Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

27 novembre 2015 5 27 /11 /novembre /2015 14:01

Domnul Ștefan Câlția crede în reconstrucția temeinică a comunităților tradiționale rurale. Pentru a asta a depășit stadiul declamațiilor, a discursurilor mlădios îmbrăcate-n cuvinte înțelepte. A revenit în satul natal, la Șona din coasta Făgărașului, și a început să lucreze, cu răbdare mare, cu oamenii locului. S-ar părea, ce i-ar mai fi trebuit unui ardelean, ajuns demult la București, pictor și profesor respectat, cu o sumedenie de discipoli, deveniți și ei faimoși, să-și piardă timpul, și să-și irosească energia pentru sătenii de altădată? A răspuns prin fapte concrete, a creat asociația sătească ȘONA NOASTRĂ, care împreună cu Galeria Posibilă - a pornit mai multe activități pe termen lung.

Satul Șona, satul cu „guruiețe”, a fost printre primele sate colectivizate în epoca sovietizării României. Iar acest fapt a lăsat urme adînci și dureroase în conștiința localnicilor. Țăranii de altă dată au fost forțați să devină muncitori, proletari. Pămînturile le-au fost luate, proprietățile micșorate...Drumul dintre Șona și Făgăraș - de 7 km. - nu mai este la fel de întreținut și pietruit cu grijă, cum era odinioară, în România Mare, cînd era reparat și nivelat chiar de săteni. Acum cei care au lucrat pe platforma industrială a Făgărașului s-au pomenit fără locuri de muncă, cu moșiile recăpătate, cu casele strămoșilor șubrezite, și cu tot mai puțini bani. Dar și un drum de care nu se mai îngrijește nimeni. Situație deloc luminoasă, cu perspective de a reactiva vechile activități sau meserii - aproape nule.

Ei bine, pictorul Ștefan Câlția le spune consătenilor că se poate schimba ceva esențial în această stare de lucruri, și le-a propus să se unească, și să gîndească împreună la nevoile comunității, să fie mai atenți unii la alții. Să pună umărul la cele trebuincioase comunității. Se pot face multe lucruri frumoase în astfel de locuri, dacă există credință în Dumnezeu, spirit întreprinzător, dorință vie de a munci, dar și dărui din rodul eforturilor tale. Lumea de azi nu mai e la fel de simplă, nici la fel de organic legată de natură, cum era cea de acum un secol, de pildă. Ca să nu privim mai mult în istorie. Dar are ceva ce nu aveau strămoșii noștri. Anume: posibilitatea de a vedea lumea, de a învăța de la cei care sunt departe, de la alte neamuri, de a aprecia cît mai just, cînd te întorci, frumusețea și irepetabilul satului românesc. Nu e o imagine sau o descriere idilică, deloc lipsită de temei! Poate se vorbește puțin încă, sau doar pe un ton de excepție de natură exotică, dar tot mai mulți străini se stabilesc definitiv în România, și chiar pe plaiuri rurale, în sate. Poate că unii dintre noi considerăm România ca pe un stat înapoiat, în contrast cu ritmul bezmetic de dezvoltare și tehnologizare al lumii occidentale sau americane, dar trebuie să conștientizăm, că sufletul omului nu are neapărat nevoie de toate acestea. E mereu cineva care ne convinge de una sau de alta, că ne-ar fi de folos sau obligatorii. Cei din sînul altor seminții au înțeles demult asta, și tocmai de aceea vin la noi, să se stabilească în locuri curate, nepoluate, cu peisaj virgin, cu o lume încă sinceră, nemalaxată complet de consumerism și pragmatism.  

Dintre ai noștri, adică oameni precum Ștefan Câlția (cu întreaga lui familie și cei afini cu aceștia), și nu sunt puțini ca ei, își găsesc împlinirea interioară în mijlocul lucrurilor simple, umile, discrete și cuviincioase. Unul dintre ele este și Fierăria lui Lazăr. Este un loc care de curînd s-a primenit cu un inestimabil inventar - sculele și uneltele lui Mihai Vereș, de 87 de ani, din satul Apața, fierar din 1946. O parte dintre acestea sunt expuse de ieri la București, la Kube Musette, de pe Calea Victoriei, în cadrul proiectului ȘONA lui Ștefan Câlția. La deschiderea fierăriei a venit și țăranul care a făcut de-a lungul deceniilor aceste instrumente de oțel, și a spus: „Mă bucur că atît cît trăiesc, uneletele mele ajung într-un loc iubit și prețuit” (citat din ziarul Șona Noastră, nr. 3, august 2015, pag. 3).     

