Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

13 mars 2016 7 13 /03 /mars /2016 23:18
Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Începem lupta cea duhovnicească pentru dreptul de a ne reîntoarce în Raiul cel pierdut de proto-părinții noștri, Adam și Eva. Aceștia, ca locuitori legitimi oarecînd ai Paradisului, au fost izgoniți de acolo, pentru neascultare, cîrtire și minciună. Acolo erau oameni perfecți, desăvărșiți, pînă cînd viermele cunoașterii de sine le-a jucat festa: i-a amăgit. Cîtă vreme dorința de a mușca din fructul cunoașterii sinelui va adumbri și eclipsa iubirea noastră pentru Cel care ne-a făcut - nu vom avea loc în acea grădină a desfătării veșnice, pentru că suntem încă captivii comozi ai seducției șarpelui.

Postul e o vreme pentru limpezirea minții, a cernerii sinelui. A lepădării de sine. Căci paradoxul necunoașterii ne ține captivi. Strîns legați. Orbi. Nepricepuți. Deoarece Creatorul a toate ne-a zidit și pe noi, cum tocmai El este Acela care așteaptă și rabdă cel mai îndelung pentru a ne întoarce de unde am plecat? Cum de simțirile noastre cele mai ascunse nu mai simt acel bold al dorului după Dumnezeu? Ne-simțirea noastră a ajuns să nu mai fie sensibilă la aceste împunsături, dureri, usturimi? „Veșmintele din piele, cu care i-a îmbrăcat Dumnezeu” (Geneza, 3, 21) au devenit ele, oare, atît de tăbăcite, de scorțoase, de nu se mai simte prin ele durerea, lovitura, blestemul lui Dumnezeu? 

Noe a fost primul om care a lucrat pămîntul și a sădit viță de vie” (Geneza, 9, 20). Să ne nevoim pentru a putea lucra via aceasta, care de la Domnul rodește sau nu, întru a ne întări și a avea vlaga necesară spre a urca înapoi în Raiul cel mai presus de fire. În aceste zile e de meditat cu maximă luarea-minte la cugetarea acesta de un misticism nesmintitor al Sfîntului Simion Noul Teolog: „știu că Cel Care este despărțit de toată zidirea, mă ia înlăuntrul Lui, și mă ascunde ca pe fratele Lui, și mă aflu înafara întregii lumi, și eu, cel muritor în lume privesc în mine întreg pe făcătorl lumii”. Asta vrea să însemne, că deși Adam a fost alungat din sînul Raiului, Dumnezeu ne poate lua pe fiecare înlăuntrul Său. Depinde chiar de fiecare dintre noi, dacă va fi ales, îngăduit, îndatorat, mîntuit...pentru a petrece pururea alături de Creatorul nostru.

Să ne iertăm unii pe alții, pentru a ne regăsi sub umbrela mînturii veșnice, în suflarea Duhului Sfînt.  

Repost 0
10 mars 2016 4 10 /03 /mars /2016 09:42
 foto: © vladimir bulat, martie 2016

foto: © vladimir bulat, martie 2016

în lipsa verdelui din frunze,

curatul alb al cerului-

nsorit,

îmi poate sta cunună

necuprinsă

ca o îmbrățișare

de Domnul dăruită 

(azi, cînd am început să înțeleg această cugetare a Sf.Ghermanos, care zicea, chintesențial: „pămîntesc este ce se vede, iar înțelesul e mai presus de ceruri”. Sf.Ghermanos se referea atunci la icoană, dar oare întreaga lume creată nu este o icoană, în care e prezent întreg Făcătorul lumii, Cel care este despărțit de toată zidirea?).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
29 février 2016 1 29 /02 /février /2016 09:54
Știință vs. superstiție

Se afirmă de multă vreme că mari savanți, mai ales din sfera fizicii, se încred în superstiții. Un astfel de exemplu este cel al fizicianului Niels Bohr (1885-1962). Celălalt ar fi Werner Heisenberg (1901-1976). Despre ambii se afirmă, mai anecdotic, și mai serios, că avea în preajmă cîte o potcoavă. Primul chiar de-asupra biroului, celălalt - la poarta de la intrarea pe teritoriul proprietății. Primul a încasat Premiul Nobel pentru fizică, în 1922, celălalt s-a învrednicit de aceeași distincție zece ani mai tîrziu, în același domeniu. Mentorul & discipolul, savanți cu desăvîrșire, recunoscuți la cel mai înalt nivel.

