Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

16 avril 2016 6 16 /04 /avril /2016 00:21

Întrucît nu am mai fost pe la Chișinău de cîteva luni bune, din toamnă tocmai, eram curios să observ fața orașului natal!În pofida primăverii, care este perioada primenirilor, capitala Moldovei este mai sumbră și mai tristă ca niciodată. Nu mă refer decît la aspectul și curățenia orașului. Primul arată tot mai jalnic, cealaltă strălucește prin deloc nobila-i absență...

Ceva totuși mi-a atras atenția în chip deosebit, bucurie de moment pentru ochiul meu profesional. Este vorba de o serie de panouri care găzduiesc reproduceri după picturi din colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei (mnam). Despre această instituție am scris de repetate ori, cel mai recent a fost consemnarea momentului în care milionul României a venit să salveze mnam dintr-un impas dubios, în care se afla de prea mulți ani.

Acum mnam a împrumutat imaginile a 50 de lucrări de pictură, „pentru a promova valorile estetice ale picturii moldovenești”, asta aflăm de pe pagina oficială a proiectului #UnArtOraș.

Frumos pînă aici. Dar haideți să vedem și să pătrundem dincolo de perdeaua flască a intențiilor și a formulărilor hei-rupiste. Se știe că anume comerțul a jugulat arta secolului XX, de aceea am toate rezervele să mă încred în bunele intenții ale acelora care susțin că le conferă panourilor de publicitate din spațiul urban o nouă funcționalitate: promovarea esteticului. Să ne înțelegem, publicitatea nu s-a născut la Chișinău, nici nu trăiește neapărat în acel oraș. Iar folosirea artei ca materie de promovare, diversiune și manipulare nu e deloc o noutate. S-a mai văzut, se mai știe. În cazul concret al acestei companii mă deranjează cîteva chestiuni. Punctual.

1. Alegerea artiștilor, în care s-au melanjat mediocritățile (nu dau nume, ca să nu creez animozități sinistre) cu artiștii cu adevărat importanți ai acelui spațiu pictural. Salata astfel obținută este în favoarea unora, și complet dezavantajantă pentru alții; amară pentru anumiți comeseni, și dulce pentru restul;

2. Lipsa oricărei informații cu privire la artist, indicîndu-i-se doar numele. De unde să știe trecătorul cine este sau au fost, să zicem Mihail Grecu, Inessa Țîpin sau Eugenia Maleșevschi (aici chiar avem o spinoasă problemă. Pe ditamai bulevardul central al Chișinăului, apare o imagine după o lucrare a acesteia din urmă - o remarcabilă pictoriță ale cărei picturi ar face cinste oricărei colecții de prim rang din lume - iar numele său, la ea acasă, apare schimonosit: Malașevschi!)?;

3. Cine și cui s-au achitat drepturile pentru reproducerea publică a acestor 50 de artefacte? Poate că puțină lume știe, dar deținerea de către un muzeu a unei opere de artă, nu-i conferă acestuia automat și dreptul la reproducerea lui, oricînd și oriunde. Deținerea definitivă sau custodia unui bun cultural nu e totuna cu dreptul de proprietate asupra imaginii acestuia. Mai simplu: dacă nu există un act scris în acest sens de la autor sau de la deținătorii drepturilor de moștenire - avem o mare problemă!; 

4. Cine a curatoriat acest proiect nu era prea informat asupra istoriei acestui gen al artelor plastice, din moment ce l-a omis (poate cu bună știință?) pe unul dintre cei mai importanți plasticieni ai acestui spațiu: Moisei Gamburd (1903-1954). Anume acesta este artistul care prin opera sa a făcut joncțiunea, sau mai exact trecerea de la arta burgheză, interbelică, spre cea realist socialistă, postmodernistă, conceptualistă etc. Ei bine, dacă Gamburd putea fi omis din motive de naționalitate, cum s-ar putea atunci explicita sau justifica punerea la index a unui uriaș al picturii autohtone, anume a lui Pavel Șilingovschi (1881-1942)? Este în opinia mea poate cel mai metafizic și profund pictor al spațiului basarabean; 

