Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

18 février 2008 1 18 /02 /février /2008 12:42

...Catedrala din Koeln este una din cele mai impresionante şi măreţe construcţii ale Europei apusene, construcţia căreia a durat peste opt secole. Astăzi se înfăţişează ca un munte imens de piatră gri, edificiu posac şi apăsător. Cuprins între gara feroviară din Koeln şi Ludwig Museum, între arta contemporană şi tehnica alegării pe şine... 

Cu multe decenii în urmă (1912), Sfântul Arhiepiscop Ilarion Troiţkii (1886-1929), a vizitat impunătoarea 'vedetă' a lumii catolice. Lucrând la teza sa de doctorat,  Studii pentru o istorie a dogmei despre Biserică, ierarhul a călătorit mult în Occident, în dorinţa de a înţelege starea actuală a catolicismului, după care a scris o serie de "scrisori", una din acestea fiind dedicate Catedralei din Koeln, din care am spicuit câteva pasaje, şi le-am transpus pre româneşte:

"Să intrăm în interiorul catedralei. În interior rămâne aceeaşi impresie de unitate arhitecturală. Tonul cromatic general e aici ceva mai deschis: nu gri-închis, aproape negru, ca pe exterior, ci gri-gălbui. Şi aici, înăuntru, s-au aliniat coloane nenumărate, unite între ele printr-o reţea de arcuri complicată. Dar sunt atât de înalte, încât aproape că îţi frângi gâtul când priveşti în sus, pentru a vedea bolţile. Desenul coloanelor este şi el complex: asta pentru că nici una nu este rotundă, ci parcă e o contopire de zeci de colonete separate. Totuşi, în interior observi cu rapiditate ceva extrem de neplăcut - monotonie. Totul în interior e plin de coloane, iar acestea sunt absolut identice.

Trece ceva timp, şi începi să înţelegi că în acest minunat şi meşteşugit construit templu lipseşte ceva, iar lipsa asta este una fundamentală. Mintea începe să caute un răspuns, ce anume lipseşte catedralei din Koeln, şi în general, unei construcţii religioase gotice. Răspunsul parcă iese la iveală de la sine: aici lipseşte Dumnezeu, lipseşte sfinţenia, lipseşte viaţa. Priveşte cu luare-aminte înfăţişarea interioară a catedralei! Vei vedea că doar cele două rânduri de statui ce surmontează coloanele sălii centrale împodobesc catedrala, dar şi acestea parcă au amorţit, pentru vecie, - şi sunt la fel de gri precum sunt şi coloanele. Lipseşte tocmai ceea ce numim splendoare bisericească. Ce mai rămâne atunci? Goale trucuri artistice gândite de arhitect. Ochii ni se plimbă pe detaliile arhitecturale - şi atât. Pentru comparaţie, intraţi într-o biserică ortodoxă, ornată cu toată frumuseţea splendorii bisericeşti, de pildă în biserica Sfintei Treimi din Lavra Serghieva (nu găsesc nimic similar, nicăieri!). Aici totul e impregnat de sfinţenie; chiar de la intrare resimţi că eşti în casa Domnului, şi fără să-ţi dai seama mâna se ridică pentru semnul crucii. În bisericile ortodoxe arta arhitecturală este de la sine pusă în subsidiar. Biserici fără splendoare nu recunosc, şi nu pot fi de acord cu existenţa lor, cum sunt, de pildă, majoritatea celor din Petrograd. Intraţi, spre exemplu, în catedrala lavrei Alexandru Nevskii! De multe ori trebuie să-ţi repeţi că eşti într-o biserică, şi nu într-o galerie oarecare. La noi au început să construiască biserici golite de sens când au început contactele cu ereticii occidentali, urmându-se modelele acestora. Strămoşii noştri au construit biserici cuviincioase, întotdeauna împodobite pe de-a întregul cu veşminte picturale. În timp ce în epoca peterburgheză, pereţii noilor biserici au început a se panota cu tablouri înrămate, iar tablourile sunt mereu dezgustătoare. De consemnat, că pânzele acestea radiază doar emoţii artistice, comparabile cu acelea din galeriile de artă.

Aş face următoarea comparaţie, poate un pic brutală. Dacă prin interiorul catedralei din Koeln s-ar monta şine de cale ferată, şi ar porni pe ele locomotive urmate de vagoane, sentimentul religios nu ar fi cu nimic ştirbit. Dar dacă ne-am imagina ceva similar în biserica Treimii sau în Catedrala Adormirii - te-ar apuca groaza de aşa blasfemie! 