Despre amîndoi bîntuie tot soiul de legende, bancuri, afirmații. Asta cu potcoava e prezentă cumva la ambii, în același fel. Fiind întrebați, dacă întradevăr cred în puterea magică a poctoavei, de a aduce fericire, și Bohr și Heisenberg ar fi răspuns, că nu, dar chiar și așa, potcoava „radiază” fericire chiar și în pofida a ccea ce ei nu cred. „Of course not, but I understand it brings you luck whether you believe it or not”, ar fi răspuns Bohr. Cei doi se cunoșteau, erau prieteni, și nu este exclus ca butada asta cu potcoava să fie doar rodul confuziei celor care gravitau în lumea lor, fără să o înțeleagă?

Potcoava este un vechi simbol, cunoscut practic în lumea întreagă, din cele mai străvechi timpuri. E prezentă la toate culturile agrare, dar și la cele nomade, căci e legată direct de prezența calului în viața omului. Totuși, cum acest obiect, care e întruchiparea efortului, uzurii, deteriorării, epuizării, a ceva tocit și subțiat, devine în imaginarul arhaic și actual o amuletă aducătoare de fericire? Poate că nici cei doi nu aveau o rețetă. Dar păstrau potcoava ca pe un simbol, smintind pe cei care nici ei nu și-au definit o poziție în raport cu știința vs. superstiția.

Cel puțin în artele vizuale cea mai veche reprezentare pare a se fi conservat de la Pompei, pe un mozaic extras în 1831, și depozitat la Muzeul din Neapole. Detaliul cu potcoava poate fi văzut cu claritate în cartea Joannei Berry, The Complete Pompeii, 2007 (Totul despre Pompei), ediția română, RAO 2008, pag. 163.

Mie personal îmi place enorm această formă, un fel de U gigantic, promițător, ofertant spre a specula sensuri & realități incredibile. Un fel de inimioară a cărei bază a rămas deschisă, ce poate fi invadată...

Nu cunosc studii speciale despre potcoavă în folcloristica & etnografia românească, dar în lumea de limbă engleză există un studiu clasic, publicat în 1898, de către Robert Means Lawrence - The Magic of the Horse-Shoe, a cărui ediție princeps este disponibilă online

Potcoava, cu un fragment de copită de cal, din imagine - aparțin colecției personale de artefacte găsite.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu ochiuldeveghe Radicalisme
commenter cet article
26 février 2016 5 26 /02 /février /2016 08:17

Expozițiile de la Musette Kube le observi din întîmplare. Cel puțin eu așa constat că s-a mai schimbat o expoziție. E pe Calea Victoriei. Bucureștiul nu mai are ceva similar. Musette este un brand autohton, de genți, curele & pantofi premium, care are și o galerie de artă contemporană. Mai exact - de artă actuală. 

Dar ce spun? În general astfel de proiecte, în lumea capitalismului vesperal (cetește: visceral), au o promovare insidioasă, năvalnică, zgomotoasă și percutantă. La Musette Kube lucrurile astea însă nu se fac decît de dragul artei. Nu e comerț cu artă, ci doar artă. Artă pentru artă. Este aproape de necrezut, dar lucrurile stau exact așa. 

Îmi place enorm și cum arată acel loc. E o sală cu pereți de cărămidă, imprefecți, cu urme de foste uși, țevi, găuri de cuie, buloane, fisuri, crăpături, totul vopsit gospodărește cu un alb imaculat, iar tavanul cel vechi este la vedere, cu grinzi obosite de timp, pătate, lovite, dar absolut orizontale. E proiecția unui design minimalist, frust. Aseptique, ar zice francezul. Nimic în plus, dar nici nimic să lipsească. Are lumină de afară ziua, întreaga fațadă de la stradă e din sticlă, iar noaptea un sistem de ecleraj dispus pe un cadru dreptunghiular, prins de bîrnele din tavan, oferă exact gradul de luminozitate necesar întregului recipient spațial.