5. După ce că datele informative sunt fruste și sumare, mai sunt și complet eronate. Un singur exemplu. Tot la intrarea principală în Grădina Publică, ca pandant al panoului pe care era reprodusă lucrarea Portret de femeie (#31), a Eugeniei Maleșevschi, apărea lucrarea Anei Baranovici, Amiază (#36), doar că în loc să se scrie că pictura a fost realizată în 1960 - în plin realism socialist moldovenesc - campania publicitară ne anunță anul 1910, adică anul în care viitoarea artistă împlinea 4 ani, aceasta fiind născută în îndepărtatul 1906. Mai erau zece ani pînă la nașterea mișcării DaDA;

În cele din urmă doresc să conchid că, în loc să aducă lumea la muzeu, o astfel de campanie, prost gîndită, neprofesionist realizată, incoerentă, folosind doar tactica promovării detergenților sau a pneurilor - va îndepărta lumea și mai mult de adevăratele valori, tocmai în anul în care mnam are cea mai mare nevoie de vizitatori, de vizibilitate, de o mai bună așezare pe barca intrării în normalitate. 

În esență, #UnArtOraș este o publicitare subliminală la deschiderea în perspectivă a mnam, doar că harababura aceasta a fost încropită, în opinia mea, cam după ureche...Aș vrea să greșesc, să nu am pe termen lung dreptate, să ajung să-mi pun cenușă-n cap. Dar în acest moment convingerea mea s-a formatat în gîndurile deja expuse.        

 Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

 Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Partager cet article

Repost0
29 mars 2016 2 29 /03 /mars /2016 09:15

René Redzepi a devenit sinonim cu faimosul restaurant din cartierul Christianshavn din Copenhaga, orașul în care se spune că nimeni pînă acum cîțiva ani nu călca din rațiuni gastronomice. Localul se numește NOMA, și este locul despre care acum se vorbește enorm de mult în sfera bucătăriei de tip nou.  

Deși nouvelle cousine este un moft mai vechi, de cam jumătate de veac, René Redzepi a reușit să-i insufle o nouă viață, mergînd cumva pe urmele gastronomiei moleculare, punînd ca piatră unghiulară în laboratorul său conceptul de ingrediente locale, autohtone, de terroir nordic. Desigur, la nivel general poate părea totul simplu, explicit, firesc. Dar nu este. Redzepi a pus la lucru o întreagă rețea de pescari, culegători de ciuperci, alge, plante, apicultori, chimiști, biologi, naturaliști etc. Nu că aceștia nu ar fi existat pînă la el, dimpotrivă. Aveau poveștile lor, cu pasiuni întinse peste decenii. Chef-ul însă i-a convins că munca lor este esențială în bucătăria lui, că el este în căutare de noi arome, gusturi, nuanțe gustative, accente olfactive, cromatice, sculpturale, conceptuale...și că orice materie primă furnizată de ei, devine un element inestimabil pe masa sa de lucru. Masă, în acest context, este o metaforă de fapt, pentru că NOMA e un uriaș laborator, în care lucrează, experimentînd, gătind, vrăjind și înfrumusețînd elemente de materii prime și ingrediente mulți tineri entuziaști, temerari bucătari, asistenți și personal super-calificat din întreaga lume. În fiecare sîmbătă au loc ședințe paideice, veritabile antrenamente filosofice, demersuri care îmbogățesc și augmentează continuu meniul restaurantului. René Redzepi este la cîrma acestui comando gastronomic! Pasiunea lui e, se pare, foarte foarte contagioasă.      

