Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

28 mai 2010 5 28 /05 /mai /2010 09:37

2009 the white ribbon 007

Aşteptarea a fost lungă, cronicile curgeau, ecourile -- de regulă entiziaste -- deveneau tot mai abundente. Iar de ziua europei -- a început proiecţia filmului şi la noi. Das weiße Band  / Panglica albă a lui Haneke a fost proiectat şi în cadrul retrospectivei intitulate Lumea nefericită a lui Michael HANEKE.

 

"Istoria copiilor Germaniei" -- este subtitlul acestui film quasi-documentar, realizat cu acurateţe maniacală, în negru-alb, căci arată epoca de dinaintea culorilor pe ecrane, dar mai presus de orice, arată firescul căderii în păcat! Este completarea vieţii. Haneke spune nişte lucruri cumplite în acest eseu cinematic: cauza Răului înfloreşte din relaţia părinţilor cu copiii lor. Şi pentru a exemplifica acest (aproape) "postulat" aduce în prim-plan vocea unui profesor dintr-un sat cu temeiuri patriarhale, ancestrale, am putea spune...din "Germania profundă", s-ar potrivi să adăogăm. Muncile cîmpului, biserica (Kirche), familia, şcoala -- iată emblemele supuse analizei lui Haneke, în pragul primei conflagraţii mondiale. Anotimpurile se succes dupa buna rînduială a veşniciei, iar oamenii îşi proiectează în şirul acestora propriile sărbători: Paştele, Crăciunul, sărbătoarea roadei etc. Ciclul acesta durează, poate, de veacuri neschimbat, pînă cînd, într-o zi, doctorul satului este secerat de pe cal de o sîrmă invizibilă, întinsă de mîini criminale între doi copaci...După acest incident se succed şi altele, tot mai inexplicabile: fiul Baronului este molestat, şi abandonat în pădure; un prunc este lăsat să răcească, lăsîndu-se intenţionat un geam deschis; fiul retardat al moaşei din sat este torturat şi i se scot ochii; pasărea preferată a Pastorului este decapitată...Copiii însă au nume, fiecăruia i se spune pe nume ( Eva, Sigi, Klara, Rudolf, Margarete, Gustav, Martin), în timp ce cei maturi sunt numiţi după funcţiile pe care le îndeplinesc în comunitate: Pastorul, Doctorul, Administratorul, Baronul şi Baroana, Moaşa, Învăţătorul, soţia Pastorului etc. Această antinomie crează o tensiune care creşte continuu, şi deşi numele defineşte o entitate, unicitatea, regizorul îi pune pe copii în mici pîlcuri, nebuloasa vinovăţiei lor devenind cu atît mai impenetrabilă. Culpa acestora e doar sugerată, niciodată arătată în mod explicit, ea urmează să capete dimensiuni monstruoase, cu timpul, dar acum ea doar încolţeşte. Haneke încearcă o analiză, prin acest film, a genezei fascismului, într-o vreme în care literatura, studiile sociologice şi istorice abundă, cînd trăim, practic, într'un timp al post-istoriei. "Efectul prezenţei" spectatorului în laboratorul în care gestează germenii violenţei -- este maxim! Imaginea comunităţii idilică parcă la început, îţi injectează oroare şi angoasă, treptat. Raţionalizarea ideii de rău se inoculează cu efectul lichidului propulsat cu o seringă foarte subţire, cu mîna aproape tremurîndă!

