Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

3 février 2016 3 03 /02 /février /2016 15:28
foto: © vladimir bulat, iunie, 2014

foto: © vladimir bulat, iunie, 2014

Gara auto centru din Chișinău este un nod de transport tensionat & multidicutat. Halucinant!

De fapt, Piața Centrală este un alt loc nevralgic, pitoresc & totodată dătător de dureri de cap autorităților locale & centrale, de care se ocupă urbaniștii, politicienii, artiștii, precum și sociologii. Pînă una-alta, avem un teritoriu uriaș în centrul istoric al Chișinăului care este un topos care a apărut în fotografii, filme, reportaje etc, dar pare că e fără un viitor...

Public o imagine cu interiorul Gării Auto Centrale, cu acel mozaic din epoca realismului socialist, într-o vreme în care acele interioare erau într-o fază de refacere, reînnoire, părelnică restaurare...cu prima ocazie cînd voi ajunge acolo, voi face o nouă fotografie, să vedem ce mai a rămas din imaginea acelui monument, cînd am fotografiat acel interior... 

Compoziția în tehnica mozaicului, de mari dimensiuni, se numește Orașul se construiește și înflorește, a fost realizată în anul 1974, și l-a avut ca autor pe plasticianul Mihail Burea, împreună cu echipa.

Partager cet article

Repost0
10 décembre 2015 4 10 /12 /décembre /2015 07:08

Cu greu se poate imagina un gest mai nobil și mai delicat față de o persoană mutată în lumea celor drepți, ca cel pe care-l datorăm doamnei Ana Bârcă și editurii ACS, care au reeditat și adus la zi o carte fundamentală pentru studiul picturii din Maramureș - Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, semnat de Anca Bratu, ed. Meridiane, 1982.

Anca Bratu ne-a părăsit în 3 ianuarie 2011, se împlinesc peste puțin timp 5 ani. Un grupaj de evocări a personalității istoricului de artă, la moartea ei, aici.

Cadoul pe care i l-au făcut cei care au cunoscut-o, apreciat-o și care i-au fost aproape este reeditarea și aducerea la zi a volumului apărut acum 33 de ani. A fost tipărit într-un format foarte accesibil, cu coperți cartonate, cu un design capabil să transmită o lectură adecvată subiectului, care face să se citească imaginile într-un chip cît se poate de accesibil. În 1982, cînd a apărut ediția princeps, nivelul poligrafic din România era departe de cel dorit, astfel că lacuna esențială pentru o carte de atunci, a fost suplinită în chip magistral acum. Mai mult, la data la care Anca Bratu făcea documentarea și fotografierea monumentelor, pictura acestora era nerestaurată, înnegrită, cu numeroase inscripții-parazit etc. La data reeditării și augmentării cărții - majoritatea monumentelor maramureșene sunt restaurate, iar arhitectura și pictura acestora ne apar în toată splendoarea.

Aseară, la Librăria Bizantină, acest volum, scos cu titlul neschimbat - o bijuterie poligrafică -  a fost lansat, cu participarea îngrijitorului de carte, doamna Ana Bârcă, ea însăși istoric de artă, și autorul unui fundamental studiu asupra plasticii arhitecturii rurale, căreia i-au fost alături doamna Corina Popa, profesor la Universitatea de Artă, cea care mi-a predat și mie acum două decenii un foarte consistent curs de istoria artei românești, și ieromonahul Iustin Marchiș. Toți trei au vorbit în chip elogios despre importanța acestui studiu, semnat de Anca Bratu, elaborat inițial ca lucrare de licență, în 1975, și definitivat în 1982, cînd a fost pregătit de tipar. Actualitatea judecăților și alegațiunilor formulate de autor atunci, în anii '70, nu și-au pierdut actualitatea, astfel că cercetarea acum din nou adusă la lumină, devine un instrument atît pentru specialiști, cît și pentru cei care vor să descopere sau să redescopere un tărîm de artă minunat prin istoria sa, dar și prin formele de artă pe care le-a perpetuat (arhitectură, icoane pe lemn și sticlă, obiecte de uz casnic etc.). Este deopotrivă și un ghid unic prin Maramureșul moștenirii artistice.

pagină din albumul Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, 2015

pagină din albumul Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, 2015

Cadoul, cum spuneam, este adresat Ancăi, dar mai ales nouă, celor care fie am consultat ediția princeps pe vremea studenției, fie nu am știut deloc despre această publicație. Cartea Ancăi Bratu ne arată un teritoriu bătrîn de evenimente, istorie, tipare artistice, sensiblități, gusturi, dar care nu reprezintă deloc un teritoriu izolat, autarhic din punct de vedere stilistic, formal, cromatic.

