Dacă în raza orașului nu s-au conservat monumente vechi, post-bizantine, pe o rază ce variază între 15-20 de km. se pot vedea câteva exemple de arhitectură și pictură foarte prețioase. Cel mai cunoscut monument din zonă se consideră cea dedicată Sfântului Pantelimon, din Gorno Nerezi, un sat montan, de pe coastele căruia Skopjie se vede ca-n palmă. Ctitoria inițială datează din al XI-lea veac, iar pictura se conservă într-o stare deosebit de bună, restaurată și conservată în numeroase rânduri.

Septembrie e, pentru noi, luna drumeţiilor...de regulă plecam spre Moldova, la părinţi, şi Basarabia profundă. Anul ăsta, românilor, nu le este îngăduit să intre prea uşor pe acolo! De aceea, am decis să ne continuăm periplul balcanic, care oferă adevărate delicii ochiului, burţii, spiritului, picioarelor...După Bulgaria, Serbia şi Muntenegru, urmează Macedonia şi Albania, urmând ca Grecia să ne întâmpine, probabil, la anul, tot pe vremea asta. Dacă Macedonia mi-a fost dat să o vizitez în 1998 -- ce vremuri! -- după care tânjesc până azi (iar sandalele din piele cumpărate atunci le-am aruncat recent), atunci Albania (Shqipëria, cum o numesc ei înşişi, albanezii) o să ofere revelaţia descoperii pe viu a tărâmurilor mitice ale legendarilor iliri. Este ţara care a dat lumii războinici, eroi, folclor bogat, o muzică ţărănească copleşitoare, dar şi mari scriitori precum: Lasgush Poradeci, Mitrush Kuteli, Ismail Kadare. Descoperirea lumii albaneze s-a produs pentru mine prin romanele şi povestirile lui Kadare, dar şi printr-o familie de tineri albanezi, intelectuali sadea, stabiliţi de mai multă vreme în Bucureşti. Multe popoare mici şi-ar dori să aibă astfel de soli, precum sunt cei de care vorbesc...Deşi au durat ani şi ani până să ne pornim la drum spre acele meleaguri, pe cât de îndepărtate, pe atât de magnetizante, tentaţia de a ajunge acolo nu s-a diminuat aproape deloc. Aproape haotic frunzăresc şi caut să revăd proza lui Kadare, cotrobăi după referinţe despre istoria Albaniei, fac în cap diverse trasee, încercând să desluşesc priorităţile, destinaţiile de maxim interes... Am regăsit minunata evocare a personalităţii lui Lasgush Poradeci, făcută de Ismail Kadare (Ameninţarea soarelui -- Discobolul, nr. 23-24, nov.-dec.1999); este un poem în proză dedicat ultimului Homer al Balcanilor...şi mi s-a făcut dor de lacul Ohrid, căci tot ce a avut şi lăsat mai bun acel poet, e legat de albastrul unic al acestui lac. Apa dintre munţi străjuită pe de o parte de Pogradec, la albanezi, şi de urbea Ohrid, la macedoneni, face ca aceste metisaje etnice şi religioase, ortodocşi, latini şi musulmani, să-şi uite tensiunile dintre ele, să se contopească în acea frumuseţe de negrăit. Căci e cu adevărat ceva ce te amuţeşte. Iar sudul Albaniei, de la Corca în jos, spre graniţa cu Grecia, musteşte de legende şi amintiri legate de Sfinţitul mucenic Cosma Etolianul, Apostolul săracilor.
Peste exact o săptămână vom păşi pe acele locuri, împărtăşindu-ne din peisaj, apă şi soare, coborând dispre Vardarul păstrător de memorie şi de metafore.     