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

Filmul documentar, recent lansat al lui Pierre Deschamp - Noma My Perfect Storm (2015), avîndu-l pe René Redzepi în miezul narațiunii vizuale, este un poem adus acestui magician de geniu al vremurilor noastre, care demonstrează (încă și încă odată) cît de necuprinsă, imprevizibilă și nesecată este imaginația gastronomică a vremurilor în care trăim, și cît de mult se poate investi în această pînă la urmă necesitate organică a omului, dar ridicată la rang de artă. Nevoia devenită lux. De curînd am aflat această formulare verbală, care definește de minune întîietatea francezilor de a fi pionierii gastronomiei moderne: Cînd toată lumea mănîncă, francezii stau la masă. De unde reiese că mîncarea, hrana, îngurgitarea nu e totul. Peremptoriu în această zicere este anume statul la masă, care e un ritual, nu doar o gestică, e participare la vraja și consumarea aromelor, culorilor, gusturilor, miresmelor, a naturii însăși. Ceea ce obține Redzepi în laboratorul său se poate înscrie firesc în universul gastronomiei moleculare, căci investigațiile lui „coboară” foarte adînc în structura materiilor prime (de la parfumul sîngelui ușor deteriorat la izul degajat de lichenii ascunși în răcoarea umedă a pădurii scandinave), pentru a obține ceva foarte diferit (tocmai de aceea costisitor, la un pas de risipă și supralicitare!) de procesul rapid de mondializare a hranei. Această diferență o putem doar intui, căci pentru a o și trăi în act e nevoie de acces în această lume exclusivistă. Nu oricine îl are. Dar, din cîte-mi pot da seama, aceasta e la fel de marginală, ca și existența vieții creștine autentice, azi.

Lumea actuală are acești doi poli. Sunt, pînă la coadă, cele două extreme: acele două tipuri de hrană, esențiale. Trupul nu poate fi vidat de suflet. Undeva în film se spune că Redzepi îmbină rigoarea scandinavă, tocită și cizelată de asprimea climei nordice, cu abundența naturală și parfumată a sudului, căci Redzepi are rădăcini răsăritene, macedo-albaneze, tatăl său fiind de prin părțile lui Tetovo, din nordul Macedoniei. Acolo a mers adesea copil fiind acest faimos bucătar. Și își amintește cu drag de acele locuri. Furtuna lui perfectă pînă acolo și-a întins rădăcinile.  

Scriind aceste lucruri nu mă pot abține să nu-mi amintesc de mesele frugale despre care se pomenește în Vechiul Legămînt și în Evanghelii: pește fript și fagure de miere (Ieșirea 3, 17; Psalm 18, 11; Luca 24, 42; ), dar și prin reprezentările de pe icoanele răsăritene, în special la Cina Mistică și Cina de la Mamvri: miel, pîine, azimă, ceapă, ridichi. Cît de departe sunt toate acestea de scumbriile sechestrate în cocoloașe de aluat, cu pudră pe ele, precum pregătesc cei de la NOMA, amintind cumva de înrobirea vechilor icoane sub ferecăturile greoaie, sub care au fost ascunse secole în șir.

În profunzimile ei cele mai ascunse societatea rafinată caută simplitatea evanghelică, doar că face ocoluri mult prea alambicate spre a o obține. Pînă la urmă tirania acestui carnaval va sorbi din simplitatea cea dintîi, și se va reveni la blîndețea naturii cu adevărat inepuizabile. La simplitatea de nimic mărginită. Pentru că e cu de toate încăpătoare, așa cum ne reamintește și Înțelepciunea lui Iisus Sirah: „Cele dintîi trebuințe pentru viața omului sunt: apa, focul, fierul și sarea, fruntea făinii de grîu, laptele și mierea, sîngele strugurelui, untdelemnul și veșmîntul”. Și mai departe: „Toate acestea sunt bune pentru cei evlavioși, după cum pentru cei păcătoși ele se preschimbă în rele”(29, 26-27).

 

Cele dintîi trebuințe...”, care mai sunt acestea în zilele noastre?         

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

Partager cet article

Repost0
13 mars 2016 7 13 /03 /mars /2016 23:18
Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Începem lupta cea duhovnicească pentru dreptul de a ne reîntoarce în Raiul cel pierdut de proto-părinții noștri, Adam și Eva. Aceștia, ca locuitori legitimi oarecînd ai Paradisului, au fost izgoniți de acolo, pentru neascultare, cîrtire și minciună. Acolo erau oameni perfecți, desăvărșiți, pînă cînd viermele cunoașterii de sine le-a jucat festa: i-a amăgit. Cîtă vreme dorința de a mușca din fructul cunoașterii sinelui va adumbri și eclipsa iubirea noastră pentru Cel care ne-a făcut - nu vom avea loc în acea grădină a desfătării veșnice, pentru că suntem încă captivii comozi ai seducției șarpelui.

