bani și binecuvîntare. Chestiunea felului în care trebuie să arate un spațiu liturgic, de mir sau monahal, în secolul XXI, rămîne neclarificată, neasumată, în afara oricărui dialog între Răsărit și Apus. Acesta pur și simplu copleșește prin absență. Anume din acest punct de vedere un intelectual ca Santiago Calatrava are toate șansele să îmbine un model-princeps al lumii bizantine, apuse, și dorința bisericii de a avea un spațiu ecumenic, deschis permanent: „This is that I want; this is that the church wants: a very ecumenical place; they would like to have 24 hours the church open”, zice Calatrava. El susține că pînă la urmă credincioșii vor avea ultimul cuvînt, dar asta în ultimă instanță se va testa după finalizarea construcției. Altfel spus, Duhul va umaniza ulterior ceea ce omul a făcut fără să țină cont că Acesta va trebui măcar din cînd în cînd să viziteze acel recipient. Problema este foarte delicată, niciodată îndeajuns deslușită, și se leagă de bimilenarele discuții și dezbateri despre cum trebuie să arate locașul Domnului. Oare cum de nu se cutremură de fiecare dată cei care nu țin cont de aceste slove ale Proorocului Iezechil: „Și am privit și am văzut și iată: Casa Domnului era plină de slavă”? Cîtă „plinătate a slavei” emană construcțiile bisericești pe care le facem astăzi? Mai e pe undeva?

Voi reveni la acest subiect pe măsură ce receptarea acestui ambițios proiect va căpăta mai multă claritate și un discurs mai coerent în spațiul duhovnicesc pentru care s-a conceput. Este foarte important de urmărit cum lumea americană se va apropia de tradiția răsăriteană, inclusiv prin acest Saint Nicolas National Shrine, cu gîndul că însăși lumea ortodoxă îi va oferi un exemplu ziditor, lămurit, așezat și viu în aceeași vreme! Cît va fi doar intenție, și cît trăire credincioasă, autentică, va arăta timpul, dar și lucrarea și vrerea lui Dumnezeu. Personal nu cred că omul singur, după capul lui, poate face un locaș potrivit Dumnezeului său. Asta e finalmente marea problemă. 

 

P.S. Că nici lumea răsăriteană nu stă prea bine cu înnoirile în materie de arhitectură ecleziastică, se poate vedea în chip cît se poate de lămurit aici.    

schița de la care a pornit macheta edificiului

schița de la care a pornit macheta edificiului

viitoarea biserică văzută din exterior

viitoarea biserică văzută din exterior

vedere spre iconostas și altar

vedere spre iconostas și altar

captură a cupolei după filmul lui Calatrava, 2014

captură a cupolei după filmul lui Calatrava, 2014

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
16 avril 2016 6 16 /04 /avril /2016 00:21

Întrucît nu am mai fost pe la Chișinău de cîteva luni bune, din toamnă tocmai, eram curios să observ fața orașului natal!În pofida primăverii, care este perioada primenirilor, capitala Moldovei este mai sumbră și mai tristă ca niciodată. Nu mă refer decît la aspectul și curățenia orașului. Primul arată tot mai jalnic, cealaltă strălucește prin deloc nobila-i absență...

Ceva totuși mi-a atras atenția în chip deosebit, bucurie de moment pentru ochiul meu profesional. Este vorba de o serie de panouri care găzduiesc reproduceri după picturi din colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei (mnam). Despre această instituție am scris de repetate ori, cel mai recent a fost consemnarea momentului în care milionul României a venit să salveze mnam dintr-un impas dubios, în care se afla de prea mulți ani.

Acum mnam a împrumutat imaginile a 50 de lucrări de pictură, „pentru a promova valorile estetice ale picturii moldovenești”, asta aflăm de pe pagina oficială a proiectului #UnArtOraș.

Frumos pînă aici. Dar haideți să vedem și să pătrundem dincolo de perdeaua flască a intențiilor și a formulărilor hei-rupiste. Se știe că anume comerțul a jugulat arta secolului XX, de aceea am toate rezervele să mă încred în bunele intenții ale acelora care susțin că le conferă panourilor de publicitate din spațiul urban o nouă funcționalitate: promovarea esteticului. Să ne înțelegem, publicitatea nu s-a născut la Chișinău, nici nu trăiește neapărat în acel oraș. Iar folosirea artei ca materie de promovare, diversiune și manipulare nu e deloc o noutate. S-a mai văzut, se mai știe. În cazul concret al acestei companii mă deranjează cîteva chestiuni. Punctual.