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Expoziția aceasta nu dorește să-l arate pe Câlția artistul, ci pe cei din jurul său, rodul faptelor lor, dovada /dovezile lucrului împreună, spre binele comun al șonerilor. Nu în ultimul rînd, o astfel de expoziție poate fi un ghimpe bun în cugetul acelor citadini, care-și pun prea multe probleme, atunci cînd vor să petreacă timpul liber, la drum lung sau la mall. Poate, că un clește, un ciocan sau o foarfecă, rudimentare, oxidate și obosite, dar făcute de mîna unui om-meșteșugar, proiectate pe un perete alb, imaculat, îi va ajuta să depășească aceste false dileme?      

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015
foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Repost 0
18 novembre 2015 3 18 /11 /novembre /2015 08:23
© vladimir bulat, noiembrie, 2015

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

Galeria Posibilă a prezentat - în spațiul Kube Musette, de pe Calea Victoriei din București - de-a lungul a 10 zile expoziția fotografică a lui Florin Ghenade - Arbori bătrîni.

Sunt și eu un mare admirator al copacilor seculari, netăiați. Îmi place gîndul că ochii noștri se întîlnesc în coroanele lor cu ai acelora care i-au privit de-a lungul timpului, înaintea noastră, chiar dacă nu ne uităm la aceeși verdeață, ci la mereu la alta. Copacul e mereu tot mai înalt, mai rotat, mai opulent, iar creșterea lui o văd mai ales cei care constituie posteritatea. Nu e, oare, un avantaj și un privelegiu să faci parte din posteritatea care vede Arbori bătrîni?

Am o serie de fotografii, în care am documentat copaci decimați, tăiați - inexistenți pentru cei ce vor veni. 

Doar că mie personal îmi place să-i privesc ziua, pe cei ce stau în picioare, la lumina naturală a cerului, soarelui...  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda Diariu ochiuldeveghe
commenter cet article
24 octobre 2015 6 24 /10 /octobre /2015 08:42
Intrarea principală. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Intrarea principală. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Biserica Stratilat din Soroca este un monument unic în spațiul R.M. Poartă hramul Sfântului Teodor Stratilat, numit în popor într-o formă prescurtată: Stratilat. Ca spațiu ecleziastic monumentul reia elemente clare de Art Deco, filtrate de reprezentanții modernismului rus, aproape de negăsit la alte monumente din acest areal. Partea slabă a stadiului cercetării în care ne aflăm e că nici nu se știe cine a proiectat monumentul, dar un cercetător rus susține că elevația face parte din stilul artitectural neo-rusesc, care are ca punct de pornire biserica Acoperemîntului Maicii Domnului din s. Parhomovca, a guberniei Kiev. Construcția monumentului a debutat în 1903, și a fost sfințită în 24 august 1907. Planul bisericii era proiectat de Vladimir Pokrovski (1871-1931), asistat de arh. Nikolai Blagoveșenski.

Pokrovski este considerat printre cei mai importanți reprezentanți ai modersnismului arhitectural rusesc, numit în istoriografie „stilul neo-rusesc”.

Biserica Stratilat apare peste cîțiva ani după cea din Parhomovka, și este sfințită în 1914. Se știe doar că lucrările de edificare au fost coordonate de inginerul I.Bolșakov. 

Biserica a suportat în ultimii ani niște lucrări de renovare, iar acestea nu i-au returnat monumentului aspectul inițial. Poate că viitorul îi va rezerva o soartă mai fastă.   

Fațada de sud a edificiului. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Fațada de sud a edificiului. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Fațada de nord, cu acces sub sala principală (a spațiului liturgic). Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Fațada de nord, cu acces sub sala principală (a spațiului liturgic). Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Călătorii
commenter cet article
22 octobre 2015 4 22 /10 /octobre /2015 09:09

Chiar dacă cineva se grăbește să anunțe colapsul proiectului numit R.Moldova, acel spațiu mai este capabil să ofere numeroase și pasionante suprize. Pentru cine vrea să fie un om viu, și să vadă!