Postul e o vreme pentru limpezirea minții, a cernerii sinelui. A lepădării de sine. Căci paradoxul necunoașterii ne ține captivi. Strîns legați. Orbi. Nepricepuți. Deoarece Creatorul a toate ne-a zidit și pe noi, cum tocmai El este Acela care așteaptă și rabdă cel mai îndelung pentru a ne întoarce de unde am plecat? Cum de simțirile noastre cele mai ascunse nu mai simt acel bold al dorului după Dumnezeu? Ne-simțirea noastră a ajuns să nu mai fie sensibilă la aceste împunsături, dureri, usturimi? „Veșmintele din piele, cu care i-a îmbrăcat Dumnezeu” (Geneza, 3, 21) au devenit ele, oare, atît de tăbăcite, de scorțoase, de nu se mai simte prin ele durerea, lovitura, blestemul lui Dumnezeu? 

Noe a fost primul om care a lucrat pămîntul și a sădit viță de vie” (Geneza, 9, 20). Să ne nevoim pentru a putea lucra via aceasta, care de la Domnul rodește sau nu, întru a ne întări și a avea vlaga necesară spre a urca înapoi în Raiul cel mai presus de fire. În aceste zile e de meditat cu maximă luarea-minte la cugetarea acesta de un misticism nesmintitor al Sfîntului Simion Noul Teolog: „știu că Cel Care este despărțit de toată zidirea, mă ia înlăuntrul Lui, și mă ascunde ca pe fratele Lui, și mă aflu înafara întregii lumi, și eu, cel muritor în lume privesc în mine întreg pe făcătorl lumii”. Asta vrea să însemne, că deși Adam a fost alungat din sînul Raiului, Dumnezeu ne poate lua pe fiecare înlăuntrul Său. Depinde chiar de fiecare dintre noi, dacă va fi ales, îngăduit, îndatorat, mîntuit...pentru a petrece pururea alături de Creatorul nostru.

Să ne iertăm unii pe alții, pentru a ne regăsi sub umbrela mînturii veșnice, în suflarea Duhului Sfînt.  

Partager cet article

Repost0
10 mars 2016 4 10 /03 /mars /2016 09:42
 foto: © vladimir bulat, martie 2016

foto: © vladimir bulat, martie 2016

în lipsa verdelui din frunze,

curatul alb al cerului-

nsorit,

îmi poate sta cunună

necuprinsă

ca o îmbrățișare

de Domnul dăruită 

(azi, cînd am început să înțeleg această cugetare a Sf.Ghermanos, care zicea, chintesențial: „pămîntesc este ce se vede, iar înțelesul e mai presus de ceruri”. Sf.Ghermanos se referea atunci la icoană, dar oare întreaga lume creată nu este o icoană, în care e prezent întreg Făcătorul lumii, Cel care este despărțit de toată zidirea?).

Partager cet article

Repost0
29 février 2016 1 29 /02 /février /2016 09:54
Știință vs. superstiție

Se afirmă de multă vreme că mari savanți, mai ales din sfera fizicii, se încred în superstiții. Un astfel de exemplu este cel al fizicianului Niels Bohr (1885-1962). Celălalt ar fi Werner Heisenberg (1901-1976). Despre ambii se afirmă, mai anecdotic, și mai serios, că avea în preajmă cîte o potcoavă. Primul chiar de-asupra biroului, celălalt - la poarta de la intrarea pe teritoriul proprietății. Primul a încasat Premiul Nobel pentru fizică, în 1922, celălalt s-a învrednicit de aceeași distincție zece ani mai tîrziu, în același domeniu. Mentorul & discipolul, savanți cu desăvîrșire, recunoscuți la cel mai înalt nivel.

Despre amîndoi bîntuie tot soiul de legende, bancuri, afirmații. Asta cu potcoava e prezentă cumva la ambii, în același fel. Fiind întrebați, dacă întradevăr cred în puterea magică a poctoavei, de a aduce fericire, și Bohr și Heisenberg ar fi răspuns, că nu, dar chiar și așa, potcoava „radiază” fericire chiar și în pofida a ccea ce ei nu cred. „Of course not, but I understand it brings you luck whether you believe it or not”, ar fi răspuns Bohr. Cei doi se cunoșteau, erau prieteni, și nu este exclus ca butada asta cu potcoava să fie doar rodul confuziei celor care gravitau în lumea lor, fără să o înțeleagă?