În treacăt fie spus, m-am bucurat nespus, în vara lui 2014, cînd am călătorit și sud-estul Poloniei, zona subcarpatică (Malopolie sau Malopolski), precum și în nordul Slovaciei, unde am descoperit puzderie de biserici și bisericuțe de lemn, admirabil restaurate și acestea, și să constat că bisericile noastre maramureșene fac parte organică și de duh din aceeași salbă bogată de biserici de sat, precum și cu acelea al Maramureșului istoric, care e cuprins și în Ucraina de azi. De asemenea, se mai poate adăoga, că bogata diversitate a acestui tip de biserici este datorată denselor păduri aflate la poalele Carpaților, iar materialul natural a dictat el însuși lexicul și sintaxa acestui tip de arhitectură. 

La Blizne, în Polonia ne-a întîmpinat chiar la intrarea în biserică o imensă Judecată de Apoi, iar la Debno zidurile în integritatea lor erau acoperiți de o „horbotă” inepuizabilă de elemente decorative, florale, geometrice, la Haczowie am remarcat multă narațiune evanghelică, sub forma unor ilustrații populare, în timp ce la Bodruzal (în Slovacia) ne-a întîmpinat un somptuos iconostas baroc, iar pe zidul de nord - o monumentală Răstignire a Domnului. Inventarul acesta s-ar putea desigur extinde, dar nu am în intenție decît a sugera, că bogatul material iconografic din bisericile maramureșene, inventariat cu acrivie și pricepere de către Anca Bratu într-un Indice iconografic (un veritabil dosar arheologic!), este parte dintr-un areal mai amplu, mai deschis către sensibilitatea vizuală romano-catolică și apuseană în definitiv. Altfel spus, deși aflate astăzi într-o periferie a lumii românești, bisericile maramureșene de altă dată făceau parte dintr-un circuit spiritual și artistic european. Iar cartea reeditată și în chip minunat îmbogățită a Ancăi Bratu are menirea să reașeze acele monumente la locul binemeritat, a creștinismului european.  

 

Volumul Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, semnat de Anca Bratu, ACS, 2015 - poate fi și un excelent cadou pentru acest final de an, cînd ne pregătim să cinstim cu bună cuviință Nașterea Domnului Nostru Iisus Hristos.

Partager cet article

Repost0
27 novembre 2015 5 27 /11 /novembre /2015 14:01

Domnul Ștefan Câlția crede în reconstrucția temeinică a comunităților tradiționale rurale. Pentru a asta a depășit stadiul declamațiilor, a discursurilor mlădios îmbrăcate-n cuvinte înțelepte. A revenit în satul natal, la Șona din coasta Făgărașului, și a început să lucreze, cu răbdare mare, cu oamenii locului. S-ar părea, ce i-ar mai fi trebuit unui ardelean, ajuns demult la București, pictor și profesor respectat, cu o sumedenie de discipoli, deveniți și ei faimoși, să-și piardă timpul, și să-și irosească energia pentru sătenii de altădată? A răspuns prin fapte concrete, a creat asociația sătească ȘONA NOASTRĂ, care împreună cu Galeria Posibilă - a pornit mai multe activități pe termen lung.