1. Alegerea artiștilor, în care s-au melanjat mediocritățile (nu dau nume, ca să nu creez animozități sinistre) cu artiștii cu adevărat importanți ai acelui spațiu pictural. Salata astfel obținută este în favoarea unora, și complet dezavantajantă pentru alții; amară pentru anumiți comeseni, și dulce pentru restul;

2. Lipsa oricărei informații cu privire la artist, indicîndu-i-se doar numele. De unde să știe trecătorul cine este sau au fost, să zicem Mihail Grecu, Inessa Țîpin sau Eugenia Maleșevschi (aici chiar avem o spinoasă problemă. Pe ditamai bulevardul central al Chișinăului, apare o imagine după o lucrare a acesteia din urmă - o remarcabilă pictoriță ale cărei picturi ar face cinste oricărei colecții de prim rang din lume - iar numele său, la ea acasă, apare schimonosit: Malașevschi!)?;

3. Cine și cui s-au achitat drepturile pentru reproducerea publică a acestor 50 de artefacte? Poate că puțină lume știe, dar deținerea de către un muzeu a unei opere de artă, nu-i conferă acestuia automat și dreptul la reproducerea lui, oricînd și oriunde. Deținerea definitivă sau custodia unui bun cultural nu e totuna cu dreptul de proprietate asupra imaginii acestuia. Mai simplu: dacă nu există un act scris în acest sens de la autor sau de la deținătorii drepturilor de moștenire - avem o mare problemă!; 

4. Cine a curatoriat acest proiect nu era prea informat asupra istoriei acestui gen al artelor plastice, din moment ce l-a omis (poate cu bună știință?) pe unul dintre cei mai importanți plasticieni ai acestui spațiu: Moisei Gamburd (1903-1954). Anume acesta este artistul care prin opera sa a făcut joncțiunea, sau mai exact trecerea de la arta burgheză, interbelică, spre cea realist socialistă, postmodernistă, conceptualistă etc. Ei bine, dacă Gamburd putea fi omis din motive de naționalitate, cum s-ar putea atunci explicita sau justifica punerea la index a unui uriaș al picturii autohtone, anume a lui Pavel Șilingovschi (1881-1942)? Este în opinia mea poate cel mai metafizic și profund pictor al spațiului basarabean; 

5. După ce că datele informative sunt fruste și sumare, mai sunt și complet eronate. Un singur exemplu. Tot la intrarea principală în Grădina Publică, ca pandant al panoului pe care era reprodusă lucrarea Portret de femeie (#31), a Eugeniei Maleșevschi, apărea lucrarea Anei Baranovici, Amiază (#36), doar că în loc să se scrie că pictura a fost realizată în 1960 - în plin realism socialist moldovenesc - campania publicitară ne anunță anul 1910, adică anul în care viitoarea artistă împlinea 4 ani, aceasta fiind născută în îndepărtatul 1906. Mai erau zece ani pînă la nașterea mișcării DaDA;

În cele din urmă doresc să conchid că, în loc să aducă lumea la muzeu, o astfel de campanie, prost gîndită, neprofesionist realizată, incoerentă, folosind doar tactica promovării detergenților sau a pneurilor - va îndepărta lumea și mai mult de adevăratele valori, tocmai în anul în care mnam are cea mai mare nevoie de vizitatori, de vizibilitate, de o mai bună așezare pe barca intrării în normalitate. 

În esență, #UnArtOraș este o publicitare subliminală la deschiderea în perspectivă a mnam, doar că harababura aceasta a fost încropită, în opinia mea, cam după ureche...Aș vrea să greșesc, să nu am pe termen lung dreptate, să ajung să-mi pun cenușă-n cap. Dar în acest moment convingerea mea s-a formatat în gîndurile deja expuse.        

 Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

 Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze Pamflet ochiuldeveghe
commenter cet article
29 mars 2016 2 29 /03 /mars /2016 09:15

René Redzepi a devenit sinonim cu faimosul restaurant din cartierul Christianshavn din Copenhaga, orașul în care se spune că nimeni pînă acum cîțiva ani nu călca din rațiuni gastronomice. Localul se numește NOMA, și este locul despre care acum se vorbește enorm de mult în sfera bucătăriei de tip nou.  