Potcoava este un vechi simbol, cunoscut practic în lumea întreagă, din cele mai străvechi timpuri. E prezentă la toate culturile agrare, dar și la cele nomade, căci e legată direct de prezența calului în viața omului. Totuși, cum acest obiect, care e întruchiparea efortului, uzurii, deteriorării, epuizării, a ceva tocit și subțiat, devine în imaginarul arhaic și actual o amuletă aducătoare de fericire? Poate că nici cei doi nu aveau o rețetă. Dar păstrau potcoava ca pe un simbol, smintind pe cei care nici ei nu și-au definit o poziție în raport cu știința vs. superstiția.

Cel puțin în artele vizuale cea mai veche reprezentare pare a se fi conservat de la Pompei, pe un mozaic extras în 1831, și depozitat la Muzeul din Neapole. Detaliul cu potcoava poate fi văzut cu claritate în cartea Joannei Berry, The Complete Pompeii, 2007 (Totul despre Pompei), ediția română, RAO 2008, pag. 163.

Mie personal îmi place enorm această formă, un fel de U gigantic, promițător, ofertant spre a specula sensuri & realități incredibile. Un fel de inimioară a cărei bază a rămas deschisă, ce poate fi invadată...

Nu cunosc studii speciale despre potcoavă în folcloristica & etnografia românească, dar în lumea de limbă engleză există un studiu clasic, publicat în 1898, de către Robert Means Lawrence - The Magic of the Horse-Shoe, a cărui ediție princeps este disponibilă online

Potcoava, cu un fragment de copită de cal, din imagine - aparțin colecției personale de artefacte găsite.   

Partager cet article

Repost0
26 février 2016 5 26 /02 /février /2016 08:17

Expozițiile de la Musette Kube le observi din întîmplare. Cel puțin eu așa constat că s-a mai schimbat o expoziție. E pe Calea Victoriei. Bucureștiul nu mai are ceva similar. Musette este un brand autohton, de genți, curele & pantofi premium, care are și o galerie de artă contemporană. Mai exact - de artă actuală. 

Dar ce spun? În general astfel de proiecte, în lumea capitalismului vesperal (cetește: visceral), au o promovare insidioasă, năvalnică, zgomotoasă și percutantă. La Musette Kube lucrurile astea însă nu se fac decît de dragul artei. Nu e comerț cu artă, ci doar artă. Artă pentru artă. Este aproape de necrezut, dar lucrurile stau exact așa. 

Îmi place enorm și cum arată acel loc. E o sală cu pereți de cărămidă, imprefecți, cu urme de foste uși, țevi, găuri de cuie, buloane, fisuri, crăpături, totul vopsit gospodărește cu un alb imaculat, iar tavanul cel vechi este la vedere, cu grinzi obosite de timp, pătate, lovite, dar absolut orizontale. E proiecția unui design minimalist, frust. Aseptique, ar zice francezul. Nimic în plus, dar nici nimic să lipsească. Are lumină de afară ziua, întreaga fațadă de la stradă e din sticlă, iar noaptea un sistem de ecleraj dispus pe un cadru dreptunghiular, prins de bîrnele din tavan, oferă exact gradul de luminozitate necesar întregului recipient spațial.

Acum este expus un singur obiect. O instalație-obiect-de-design: Societatea ITEM-urilor, de Bernard Joisten. Omul are un site, dar nu se omoară nici să-l actualizeze prea des, nici să-și afișeze acolo noile lucrări. E același lucru, în fond. Mă așteptam să găsesc o referință la expunerea din București. Poate va apărea peste niște ani? Dar nu asta e important. Esențial ce am aflat din pagina lui personală este că Bernard Joisten este un pop-artist întîrziat, în sens de continuator. Că îi place Japonia, este îmbătat de acea lume a culorilor stridente, a vitezei, efemerului, a tradiției care transpare peste tot, și cred că artistul este un fan al Impreriului semnelor, cartea compatriotului său, Roland Barthes, care a scris despre fascinația sa pentru același univers, dar mai demult (ediția princeps a cărții sale a apărut în 1970). Arta lui Joisten este o simbioză dintre concept, pura insignifianță și calculul designerului.