Satul Șona, satul cu „guruiețe”, a fost printre primele sate colectivizate în epoca sovietizării României. Iar acest fapt a lăsat urme adînci și dureroase în conștiința localnicilor. Țăranii de altă dată au fost forțați să devină muncitori, proletari. Pămînturile le-au fost luate, proprietățile micșorate...Drumul dintre Șona și Făgăraș - de 7 km. - nu mai este la fel de întreținut și pietruit cu grijă, cum era odinioară, în România Mare, cînd era reparat și nivelat chiar de săteni. Acum cei care au lucrat pe platforma industrială a Făgărașului s-au pomenit fără locuri de muncă, cu moșiile recăpătate, cu casele strămoșilor șubrezite, și cu tot mai puțini bani. Dar și un drum de care nu se mai îngrijește nimeni. Situație deloc luminoasă, cu perspective de a reactiva vechile activități sau meserii - aproape nule.

Ei bine, pictorul Ștefan Câlția le spune consătenilor că se poate schimba ceva esențial în această stare de lucruri, și le-a propus să se unească, și să gîndească împreună la nevoile comunității, să fie mai atenți unii la alții. Să pună umărul la cele trebuincioase comunității. Se pot face multe lucruri frumoase în astfel de locuri, dacă există credință în Dumnezeu, spirit întreprinzător, dorință vie de a munci, dar și dărui din rodul eforturilor tale. Lumea de azi nu mai e la fel de simplă, nici la fel de organic legată de natură, cum era cea de acum un secol, de pildă. Ca să nu privim mai mult în istorie. Dar are ceva ce nu aveau strămoșii noștri. Anume: posibilitatea de a vedea lumea, de a învăța de la cei care sunt departe, de la alte neamuri, de a aprecia cît mai just, cînd te întorci, frumusețea și irepetabilul satului românesc. Nu e o imagine sau o descriere idilică, deloc lipsită de temei! Poate se vorbește puțin încă, sau doar pe un ton de excepție de natură exotică, dar tot mai mulți străini se stabilesc definitiv în România, și chiar pe plaiuri rurale, în sate. Poate că unii dintre noi considerăm România ca pe un stat înapoiat, în contrast cu ritmul bezmetic de dezvoltare și tehnologizare al lumii occidentale sau americane, dar trebuie să conștientizăm, că sufletul omului nu are neapărat nevoie de toate acestea. E mereu cineva care ne convinge de una sau de alta, că ne-ar fi de folos sau obligatorii. Cei din sînul altor seminții au înțeles demult asta, și tocmai de aceea vin la noi, să se stabilească în locuri curate, nepoluate, cu peisaj virgin, cu o lume încă sinceră, nemalaxată complet de consumerism și pragmatism.  

Dintre ai noștri, adică oameni precum Ștefan Câlția (cu întreaga lui familie și cei afini cu aceștia), și nu sunt puțini ca ei, își găsesc împlinirea interioară în mijlocul lucrurilor simple, umile, discrete și cuviincioase. Unul dintre ele este și Fierăria lui Lazăr. Este un loc care de curînd s-a primenit cu un inestimabil inventar - sculele și uneltele lui Mihai Vereș, de 87 de ani, din satul Apața, fierar din 1946. O parte dintre acestea sunt expuse de ieri la București, la Kube Musette, de pe Calea Victoriei, în cadrul proiectului ȘONA lui Ștefan Câlția. La deschiderea fierăriei a venit și țăranul care a făcut de-a lungul deceniilor aceste instrumente de oțel, și a spus: „Mă bucur că atît cît trăiesc, uneletele mele ajung într-un loc iubit și prețuit” (citat din ziarul Șona Noastră, nr. 3, august 2015, pag. 3).     

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Expoziția aceasta nu dorește să-l arate pe Câlția artistul, ci pe cei din jurul său, rodul faptelor lor, dovada /dovezile lucrului împreună, spre binele comun al șonerilor. Nu în ultimul rînd, o astfel de expoziție poate fi un ghimpe bun în cugetul acelor citadini, care-și pun prea multe probleme, atunci cînd vor să petreacă timpul liber, la drum lung sau la mall. Poate, că un clește, un ciocan sau o foarfecă, rudimentare, oxidate și obosite, dar făcute de mîna unui om-meșteșugar, proiectate pe un perete alb, imaculat, îi va ajuta să depășească aceste false dileme?      