 

"Mîna Domnului" trebuia să se numească acest film, iar secvenţa în care învăţătorul care pescuia în rîu îl descoperă pe fiul Pastorului mergînd pe balustrada unui podeţ -- accentuează faptul că miza filmului este şi de natură asumat duhovnicească. Să ne amintim ce îi spune băiatul mentorului său: "I-am dat lui Dumnezeu ocazia să mă omoare. El n-a făcut-o. Înseamnă, că e mulţumit de mine. Dumnezeu nu vrea ca eu să mor". Discuţia despre moarte revine şi într-un dialog între copiii Doctorului. Sora îi spune fratelui său mai mic: "Da, întreaga omenire trebuie să moară". Mai sunt puţin mai mult de două decenii pînă la al II-lea Război Mondial, şi această generaţie de copii va fi la cîrma acestui război, la originile lagărelor de concentrare, a suferinţelor a unei bune părţi a omenirii. Haosul cu neputinţă de mărturisit pînă la ultimile sale consecinţe -- pentru că sufletul omului este un abis -- se naşte din ordine. Ordnung und Disziplin este formula care a conscrat dezarticularea lumii. Există un episod în film în care albul sclipitor al zăpezii te orbeşte, aproape că nu se mai distinge nimic, nici măcar grafica titrelor, doar figura Învăţătorului care merge de-a lungul copacilor albi şi ei...Este un moment de fractură, inocenţa (întruchipată, în familia Pastorului, de panglica albă -- purtată ca o banderolă de băieţi, şi prinsă în păr, de fete) este definitiv pierdută! Un "nou veac" debutează: tăcerea ascunde impostura, violenţa devine normă, modus vivendi.

 

Se spune despre regizorul Haneke că e un taciturn feroce. Dar iată că are/manifestă un mod anume de a tăcea! Prin zicerea unor lucruri cumpite, angoasante, iraţionale, atemporale. Filmul Das weiße Band este chintesenţa gîndirii sale despre această lume. Lumea în care trăim. Sau poate ea ne trăieşte?

 

Credit imagine:           

Partager cet article

Repost0
25 mai 2010 2 25 /05 /mai /2010 07:53

vitrina cu desenele E.I

Am fost la Chişinău după mai bine de un an de absenţă. Am găsit multe lucruri primenite. În bine. Şi m'am convins că schimbările care au început acum un an -- cu adevărat de la tineri se trag! Nu e nimic mai sigur ca certitudinile pe care ţi le oferă tinereţea. Mă bucur mult că e aşa. Am descoperit multă lume tânără, vioaie, răscolitoare de sensuri, talentată cu duiumul -- la Festivalul literaturii române, organizate de ICR Bucureşti şi coordonate de scriitorul Vasile Ernu, la Chişinău. Ce m'a mirat enorm a fost apatia "intelectualităţii bune", absenţa quasi totală a acesteia de la serile literare. Noroc de Vladimir Beşleagă --care de la înălţimea vîrstei sale a găsit şi timp şi chef de a onora toate manifestările incluse în acest atît de necesar proiect. Îl priveam cu empatică simpatie, cum sorbea efectiv alocuţiunile şi prestaţia fiecărui invitat al festivalului, şi aici mi se pare că se manifestă înalta demnitate şi solidaritate intelectuală: în a fi alături atunci cînd e nevoie de tine, de susţinerea ta. Un om ca Beşleagă apără onoarea şi dă sens oricărei iniţiative culturale, pentru că a arătat prin propria sa biografie, şi mai ales prin opera pe care a scris-o, că este o înaltă conştiinţă, un om ale cărui gesturi şi proiecte sunt de urmat neabătut, şi care are, mai presus de toate curaj şi voinţă civică (oare cît voi amîna analiza răscolitoarei sale investigaţii despre soarta mănăstirii Răciula, scoase la lumină cu atîta trudă?! Este una din cărţile cele mai percutante şi bine scrise în literatura basarabeană în ultimele două decenii).