Nici nu e nevoie să mergi să vezi acea expunere a unei instalații cu monitor și boxe incluse, este suficient să înțelegi că arta actuală există! Că ea face parte din metabolismul vremelnic, șugubăț și prea costisitor al vremurilor noastre. Arta actuală este, preponderent, pentru cei actuali (în sens Jungian). Ceilalți o constată doar. Intuiesc că pentru cei care vor dezgropa civilizația anilor noștri, peste veacuri, alături de dozele de coca-cola, vor fi orbiți și de rămășițele colorate ale instalațiilor (proto-negaționiste) ale lui Bernard Joisten...Nu e un compliment. Este o constatare de fapt. Un expeditiv proces verbal. S-ar putea ca Gianni Vattimo să aibă dreptate, că modernitatea a luat sfîrșit, căci vorbea acolo și despre ceva nihilism!

Cam totul se apropie de sfîrșit.              

foto: © vladimir bulat, 24 februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 24 februarie, 2016

Partager cet article

Repost0
23 février 2016 2 23 /02 /février /2016 00:03

După ce am scris acum cîteva zile un scurt eseu în avanpremiera concertului de ieri de la Institutul Francez, s-ar părea că nu mai e mare lucru de adăogat, de povestit.

Dar, am obligația (implicită) față de cei care și-au manifestat admirația și asentimentul (prin mesaje verbale, scrise, like-uri etc.) față de acel text, să mai spun cîteva lucruri, la fel de empatice...despre ce s-a întîmplat aseară.

   

foto: © vladimir bulat, 22.02.2016.

foto: © vladimir bulat, 22.02.2016.

Deși-mi displace formula, nu am o alta mai repede la îndemînă: prestația muzicienilor a fost peste așteptări! Desigur, ce-nseamnă, în fond, o „așteptare”, altceva decît capcana unei pre-judecăți? Cazi în ea, și nu prea mai vrei să accepți că ai fost în avarie, ai fost păcălit, sau pur și simplu ți-ai creat o stavilă voluntară în fața unei mai bune receptări. Mai potrivit e să nu ai „așteptări”, ci o stare cronică de a descoperi mereu lucruri noi, neașteptate, proaspete, inedite...Desigur, că în cazul lui Benedikt Jahnel nu mai puteam mima în niciun fel inocența. Cunosc o parte a muzicii & componisticii, și în general a creației sale muzicale. Nu aveam în față un artefact nou, pe care urma să-l descopăr, săpînd într-o groapă-escavație a contemporaneității. Dar chiar am avut revelația de a descoperi pe cei care l-au însoțit, la Cluj și București, doi muzicieni și mentori ai muzicii jazz, din generații diferite: Henning Sieverts (bass) și Jonas Burgsvinkel (percuție, tobe); primul venind de la Muenchen, iar celălalt din metropola de pe Rin, Koeln. Benedikt Jahnel e stabilit acum la Berlin, dar reușește să se întîlnească cu afinii săi prieteni, oriunde în lume, de data asta chiar în România.

La un moment dat am avut sentimentul că nu Benedikt Jahnel e liderul acestui trio, ci ceilalți doi, alternativ, iar el se punea cu bună știință în umbră, pentru a-i împinge mai în față pe Sieverts &  Burgsvinkel. Dealtfel, i-a și prezentat de vreo 3 ori în timpul concertului, ocazii cu care anunța și piesele ce urmau să fie interpretate, cele de la discul Eqilibrium, dar și de pe viitorul disc, ce va apărea la anul. Poate e așa, poate e doar o simplă speculație, dar fapt este că eu personal i-am receptat pe ceilalți doi muzicieni, remarcabili dincolo de orice meteorologie a gustului, ca pe niște meșteri de mare clasă!  Sieverts - mai meditativ, mai introvertit, mai sobru în manifestările sale exterioare, dar trădînd, de la distanță, niște fiori interiori, care devoalează un spirit profund, creativ, înțelept, imaginativ (am aflat de la Jahnel, că Henning Sieverts e și compozitor), colegul său, cel mai tînăr din acest trio - Burgsvinkel - era proiecția lavei care se scurge, incandescentă și sclipitoare, de pe Etna. Plăcerea de a susține ritmic întreaga performanță era evidentă tot timpul, nicio clipă rectilinie nu a fost de observat. Doar implicare, bucurie, coparticipare maximă. Pianistul Benedikt Jahnel prestează cu eleganță maximă, deși minimalistă, totodată - cu stil, voce, printr-o tehnică desăvîrșită. Deși nu prea mai suprinzi azi pe multă lume cu ceea ce se numește convențional tehnica muzicienilor, sunt mulți, stilul & rafinamentul însă nu sunt nici pe departe la orice aruncare de băț! Este apanajul, teritoriul celor aleși, cu dăruire fără nicio angoasă.