Acum este expus un singur obiect. O instalație-obiect-de-design: Societatea ITEM-urilor, de Bernard Joisten. Omul are un site, dar nu se omoară nici să-l actualizeze prea des, nici să-și afișeze acolo noile lucrări. E același lucru, în fond. Mă așteptam să găsesc o referință la expunerea din București. Poate va apărea peste niște ani? Dar nu asta e important. Esențial ce am aflat din pagina lui personală este că Bernard Joisten este un pop-artist întîrziat, în sens de continuator. Că îi place Japonia, este îmbătat de acea lume a culorilor stridente, a vitezei, efemerului, a tradiției care transpare peste tot, și cred că artistul este un fan al Impreriului semnelor, cartea compatriotului său, Roland Barthes, care a scris despre fascinația sa pentru același univers, dar mai demult (ediția princeps a cărții sale a apărut în 1970). Arta lui Joisten este o simbioză dintre concept, pura insignifianță și calculul designerului.

Nici nu e nevoie să mergi să vezi acea expunere a unei instalații cu monitor și boxe incluse, este suficient să înțelegi că arta actuală există! Că ea face parte din metabolismul vremelnic, șugubăț și prea costisitor al vremurilor noastre. Arta actuală este, preponderent, pentru cei actuali (în sens Jungian). Ceilalți o constată doar. Intuiesc că pentru cei care vor dezgropa civilizația anilor noștri, peste veacuri, alături de dozele de coca-cola, vor fi orbiți și de rămășițele colorate ale instalațiilor (proto-negaționiste) ale lui Bernard Joisten...Nu e un compliment. Este o constatare de fapt. Un expeditiv proces verbal. S-ar putea ca Gianni Vattimo să aibă dreptate, că modernitatea a luat sfîrșit, căci vorbea acolo și despre ceva nihilism!

Cam totul se apropie de sfîrșit.              

foto: © vladimir bulat, 24 februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 24 februarie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Simeze
commenter cet article
23 février 2016 2 23 /02 /février /2016 00:03

După ce am scris acum cîteva zile un scurt eseu în avanpremiera concertului de ieri de la Institutul Francez, s-ar părea că nu mai e mare lucru de adăogat, de povestit.

Dar, am obligația (implicită) față de cei care și-au manifestat admirația și asentimentul (prin mesaje verbale, scrise, like-uri etc.) față de acel text, să mai spun cîteva lucruri, la fel de empatice...despre ce s-a întîmplat aseară.

   

foto: © vladimir bulat, 22.02.2016.

foto: © vladimir bulat, 22.02.2016.

Deși-mi displace formula, nu am o alta mai repede la îndemînă: prestația muzicienilor a fost peste așteptări! Desigur, ce-nseamnă, în fond, o „așteptare”, altceva decît capcana unei pre-judecăți? Cazi în ea, și nu prea mai vrei să accepți că ai fost în avarie, ai fost păcălit, sau pur și simplu ți-ai creat o stavilă voluntară în fața unei mai bune receptări. Mai potrivit e să nu ai „așteptări”, ci o stare cronică de a descoperi mereu lucruri noi, neașteptate, proaspete, inedite...Desigur, că în cazul lui Benedikt Jahnel nu mai puteam mima în niciun fel inocența. Cunosc o parte a muzicii & componisticii, și în general a creației sale muzicale. Nu aveam în față un artefact nou, pe care urma să-l descopăr, săpînd într-o groapă-escavație a contemporaneității. Dar chiar am avut revelația de a descoperi pe cei care l-au însoțit, la Cluj și București, doi muzicieni și mentori ai muzicii jazz, din generații diferite: Henning Sieverts (bass) și Jonas Burgsvinkel (percuție, tobe); primul venind de la Muenchen, iar celălalt din metropola de pe Rin, Koeln. Benedikt Jahnel e stabilit acum la Berlin, dar reușește să se întîlnească cu afinii săi prieteni, oriunde în lume, de data asta chiar în România.