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015
foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Partager cet article

Repost0
18 novembre 2015 3 18 /11 /novembre /2015 08:23
© vladimir bulat, noiembrie, 2015

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

Galeria Posibilă a prezentat - în spațiul Kube Musette, de pe Calea Victoriei din București - de-a lungul a 10 zile expoziția fotografică a lui Florin Ghenade - Arbori bătrîni.

Sunt și eu un mare admirator al copacilor seculari, netăiați. Îmi place gîndul că ochii noștri se întîlnesc în coroanele lor cu ai acelora care i-au privit de-a lungul timpului, înaintea noastră, chiar dacă nu ne uităm la aceeși verdeață, ci la mereu la alta. Copacul e mereu tot mai înalt, mai rotat, mai opulent, iar creșterea lui o văd mai ales cei care constituie posteritatea. Nu e, oare, un avantaj și un privelegiu să faci parte din posteritatea care vede Arbori bătrîni?

Am o serie de fotografii, în care am documentat copaci decimați, tăiați - inexistenți pentru cei ce vor veni. 

Doar că mie personal îmi place să-i privesc ziua, pe cei ce stau în picioare, la lumina naturală a cerului, soarelui...  

Partager cet article

Repost0
24 octobre 2015 6 24 /10 /octobre /2015 08:42
Intrarea principală. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Intrarea principală. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Biserica Stratilat din Soroca este un monument unic în spațiul R.M. Poartă hramul Sfântului Teodor Stratilat, numit în popor într-o formă prescurtată: Stratilat. Ca spațiu ecleziastic monumentul reia elemente clare de Art Deco, filtrate de reprezentanții modernismului rus, aproape de negăsit la alte monumente din acest areal. Partea slabă a stadiului cercetării în care ne aflăm e că nici nu se știe cine a proiectat monumentul, dar un cercetător rus susține că elevația face parte din stilul artitectural neo-rusesc, care are ca punct de pornire biserica Acoperemîntului Maicii Domnului din s. Parhomovca, a guberniei Kiev. Construcția monumentului a debutat în 1903, și a fost sfințită în 24 august 1907. Planul bisericii era proiectat de Vladimir Pokrovski (1871-1931), asistat de arh. Nikolai Blagoveșenski.

Pokrovski este considerat printre cei mai importanți reprezentanți ai modersnismului arhitectural rusesc, numit în istoriografie „stilul neo-rusesc”.

Biserica Stratilat apare peste cîțiva ani după cea din Parhomovka, și este sfințită în 1914. Se știe doar că lucrările de edificare au fost coordonate de inginerul I.Bolșakov. 

Biserica a suportat în ultimii ani niște lucrări de renovare, iar acestea nu i-au returnat monumentului aspectul inițial. Poate că viitorul îi va rezerva o soartă mai fastă.   

Fațada de sud a edificiului. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Fațada de sud a edificiului. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Fațada de nord, cu acces sub sala principală (a spațiului liturgic). Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Fațada de nord, cu acces sub sala principală (a spațiului liturgic). Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Partager cet article

Repost0
22 octobre 2015 4 22 /10 /octobre /2015 09:09

Chiar dacă cineva se grăbește să anunțe colapsul proiectului numit R.Moldova, acel spațiu mai este capabil să ofere numeroase și pasionante suprize. Pentru cine vrea să fie un om viu, și să vadă!

O vizită la Soroca, orașul din nord-estul Moldovei, de pe malul Nistrului, unde acea apă desparte Moldova de Ucraina - ne poate da măsura plenară a acestei afirmații. Am făcut această experiență în august. Voiam să văd cetatea proaspăt restaurată, deopotrivă cu Colina palatelor șigănești, dar și vechiul cimitir al orașului, în care se află una dintre bijuteriile arhitecturale ale epocii moderne - biserica Stratilat

Am pregătit o publicație amplă, care va apărea în Observator Cultural. Iar acum doresc să arăt cîteva exemple de pseudo-arhitectură, care au ca modele arhitectura epocii imperiilor (sec. XVIII-XIX).