A meritat din plin să fim acolo, și să auzim, să vedem, să le fim alături celor 3 muzicieni germani, care și-au adjudecat cu prisosință arvuna ca să revină, poate cu alți muzicieni, în alte contexte, în alte anotimpuri, cu alte repertorii...       

Partager cet article

Repost0
17 février 2016 3 17 /02 /février /2016 18:12
foto: © vladimir bulat, 12.01.2014.

foto: © vladimir bulat, 12.01.2014.

Astăzi chiar nu simt nevoia să scriu lucruri deștepte (și mă îndoiesc serios, că le-aș fi scris vreodată).

Am stat îndelung însă și am studit această fotografie, făcută acum mai bine de doi ani, într-o zi de ianuarie, cu soare ca cel care a fost ieri. Privit, studiat cu luare aminte, și nu-mi prea venea să cred că zidurile din dreapta imaginii erau cîndva interioare, pereți interiori; o confirmă și cele două uși obturate cu plasă metalică, din planul secund. Ori s-au surpat, ori s-au dat jos, cert este că a rezultat un soi de buzunar în țesătura urbană, o parodie de curte interioară, care s-a și astfaltat proaspăt, după care a venit cineva și scris cu majuscule: „NU PARCAT IIII”. Iar ca spectacolul josnicei vanități să fie complet, în mijlocul țarcului s-au încastrat două ghizduri din beton (probabil, sunt guri de canalizare; dar de ce două alături, și de ce amplasate în chiar centrul îngrăditurii?). 

A rezultat un spațiu între două calcanuri involuntare, și la ce va folosi? Piață alimentară? Un Hyde-park? O parcare pentru mașini, desigur? Nu-mi dau seama, cum într-un oraș ca al nostru inutilitatea, ridicolul pot lua locul unei eficiente folosințe a spațiului. Altfel spus, ne permitem luxul să improvizăm sagace? Buzunare au apărut peste tot, ca o plagă. 

Ah, da, am uitat să spun, că buzunarul din fotografie este chiar în proximitatea axei Buzești-Berzei, tot un fel de scobitură mai mult inutilă în inima orașului, care nu a rezolvat nici problema traficului, nici cea a construcțiilor de pe laturi, nici nu a șters deocamdată rușinea unor demolări inexplicabile, forțate, penibile... Dezmembrări urbane nejustificate, pripite. Și în locul cărora nu cred că se va pune ceva prea curînd. „Trecutul devine deja o țară străină” (David Lowenthal). Insignifianța a pus stăpînire pe întregul oraș, ceva rizibil & tulburător permanent ne întîmpină, la fiece pas. Și tot nu mă pot obișnui.   

De fapt, buzunarele acestea se nasc din voia întîlmplării, sau ca proiecție a unor vinovate neputințe omenești? (da, vinovate...).

Pe bună dreptate, nimic nu poate jusifica schimonosirea, batjocorirea, mutilarea, urîțirea trecutului, a orașului care a fost.      

Partager cet article

Repost0
11 février 2016 4 11 /02 /février /2016 11:42

Am avut deja ocazia să scriu despre ascensiunea lui Adrian Ghenie, în vara lui 2014.

Mă întrebam cum funcționează 

                                               „această "rinocenizare" a pieței de artă atît asupra conaţionalilior, a concitadinilor, cît şi asupra pieţei mari de artă? Că doar nu e un virus, o bacterie devastatoare, o pandemie?” - interogam atunci, iar acum pot răspunde: da, este vorba despre ceva care nu are de-a face cu arta, cu funcțiile ei, ci cu ceva extra-artistic, sau chiar post-artistic, are de-a face cu circulația capitalului, cu suprplusul acestuia care se deversează  în venele (vintrele) artei.