O vizită la Soroca, orașul din nord-estul Moldovei, de pe malul Nistrului, unde acea apă desparte Moldova de Ucraina - ne poate da măsura plenară a acestei afirmații. Am făcut această experiență în august. Voiam să văd cetatea proaspăt restaurată, deopotrivă cu Colina palatelor șigănești, dar și vechiul cimitir al orașului, în care se află una dintre bijuteriile arhitecturale ale epocii moderne - biserica Stratilat

Am pregătit o publicație amplă, care va apărea în Observator Cultural. Iar acum doresc să arăt cîteva exemple de pseudo-arhitectură, care au ca modele arhitectura epocii imperiilor (sec. XVIII-XIX).

Întîi mi-a tras atenția clona lui The United States Capitol, care acum este în restaurare. E pe Calea Bălțiului, una din arterele Orheiului, înțesate de palate mai mari și mai mici. 

Acest obiectiv are și o legendă urbană, pe care doresc să o relatez aici. Se spune că în urmă cu ceva vreme a sosit la Soroca o echipă de jurnaliști din Olanda, care doreau sî facă un reportaj, și în special să filmeze „micul Capitol”. Așa se face că cel care le era ghid a avut proasta inspirație să le spună proprietarilor că au „dezlegare” pentru acest material de la însuși bulibașa locului. Ei bine, gazda s-a înfuriat și l-a făcut pe cel cu camera de filmat să-și strîngă iute echipamentele, pentru a scăpa de bătaie...Ca prin minune, același ghid (un istoric de la Chișinău, by the way), are o străfulgerare, și spune gazdei că aceștia au recomandare și de la domnul Nicolae Bulat. Sau mai bine zis, cele mai fierbinți recomandări le au anume de la amifrionul cetății. Pe dată - spiritele s-au calmat, s-au înveselit, și olandezii au plecat mulțumiți acasă, pentru că istoricul orașului a fost cel care le-a facilitat autorizația pentru filmare. Dealtfel, și eu cînd am urcat pe Colina palatelor țigănești, am fost îndrumat de același Nicolae Bulat, să le spun celor care mă vor lua la întrebări, că am îngăduința lui să fotografiez, să filmez, să chestionez etc.  Lucrul acesta m-a amuzat, dar m-a pus și pe gînduri! Acele gînduri nu le divulg aici, ele vor fi  prilej de noi publicații și reportaje.

Fotografii: © vladimir bulat, august, 2015.

Fotografii: © vladimir bulat, august, 2015.

 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc
 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc

Celălalt exemplu este unul și mai eclectic, la limita monstruosului, dar la fel de neterminat ca și cel dintîi. Se vrea un soi de palat din epoca țaristă, cu o imensă cupolă aurită, care prin dimensiuni amintește de Cupola Stîncii (Moscheia lui Omar) din Ierusalim.  Iar de-asupra acestei cupole se înalță o nimfă - butaforie de grădină, turnată din beton, în mîna căreia este așezată o torță cu inițialele: ȘVN - singura scriere cu caractere latine în această lume tenebroasă, ocultă, bezmetic de nehotărîtă! Întregul areal construit abundă de palate și pălățele care au ca inspirație lumea aristocrației slave, care azi nici nu mai există. Nostalgia țarismului este ca un laitomotiv al habitatului țigănesc. E cu atît mai inexplicabil acest apetit pentru acest gen de contrucții, deoarece în vremea Imperiului Țarist țiganii nu aveau nici statut de proprietari, nici resursele necesare, care să le fi permis măcar să viseze la astfel de locuințe. Ei erau fie robi, fie nomazi, iar cei din urmă își duceau traiul în căruțe cu coviltir - în cel mai bun caz. 

În fine, avem un palat neo-clasic (e de consemnat că în Rusia clasicism este denumit stilul arhitectonic din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea-prima jumătate a secolului al XIX-lea), care prin configurația și proporțiile sale amintește de Casa Pașkov din Moscova.    

 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc
 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Călătorii
commenter cet article
20 octobre 2015 2 20 /10 /octobre /2015 09:46
foto: editura Filos

foto: editura Filos

Pentru ca obsesia românilor pentru Nobelul literar să capete oarece consistență și densitate, adică scheletul să puie ceva carne pe el, cartea lui Emil Iordache (1954-2005), Nobelul literar slav, apărută chiar zilele astea (la un deceniu de moartea cărturarului) la editura Filos, se potrivește cum nu se poate mai bine, să ajute acestui fenomen. În ce sens?