La un moment dat am avut sentimentul că nu Benedikt Jahnel e liderul acestui trio, ci ceilalți doi, alternativ, iar el se punea cu bună știință în umbră, pentru a-i împinge mai în față pe Sieverts &  Burgsvinkel. Dealtfel, i-a și prezentat de vreo 3 ori în timpul concertului, ocazii cu care anunța și piesele ce urmau să fie interpretate, cele de la discul Eqilibrium, dar și de pe viitorul disc, ce va apărea la anul. Poate e așa, poate e doar o simplă speculație, dar fapt este că eu personal i-am receptat pe ceilalți doi muzicieni, remarcabili dincolo de orice meteorologie a gustului, ca pe niște meșteri de mare clasă!  Sieverts - mai meditativ, mai introvertit, mai sobru în manifestările sale exterioare, dar trădînd, de la distanță, niște fiori interiori, care devoalează un spirit profund, creativ, înțelept, imaginativ (am aflat de la Jahnel, că Henning Sieverts e și compozitor), colegul său, cel mai tînăr din acest trio - Burgsvinkel - era proiecția lavei care se scurge, incandescentă și sclipitoare, de pe Etna. Plăcerea de a susține ritmic întreaga performanță era evidentă tot timpul, nicio clipă rectilinie nu a fost de observat. Doar implicare, bucurie, coparticipare maximă. Pianistul Benedikt Jahnel prestează cu eleganță maximă, deși minimalistă, totodată - cu stil, voce, printr-o tehnică desăvîrșită. Deși nu prea mai suprinzi azi pe multă lume cu ceea ce se numește convențional tehnica muzicienilor, sunt mulți, stilul & rafinamentul însă nu sunt nici pe departe la orice aruncare de băț! Este apanajul, teritoriul celor aleși, cu dăruire fără nicio angoasă.

A meritat din plin să fim acolo, și să auzim, să vedem, să le fim alături celor 3 muzicieni germani, care și-au adjudecat cu prisosință arvuna ca să revină, poate cu alți muzicieni, în alte contexte, în alte anotimpuri, cu alte repertorii...       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică ochiuldeveghe
commenter cet article
17 février 2016 3 17 /02 /février /2016 18:12
foto: © vladimir bulat, 12.01.2014.

foto: © vladimir bulat, 12.01.2014.

Astăzi chiar nu simt nevoia să scriu lucruri deștepte (și mă îndoiesc serios, că le-aș fi scris vreodată).

Am stat îndelung însă și am studit această fotografie, făcută acum mai bine de doi ani, într-o zi de ianuarie, cu soare ca cel care a fost ieri. Privit, studiat cu luare aminte, și nu-mi prea venea să cred că zidurile din dreapta imaginii erau cîndva interioare, pereți interiori; o confirmă și cele două uși obturate cu plasă metalică, din planul secund. Ori s-au surpat, ori s-au dat jos, cert este că a rezultat un soi de buzunar în țesătura urbană, o parodie de curte interioară, care s-a și astfaltat proaspăt, după care a venit cineva și scris cu majuscule: „NU PARCAT IIII”. Iar ca spectacolul josnicei vanități să fie complet, în mijlocul țarcului s-au încastrat două ghizduri din beton (probabil, sunt guri de canalizare; dar de ce două alături, și de ce amplasate în chiar centrul îngrăditurii?). 

A rezultat un spațiu între două calcanuri involuntare, și la ce va folosi? Piață alimentară? Un Hyde-park? O parcare pentru mașini, desigur? Nu-mi dau seama, cum într-un oraș ca al nostru inutilitatea, ridicolul pot lua locul unei eficiente folosințe a spațiului. Altfel spus, ne permitem luxul să improvizăm sagace? Buzunare au apărut peste tot, ca o plagă. 

Ah, da, am uitat să spun, că buzunarul din fotografie este chiar în proximitatea axei Buzești-Berzei, tot un fel de scobitură mai mult inutilă în inima orașului, care nu a rezolvat nici problema traficului, nici cea a construcțiilor de pe laturi, nici nu a șters deocamdată rușinea unor demolări inexplicabile, forțate, penibile... Dezmembrări urbane nejustificate, pripite. Și în locul cărora nu cred că se va pune ceva prea curînd. „Trecutul devine deja o țară străină” (David Lowenthal). Insignifianța a pus stăpînire pe întregul oraș, ceva rizibil & tulburător permanent ne întîmpină, la fiece pas. Și tot nu mă pot obișnui.   