În Iadul lui Dante etericii se chinuie în sicrie înguste, încinse. Asta înseamnă că păcatul ereticilor este anume îngustimea minţii, mărginimea. Iată, pentru comparaţie, cât de mult s-au îngrjit ereticii occidentali de confortul propriu, câte feluri de mobilier au inventat! Dar pentru casa Domnului au inventat goticul, absolut sumbru, înghesuit, sec, mort din faşă. Devine evident, viaţa s-a îndepărtat de religie atunci când ereticii s-au retras din Biserică.  De consemnat este faptul că goticul a înflorit anume în epoca scolasticii. De aici, cred, dragă Prietene, că goticul şi scolastica sunt înrudite. Sistemul scolastic, aidoma catedralei din Koeln, este complicat şi semeţ: conţine o miriadă de amănunte, dar aceste detalii sunt legate între ele, se ţin unele pe altele. Dar imediat ce te apropii de orice sistem scolastic, constaţi că deşi e solid, adie a moarte, e lipsit de suflul vieţii.  Goticul este scolastica întrupată în piatră...

O anxietate de rob şi visarea sentimentală - iată ce este întrupat în goticul catedralei din Koeln, dar anume astea sunt şi caracteristicile sentimentului religios occidental, a misticii religioase apusene. În ultimul timp la noi au început a-l pomeni, mai mult decât este cazul, pe Sf. Francisc de Assisi. Personal, nu suport sentimentalismul acestui mistic apusean, cu ale sale "rândunele surori" şi altele asemenea. Sfinţii noştri erau străini de bolnăviciosul misticism şi de sentimentalismul dulceag. Ei nu aveau nici urmă de visare, ca să nu mai spunem de "groaza religioasă". În acest punct psihologia ortodoxă rusă se deosebeşte substanţial de psihologia occidentală, eretică. Idealismul şi realismul, pozitivismul şi misticismul se armonizează în chip minunat în sufletul rusesc. Această particularitate a fost consemnată şi francezul Leroy-Beaulieu (L'empire des tsars et les russes, tom III).

Poate te gândeşti, dragă Prietene, că:  "ce rău poate fi în faptul că stilul gotic induce groază religioasă?". Eu cred că sentimentul acesta trebuie să lipsească dintr-o biserică creştină. Asta pentru că biserica este locul adunării pentru slijirea lui Dumnezeu, aici are loc "taina adunării sau comuniunii", după cum spune autorul cărţii "Despre ierarhia bisericească". Orice comuniune, fireşte, alungă din suflet toată "groaza", de orice fel. Nici urmă de sentimentalism în slujirea bisericească, nici în cântarea liturgică. Dar ce mult e din substanţa aceasta în diversele adunări sectare!

Iată deci, Prietene drag, ce ne spune catedrala din Koeln, dacă e să ne uităm mai atent la el. El vorbeşte despre raţionalizarea creştinismului din Apus; el divulgă bolnăviciosul misticism al aceluiaşi. Raţionalismul nu suportă nicidecum splendoarea bisericească; el aspiră să vadă bisericile la fel de seci şi lipsite de viaţă, precum sunt schemele de logică, iar sentimentul asupririi şi groazei devine sentimentalism debil şi maladiv. În raţionalism protestantismul şi catolicismul sunt pe picior de egalitate. Şi iată după părerea mea un fapt curios: arhitectura bisericească este la ei identică, iar podoaba interioară - la fel de incoloră, deşi catolicii recunosc al Şaptelea Sinod Ecumenic, cel care pentru vecie a binecuvântat întreaga splendoare bisericească. Raţionalismul retează din rădăcină nervul de bază al creştinismului: idealul cinstirii naturii omeneşti, întemeiate pe întruparea Fiului lui Dumnezeu. Biserica răsăriteană consacră acest ideal, despre care depune mărturie toată frumuseţea bisericească."

In imagine: coperta singurei carti traduse din acest carturar şi ierarh, la editura Egumeniţa. Din păcate, numele autorului este greşit ortografiat! Iar traducerea s-a făcut din limba engleză, nu din rusă cum era cel mai potrivit, limba în care au fost scrise textele Sfântului Arhiepiscop Ilarion Troiţkii.             