Reputatul slavist și traducător, Emil Iordache, a lăsat în urma sa un op în care se ocupă de 11 scriitori care au fost încununați cu premiul Nobel pentru literatură, printre care se află 4 polonezi, 5 ruși, un ceh, un sîrb, din care lipsește proaspăta autoare bielorusă, din simplul motiv, că autorul român absentează dintre noi, în aceste zile în care se discută intens cel de-al 6-lea premiu Nobel oferit limbii ruse...Limbile slave au pînă în acest moment 12 scriitori trecuți în lista Nobel, iar fiecare dintre aceștia a marcat literatura secolului XX, în beletristică, poezie și, recent, în proza documentară, non-ficțională.  

Volumul beneficiază de îngrijirea lui Richard Constantinescu, iar postfața e semnată de Antonio Patraș

Nu știu, nici nu-mi dau seama cum va fi cetită și comentată această carte, dar pot spune chiar de pe acum că un astfel de volum are potențialul necesar (suprem) pentru a alunga stafiile aride și imaginația calpă din capetele celor care încă mai cred că adevărata și marea literatură nu se naște doar din cuvinte, nici pe terenuri mișcătoare, aride, neirigate de veninul tiraniei, de zbucium, contradicții, suferințe, tragedii, războiaie și exil...Dacă ne gîndim la cei 12 slavi, ei toți fie au fost parte a acelor fenomene, fie le-au trăit aievea, pe care le-au vorbit, mărturisit și descris cu maximă onestitate. 

Nobelul literar slav - devine o plarformă necesară pentru înțelegerea lor! 

Și pentru că cea mai puțin cunoscută la noi (după cum mi se pare) rămîne poeta poloneză Wisława Szymborskadeși din opera ei au apărut în limba română 4 cărți, propun în finalul acestor rînduri preliminare, cîteva poeme, apărute pe pagina Institutului Polonez, instituție care este un veritabil model pentru felul în care-și promovează valorile spirituale autohtone, pe toate meridianele lumii! 

Lista completă a scriitorilor despre care a scris Emil Iordache, în Nobelul literar slav: 

1905: Henryk Sienkiewicz (Polonia)

1924: Władysław Reymont (Polonia)

1933: Ivan Alexeevici Bunin (Rusia, în exil)

1958: Boris Leonidovici Pasternak (URSS) – a refuzat premiul!

1961: Ivo Andric (Iugoslavia)

1965: Mihail Șolohov (URSS)

1970: Alexandr Soljenițîn (URSS)

1980: Czesław Miłosz (Polonia-SUA)

1984: Jaroslav Seifert (Cehoslovacia)

1987: Iosif Brodski (SUA-URSS)

1996: Wisława Szymborska (Polonia)

2015: Svetlana Alexievich (Belarus) 

Repost 0
8 octobre 2015 4 08 /10 /octobre /2015 11:02

...o carte despre licori, duhori, lichide, pasiuni și trup, scrisă de Guido Ceronetti, a persistat în cap în orele în care m-am ocupat de strugurii culeși alaltăieri. Cei drept, roadă din acest an a fost una mai redusă decît în anii trecuți, dar eu atunci nu observam, căci se ocupa tata de ea. Cum tata nu mai e pe lume, în această toamnă mi-a revenit mie sarcina să „dispun” de rodul viței.

Ei bine, în primăvară am curățat via, ușor cam drastic, dar ea s-a primenit, a dat struguri mari, grei, unii de aproape un kg. Cîteva luni de zile niște ciorchini uriași au bucurat ochiul și au oferit hrană pentru imaginație, care e mereu accesul spre paradis.   

Fotografii: © vladimir bulat, octombrie, 2015.

Fotografii: © vladimir bulat, octombrie, 2015.

Aproape că eram disperat de cîți struguri am găsit pe vrejuri, pentru că este imposibil să mănînci o așa cantitate, iar să-i lași suspendați, se deteriorează și putrezesc, produc un mic dezastru biologic. Am decis că voi face must. Cules un lighean cu vîrf, și încă 5 sacoșe încărcate. Ales boabele de ciucuri, frămîntînd și strivind bobițele cu tocătorul de piure și cu mîinile apoi. Cred că multe poame au rămas întregi. Sper să le doboare procesul de fermentație, de macerație, care e o forță zdrobitoare, mistuitoare, devastatoare, vehementă, acidă și neîndurătoare. Mustul este o nouă existență a poamei. Treptat se va maturiza, și va deveni acea licoare unică, pe care o numim vin. Vinul este și rămîne un organism viu, mereu în căutarea unei identități, devenind cu timpul tot mai robustă, mai armonioasă și mai concretă. Un om liber știe ce-nseamnă un vin adevărat, un element cu adevărat divin.