De fapt, buzunarele acestea se nasc din voia întîlmplării, sau ca proiecție a unor vinovate neputințe omenești? (da, vinovate...).

Pe bună dreptate, nimic nu poate jusifica schimonosirea, batjocorirea, mutilarea, urîțirea trecutului, a orașului care a fost.      

Repost 0
11 février 2016 4 11 /02 /février /2016 11:42

Am avut deja ocazia să scriu despre ascensiunea lui Adrian Ghenie, în vara lui 2014.

Mă întrebam cum funcționează 

                                               „această "rinocenizare" a pieței de artă atît asupra conaţionalilior, a concitadinilor, cît şi asupra pieţei mari de artă? Că doar nu e un virus, o bacterie devastatoare, o pandemie?” - interogam atunci, iar acum pot răspunde: da, este vorba despre ceva care nu are de-a face cu arta, cu funcțiile ei, ci cu ceva extra-artistic, sau chiar post-artistic, are de-a face cu circulația capitalului, cu suprplusul acestuia care se deversează  în venele (vintrele) artei.

De data asta, o pictură de-a lui Ghenie și-a schimbat proprietarul pentru suma de 3.117.000 lire sterline (sumă totală, cu comisioanele casei de licitație!). A aparținut unei importante colecții private din Europa, aflăm din pagina Sotheby”s. Tot acolo ni se relatează povestea titlului acestei picturi, pictate în 2014. A fost expusă prima oară tot în acel an, la Galeria Judin, din Potsdamer Strasse 83, Berlin.

Nu este deloc importantă suma tranzacției, în acest context, ci demersul artistic, narațiunea din spatele ei. Vorba e că pictura aceasta a făcut parte din unul dintre loturile furate de naziști, și ascunse prin locuri în care operele de artă trebuiau să supraviețuiască războiului, și apoi, să bucure ochii rafinați ai celor care au avut nevoie de acest război. În 1937 o lucrare de Van Gogh, anume Floarea Soarelui (1888, National Gallery, London), a fost furată și împreună cu alte lucrări de la Stedelijk Collection din Amsterdam, a stat zăvorîtă într-un buncăr de lîngă Castricum.

Lucrarea aceasta este un evident omagiu celui mai nedreptățit artist în timpul vieții, Vincent Van Gogh. Să reamintesc, în acest context, că genialul olandez a vîndut în viața sa o singură lucrare: Viile roșii din Arles (olandeză: De Rode Vijngaard, 1888), în anuarie 1890, la prețul de 400 de franci. Piesa a fost achiziționată de artista belgiană Anna Boch, iar suma pare destul de impresionantă pentru acele vremuri (azi ar însemna cam 2000 $). O cifră oarecum ridicolă azi, pentru o piață „rinocerizată”...Mai e de amintit că familia Boch, cea care a cumpărat această operă, vîndută apoi negustorului & colecționarului rus Ivan Morozov, este aceiași care de cinci generații produce minunata ceramică & porțelanuri cunoscute sub sigla Villeroy & Boch

Fără a fi, cred, excesiv, acest recurs la istoria operei picturale a lui Van Gogh era necesar pentru a arăta că pictura în sine nu a avut un prea destin fericit, decît în măsura în care posteritatea a știut să-l redescopere și să-i fructifice (mai ales pecuniar) această dimensiune.

Ghenie a produs un tablou de mari dimensiuni, 280 / 280 cm, după capodopera lui Van Gogh, Floarea Soarelui . Poate că a pictat-o după o reproducere, sau poate chiar după ce a văzut-o în original. Lucrarea lui Van Gogh are 92,1 / 73 cm., nu este pătrată. Ghenie, ca postmodernist ce se crede, a preferat pătratul. La Van Gogh e un dreptunghi. Nervozitatea lui Van Gogh (subzistentă aproape permanent în acești ultimi ani ai vieții) rămîne totuși solară, curată, inundată de o hemoglobină sănătoasă, senină. Cromatica lui Ghenie este însă morbidă, gloduroasă, cu mult violet, brun și negru; în afară de negru - de negăsit în opera lui Van Gogh. În definitiv, Ghenie s-a pictat pe sine, iar succesul comercial pe care opinia publică îl pune pe seama operei acestui artist, nu are în esență nicio atingere cu aceasta. Una este arta, alta e comerțul, calculele & contabilitatea.