Deși nouvelle cousine este un moft mai vechi, de cam jumătate de veac, René Redzepi a reușit să-i insufle o nouă viață, mergînd cumva pe urmele gastronomiei moleculare, punînd ca piatră unghiulară în laboratorul său conceptul de ingrediente locale, autohtone, de terroir nordic. Desigur, la nivel general poate părea totul simplu, explicit, firesc. Dar nu este. Redzepi a pus la lucru o întreagă rețea de pescari, culegători de ciuperci, alge, plante, apicultori, chimiști, biologi, naturaliști etc. Nu că aceștia nu ar fi existat pînă la el, dimpotrivă. Aveau poveștile lor, cu pasiuni întinse peste decenii. Chef-ul însă i-a convins că munca lor este esențială în bucătăria lui, că el este în căutare de noi arome, gusturi, nuanțe gustative, accente olfactive, cromatice, sculpturale, conceptuale...și că orice materie primă furnizată de ei, devine un element inestimabil pe masa sa de lucru. Masă, în acest context, este o metaforă de fapt, pentru că NOMA e un uriaș laborator, în care lucrează, experimentînd, gătind, vrăjind și înfrumusețînd elemente de materii prime și ingrediente mulți tineri entuziaști, temerari bucătari, asistenți și personal super-calificat din întreaga lume. În fiecare sîmbătă au loc ședințe paideice, veritabile antrenamente filosofice, demersuri care îmbogățesc și augmentează continuu meniul restaurantului. René Redzepi este la cîrma acestui comando gastronomic! Pasiunea lui e, se pare, foarte foarte contagioasă.      

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

Filmul documentar, recent lansat al lui Pierre Deschamp - Noma My Perfect Storm (2015), avîndu-l pe René Redzepi în miezul narațiunii vizuale, este un poem adus acestui magician de geniu al vremurilor noastre, care demonstrează (încă și încă odată) cît de necuprinsă, imprevizibilă și nesecată este imaginația gastronomică a vremurilor în care trăim, și cît de mult se poate investi în această pînă la urmă necesitate organică a omului, dar ridicată la rang de artă. Nevoia devenită lux. De curînd am aflat această formulare verbală, care definește de minune întîietatea francezilor de a fi pionierii gastronomiei moderne: Cînd toată lumea mănîncă, francezii stau la masă. De unde reiese că mîncarea, hrana, îngurgitarea nu e totul. Peremptoriu în această zicere este anume statul la masă, care e un ritual, nu doar o gestică, e participare la vraja și consumarea aromelor, culorilor, gusturilor, miresmelor, a naturii însăși. Ceea ce obține Redzepi în laboratorul său se poate înscrie firesc în universul gastronomiei moleculare, căci investigațiile lui „coboară” foarte adînc în structura materiilor prime (de la parfumul sîngelui ușor deteriorat la izul degajat de lichenii ascunși în răcoarea umedă a pădurii scandinave), pentru a obține ceva foarte diferit (tocmai de aceea costisitor, la un pas de risipă și supralicitare!) de procesul rapid de mondializare a hranei. Această diferență o putem doar intui, căci pentru a o și trăi în act e nevoie de acces în această lume exclusivistă. Nu oricine îl are. Dar, din cîte-mi pot da seama, aceasta e la fel de marginală, ca și existența vieții creștine autentice, azi.

Lumea actuală are acești doi poli. Sunt, pînă la coadă, cele două extreme: acele două tipuri de hrană, esențiale. Trupul nu poate fi vidat de suflet. Undeva în film se spune că Redzepi îmbină rigoarea scandinavă, tocită și cizelată de asprimea climei nordice, cu abundența naturală și parfumată a sudului, căci Redzepi are rădăcini răsăritene, macedo-albaneze, tatăl său fiind de prin părțile lui Tetovo, din nordul Macedoniei. Acolo a mers adesea copil fiind acest faimos bucătar. Și își amintește cu drag de acele locuri. Furtuna lui perfectă pînă acolo și-a întins rădăcinile.  