Osana pentru darurile care ne vin din ceruri!  

Fotografii: © vladimir bulat, octombrie, 2015.

Fotografii: © vladimir bulat, octombrie, 2015.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Spiritualia
commenter cet article
29 septembre 2015 2 29 /09 /septembre /2015 23:11

ei bine, pentru că am fost mereu adeptul diversității, multiculturalității, nu pot trece nepăsător pe lîngă un loc frumos, deschis recent, în București - un butic, care și-a propus să aducă în inima Bucureștilor multitudinea de meșteșuguri ale țiganilor noștri, alături de care strămoșii mei au trăit de veacuri, și i-au numit anume așa: țigani, nu rromi (Roma), cum i-au supranumit în „nomenclatorul” lor europeneștile recent iluminatele minți...

magazinul este conceput cu foarte mult bun gust, cu o expunere impecabilă de obiecte și artefacte. pot spune chiar că designul copleșește orice paradă de culori, forme sau sensibilități. din acest punct de vedere, aș fi preferat simplitatea care domnește într-o căruță cu coviltir, într-o șatră cu focuri aprinse, cu rufe puse la uscat, după ce au fost spălate cu leșie în apa argeșului...

în inima Bucureștiului aceste lucruri sună și arată puțin diferit, prea spilcuit, nefiresc, alienant. încetez cu sterilitatea cuvintelor, este vremea să arăt ceea ce am văzut eu...

foarte izbutit acest joc de cuvinte: Mesteshukar ButiQ

  

Fotografii: © vladimir bulat,  septembrie, 2015.

Fotografii: © vladimir bulat, septembrie, 2015.

Mesteshukar ButiQ(MBQ)
Mesteshukar ButiQ(MBQ)
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu ochiuldeveghe
commenter cet article
24 septembre 2015 4 24 /09 /septembre /2015 07:02
graphic design: Dmitri Cernogaev - http://chernogaev.com/

graphic design: Dmitri Cernogaev - http://chernogaev.com/

Acest soptuos și luxos album, de 34 / 27, 5 cm., cu 192 de pagini și imagini inedite, cu un nu mai puțin inedit Jurnal al lui Mihail GRECU, a apărut la Moscova în anul 2009. Se numește - Pictura. Despre vizibil și ascuns. Trebuie să recunosc că am auzit doar de el, se zvonea prin Chișinău, că maestrul Grecu a fost „canonizat” de Moscova printr-un album, în care s-au publicat și file de jurnal. Au trecut aproape 6 ani, și-l țin în mînă, primit fiind de la însăși cei care au tradus, îngrijit și impulsionat apariția acestei monumentale ediții: Tamara Grecu-Peicev și Dumităr Peicev, moștenitorii operei lui Mihail GRECU (1916-1998), cu următoarea dedicație:

Mă simt fericită - în sfîrșit, că acest album va nimeni în mîinile unui specialist - critic de artă - de marcă!

Vă doresc, dragă domnule Vlad Bulat, ca creația maestrului Grecu să fie studiată încă mai profund!

Mulți ani rodnici!

Tamara Grecu-Peicev / 18 sept. 2015”.

Ei bine, această carte este esențialmente epocală, fără nicio îndoială. Este constituită din trei părți. Se deschide prin spicuiri din jurnalul găsit, după o nenoricire care s-a abătut asupra atelierului maestrului, de către pictorul Dumităr Peicev... E vorba de niște caiete care acoperă o perioadă cuprinsă între anii 1975-1990 (pag. 7-94). Apoi e vorba despre pictura lui M.G. (pag. 97-162). După care se alătură un grupaj de corespondență, biografia, cronologia și un set de fotografii istorice legate de viața și opera artistului (p-163-190). Gîndurile artistului au fost traduse în rusă de către dna Tamara Grecu-Peicev. La fel și corespondența, care nu era în limba rusă. Tot aici se află și scrisorile lui Constantin Noica, către Mihail GRECU. Fac o paranteză, pentru a spune că la un moment dat l-am contactat pe dl. Gabriel Liiceanu, responsabilul de arhivă a filosofului Constantin Noica, întrebîndu-l dacă aceasta conține scrisori de la pictorul basarabean Mihail Grecu, iar acesta mi-a răspuns că nici nu a auzit de numele acestuia...În ambele, filosoful român face apel la minunatele scrisori ale lui Grecu! Cum se face atunci, că „moralistul Liiceanu” nu a dat niciodată de acestea? Sau ceea ce a trezit interesul lui Noica, nu e la fel de interesant pentru actualul Liiceanu? Îl las pe Dumnezeu să judece. Dar rămîne un document al epocii, că particula întru a fost un prilej de dialog între Noica și Grecu.