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 février 2008 1 11 /02 /février /2008 15:24
Un front de case pe strada Bucuresti, din Chisinau. Poate cel mai putin romanesc oras din arealul estic, in acest moment, si totusi, iata, mai dai din cand in cand de cate o ciudatenie din asta! Culori vii, stridente chiar, si mult gri in jurul lor. Exact ca situatia existenta intre RM si RO. Imaginile pot fi sugestive, poate mai graitoare decat cohorte si miriade de cuvinte...Pe mine personal m-a impresionat teribil poarta asta albastra, langa o fosta usa, obturata, dar vopsita in rosul asta ieftin, fara personalitate. Nu mai e o usa, caci ar fi avut clanta, balamale, acum nu mai are nimic. A pastrat doar veghea de demult! E o pata de culoare. Vecina cu cea a soclului.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 février 2008 3 06 /02 /février /2008 14:09
Oraşul oferă o imagine fascinantă asupra gusturilor şi a evoluţiilor acestora. E un truism ce  spun. Dar câtă lume s-a gândit la ceea ce poartă fiecare femeie, la ce este o poşetă? De la un accesoriu distinct, un obiect de lux, aceasta a ajuns să fie în posesia oricărei fiinţe de sex feminin. E înduioşător să le vezi. Ce diversitate a putut crea societatea de consum! Dacă te apleci asupra istoriei acestui "recipient", constaţi că puţină lume şi-l permitea, burghezia occidentală l-a pus la loc de cinste. Oraşul de azi l-a adus în mâinile oricui. De cele mai multe ori acestea arată a desagă, traistă, paporniţă, valiză, sac, boccea, pungă, legăturică şi altele asemenea. Nicidecum a obiect urban. Cum a putut decădea un obiect distinct, un accesoriu care îţi atrăgea atenţia, şi punea într-o lumină de invidiat pe posesoarea acesteia, la statutul de orice altceva decât ceea ce era la începuturile sale? Poşeta de azi e un fel de struţocămilă de pluş-muşama-tinichea-naylon...Poate există o altă opinie?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
1 février 2008 5 01 /02 /février /2008 13:17
                                                                                                      Acum mi-am dat seama că despre filmele lui Tarantino trebuie să scrii imediat ce le vezi, fără să citeşti nimic, fără să-ţi acorzi răgazul ieşirii din starea pe care acestea ţi le inoculează, brutal. Death Proof (2007), tradus la noi ca Maşina morţii, are două părţi. În una, un maniac ucide (Kurt Russeli, în cel mai umilitor rol al său!) fără milă, în special gagici frumuşele, păpuşele şi vedete de provincie, în cealaltă, care debutează în negru-alb, el însuşi este măcelărit cu cea mai sălbatică cruzime - de trei tinere răzbunătoare, cărora maniacul-vitezoman le-a cam călcat pe bătături...Cam asta e "povestea" lui Tarantino, care apare şi el, mai pe la început, să dea pe gât un lichior, "Chartres", sinonimul lui verde-gălbui, cum spune impochimenul...distrându-se cu fetele. Apoi, apar picioare zburând, sticlă multă pe şosea, patru fete zdrobite - trimise pe lumea cealaltă. De dragul distracţiei. Dur. Dar la Tarantino totul e convenţie, ironie, cinism pe seama prostiei umane, scrâşnire (părelnică) din dinţi. Oare nu e aşa? Există însă un miez profund, în acelaşi timp. America are o problemă eternă, pare să spună acest sâmbure. Oamenii care o populează, sugerează Tarantino. Discuţii de muieri care se entuziasmează de prostia bărbaţilor, extazul lor în faţa unui număr curent din Vogue, ediţia italiană, pentru care sunt dispuse să plătească la suprapreţ, pălăvrăgeli despre pipăit şi lipsă de senzaţii etc. Şi asta pe un fundal sufocat, atenţie!, de publicitate măruntă, de îndemnuri nedemne, gen: Quite please, reserved for clergy...harley davidson only No parking...Glumiţe de Tarantino! Cert este că maniacul nostru poartă o geacă rurală cu un blazon mare şi trufaş: ICY HOT. Jocurile astea cu aluziile îmi plac cel mai mult la autorul lui Pulp Fiction (1994). Tocmai de aceea, nu m-am mirat că la finalul filmului cel care ţinea o agendă roşie cu fetiţele masacrate, maniacul recidivist, un zomby cum ar veni, este el însuşi ucis cu voluptate, în bătaie. Rănit întâi, frăgezit la şase mâini, doborât în bătaie. Asta după ce cele trei fete iniţial alergate, l-au alergat până la coadă pe el însuşi - cu toţii la volanele a două maşini-bijuterii:  una din ele, "Dodge Challangers", model 1970 (celălat model de maşină - vezi atent pe afiş). Toată lumea îşi are talentele sale, spune Kim, negresa cârlionţata cu diplomă de studii superioare. Şi are dreptate. Pentru a ne arăta adevărata Americă, Tarantino se plimbă pentru noi, ne pune muzică veche, determină oamenii să vorbească. Zoe, fii bărbat! Mai e nevoie de dovezi că "clasicul" încă ne mai dă încă dureri de cap, şi nu ne lasă să dormim bine nopţile?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 janvier 2008 5 25 /01 /janvier /2008 10:39

