Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

23 septembre 2015 3 23 /09 /septembre /2015 13:48

Zilele trecute președinta partidului Yamin Yisrael, Eleonora Shifrin (ziaristă, traducător, activist politic), a publicat un text, pe care l-a intitulat: „Bumerangul lui Dumnezeu”. Cei care posedă limba rusă îl pot ceti în original. Dar pentru ceilalți, am încercat să-l tălmăcesc, pentru că acest scurt eseu este simptomatic în chip definitoriu pentru starea de spirit existentă astăzi în Europa, pe de o parte, și în lumea întreagă, pe de alta...

 

„Privind la trenurile care duc spre Germania și alte țări ale Europei refugiați musulmani din Răsăritul Apropiat și Africa, nu mă pot debarasa de viziunea aceasta:  acestea revin cu o nouă încărcătură, după ce au dus la Treblinka, Oswenzim, Maidanek, pe evreii aceleiași Europe... 

E vorba despre evreii care au adus în Europa fundamentul moralei Dumnezeiești, pe care ei au primit-o împreună cu Tora. Evreii, care au adus în Europa păgînă lumina cunoașterii, precum și aspirația de a înțelege lumea creată, care au impulsionat evoluția științelor. Evreii, care știau meserii, să facă comerț, care au pus bazele sistemului financiar al întregii lumi.  Evreii, care aveau darul de a auzi muzica celestă, spre a o pune apoi pe note, dăruind Europei capodopere nemuritoare. Evreii, care în chip uimitor știau să pună laolaltă cele pămîntești și cele Cerești,  cele materiale și cele Dumnezeiești, punînd bazele civilizației europene, pe care în mod obișnuit o numim iudeo-creștină. Pe acești evrei Europa i-a ars în cuptoare. Iar în locurile lor, rămase pustii, îi primește, cu ospitalitate și căldură, pe acei cetățeni care nu și-au putut crea la ei acasă o viață normală, mai mult, în ultimele secole au încercat de nenumărate ori să pună stăpînire sau să nimicească această Europă. 

În gările care pînă nu demult luceau de curățenia și luciul marmorei și al nichelului, acum sunt debarcați barbarii, care privesc cu aversiune la tualetele dotate cu ultimele realizări ale tehnicii moderne, care-și lasă alături de acestea bălți pestilențioase și grămezi de fecale. 

Cei sosiți înșfacă din mîinile celor care îi întîmpină, a europenilor radioși, sandiciurile și băuturile, cu pretenția că li se cuvin acestea, precum și alte bunuri materiale, pe care nu ei le-au creat. Se comportă ca și cum aici cineva le datorează ceva, că li se cuvine cu prisosință.

Într-un anume fel, au dreptate - Europa plătește după logica cerească. În acest proces, desantul islamic, trimis de ISIS în Europa, împlinește rolul pedepsei Dumnezeiești.

În Tora stă scris: Nu te teme de rău, căci acesta trebuie să vină, dar vai de cei prin care acesta se va face vădit.

După crimele Holocaustului, la care au participat (cu excepția unor individualități izolate) toate popoarele Europei, părea straniu și inexplicabil, că acestea au rămas nepedepsite. Mai mult decît atît, cu suportul Americii, Europa și-a revenit repede, s-a pus pe picioare, s-a îmbogățit și s-a relaxat în mrejele huzurului. O întreagă generație de europeni a crescut condamnînd după obicei Holocaustul, crezînd că trecutul a rămas în trecut. Chiar a prins a se legitima și opinia conform căreia, gata, ne-am căit destul, i-am recompensat în deajuns pe evrei, iar ei chiar profită pe nenorocirea aceasta, acum strîmtorîndu-i pe „sărmanii palestinieni”. Pe neprins de veste, căința de ieri s-a transformat în iritarea de azi, vizîndu-i pe aceia care s-au născut din cei ce au supraviețuit Holocaustului. Ostilitatea aceasta s-a concentrat pe „evreul colectiv” - Israelul. 

Dumnezeu vede adevărul, dar nu-l va vădi prea curînd”. Dar timpul curge tot mai alert - împlinirea Judecății Cerești sosește, în chiar timpul în care mai trăiesc supraviețuitorii Holocaustului. Procesul răzbunării capătă proporții tot mai evidente. 

Europa se autodistruge, fără a fi conștientă de aceasta. Europenii, cetățenii de rînd, neangajați politic, acceptă în casele lor pe cotropitori, cerînd guvernelor: Mai vrem, mai vrem refugiați, îi luăm asupra noastră. Ei explică prin asta, că au învățat lecția toleranței. Dar nu-și dau seama, că răzbunarea nu e doar pentru Holocaust. 