Albumul editat la Moscova este, din punctul meu de vedere, o palmă usturătoare dată întregii noastre bățoșenii culturale, celei românești mai ales, pentru că niciodată, nimeni, din România postbelică nu a acordat atîta atenție și amploare picturii și personalității lui Mihail GRECU, așa cum au făcut-o cei din Rusia. Cum se face că cel mai reliefat și mai de anvergură artist de dincolo de Prut este asimilat și înțeles mai ales de cei alogeni, și este aproape ignorat de români, de cei pe care opera lui GRECU îi analizează? Fostul imperiu sovietic este mai atent cu valorile, decît o face statul român cu ai săi conaționali. Să fiu onest, nu mă miră deloc acest lucru. Pentru că moldovenii din provincia ruptă, și încă nerecuperată de România, au avut ce învăța de la marea tradiție culturală rusă, în materie de muzică, film, literatură, arte vizuale...numai faptul că oricare dintre ei putea ceti în original Tolstoi, Dostoievsky, Cehov, Ahmatova, Mandelștam, Daniil Andreev, Bunin, Șolohov, Boris Pasternak, Țvetaeva etc - e deja un bagaj uriaș, imposibil de evaluat...Iar accesul la Ermitaj și Muzeul Rus, Galeria Tretyakov, Muzeul de Etnografie din Sankt-Peterburg, făcea pe oricine capabil să dialogheze de la egal la egal - azi cînd sunt deschise granițele lumii - cu orice tradiție universală, dacă tot veni vorba.

De aceea, în concluzie, nu pot să spun că mă miră apariția unui astfel de album ca cel dedicat lui Mihail GRECU anume la Moscova, și nu la Chișinău sau București. Pentru aceste două capitale românești sunt proiecțiile unor culturi mici, provinciale, parohiale, fără respirație mesianică, universalistă. În treacăt fie spus, la recitalul violonistei Alexandrei Conunova la International Tchaikovsky Competition (care a cîștigat premiul III) a asistat și șeful statului rus, iar cîștigarea medaliei de aur la secțiunea violoncel de către românul Andrei-Ionuț Ioniță, a produs doar un slab ecou în țara noastră. Zilele trecute Conunova a primit titlul onorific Maestru în Artă, de la statul moldovenesc...Iar Andrei-Ionuț Ioniță va avea în curînd un recital de zile mari la Teatrul Mariinsky, din Sankt-Petersburg. Asta așa, ca să punctăm niște diferențe...

Cartea aceasta, care a prilejuit aceste fugare notații (deocamdată), ne arată un M.G. nu doar ca pe un înlăcărat artist experimentalist, inovator, un neastîmpărat căutător de forme noi, un pictor profund, serios, ci și ca un gînditor care-și punea foarte adînc problema statutului imaginii în raport cu realitatea, cu artistul însuși, precum și rolul acestuia din urmă în structurarea și apariția unei reprezentări. Scria aceste lucruri, le consemna, și se întreba care e în general rolul unui creator în lumea civilzată, se baza pe lecturi la zi, și pe propriile meditații asupra artei, lumii, cosmosului.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Delicii literare
commenter cet article
23 septembre 2015 3 23 /09 /septembre /2015 13:48

Zilele trecute președinta partidului Yamin Yisrael, Eleonora Shifrin (ziaristă, traducător, activist politic), a publicat un text, pe care l-a intitulat: „Bumerangul lui Dumnezeu”. Cei care posedă limba rusă îl pot ceti în original. Dar pentru ceilalți, am încercat să-l tălmăcesc, pentru că acest scurt eseu este simptomatic în chip definitoriu pentru starea de spirit existentă astăzi în Europa, pe de o parte, și în lumea întreagă, pe de alta...