Întîi mi-a tras atenția clona lui The United States Capitol, care acum este în restaurare. E pe Calea Bălțiului, una din arterele Orheiului, înțesate de palate mai mari și mai mici. 

Acest obiectiv are și o legendă urbană, pe care doresc să o relatez aici. Se spune că în urmă cu ceva vreme a sosit la Soroca o echipă de jurnaliști din Olanda, care doreau sî facă un reportaj, și în special să filmeze „micul Capitol”. Așa se face că cel care le era ghid a avut proasta inspirație să le spună proprietarilor că au „dezlegare” pentru acest material de la însuși bulibașa locului. Ei bine, gazda s-a înfuriat și l-a făcut pe cel cu camera de filmat să-și strîngă iute echipamentele, pentru a scăpa de bătaie...Ca prin minune, același ghid (un istoric de la Chișinău, by the way), are o străfulgerare, și spune gazdei că aceștia au recomandare și de la domnul Nicolae Bulat. Sau mai bine zis, cele mai fierbinți recomandări le au anume de la amifrionul cetății. Pe dată - spiritele s-au calmat, s-au înveselit, și olandezii au plecat mulțumiți acasă, pentru că istoricul orașului a fost cel care le-a facilitat autorizația pentru filmare. Dealtfel, și eu cînd am urcat pe Colina palatelor țigănești, am fost îndrumat de același Nicolae Bulat, să le spun celor care mă vor lua la întrebări, că am îngăduința lui să fotografiez, să filmez, să chestionez etc.  Lucrul acesta m-a amuzat, dar m-a pus și pe gînduri! Acele gînduri nu le divulg aici, ele vor fi  prilej de noi publicații și reportaje.

Fotografii: © vladimir bulat, august, 2015.

Fotografii: © vladimir bulat, august, 2015.

 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc
 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc

Celălalt exemplu este unul și mai eclectic, la limita monstruosului, dar la fel de neterminat ca și cel dintîi. Se vrea un soi de palat din epoca țaristă, cu o imensă cupolă aurită, care prin dimensiuni amintește de Cupola Stîncii (Moscheia lui Omar) din Ierusalim.  Iar de-asupra acestei cupole se înalță o nimfă - butaforie de grădină, turnată din beton, în mîna căreia este așezată o torță cu inițialele: ȘVN - singura scriere cu caractere latine în această lume tenebroasă, ocultă, bezmetic de nehotărîtă! Întregul areal construit abundă de palate și pălățele care au ca inspirație lumea aristocrației slave, care azi nici nu mai există. Nostalgia țarismului este ca un laitomotiv al habitatului țigănesc. E cu atît mai inexplicabil acest apetit pentru acest gen de contrucții, deoarece în vremea Imperiului Țarist țiganii nu aveau nici statut de proprietari, nici resursele necesare, care să le fi permis măcar să viseze la astfel de locuințe. Ei erau fie robi, fie nomazi, iar cei din urmă își duceau traiul în căruțe cu coviltir - în cel mai bun caz. 

În fine, avem un palat neo-clasic (e de consemnat că în Rusia clasicism este denumit stilul arhitectonic din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea-prima jumătate a secolului al XIX-lea), care prin configurația și proporțiile sale amintește de Casa Pașkov din Moscova.    

 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc
 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc

Partager cet article

Repost0
20 octobre 2015 2 20 /10 /octobre /2015 09:46
foto: editura Filos

foto: editura Filos

Pentru ca obsesia românilor pentru Nobelul literar să capete oarece consistență și densitate, adică scheletul să puie ceva carne pe el, cartea lui Emil Iordache (1954-2005), Nobelul literar slav, apărută chiar zilele astea (la un deceniu de moartea cărturarului) la editura Filos, se potrivește cum nu se poate mai bine, să ajute acestui fenomen. În ce sens?