Scriind aceste lucruri nu mă pot abține să nu-mi amintesc de mesele frugale despre care se pomenește în Vechiul Legămînt și în Evanghelii: pește fript și fagure de miere (Ieșirea 3, 17; Psalm 18, 11; Luca 24, 42; ), dar și prin reprezentările de pe icoanele răsăritene, în special la Cina Mistică și Cina de la Mamvri: miel, pîine, azimă, ceapă, ridichi. Cît de departe sunt toate acestea de scumbriile sechestrate în cocoloașe de aluat, cu pudră pe ele, precum pregătesc cei de la NOMA, amintind cumva de înrobirea vechilor icoane sub ferecăturile greoaie, sub care au fost ascunse secole în șir.

În profunzimile ei cele mai ascunse societatea rafinată caută simplitatea evanghelică, doar că face ocoluri mult prea alambicate spre a o obține. Pînă la urmă tirania acestui carnaval va sorbi din simplitatea cea dintîi, și se va reveni la blîndețea naturii cu adevărat inepuizabile. La simplitatea de nimic mărginită. Pentru că e cu de toate încăpătoare, așa cum ne reamintește și Înțelepciunea lui Iisus Sirah: „Cele dintîi trebuințe pentru viața omului sunt: apa, focul, fierul și sarea, fruntea făinii de grîu, laptele și mierea, sîngele strugurelui, untdelemnul și veșmîntul”. Și mai departe: „Toate acestea sunt bune pentru cei evlavioși, după cum pentru cei păcătoși ele se preschimbă în rele”(29, 26-27).

 

Cele dintîi trebuințe...”, care mai sunt acestea în zilele noastre?         

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

Repost 0
13 mars 2016 7 13 /03 /mars /2016 23:18
Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Începem lupta cea duhovnicească pentru dreptul de a ne reîntoarce în Raiul cel pierdut de proto-părinții noștri, Adam și Eva. Aceștia, ca locuitori legitimi oarecînd ai Paradisului, au fost izgoniți de acolo, pentru neascultare, cîrtire și minciună. Acolo erau oameni perfecți, desăvărșiți, pînă cînd viermele cunoașterii de sine le-a jucat festa: i-a amăgit. Cîtă vreme dorința de a mușca din fructul cunoașterii sinelui va adumbri și eclipsa iubirea noastră pentru Cel care ne-a făcut - nu vom avea loc în acea grădină a desfătării veșnice, pentru că suntem încă captivii comozi ai seducției șarpelui.

Postul e o vreme pentru limpezirea minții, a cernerii sinelui. A lepădării de sine. Căci paradoxul necunoașterii ne ține captivi. Strîns legați. Orbi. Nepricepuți. Deoarece Creatorul a toate ne-a zidit și pe noi, cum tocmai El este Acela care așteaptă și rabdă cel mai îndelung pentru a ne întoarce de unde am plecat? Cum de simțirile noastre cele mai ascunse nu mai simt acel bold al dorului după Dumnezeu? Ne-simțirea noastră a ajuns să nu mai fie sensibilă la aceste împunsături, dureri, usturimi? „Veșmintele din piele, cu care i-a îmbrăcat Dumnezeu” (Geneza, 3, 21) au devenit ele, oare, atît de tăbăcite, de scorțoase, de nu se mai simte prin ele durerea, lovitura, blestemul lui Dumnezeu? 

Noe a fost primul om care a lucrat pămîntul și a sădit viță de vie” (Geneza, 9, 20). Să ne nevoim pentru a putea lucra via aceasta, care de la Domnul rodește sau nu, întru a ne întări și a avea vlaga necesară spre a urca înapoi în Raiul cel mai presus de fire. În aceste zile e de meditat cu maximă luarea-minte la cugetarea acesta de un misticism nesmintitor al Sfîntului Simion Noul Teolog: „știu că Cel Care este despărțit de toată zidirea, mă ia înlăuntrul Lui, și mă ascunde ca pe fratele Lui, și mă aflu înafara întregii lumi, și eu, cel muritor în lume privesc în mine întreg pe făcătorl lumii”. Asta vrea să însemne, că deși Adam a fost alungat din sînul Raiului, Dumnezeu ne poate lua pe fiecare înlăuntrul Său. Depinde chiar de fiecare dintre noi, dacă va fi ales, îngăduit, îndatorat, mîntuit...pentru a petrece pururea alături de Creatorul nostru.

Să ne iertăm unii pe alții, pentru a ne regăsi sub umbrela mînturii veșnice, în suflarea Duhului Sfînt.  

Repost 0