Astăzi este epoca narațiunilor sequel, iar pictura lui Ghenie se înscrie de minune, firesc, în această tendință, ce tinde să devină forța motrice a metabolismului (pervertit, desigur) al artei contemporane.     

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Diariu Pamflet
commenter cet article
9 février 2016 2 09 /02 /février /2016 09:03
foto: © vladimir bulat, 09 februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 09 februarie, 2016

Desigur, acestea sunt semnele clare ale primăverii! Cam timpurii, ce-i drept...

În grădină au apărut ghioceii. Indiferent ce ni se întîmplă nouă, ei tot apar. Au ritmul lor. Neabătut. 

Biodinamismul naturii e peste necazurile, nevoile, suferințele, plîngerile,disconfortul & neodihna pe care le putem pune mereu în față, ca posibilă motivație de a întîrzia, a amîna sau de a nu fi pur și simplu pe fază.

Al nostru este ipoteticul „dacă”, al naturii, pur și simplu neobositul „ESTE”.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe Diariu
commenter cet article
3 février 2016 3 03 /02 /février /2016 15:28
foto: © vladimir bulat, iunie, 2014

foto: © vladimir bulat, iunie, 2014

Gara auto centru din Chișinău este un nod de transport tensionat & multidicutat. Halucinant!

De fapt, Piața Centrală este un alt loc nevralgic, pitoresc & totodată dătător de dureri de cap autorităților locale & centrale, de care se ocupă urbaniștii, politicienii, artiștii, precum și sociologii. Pînă una-alta, avem un teritoriu uriaș în centrul istoric al Chișinăului care este un topos care a apărut în fotografii, filme, reportaje etc, dar pare că e fără un viitor...

Public o imagine cu interiorul Gării Auto Centrale, cu acel mozaic din epoca realismului socialist, într-o vreme în care acele interioare erau într-o fază de refacere, reînnoire, părelnică restaurare...cu prima ocazie cînd voi ajunge acolo, voi face o nouă fotografie, să vedem ce mai a rămas din imaginea acelui monument, cînd am fotografiat acel interior... 

Compoziția în tehnica mozaicului, de mari dimensiuni, se numește Orașul se construiește și înflorește, a fost realizată în anul 1974, și l-a avut ca autor pe plasticianul Mihail Burea, împreună cu echipa.

Repost 0
10 décembre 2015 4 10 /12 /décembre /2015 07:08

Cu greu se poate imagina un gest mai nobil și mai delicat față de o persoană mutată în lumea celor drepți, ca cel pe care-l datorăm doamnei Ana Bârcă și editurii ACS, care au reeditat și adus la zi o carte fundamentală pentru studiul picturii din Maramureș - Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, semnat de Anca Bratu, ed. Meridiane, 1982.

Anca Bratu ne-a părăsit în 3 ianuarie 2011, se împlinesc peste puțin timp 5 ani. Un grupaj de evocări a personalității istoricului de artă, la moartea ei, aici.

Cadoul pe care i l-au făcut cei care au cunoscut-o, apreciat-o și care i-au fost aproape este reeditarea și aducerea la zi a volumului apărut acum 33 de ani. A fost tipărit într-un format foarte accesibil, cu coperți cartonate, cu un design capabil să transmită o lectură adecvată subiectului, care face să se citească imaginile într-un chip cît se poate de accesibil. În 1982, cînd a apărut ediția princeps, nivelul poligrafic din România era departe de cel dorit, astfel că lacuna esențială pentru o carte de atunci, a fost suplinită în chip magistral acum. Mai mult, la data la care Anca Bratu făcea documentarea și fotografierea monumentelor, pictura acestora era nerestaurată, înnegrită, cu numeroase inscripții-parazit etc. La data reeditării și augmentării cărții - majoritatea monumentelor maramureșene sunt restaurate, iar arhitectura și pictura acestora ne apar în toată splendoarea.