Reputatul slavist și traducător, Emil Iordache, a lăsat în urma sa un op în care se ocupă de 11 scriitori care au fost încununați cu premiul Nobel pentru literatură, printre care se află 4 polonezi, 5 ruși, un ceh, un sîrb, din care lipsește proaspăta autoare bielorusă, din simplul motiv, că autorul român absentează dintre noi, în aceste zile în care se discută intens cel de-al 6-lea premiu Nobel oferit limbii ruse...Limbile slave au pînă în acest moment 12 scriitori trecuți în lista Nobel, iar fiecare dintre aceștia a marcat literatura secolului XX, în beletristică, poezie și, recent, în proza documentară, non-ficțională.  

Volumul beneficiază de îngrijirea lui Richard Constantinescu, iar postfața e semnată de Antonio Patraș

Nu știu, nici nu-mi dau seama cum va fi cetită și comentată această carte, dar pot spune chiar de pe acum că un astfel de volum are potențialul necesar (suprem) pentru a alunga stafiile aride și imaginația calpă din capetele celor care încă mai cred că adevărata și marea literatură nu se naște doar din cuvinte, nici pe terenuri mișcătoare, aride, neirigate de veninul tiraniei, de zbucium, contradicții, suferințe, tragedii, războiaie și exil...Dacă ne gîndim la cei 12 slavi, ei toți fie au fost parte a acelor fenomene, fie le-au trăit aievea, pe care le-au vorbit, mărturisit și descris cu maximă onestitate. 

Nobelul literar slav - devine o plarformă necesară pentru înțelegerea lor! 

Și pentru că cea mai puțin cunoscută la noi (după cum mi se pare) rămîne poeta poloneză Wisława Szymborskadeși din opera ei au apărut în limba română 4 cărți, propun în finalul acestor rînduri preliminare, cîteva poeme, apărute pe pagina Institutului Polonez, instituție care este un veritabil model pentru felul în care-și promovează valorile spirituale autohtone, pe toate meridianele lumii! 

Lista completă a scriitorilor despre care a scris Emil Iordache, în Nobelul literar slav: 

1905: Henryk Sienkiewicz (Polonia)

1924: Władysław Reymont (Polonia)

1933: Ivan Alexeevici Bunin (Rusia, în exil)

1958: Boris Leonidovici Pasternak (URSS) – a refuzat premiul!

1961: Ivo Andric (Iugoslavia)

1965: Mihail Șolohov (URSS)

1970: Alexandr Soljenițîn (URSS)

1980: Czesław Miłosz (Polonia-SUA)

1984: Jaroslav Seifert (Cehoslovacia)

1987: Iosif Brodski (SUA-URSS)

1996: Wisława Szymborska (Polonia)

2015: Svetlana Alexievich (Belarus) 

Partager cet article

Repost0
8 octobre 2015 4 08 /10 /octobre /2015 11:02

...o carte despre licori, duhori, lichide, pasiuni și trup, scrisă de Guido Ceronetti, a persistat în cap în orele în care m-am ocupat de strugurii culeși alaltăieri. Cei drept, roadă din acest an a fost una mai redusă decît în anii trecuți, dar eu atunci nu observam, căci se ocupa tata de ea. Cum tata nu mai e pe lume, în această toamnă mi-a revenit mie sarcina să „dispun” de rodul viței.

Ei bine, în primăvară am curățat via, ușor cam drastic, dar ea s-a primenit, a dat struguri mari, grei, unii de aproape un kg. Cîteva luni de zile niște ciorchini uriași au bucurat ochiul și au oferit hrană pentru imaginație, care e mereu accesul spre paradis.   

Fotografii: © vladimir bulat, octombrie, 2015.

Fotografii: © vladimir bulat, octombrie, 2015.

Aproape că eram disperat de cîți struguri am găsit pe vrejuri, pentru că este imposibil să mănînci o așa cantitate, iar să-i lași suspendați, se deteriorează și putrezesc, produc un mic dezastru biologic. Am decis că voi face must. Cules un lighean cu vîrf, și încă 5 sacoșe încărcate. Ales boabele de ciucuri, frămîntînd și strivind bobițele cu tocătorul de piure și cu mîinile apoi. Cred că multe poame au rămas întregi. Sper să le doboare procesul de fermentație, de macerație, care e o forță zdrobitoare, mistuitoare, devastatoare, vehementă, acidă și neîndurătoare. Mustul este o nouă existență a poamei. Treptat se va maturiza, și va deveni acea licoare unică, pe care o numim vin. Vinul este și rămîne un organism viu, mereu în căutarea unei identități, devenind cu timpul tot mai robustă, mai armonioasă și mai concretă. Un om liber știe ce-nseamnă un vin adevărat, un element cu adevărat divin.