"Absurditatea estetizarii unei drame reale. Excesul de zel in momentul
traducerii in cadre estetice a unei realitati dure nu poate fi decat
absurd. In cazul expozitiei de fata, estetizarea, care se alimenteaza din
situatii ce modifica existente umane, imbraca o forma fantomatica si
aberanta. Aceasta  forma reuseste, in mod paradoxal, sa-si modifice sursa
existentiala. Proiectul incearca sa creeze un spatiu care sa permita
capturarea unei fantome institutionale cu vechi rani istorice sociale si
politice: fantoma pseudodistinctiei "moldovenesc-romanesc
."

[Dumitru Oboroc]

Dumitru Oboroc s-a nascut in 1981 in Republica Moldova (CCCP); vine in
Romania in 1997 cu scopul urmarii studiilor. In 2005 devine absolvent al
sectiei de Sociologie din cadrul Universitatii „Al. I. Cuza" Iasi. In
2007 obtine licenta in Arte Plastice in cadrul Universitatii de Arta „G.
Enescu" Iasi. In prezent este masterand in Arte Plastice in cadrul
aceleiasi universitati, precum si in Filosofia Artei, in cadrul
Universitatii " Al.I. Cuza".

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
21 janvier 2008 1 21 /01 /janvier /2008 09:20

Nu prea mă atrag filmele istorice, căci cam toate sunt la fel. Adică: cu mult zgomot de fond, cu figuraţie bogată, cu scenografie mai degrabă falsă şi cu personaje de prim-plan caraghioase şi cel mai adesea, fantomatice. False. De cele româneşti, nici nu mai are rost să deschidem discuţia...

Mongolul, filmul recent al lui Serghei Bodrov (premiera mondială la 8 septembrie, 2007), este o realizare atipică în sensul celor sugerate mai sus. Vedem ascensiunea, mai exact şi mai degrabă o intuim - căci se produce în spatele camerei - unui copil răsfăţat de mic, dar ajuns ulterior rob, crescut la demnitatea unui domnitor a peste o jumătate de lume. Este "povestea" lui Genghis Khan. Imaginile ne poartă în inima celui de-al doisprezecelea veac, într-o vreme pe care Barbara Tuchmann o numea "Acel întunecat ev mediu".  Temudjin (Tadanobu Asano), mic fiind, este dus de tatăl său să-şi aleagă nevastă, dintre fetele triburilor învecinate, dându-i un sfat, nevasta trebuie să aibă chipul cât mai teşit, ochii cât mai migdalaţi, iar picioarele, foarte vânjoase şi zvelte. Nu ţine cont de cele spuse de părintele său, şi o preferă pe Börte (Khulan Chuluun), mai mare cu un an decât el, şi foarte frumoasă. Îi promite să revină după ea după cinci ani, şi să o ia de soţie. Atunci ar fi fost ambii maturi. La scurtă vreme tatăl lui Temurdjin este otrăvit de rivalii săi, şi acesta moare, cu demnitate, lăsând cu glas de moarte că el trebuie să-l moştenească în toate, anume el trebuie să devină Marele Khan. În drumul său spre această ţintă copilul mult pătimeşte, trece de câteva ori ca prin urechile acului pe lângă moarte, şi reuşeşte să supraveţuiască. O găseşte de fiecare dată pe Börte a lui, şi îi lasă acesteia o amuletă: un os de găscă, parcă. Prin frecare, acesta ar fi trebuit să-i împlinească orice dorinţă! Probabil, de fiecare dată Börte îl aducea pe iubitul său din lumea cealaltă, pentru a-şi împlini misiunea.