Aseară, la Librăria Bizantină, acest volum, scos cu titlul neschimbat - o bijuterie poligrafică -  a fost lansat, cu participarea îngrijitorului de carte, doamna Ana Bârcă, ea însăși istoric de artă, și autorul unui fundamental studiu asupra plasticii arhitecturii rurale, căreia i-au fost alături doamna Corina Popa, profesor la Universitatea de Artă, cea care mi-a predat și mie acum două decenii un foarte consistent curs de istoria artei românești, și ieromonahul Iustin Marchiș. Toți trei au vorbit în chip elogios despre importanța acestui studiu, semnat de Anca Bratu, elaborat inițial ca lucrare de licență, în 1975, și definitivat în 1982, cînd a fost pregătit de tipar. Actualitatea judecăților și alegațiunilor formulate de autor atunci, în anii '70, nu și-au pierdut actualitatea, astfel că cercetarea acum din nou adusă la lumină, devine un instrument atît pentru specialiști, cît și pentru cei care vor să descopere sau să redescopere un tărîm de artă minunat prin istoria sa, dar și prin formele de artă pe care le-a perpetuat (arhitectură, icoane pe lemn și sticlă, obiecte de uz casnic etc.). Este deopotrivă și un ghid unic prin Maramureșul moștenirii artistice.

pagină din albumul Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, 2015

pagină din albumul Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, 2015

Cadoul, cum spuneam, este adresat Ancăi, dar mai ales nouă, celor care fie am consultat ediția princeps pe vremea studenției, fie nu am știut deloc despre această publicație. Cartea Ancăi Bratu ne arată un teritoriu bătrîn de evenimente, istorie, tipare artistice, sensiblități, gusturi, dar care nu reprezintă deloc un teritoriu izolat, autarhic din punct de vedere stilistic, formal, cromatic.

În treacăt fie spus, m-am bucurat nespus, în vara lui 2014, cînd am călătorit și sud-estul Poloniei, zona subcarpatică (Malopolie sau Malopolski), precum și în nordul Slovaciei, unde am descoperit puzderie de biserici și bisericuțe de lemn, admirabil restaurate și acestea, și să constat că bisericile noastre maramureșene fac parte organică și de duh din aceeași salbă bogată de biserici de sat, precum și cu acelea al Maramureșului istoric, care e cuprins și în Ucraina de azi. De asemenea, se mai poate adăoga, că bogata diversitate a acestui tip de biserici este datorată denselor păduri aflate la poalele Carpaților, iar materialul natural a dictat el însuși lexicul și sintaxa acestui tip de arhitectură. 

La Blizne, în Polonia ne-a întîmpinat chiar la intrarea în biserică o imensă Judecată de Apoi, iar la Debno zidurile în integritatea lor erau acoperiți de o „horbotă” inepuizabilă de elemente decorative, florale, geometrice, la Haczowie am remarcat multă narațiune evanghelică, sub forma unor ilustrații populare, în timp ce la Bodruzal (în Slovacia) ne-a întîmpinat un somptuos iconostas baroc, iar pe zidul de nord - o monumentală Răstignire a Domnului. Inventarul acesta s-ar putea desigur extinde, dar nu am în intenție decît a sugera, că bogatul material iconografic din bisericile maramureșene, inventariat cu acrivie și pricepere de către Anca Bratu într-un Indice iconografic (un veritabil dosar arheologic!), este parte dintr-un areal mai amplu, mai deschis către sensibilitatea vizuală romano-catolică și apuseană în definitiv. Altfel spus, deși aflate astăzi într-o periferie a lumii românești, bisericile maramureșene de altă dată făceau parte dintr-un circuit spiritual și artistic european. Iar cartea reeditată și în chip minunat îmbogățită a Ancăi Bratu are menirea să reașeze acele monumente la locul binemeritat, a creștinismului european.  

 

Volumul Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, semnat de Anca Bratu, ACS, 2015 - poate fi și un excelent cadou pentru acest final de an, cînd ne pregătim să cinstim cu bună cuviință Nașterea Domnului Nostru Iisus Hristos.

Repost 0