După ce am citit lungul și zurliul interviu cu dl.Andrei Pleșu din Adevărul, m-am gândit cu ce aș putea ilustra acest text. Pentru că omul nostru spune multe acolo, dar și inutile. Cum de pildă mi s-a părut că a insistat cu judecățile despre Dan Puric. Să ne lămurim: Puric îmi este absolut indiferent, atât ca actor, dar și, adică și mai puțin simpatic -- ca tribun al ortodoxiei post-totalitare...dar acuzele și au curs gârlă (gen: ”Problema domnului Puric e că recurge la citate ca la o ornamentică neasimilată”), și asta deja nu mă lasă pe dinafară. Căci, unde ne poziționăm? De ce alții ar fi mai puțin competenți? Dacă scrii o carte despre literatura în care se invocă îngerii, gata, ajungi să și sporovăiești cu aceștia? Să le vorbești de la egal la egal? Să devii camaradul lor? Mă tem că nu e așa simplu. Cum la fel de păguboasă mi se pare ușurătatea cu care dl. Pleșu are rețete pentru toată lumea: președinte, politicieni, purici și Marie-France Ionescu (care cu siguranță, își spune: Ionesco!). Și-atunci, dacă tot relativizăm și liniștim totul, să ne calmăm, și să luăm un Orbit în gură, și să rumegăm...calm și îndelung. Imaginea asta mă bine-dispune, căci reușește să camufleze mizeria și decrepitudinea blocurilor de pe bd.Magheru cu aceeași ușurătate cu care unii pot deveni sau se pot retrage din funcții publice, să dea lecții de morală, când aceasta e doar retorică verbală, pentru că e imaginea -- după mine -- a viitorului nostru european. În care ne vom rupe dinții! Cu sau fără gumă de rumegat!  

Cu nişte ani în urmă când pătrunzând în unul din depozitele cu artă ale instituţiei noastre, şi desoperind acest portret dublu ( e un autoportret al artistului Traian Bilțiu-Dăncuș cu soția sa), nu mi-am imaginat că peste un timp acest tablou anonim îmi va defini starea de spirit de dinaintea "vijeliei politice" care se anunţă în acest final de vară, cu adevărat fierbinte! Chipurile celor doi privesc ferm înainte, îl scrutează înţelegător şi cald pe privitor, iar din "întâlnirea" acesta, a privirilor se instalează o linişte benefică, domestică, epicureeană, întrebătoare...Tot astfel încerc că văd eu lucrurile care se vor declanşa mâine. Miza e enormă, speranţele şi mai mari. Căci "plăcile tectonice" ale societăţii moldoveneşti au prins a se mişca încetul cu încetul, şi tot ce se credea până mai ieri statornicit, se duce la vale, se modifică, iar ceea ce încă nu se ştie, se va afla din plin în scurtă vreme. Acum la încheierea a două decenii de la pretinsa "independenţa" a Moldovei, ca stat suveran, încercăm să ne dăm seama ce a însemnat această autodeterminare, care au fost dimensiunile, cadrul conceptual ce a definit-o, şi cum s-a simţit omul în structura statală denumită RM. Bilanţul nu este deloc încurajator. O clică banditesc-financiară domină aproape întregul spectru al vieţii publice, care are la dispoziţie structurile care definesc existenţa unui stat, fără a reuşi însă, altfel decât la nivel propagandistico-demagogic să asigure, buna funcţionare a acestuia. Eu nu prea cred în existenţa sistemului pluripartinic, pentru că, în esenţă, mai multe mafii se aliniază la start pentru o cursă a cărei finalitate este, desigur, supremaţia la pârghiile decizionale, care înseamnă Puterea. Iar Puterea, cel puţin în cazul celui mai sărac stat al Europei înseamnă: pauperizarea majorităţii în favoarea celor care decid, controlează şi guvernează; sfidarea propriilor cetăţeni, prin inexistenţa unei protecţii sociale ferme; intimidarea oricărei insurgenţe; menţinerea unui regim poliţienesc, prin limitarea posibilităţilor de mişcare a cetăţenilor; limitarea accesului la o informare largă asupra proceselor de interes public;  descurajarea oricăror iniţiative private şi neasigurarea unui viitor pentru tineretul cu studii superioare; controlul coercitiv şi permanent asupra canalelor mass-media independente; justiţie părtinitoare, aservită intereselor grupurilor de interese; deşănţare a aparatului birocratic; descurajarea accesului la cultură şi artă, printr-o direcţionare a interesului către valori îndoielnice, vulgare şi redundante; corupţie generalizată, devenită endemică...ăsta e "buchetul de fructe" amare pe care le-a cultivat Puterea în anii suveranităţii post-comuniste. Se justifică, oare, această "variantă" de autodeterminare fantomatică?
Privirea tăcută a celor doi din tablou mă fac să cred că nu privim aceeaşi realitate.
A mea e mult mai sumbră, deşi mai am speranţă. 
29 iulie va fi ziua în care speranţa mea va primi bună hrană sau mărăcinii deziluziei? 


P.S. Propun clipul electoral conceput de părintele Savatie Baştovoi