 

Seara de poezie a fost de-a dreptul instructivă pentru mine, pentru că am descoperit o poetă cu vînă: Aurelia Borzin. Lectura pe care a făcut-o din cele cîteva poeme m-a captivat, iar felul în care stăpîneşte ea limba română, m-a cucerit de-a dreptul (Lumea nu pătrunde doar pe geam). Chiar dacă face parte dintr-o generaţie neastîmpărată de poeţi (Hose Pablo, Andrei Gamarţ ş.a.), Borzin se deosebeşte prin delicateţea limbajului, şi mai ales prin trama sensurilor fluide...L-am ascultat atent şi pe Claudiu Comartin, el e mai "tehnicist", fiorul său poetic e mai elaborat.  Dar e clar că poezia românească trăieşte zile pline de lumină, claritate, că armele slovei poetice sunt orientate spre stările lumii Celuilalt mai mult, decît spre un sine de natură modernistă. În sensul acesta pledează de mult şi Sandu Vakulovski.

 

Bucuria mea imensă a fost potenţată cînd am descoperit în expoziţia Élisabethei Ivanovsky, dispuse într'o vitrină, cîteva caiete cu schiţe ale tinerei artiste. Acestea au fost puse la dispoziţia muzeului pentru perioada expoziţiei centenare de harnicul cerecetător Iurie Colesnic, care, probabil, le va dona ulterior acestei instituţii. Din aceste schiţe deducem rîvna junei Élisabeth de a îmbrăţişa întreaga lume a simţirii (de la animale, păsări şi peisaje, pînă la personaje literare şi mitologice etc.), şi este dovada pereptorie a faptului că a desenat şi pictat dintotdeauna, de cînd se ţine minte, cum afirmă în Convorbirea cu Serge Meurant. La vernisajul expoziţiei şi la lansarea acestei minunate cărţi a fost lume multă, interesată să redescopere o artistă uriaşă, celebră prin foarte numeroasele sale cărţi ilustrate în zeci de limbi şi ţări. Dar mai ales, să afle mai multe despre Omul Élisabeth Ivanovsky, care a revenit printre noi, prin operele sale delicate şi ingenioase, imaginative şi pline de umor tonic. Mi-aş dori ca această carte colocvială şi măreaţă să fie citită de cît mai multă lume, dar nu înainte de a-i vedea opera pe simezele Muzeului Naţional de Artă din Chişinău! Mizez foarte mult pe tînăra generaţie, căci mintea lor este cea mai dispusă să priceapă şi să asimileze lucruri noi, sau renăscute, ei sunt împotriva clişeizării şi formalizării de orice fel. 

 

E vremea cireşelor la Chişinău, chiar dacă izul nelustrat al peştelui sărat dar rînced încă mai dăinuie. E mai pregnant decît gustul neprefăcut de tînăr al boabelor rubinii şi emailate. Să sperăm nu pentru mult timp. Dixit!

Imagine: vitrina cu desenele Élisabethei Ivanovsky (foto: v.b.).    

Partager cet article

Repost0
15 mai 2010 6 15 /05 /mai /2010 03:03

0B6M6990 resize

 

Muzeul Naţional de Artă al Moldovei invită marţi, 18 mai 2010 la evenimentele organizate cu prilejul Zilei Internaţionale a Muzeelor.

În program:
15.00 Vernisajul expoziţiei Elisabeth Ivanovsky – 100 ani de la naştere. În cadrul vernisajului – lansarea volumului-dialog cu fiul artistei Serge Meurant, prezentat de Vladimir Bulat, critic de artă.

16.00 Concert de muzică clasică susţinut de duetul de pianişti al Filarmonicii Naţionale S. Lunchevici Anatolie Lapicus şi Iurie Mahovici, Maeştri în Artă.

 

Imaginea: Elisabeth Ivanovsky , Studiu de școală, anii'30, tempera, carton, colecția MNAM.

 

 

Partager cet article

Repost0
12 mai 2010 3 12 /05 /mai /2010 08:49

Ctitori si martiri

Partager cet article

Repost0
6 mai 2010 4 06 /05 /mai /2010 09:51

 Filmul a fost realizat în 1962. Se pare că e una din pietrele fundamentale ale esteticii (şi eticii) vizuale contemporane. În orice caz, a influenţat multă lume din cinema şi fotografie. Cum, de ce şi pe cine, şi cum, se poate bănui şi afla dacă parcurgi acest scurt metraj al unui adevărat creator de forme, Chris Marker.la_jetee.jpg

Are doar 27 de minute, dar e cuprins în el înregul univers vizual al artei contemporane.