Osana pentru darurile care ne vin din ceruri!  

Fotografii: © vladimir bulat, octombrie, 2015.

Fotografii: © vladimir bulat, octombrie, 2015.

Partager cet article

Repost0
29 septembre 2015 2 29 /09 /septembre /2015 23:11

ei bine, pentru că am fost mereu adeptul diversității, multiculturalității, nu pot trece nepăsător pe lîngă un loc frumos, deschis recent, în București - un butic, care și-a propus să aducă în inima Bucureștilor multitudinea de meșteșuguri ale țiganilor noștri, alături de care strămoșii mei au trăit de veacuri, și i-au numit anume așa: țigani, nu rromi (Roma), cum i-au supranumit în „nomenclatorul” lor europeneștile recent iluminatele minți...

magazinul este conceput cu foarte mult bun gust, cu o expunere impecabilă de obiecte și artefacte. pot spune chiar că designul copleșește orice paradă de culori, forme sau sensibilități. din acest punct de vedere, aș fi preferat simplitatea care domnește într-o căruță cu coviltir, într-o șatră cu focuri aprinse, cu rufe puse la uscat, după ce au fost spălate cu leșie în apa argeșului...

în inima Bucureștiului aceste lucruri sună și arată puțin diferit, prea spilcuit, nefiresc, alienant. încetez cu sterilitatea cuvintelor, este vremea să arăt ceea ce am văzut eu...

foarte izbutit acest joc de cuvinte: Mesteshukar ButiQ

  

Fotografii: © vladimir bulat,  septembrie, 2015.

Fotografii: © vladimir bulat, septembrie, 2015.

Mesteshukar ButiQ(MBQ)
Mesteshukar ButiQ(MBQ)

Partager cet article

Repost0
24 septembre 2015 4 24 /09 /septembre /2015 07:02
graphic design: Dmitri Cernogaev - http://chernogaev.com/

graphic design: Dmitri Cernogaev - http://chernogaev.com/

Acest soptuos și luxos album, de 34 / 27, 5 cm., cu 192 de pagini și imagini inedite, cu un nu mai puțin inedit Jurnal al lui Mihail GRECU, a apărut la Moscova în anul 2009. Se numește - Pictura. Despre vizibil și ascuns. Trebuie să recunosc că am auzit doar de el, se zvonea prin Chișinău, că maestrul Grecu a fost „canonizat” de Moscova printr-un album, în care s-au publicat și file de jurnal. Au trecut aproape 6 ani, și-l țin în mînă, primit fiind de la însăși cei care au tradus, îngrijit și impulsionat apariția acestei monumentale ediții: Tamara Grecu-Peicev și Dumităr Peicev, moștenitorii operei lui Mihail GRECU (1916-1998), cu următoarea dedicație:

Mă simt fericită - în sfîrșit, că acest album va nimeni în mîinile unui specialist - critic de artă - de marcă!

Vă doresc, dragă domnule Vlad Bulat, ca creația maestrului Grecu să fie studiată încă mai profund!

Mulți ani rodnici!

Tamara Grecu-Peicev / 18 sept. 2015”.