Ca și cum nu au auzit niciodată acești europeni de cuvintele Celui de Sus: Voi binecuvînta pe cel ce te binecuvîntează, și voi blestema pe cel care blestemă. Ca și cum nu au învățat niciodată lecția istoriei, și nu-și mai amintesc cum au sfîrșit Imperiul Roman și cel Persan, Rusia Țaristă și Uniunea Sovietică, cel de-al Treilea Reich nazist...Poate că memoria li s-a șters, și, cu mîna pe care s-a uscat sîngele evreilor, încearcă să sufoce acum Israelul, predînd dragilor lor musulmani, pe evreii adunați acolo - spre a fi definitiv exterminați.  

 

 

  

Partager cet article

Repost0
22 septembre 2015 2 22 /09 /septembre /2015 04:56
foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Trebuie să afirm că am avut o oarece tresărire, cînd am ieșit de la Saloanele Moldovei, de la Galeria Brâncuși din Chișinău, și am zărit acest stencil pe balustrada de beton a trecerii de pietoni. Inițial am crezut că era reprezentat chipul lui Baudelaire, apoi, foarte repede mi-am amintit de celebra fotografie a lui Edgar Allain Poe, de fapt celebrul dagherotip din 1848, cunoscut sub denumirea „Ultima Thule”. Un chip devenit canonic pentru întreaga mișcare romantică a Europei. 

Edgar Allain Poe - la Chișinău, în preajma galeriei UAP!

Nicio explicație pentru această apariție nu-mi vine în minte. Proximitatea, cred, este o pură întîmplare, cum și faptul că în acest pasaj subteran vezi adesea trubaduri, interpretînd cîntece de inimă albastră - este rodul hazardului. Nu sunt capabil să speculez pe seama unor stenciluri, devenite pentru unii celebre. Dar nu pot să nu mă întreb asupra abisurilor în case se scufundă un mare oraș...Și acest gînd mi s-a întărit cînd am văzut, zilele trecute, o altă ciudățenie: o placă neagră, din marmură, care-l comemorează pe nimeni altul decît pe Cuviosul Paisie Velicikovski, despre care s-a adunat deja o enormă bibliografie, și aceasta tot crește. Ei bine, e vorba despre cineva care a reînnoit viața duhovnicească în Moldova, și în spațiile slave. A tradus Filocalia în slavona bisericească, și a contribuit la reînsuflețirea isihasmului în mediile monahale prin care a trecut (inclusiv - mănăstirea Neamț). Biserica rusă l-a trecut în rîndul sfinților în 1988, iar biserica românească - în 1992. 

Pentru cei care au instalat această plăcuță comemorativă Paisie Velicikovski este un „activist religios și teolog”... dar mai presus, o „personalitate ucraineană notorie”. Niciodată nu m-am gîndit la originile ucrainene ale cuviosului, deși știu că era născut la Poltava. Desigur, nu putem nega originile nimănui, dar cînd știm cît de legat a fost acesta de mediul sihăstresc al zonei Buzăului, unde l-a avut ca povățuitor pe nimeni altul decât pe starețul Vasile de la Poiana Mărului, și la faptul că a petrecut circa 4 ani în Țara Românească - amănuntele familiale devin aproape caduce. Nu mai vorbim aici de lunga tradiție de la Secu și Neamț, unde Paisie, revenit cu o comunitate din Sfîntul Munte, a dat noi sensuri trăirii duvovnicești, activității editoriale și poligrafice.

Ideea e că o astfel de evocare, trunchiată, schimonosește dimensiunea reală a unei personalități, cum și cea a lui Poe, care se rememorează pe o banală balustradă de beton a unui pasaj subteran, nu este tocmai contiguă cu impactul operei pe care a lăsat-o. Și dacă vorbim despre plăcuța dedicată lui Paisie Velicikovski, lucrurile sunt cu atît mai grave cu cît numele acestuia a fost conferit unei școli duminicale (încă din 2008), care-și desfășoară activitatea în incinta bisericii cu hramul Sfîntul Vladimir. Copii vor ști numai că Velicikovski e doar al ucrainenilor, și că a fost un „renumit teolog” etc.?

Chiar în toți acești ani nimeni nu a remarcat și nu a observat dimensiunea vădit diminuată a acestei personalități, așa cum reiese acesta din inscripțiile gravate pe suprafața acestei plăcuțe comemorative? Atenție și la ortografierea numelui Velichkovskyi, care aparține wikipediei în versiunea engleză, dar prenumele acolo e, Paisius.  

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Partager cet article

Repost0
20 septembre 2015 7 20 /09 /septembre /2015 20:01

Imaginile de mai jos sunt făcute azi, în arealul gării feroviare din Chișinău.