Interesant de remarcat că în acest film deşi se întâmplă multe scene de bătălie, nu există mult sânge la vedere, ci doar evantaie de roşu vânturate prin faţa camarei de filmat. Lupta nu e, aici, decât sugestia înfruntării, şi nu un abator atroce. Temurdjin se luptă, adesea, pentru a-şi recupera soţia din prinsori, ceea ce contavenea, după vechi cutume, demnităţii războinicului mongol. Mongolii nu luptau pentru femei. Înţelegem de aci, că Genghis Khan a ajuns ceea a fost datorită iubirii, voluptăţii, familiei. Ceea ce contravine mitologiei general acceptate, că era un monstru sângeros, neîndurător şi fără milă. Îl vedem eliberându-şi din prizonierat pe cel mai mare duşman, pe "fratele" său, care l-a trădat şi care a luptat împotriva sa. Minunat lucru: mereu scapă din mrejele morţii, fără să vedem, şi ajunge să domine o jumătate de lume, cum suntem informaţi la finele filmului - păstrând intactă mănăstirea cea promisă să o lase în picioare, din care se trăgea monahul-oracol, cel care l-a sfătuit de bine atunci când era la ananghie. Chiar dacă Temurdjin nu ştia să cetească, o spune el însuşi, ştia cu fermitate, sau intuia în orice caz, că e Cineva acolo sus care l-a susţinut, întărit, împins spre mari izbânzi. Sunt amănunte subtil strecurate în naraţiunea filmică, dar care fac din acest film "aparent" doar istoric, o foarte bună realizare cinematică, cu sugestii mitice, psihologice. Şi partea etnografic-peisagistică este fabuloasă. De văzut neapărat!

P.S. Filmul Mongolul figurează pe lista celor 9 piese cinematografice care au rămas în cursa finală pentru Oscar, secţiunea film străin. Alături de filmul "12", a lui Nikita Mihalkov şi "Necunoscuta", a lui Tornatore - ambele comentate pe blogul meu.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 janvier 2008 4 17 /01 /janvier /2008 15:41
După ce am citit în numărul dintre ani al revistei Observator Cultural (nr. 403-404) un proteic text al lui Péter NÁDAS, intitulat Crima din Ajunul Crăciunului , meditaţie despre executarea soţilor Ceauşescu, pe baza filmării făcute la faţa locului, mă aşteptam ca interviul cu acest distins scriitor maghiar, publicat tot de acea publicaţie, să fie cel puţin la fel de incitant şi interesant! Dar nici întrebările nu au fost pe măsura celor câte le putea spune Péter NÁDAS, dar nici răspunsurile sale nu m-au mulţimit deloc. Sunt nedumerit, pentru că nu am aflat NIMIC despre literatura maghiară actuală, nimic despre relaţia dintre scriitori, nimic despre cum e percepută literatura lor în exterior, şi chiar nimic despre preferatul meu scriitor, Imre Kertesz...Nu am aflat decât lucruri pe care le ştiam deja, în special, despre comunismul special al ungurilor! 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
16 janvier 2008 3 16 /01 /janvier /2008 15:49
De la preluarea de către polirom a editurii cartea românească, în opinia mea, aceasta este cartea cea mai preţioasă! Un volum reeditat în condiţii grafice pe măsura valorii cărţii. O carte de memorii scrisă cu vervă, pasiune, şi care diseminează multe tâlcuri, idei şi prilejuri de meditaţie asupra României şi românilor. A nu se rata! Cărţi din acestea apar foarte rar...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
8 janvier 2008 2 08 /01 /janvier /2008 11:57