De data asta, o pictură de-a lui Ghenie și-a schimbat proprietarul pentru suma de 3.117.000 lire sterline (sumă totală, cu comisioanele casei de licitație!). A aparținut unei importante colecții private din Europa, aflăm din pagina Sotheby”s. Tot acolo ni se relatează povestea titlului acestei picturi, pictate în 2014. A fost expusă prima oară tot în acel an, la Galeria Judin, din Potsdamer Strasse 83, Berlin.

Nu este deloc importantă suma tranzacției, în acest context, ci demersul artistic, narațiunea din spatele ei. Vorba e că pictura aceasta a făcut parte din unul dintre loturile furate de naziști, și ascunse prin locuri în care operele de artă trebuiau să supraviețuiască războiului, și apoi, să bucure ochii rafinați ai celor care au avut nevoie de acest război. În 1937 o lucrare de Van Gogh, anume Floarea Soarelui (1888, National Gallery, London), a fost furată și împreună cu alte lucrări de la Stedelijk Collection din Amsterdam, a stat zăvorîtă într-un buncăr de lîngă Castricum.

Lucrarea aceasta este un evident omagiu celui mai nedreptățit artist în timpul vieții, Vincent Van Gogh. Să reamintesc, în acest context, că genialul olandez a vîndut în viața sa o singură lucrare: Viile roșii din Arles (olandeză: De Rode Vijngaard, 1888), în anuarie 1890, la prețul de 400 de franci. Piesa a fost achiziționată de artista belgiană Anna Boch, iar suma pare destul de impresionantă pentru acele vremuri (azi ar însemna cam 2000 $). O cifră oarecum ridicolă azi, pentru o piață „rinocerizată”...Mai e de amintit că familia Boch, cea care a cumpărat această operă, vîndută apoi negustorului & colecționarului rus Ivan Morozov, este aceiași care de cinci generații produce minunata ceramică & porțelanuri cunoscute sub sigla Villeroy & Boch

Fără a fi, cred, excesiv, acest recurs la istoria operei picturale a lui Van Gogh era necesar pentru a arăta că pictura în sine nu a avut un prea destin fericit, decît în măsura în care posteritatea a știut să-l redescopere și să-i fructifice (mai ales pecuniar) această dimensiune.

Ghenie a produs un tablou de mari dimensiuni, 280 / 280 cm, după capodopera lui Van Gogh, Floarea Soarelui . Poate că a pictat-o după o reproducere, sau poate chiar după ce a văzut-o în original. Lucrarea lui Van Gogh are 92,1 / 73 cm., nu este pătrată. Ghenie, ca postmodernist ce se crede, a preferat pătratul. La Van Gogh e un dreptunghi. Nervozitatea lui Van Gogh (subzistentă aproape permanent în acești ultimi ani ai vieții) rămîne totuși solară, curată, inundată de o hemoglobină sănătoasă, senină. Cromatica lui Ghenie este însă morbidă, gloduroasă, cu mult violet, brun și negru; în afară de negru - de negăsit în opera lui Van Gogh. În definitiv, Ghenie s-a pictat pe sine, iar succesul comercial pe care opinia publică îl pune pe seama operei acestui artist, nu are în esență nicio atingere cu aceasta. Una este arta, alta e comerțul, calculele & contabilitatea.

Astăzi este epoca narațiunilor sequel, iar pictura lui Ghenie se înscrie de minune, firesc, în această tendință, ce tinde să devină forța motrice a metabolismului (pervertit, desigur) al artei contemporane.     

 

Partager cet article

Repost0
9 février 2016 2 09 /02 /février /2016 09:03
foto: © vladimir bulat, 09 februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 09 februarie, 2016

Desigur, acestea sunt semnele clare ale primăverii! Cam timpurii, ce-i drept...

În grădină au apărut ghioceii. Indiferent ce ni se întîmplă nouă, ei tot apar. Au ritmul lor. Neabătut. 

Biodinamismul naturii e peste necazurile, nevoile, suferințele, plîngerile,disconfortul & neodihna pe care le putem pune mereu în față, ca posibilă motivație de a întîrzia, a amîna sau de a nu fi pur și simplu pe fază.

Al nostru este ipoteticul „dacă”, al naturii, pur și simplu neobositul „ESTE”.    

Partager cet article

Repost0