Prima - este un crîmpei din talciocul care se desfășoară de obicei pe strada Tiraspol, care se întinde între Piața Costache Negruzii și Aleea Gării. Azi am constatat că acest talcioc acaparează întreaga vecinătate a gării feroviare, și chiar piața din fața acesteia. Este o desfășurare de forță care impresionează, și nu neapărat pozitiv. Sărăcia, disperarea, angoasa, lipsa banilor îi împing pe oameni să-și scoată tot de ce se pot dispensa, spre a le vinde sau spre a le schimba pe altceva. Spectacolul este terifiant, cred eu. Cele două priveliști sunt separate de un singur gard, cel care delimitează peroanele gării de restul orașului. Ambele imagini sunt făcute de pe pasarela prin care se traversează peste liniile de cale ferată. Un spațiu este sufocat de oameni, marfă, obiecte, nimicuri, celălalt este aproape gol, iar contrastul acesta crează o tensiune care definește într-un anume sens -  metabolismul și dinamismul acestui oraș. Cum e capitala, așa e întreaga țară a Republicii Moldova: o mare parte a populației disperă, supraviețuiește cu greu, alta - absentează, e plecată departe, e dezrădăcinată, indecisă.

Îmi plac enorm gările, le ador. Marile gări ale Europei. Dar cea din Chișinău este teribil de tristă. Pentru că e mai mereu goală. O gară netulburată de afluxul de călători este un nonsens. De aici au plecat deja cei care mai călătoreau cîndva. Și nu se mai întorc. Iar ceilalți, potențiali călători, sunt prea săraci ca să mai plece la drum. Stau locului. Lagați locului. De aceea, scot din casă ce au în plus, sau de care se pot lesne dispensa, și le vînd în coasta gării. Nu știu ce cataclism sau minune trebuie să se petreacă, la un moment dat, ca gara să devină din nou un loc animat, viu, dinamic, o adevărată poartă a capitalei, o necesitate...acum e doar fața opusă a unui imens și pestriț talcioc. Unde se vinde mai ales sărăcie! Dar cine s-o cumpere, căci în țara aceasta de ea nu duce aproape nimeni lipsă? E un suprplus care trebuie aruncat dincolo de gardul de metal... 

Cîndva, cu vreo 5 ani în urmă am mai poposit pe această stradă, și am fotografiat-o. Apoi, pictorul Ion Grigorescu a inclus imaginea într-un grupaj fotografic, cu care am participat într-un proiect curatoriat tot de el, într-o galerie vieneză. Sincer, atunci credeam că asist la amurgul acestui tip de comerț. Tocmai de aceea părea interesant, mai degrabă dintr-o perspectivă sociologică, sau etnoculturală. Părea o vivisecție a orașului. Acum, am o altă percepție. E, actualmente, imaginea unei stări de fapt, devenite endemice.    

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Partager cet article

Repost0
13 septembre 2015 7 13 /09 /septembre /2015 20:30
foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, septembrie, 2015

Aflată pe un alt palier de repertoriu și interpretare, față de Patricia Kopatchinskaja, violonista Alexandra Conunova-Dumortier, este și ea un muzician strălucit, cu o carieră internațională spectaculoasă, descendentă a acestor plaiuri binecuvântate, va deschide sezonul de toamnă cu un recital la Chișinău, în 18 septembrie, la Filarmonica Națională „Sergei Lunchevici”.  

Ea interpretează pe o vioară de la Santo-Seraphin lucrată în 1735, și făurită la Venezia, Viola este mprumutată acestei minunate interprete de către Deutsche Stiftung Musikleben

Partager cet article

Repost0
31 août 2015 1 31 /08 /août /2015 19:19

Astăzi s-a formatat pagina de facebook a albumului O Antologie a picturii moldovenești, Chișinău, 2015.

Lansarea acesteia este prilejuită de prezentarea publică a volumului, în data de 15 septembrie la Chișinău, și în 24 septembrie - la București.

15 septembrie - Un spațiu privat, în care va fi invitat un număr limitat de persoane.

24 septembrie - librăria Carusel / Cărturești.

Ambele lansări vor avea ca scop principal popularizarea, propagarea și comercializarea acestei minunate lucrări, în care pentru prima dată s-a făcut o selecție reprezentativă a picturii profesioniste de dincolo de Prut, acoperind o perioadă de trei sferturi de veac (1939-2015). Se va vedea din paginile albumului cît de diversă este această pictură, cît de polivalentă și mereu incredibil de contemporană, atît în era sovietică, cît și în cea actuală, de mari crize economice, politice, sociale etc. Desigur, este o selecție subiectivă, de autor, care poate fi discutată, discutabilă, dar este făcută cu înalt profesionalism, bună-credință și fără niciun party-pris. Este un album care poate figura în orice mare bibliotecă a lumii, publică sau privată, și trebuie să se grăbească lumea să o procure, căci în scurtă vreme va deveni o raritate bibliografică, poligrafică și o fișă de istoria artei universale de neocolit.