Filmele sociale sunt tot mai puţin aduse pe marile ecrane, iar problemele pe care acestea le aduc în discuţie nu se împuţinează. Ba dimpotrivă. Copii abandonaţi, vagabonzi şi transformaţi în cerşetori  - trădează realitatea în care trăim. Filmul KUKA (regizor Jaroslav Cevajevsky, remarcat mai ales în domeniul reclamei), lansat pe marile ecrane ale Rusiei în 29 noiembrie povesteşte despre o fetiţă de numai 6 ani care trăieşte singură într-o baracă de paznic, înfruntând întreaga problematică a lumii în care a rămas...Bunica ei, singura care rămăsese să aibă grijă de copil a murit cu mai multe luni în urmă, chiar acolo, iar Kuka (aşa îi place ei să-şi zică) continuă să trăiască de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: să se joace, să meargă la cumpărături, să ridice pensia bunicii (pe care Kuka o declară încă bolnavă, ţintuită la pat), să urmărească spectacolul lumii, inclusiv relaţia altor copii cu ai lor părinţi...Are şi ora de filme cu desene animate: şi-a amenajat într-un copac un soi de observator, din care vede filme animate prin fereastra unui copil dintr-o familie asigurată. Nimic nu pare să-i lipsească. Până apare Lena (Dina Corzun), o tânără femeie de 38 de ani, cu o situaţie materială foarte bună. Dar rătăcită, nefericită. Aceasta din urmă abandonează viaţa ei moscovită, spre a se arunca în vâltoarea vieţii simple, la Sankt-Petersburg, unde se angajează ca asistent social. Consimte să ducă bidoane cu ciorbă, se speteşte sub povara pachetelor cu hrişcă, alege să renunţe la multele delicii ale vieţii cu care era foarte bine obişnuită. O zăreşte întâmplător pe Kuka (Nastea Dobrynina, în imagine) pe stradă, cu al său ursuleţ sărăcăcios, dărăpănat, al cărui ochi scos este înlocuit cu un nasture - şi viaţa ei se schimbă brusc, şi iremediabil. Kuka dispare, iar Lena îşi propune să o găsească. Să o ajute, să afle cât mai multe despre ea. O găseşte în acel mizerabil adăpost, străjuită de un câine care o păzeşte, şi cu care nu se prea înţelegea la începuturi...Lena decide pe loc să o adopte, să o scoată din acea beznă în care copilul nimerise, spre a fugi de casa de copii. Un copil singur schimbă radical viaţa acestei femei simandicoase, îndestulate, dar lipsite de iubire. O găseşte alături de această minunată fetiţă, şi alături de un prieten, Roman (Dmitri Diujev, cunoscut după rolul monahului pizmuitor din Ostrov), care o iubeşte de multă vreme, dar care este respins de Lena. Copilul îi uneşte pe toţi trei, finalul filmului fiind, evident, un happy-end. Dar dincolo de toate, din perspectivă filmică, am văzut un "film sovietic" de bună calitate, şi mi-am dat seama că există o substanţă filmică care perpetuează, recidivează şi reuşeşte încă să bucure, ca un cod genetic care se multiplică şi nu se împuţinează...E adevărat, că în era URSS un astfel de subiect ar fi fost cu neputinţă de abordat. Bine că se poate dezbate acum, şi se poate face ceva pentru aceşti copii abandonaţi, care trăiesc lângă noi, alături de noi. 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 janvier 2008 5 04 /01 /janvier /2008 14:04

A nins voiniceşte ieri noapte, astfel încât Bucureştiul s-a pomenit cufundat într-un strat consistent de omăt. Cât de ciudate sunt efectele acestei minuni pentru plaiurile astea! Ninsoarea te aruncă imediat înapoi, în timp. Se instaurează o amorţeală îndelungată, caraghioasă, nesimţitoare. Dacă priveşti vechi fotografii, cu Bucureştiul erei îngheţate, observi cam aceeaşi atmosferă: cu străzi nedezăpezite, cu oameni înaintând anevoie prin nămeţi, servicii publice practic inexistente, trasport în comun paralizat...Salt înapoi. Am observat minute în şir o ambulanţă care s-a chinuit îndelung să ia o curbă, se împotmolise rău în plămada răscolită şi murdară. Voiam să împing la cutia metalică, să pun umărul, dar şoferul era aşa nervos şi pornit, încât am renunţat. Se întâmpla pe strada pe care stă acel vice-primar, responsabil cu zăpezile pe Capitală...

Trotuarul din faţa şi de-a lungul reşedinţei ambasadorului SUA era curăţat foarte bine (multe sute de metri), ca să vadă omu' când o ieşi pe balcon...spiritul gospodăresc al românilor. Involuntar, mi-am amintit de imaginile fotografice ale lui Andrei Pandele, expoziţia căruia poate fi văzută până în 3 februarie la Artexpo. Fotografiile lui arată şi ceauşista iarnă românească. Tot atunci, mi-au trecut prin minte şi crâmpeie din cartea părintelui Dimitrie Bejan, Oranki, amintiri din captivitate, vol2. Cel mai greu, în captivitate, e să suporţi frigul, gerul, munca în imensitatea zăpezilor. Aceleaşi lucruri le-au evocat şi Varlam Şalamov şi Nadejda Mandelştam...Zăpezile sunt frumoase, dar când sunt lăsate în voia lor - devin deprimante.

Dar să nu te întristăm. Bucuria de a respira un aer mai curat, ozonizat, datorat atmosferei îngheţate şi zăpezilor, şi faptului că infinit mai puţine maşini circulă şi ne poluează, trebuie să covârşească restul...Zău aşa! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article