Partager cet article

Repost0
5 mai 2010 3 05 /05 /mai /2010 09:08

carte postala E. I.Noroc că lumea occidentală e mai pe fază decît noi, altfel nici n-am şti pe ce lume trăim!

 

Astăzi am primit un e-mail de la o cercetătoare din Bruxelles, care mă întreabă dacă-i pot face rost de timbrul omagial, scos de Poşta Moldovei cu ocazia centenarului naşterii pictoriţei de origine moldavă -- Elisabeth Ivanovshy (Elisaveta Ivanovschi en moldave, spun francezii!).  Am rămas de-a dreptul stupefiat, căci nu ştiam nimic despre această necesară emisiune poştală! Informaţia de acest fel este o pasăre rară. Sau de-a dreptul inexistentă... 

 

Site-ul poştei moldoveneşti nu mai anunţă noutăţile filatelice din 2008! Iar presa on-line din RM nu consemnează evenimentul. Am reuşit să găsec însă largi descrieri în blogosfera de limbă franceză, căci, nu-i aşa, alţii sunt mai grijulii cu ale noastre?  Unul dintre bloguri chiar titrează maiestuos: Elisabeth Ivanovsky omagiată în Moldova. Ia-o de unde nu-i! Cîtă lume de acolo ştie despre această uriaşă graficiană şi ilustratoare de carte, care a marcat destinul şi chipul cărţii pentru copii, şi nu numai, în Europa de după război? Care a inventat conceptul de carte-liliput, care dat un nou suflu acestui tip de creaţie, care lîncezea de mai multe decenii în Apus. Muzeul Naţional de Artă al Moldovei îi va dedica o expoziţie cu piese din patrimoniul M.N.A.M, şi tot cu efortul acestei dinamice instituţii s-a consemnat printr-un întreg poştal şi centenarul naşterii artistei cu origini moldave, plecată dintre noi în 2006. 

 

Imaginea a fost preluată de pe acest blog

Partager cet article

Repost0
3 mai 2010 1 03 /05 /mai /2010 20:47

De cîte plăcuțe e nevoie ca o stradă să fie recognoscibilă, sau să convingă de numele celui pe care-l evocă? Pe lîngă biroul meu este strada Alexandru Romano, despre care aflăm că a fost pictor...Întradevăr, istoria artei autohtone consemnează un plastician cu acest nume, născut în București, care a trăit relativ puțin (1887-1916), și a pictat în stilul neoclasic, în directă și ilustră descendență artistică: Mirea-Aman.

După anul 2004 prin licitațiile de artă bucureştene au apărut cel puțin 9 piese de pictură semnate de acest pictor discret. Iată, deci, că nu e tocmai un anonim, iar opera i s-a chiar păstrat!

Strada care-i poartă astăzi numele este situată ultracentral, începe din coasta bisericii Mântuleasa, și peste cîteva sute de metri (poate apr. 350-400?) converge în str. Sfîntul Ștefan. Pe acest parcurs am depistat 5 tipuri de plăcuțe, iar fiecare dintre acestea are propria ”fizionomie”, propriul design, și conține grade diferite de informație. Dacă cineva s-ar putea întreba cine a fost Alexandru Romano, privind acest buchet de plăcuțe va renunța fără drept de apel...Sau poate nu?

M-am întrebat, totuşi, de cîtă vreme este în conştiinţa publică a oraşului denumirea acestei străzi. Fireşte, am apelat la hărţile Bucureştiului. Planul oficial al oraşului din 1911 arată că strada s-a numit Dimeneaţa, care nu se întindea pe toată lungimea ei actuală, ci doar pînă la străduţa care se numeşte astăzi Dimineţii. Mai încolo era Mîntuleasa.