 

„Privind la trenurile care duc spre Germania și alte țări ale Europei refugiați musulmani din Răsăritul Apropiat și Africa, nu mă pot debarasa de viziunea aceasta:  acestea revin cu o nouă încărcătură, după ce au dus la Treblinka, Oswenzim, Maidanek, pe evreii aceleiași Europe... 

E vorba despre evreii care au adus în Europa fundamentul moralei Dumnezeiești, pe care ei au primit-o împreună cu Tora. Evreii, care au adus în Europa păgînă lumina cunoașterii, precum și aspirația de a înțelege lumea creată, care au impulsionat evoluția științelor. Evreii, care știau meserii, să facă comerț, care au pus bazele sistemului financiar al întregii lumi.  Evreii, care aveau darul de a auzi muzica celestă, spre a o pune apoi pe note, dăruind Europei capodopere nemuritoare. Evreii, care în chip uimitor știau să pună laolaltă cele pămîntești și cele Cerești,  cele materiale și cele Dumnezeiești, punînd bazele civilizației europene, pe care în mod obișnuit o numim iudeo-creștină. Pe acești evrei Europa i-a ars în cuptoare. Iar în locurile lor, rămase pustii, îi primește, cu ospitalitate și căldură, pe acei cetățeni care nu și-au putut crea la ei acasă o viață normală, mai mult, în ultimele secole au încercat de nenumărate ori să pună stăpînire sau să nimicească această Europă. 

În gările care pînă nu demult luceau de curățenia și luciul marmorei și al nichelului, acum sunt debarcați barbarii, care privesc cu aversiune la tualetele dotate cu ultimele realizări ale tehnicii moderne, care-și lasă alături de acestea bălți pestilențioase și grămezi de fecale. 

Cei sosiți înșfacă din mîinile celor care îi întîmpină, a europenilor radioși, sandiciurile și băuturile, cu pretenția că li se cuvin acestea, precum și alte bunuri materiale, pe care nu ei le-au creat. Se comportă ca și cum aici cineva le datorează ceva, că li se cuvine cu prisosință.

Într-un anume fel, au dreptate - Europa plătește după logica cerească. În acest proces, desantul islamic, trimis de ISIS în Europa, împlinește rolul pedepsei Dumnezeiești.

În Tora stă scris: Nu te teme de rău, căci acesta trebuie să vină, dar vai de cei prin care acesta se va face vădit.

După crimele Holocaustului, la care au participat (cu excepția unor individualități izolate) toate popoarele Europei, părea straniu și inexplicabil, că acestea au rămas nepedepsite. Mai mult decît atît, cu suportul Americii, Europa și-a revenit repede, s-a pus pe picioare, s-a îmbogățit și s-a relaxat în mrejele huzurului. O întreagă generație de europeni a crescut condamnînd după obicei Holocaustul, crezînd că trecutul a rămas în trecut. Chiar a prins a se legitima și opinia conform căreia, gata, ne-am căit destul, i-am recompensat în deajuns pe evrei, iar ei chiar profită pe nenorocirea aceasta, acum strîmtorîndu-i pe „sărmanii palestinieni”. Pe neprins de veste, căința de ieri s-a transformat în iritarea de azi, vizîndu-i pe aceia care s-au născut din cei ce au supraviețuit Holocaustului. Ostilitatea aceasta s-a concentrat pe „evreul colectiv” - Israelul. 

Dumnezeu vede adevărul, dar nu-l va vădi prea curînd”. Dar timpul curge tot mai alert - împlinirea Judecății Cerești sosește, în chiar timpul în care mai trăiesc supraviețuitorii Holocaustului. Procesul răzbunării capătă proporții tot mai evidente. 

Europa se autodistruge, fără a fi conștientă de aceasta. Europenii, cetățenii de rînd, neangajați politic, acceptă în casele lor pe cotropitori, cerînd guvernelor: Mai vrem, mai vrem refugiați, îi luăm asupra noastră. Ei explică prin asta, că au învățat lecția toleranței. Dar nu-și dau seama, că răzbunarea nu e doar pentru Holocaust. 