Ei bine, această carte este esențialmente epocală, fără nicio îndoială. Este constituită din trei părți. Se deschide prin spicuiri din jurnalul găsit, după o nenoricire care s-a abătut asupra atelierului maestrului, de către pictorul Dumităr Peicev... E vorba de niște caiete care acoperă o perioadă cuprinsă între anii 1975-1990 (pag. 7-94). Apoi e vorba despre pictura lui M.G. (pag. 97-162). După care se alătură un grupaj de corespondență, biografia, cronologia și un set de fotografii istorice legate de viața și opera artistului (p-163-190). Gîndurile artistului au fost traduse în rusă de către dna Tamara Grecu-Peicev. La fel și corespondența, care nu era în limba rusă. Tot aici se află și scrisorile lui Constantin Noica, către Mihail GRECU. Fac o paranteză, pentru a spune că la un moment dat l-am contactat pe dl. Gabriel Liiceanu, responsabilul de arhivă a filosofului Constantin Noica, întrebîndu-l dacă aceasta conține scrisori de la pictorul basarabean Mihail Grecu, iar acesta mi-a răspuns că nici nu a auzit de numele acestuia...În ambele, filosoful român face apel la minunatele scrisori ale lui Grecu! Cum se face atunci, că „moralistul Liiceanu” nu a dat niciodată de acestea? Sau ceea ce a trezit interesul lui Noica, nu e la fel de interesant pentru actualul Liiceanu? Îl las pe Dumnezeu să judece. Dar rămîne un document al epocii, că particula întru a fost un prilej de dialog între Noica și Grecu.

Albumul editat la Moscova este, din punctul meu de vedere, o palmă usturătoare dată întregii noastre bățoșenii culturale, celei românești mai ales, pentru că niciodată, nimeni, din România postbelică nu a acordat atîta atenție și amploare picturii și personalității lui Mihail GRECU, așa cum au făcut-o cei din Rusia. Cum se face că cel mai reliefat și mai de anvergură artist de dincolo de Prut este asimilat și înțeles mai ales de cei alogeni, și este aproape ignorat de români, de cei pe care opera lui GRECU îi analizează? Fostul imperiu sovietic este mai atent cu valorile, decît o face statul român cu ai săi conaționali. Să fiu onest, nu mă miră deloc acest lucru. Pentru că moldovenii din provincia ruptă, și încă nerecuperată de România, au avut ce învăța de la marea tradiție culturală rusă, în materie de muzică, film, literatură, arte vizuale...numai faptul că oricare dintre ei putea ceti în original Tolstoi, Dostoievsky, Cehov, Ahmatova, Mandelștam, Daniil Andreev, Bunin, Șolohov, Boris Pasternak, Țvetaeva etc - e deja un bagaj uriaș, imposibil de evaluat...Iar accesul la Ermitaj și Muzeul Rus, Galeria Tretyakov, Muzeul de Etnografie din Sankt-Peterburg, făcea pe oricine capabil să dialogheze de la egal la egal - azi cînd sunt deschise granițele lumii - cu orice tradiție universală, dacă tot veni vorba.

De aceea, în concluzie, nu pot să spun că mă miră apariția unui astfel de album ca cel dedicat lui Mihail GRECU anume la Moscova, și nu la Chișinău sau București. Pentru aceste două capitale românești sunt proiecțiile unor culturi mici, provinciale, parohiale, fără respirație mesianică, universalistă. În treacăt fie spus, la recitalul violonistei Alexandrei Conunova la International Tchaikovsky Competition (care a cîștigat premiul III) a asistat și șeful statului rus, iar cîștigarea medaliei de aur la secțiunea violoncel de către românul Andrei-Ionuț Ioniță, a produs doar un slab ecou în țara noastră. Zilele trecute Conunova a primit titlul onorific Maestru în Artă, de la statul moldovenesc...Iar Andrei-Ionuț Ioniță va avea în curînd un recital de zile mari la Teatrul Mariinsky, din Sankt-Petersburg. Asta așa, ca să punctăm niște diferențe...

Cartea aceasta, care a prilejuit aceste fugare notații (deocamdată), ne arată un M.G. nu doar ca pe un înlăcărat artist experimentalist, inovator, un neastîmpărat căutător de forme noi, un pictor profund, serios, ci și ca un gînditor care-și punea foarte adînc problema statutului imaginii în raport cu realitatea, cu artistul însuși, precum și rolul acestuia din urmă în structurarea și apariția unei reprezentări. Scria aceste lucruri, le consemna, și se întreba care e în general rolul unui creator în lumea civilzată, se baza pe lecturi la zi, și pe propriile meditații asupra artei, lumii, cosmosului.

Partager cet article

Repost0