Într-o hartă din 1944 strada despre care vorbim se numea deja Pictor Romano. Cel mai probabil redenumirea s-a făcut la puţină vreme după moartea plasticianului, după 1916, dar nu înainte de 1922, căci la acea dată încă se numea Dimeneţii. Ghidul Oficial al Bucureştiului, din 1934, arată existenţa strazii Pictor Romano, situate între Sfântul Ştefan şi Mântuleasa. 

În vremea comunismului strada şi-a păstrat această denumire. După o cercetare mai amănunţită vom afla cînd anume a primit denumirea cu numele misteriosului artist plastic antebelic.

 

Update: 12.03.2020:

Un comentariu al unui locuitor de pe această stradă, m-a făcut să-mi amintesc de acest articol vechi de un deceniu. Cunoscând un descendent din familia artistului, am primit mai multe documente istorice, și am văzut lucrări orginale de Alexandru Romano; astfel am aflat că nora pictorului, Vanghelița Romano, a făcut demersuri către Primăria București, lămurind autorităților cine a fost socrul său, și ce importanță a avut pentru istoria orașului nostru, astfel printr-o decizie dată în 28.11.1990 de această autoritate, strada „Pictor Romano”, devine strada „Alexandru Romano - pictor”. Drept urmare, s-a restabilit un adevăr istoric, căci dincolo de opera acestui artist, cu o biografie scurtă, a făcut servicii Monarhiei române, și a murit în Bucureștiul ocupat de trupele germane, primind în 1916 titlul de „Erou național, mort pentru Patrie”.  

DSC05614

DSC05615

DSC05616

DSC05617

DSC05619

 

Partager cet article

Repost0
19 avril 2010 1 19 /04 /avril /2010 08:56

În urma călătoriei prin vestul Germaniei, în 2004, am rămas cu un vis. Iată despre ce este vorba. La Bonn, mai exact la Haus der Geschichte der Bundesrepublik Deutschland, am văzut o expoziţie despre viaţa de zi cu zi în DDR, cu obiecte de uz casnic, vestimentaţie, cu emisiuni radio şi televizate înregistate, brand-uri, mărci, cu tot ce ţine de civilizaţia cotidianului în comunism...atunci m-am gîndit că românii au o reală problemă, în a-şi "muzeifica" acelaşi trecut comunist, totalitar. La noi nu s-a dorit o conservare şi îmbălsămare a acestuia, deşi "tabula rasa" s-a făcut la nivel de obiecte şi memorie, nu şi la nivelul mentalităţilor!  Cea mai reliefată apoteoză a acestei situaţii se remarcă la nivelul substituirii "halelor foamei" prin pretinsa cultură a "mall"-ului. Românii au făcut saltul de penurie şi decrepitudine la supra-abundenţă, precum au sărit mongolii de la societatea arhaică la cea comunistă, în anii'20 ai secolului trecut.

 

M-am tot gîndit de atunci ce ar putea conţine şi cum ar putea fi conceput un astfel de muzeu al vieţii cotidiene în comunismul românesc. Aş începe cu colectarea de firme de magazine, dughene şi localuri, căci astea sunt primele pe lista dispariţiilor! Pe măsură ce le găsesc, le voi afişa aici.    

Partager cet article

Repost0
15 avril 2010 4 15 /04 /avril /2010 21:17

DSCN2251

 

DSCN2263

 

DSCN2266

 

Ploua cu păsăruici

la Cetatea Herakleea,

era un cal și o lalea

din piatră

 

Piramida verde-n

balta Deltei...

 

 

N.B. autorul imaginii superioare: cristina bulat

 

Partager cet article

Repost0
8 avril 2010 4 08 /04 /avril /2010 07:02

Partager cet article

Repost0