Ca și cum nu au auzit niciodată acești europeni de cuvintele Celui de Sus: Voi binecuvînta pe cel ce te binecuvîntează, și voi blestema pe cel care blestemă. Ca și cum nu au învățat niciodată lecția istoriei, și nu-și mai amintesc cum au sfîrșit Imperiul Roman și cel Persan, Rusia Țaristă și Uniunea Sovietică, cel de-al Treilea Reich nazist...Poate că memoria li s-a șters, și, cu mîna pe care s-a uscat sîngele evreilor, încearcă să sufoce acum Israelul, predînd dragilor lor musulmani, pe evreii adunați acolo - spre a fi definitiv exterminați.  

 

 

  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 septembre 2015 2 22 /09 /septembre /2015 04:56
foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Trebuie să afirm că am avut o oarece tresărire, cînd am ieșit de la Saloanele Moldovei, de la Galeria Brâncuși din Chișinău, și am zărit acest stencil pe balustrada de beton a trecerii de pietoni. Inițial am crezut că era reprezentat chipul lui Baudelaire, apoi, foarte repede mi-am amintit de celebra fotografie a lui Edgar Allain Poe, de fapt celebrul dagherotip din 1848, cunoscut sub denumirea „Ultima Thule”. Un chip devenit canonic pentru întreaga mișcare romantică a Europei. 

Edgar Allain Poe - la Chișinău, în preajma galeriei UAP!

Nicio explicație pentru această apariție nu-mi vine în minte. Proximitatea, cred, este o pură întîmplare, cum și faptul că în acest pasaj subteran vezi adesea trubaduri, interpretînd cîntece de inimă albastră - este rodul hazardului. Nu sunt capabil să speculez pe seama unor stenciluri, devenite pentru unii celebre. Dar nu pot să nu mă întreb asupra abisurilor în case se scufundă un mare oraș...Și acest gînd mi s-a întărit cînd am văzut, zilele trecute, o altă ciudățenie: o placă neagră, din marmură, care-l comemorează pe nimeni altul decît pe Cuviosul Paisie Velicikovski, despre care s-a adunat deja o enormă bibliografie, și aceasta tot crește. Ei bine, e vorba despre cineva care a reînnoit viața duhovnicească în Moldova, și în spațiile slave. A tradus Filocalia în slavona bisericească, și a contribuit la reînsuflețirea isihasmului în mediile monahale prin care a trecut (inclusiv - mănăstirea Neamț). Biserica rusă l-a trecut în rîndul sfinților în 1988, iar biserica românească - în 1992. 

Pentru cei care au instalat această plăcuță comemorativă Paisie Velicikovski este un „activist religios și teolog”... dar mai presus, o „personalitate ucraineană notorie”. Niciodată nu m-am gîndit la originile ucrainene ale cuviosului, deși știu că era născut la Poltava. Desigur, nu putem nega originile nimănui, dar cînd știm cît de legat a fost acesta de mediul sihăstresc al zonei Buzăului, unde l-a avut ca povățuitor pe nimeni altul decât pe starețul Vasile de la Poiana Mărului, și la faptul că a petrecut circa 4 ani în Țara Românească - amănuntele familiale devin aproape caduce. Nu mai vorbim aici de lunga tradiție de la Secu și Neamț, unde Paisie, revenit cu o comunitate din Sfîntul Munte, a dat noi sensuri trăirii duvovnicești, activității editoriale și poligrafice.

Ideea e că o astfel de evocare, trunchiată, schimonosește dimensiunea reală a unei personalități, cum și cea a lui Poe, care se rememorează pe o banală balustradă de beton a unui pasaj subteran, nu este tocmai contiguă cu impactul operei pe care a lăsat-o. Și dacă vorbim despre plăcuța dedicată lui Paisie Velicikovski, lucrurile sunt cu atît mai grave cu cît numele acestuia a fost conferit unei școli duminicale (încă din 2008), care-și desfășoară activitatea în incinta bisericii cu hramul Sfîntul Vladimir. Copii vor ști numai că Velicikovski e doar al ucrainenilor, și că a fost un „renumit teolog” etc.?

Chiar în toți acești ani nimeni nu a remarcat și nu a observat dimensiunea vădit diminuată a acestei personalități, așa cum reiese acesta din inscripțiile gravate pe suprafața acestei plăcuțe comemorative? Atenție și la ortografierea numelui Velichkovskyi, care aparține wikipediei în versiunea engleză, dar prenumele acolo e, Paisius.  

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Repost 0