Pictura de calitate nu ține cont de intemperiile vremii, de orgolii deșarte sau oportunisme valorizatoare, de circumstanță... Aceasta fie este, fie pur și simplu absentează. Care este cu adevărat pictura de calitate, și cum se prezintă - se va vedea din acest album!

Anatol RURAC, Hommage to...

Anatol RURAC, Hommage to...

Partager cet article

Repost0
28 août 2015 5 28 /08 /août /2015 01:14

Chiar dacă plasat într`o zonă nu tocmai fericită a Chișinăului, pe bd. Cantemir, la cîteva sute de metri de gara feroviară - hotel BERD`S este poate cea mai amețitoare provocare în materie de arhitectură a orașului contemporan. Înconjurat de blocuri-dormitoare, cu 9 sau 10 etaje în special, edificate în amurgul comunismului - noua construcție este aliniată la curbura zgomotoasei artere. Desigur, aceasta face notă distinctă prin forme, proporții, culori și finisaje. Deviza acestui hotel este: Creating Memories, punîndu-se accentul, în modelarea interioarelor și a exterioarelor, pe arta țărănească a moldovenilor, arhitectura rurală, țesutul, complexitatea vestimentației etc. Autorul acestei bijuterii (unice în contextul Moldovei) cu 5 nivele este arhitectul italian Luca Scaccetti, care a început lucrul la acest proiect încă în anul 2009. Iar în primăvara acesta stabilimentul și-a deschis ușile pentru public, fiind, se pare, printre cele mai exclusiviste și luxoase destinații a capitalei Moldovei.

În curînd, acolo, cu largul concurs al proprietarilor, va avea loc lansarea Antologiei Picturii Moldovenești, care va fi un adevărat eveniment al vieții artistice de la Chișinău. Iată, că a venit vremea cînd industria luxului susține și proiecte culturale, un proiect care dorește să facă vizibilă și cunoscută pictura contemporană, în toată complexitatea și contradicțiile ei.

BERD’S Design Hotel, o nouă tendință
BERD’S Design Hotel, o nouă tendință
BERD’S Design Hotel, o nouă tendință
BERD’S Design Hotel, o nouă tendință
foto: © vladimir bulat, august, 2015

foto: © vladimir bulat, august, 2015

Partager cet article

Repost0
4 juillet 2015 6 04 /07 /juillet /2015 08:57
fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Partager cet article

Repost0
2 juillet 2015 4 02 /07 /juillet /2015 22:28

Un schit necunoscut pînă acum a fost redescoperit recent pe sfîntul Munte Athos - "Чорний Вир" (Vîrtejul negru, s-ar traduce din ucraineană). Se afirmă, că a ar fost ctitorit de cazacii japorojeni la anul 1747, și este acum într-o bună stare de conservare. Istoria lui este în curs de cercetare și analiză. 

sursa foto: centrul de presă al B O Ucrainene, afiliate Patriarhiei Ruse

sursa foto: centrul de presă al B O Ucrainene, afiliate Patriarhiei Ruse

În biserica schitului s-a mai păstrat parțial pictura și decorația interioară din acea perioadă. Este conservat iconostasul și icoanele specifice barocului „ucrainean” de scol XVIII, și se consideră că aspectul nepervertit de atunci al interiorului este un exemplu rar în acest sens, și arată felul în care se înfățișa un locaș specific pentru cazacii japorojeni. Acest așezămînt, în opinia cercetătorilor ucraineni, va deschide o nouă filă a relațiilor dintre Sfîntul Munte și statul ucrainean de ieri și de azi.  

Partager cet article

Repost0
1 juillet 2015 3 01 /07 /juillet /2015 13:13

Cînd am decis să fac un ciclu de publicații despre troițele basarabene nu bănuiam că vor trezi atîta interes! Dar mi s-a transmis pe diferite canale, că tema este foarte captivantă, ofertantă și cam necunoscută în România. Pot afirma că nici dincolo de Prut tematica troițelor țărănești nu este pe agenda priorităților în studiile cercetătorilor, istoricilor de artă. Poate că este un teren prea îngust, aproape lipsit de documentație istorică, de mărturii care să ajute la înțelegerea fenomenului, la clasificarea lui, la încadrarea lui în niște calapoade de natură academică. Este, prin urmare firesc, că nu deținem prea multe mărturii despre această manifestare a genialității tradiționale țărănești. Multe dintre aceste mărturii au dispărut. Unele - mai stau în picioare. Trecutul e trecut, nu poate fi readus în actualitate decît pe releele esteticului. Ne ajută foarte mult în acest sens fotografia. Mediul acesta, devenit artă, conservă trecutul. Și nu doar asta. Mai ales ne ajută să regăsim temeiul privirii. A privitului. Iată ce ne spune în acest sens eseista și scriitoarea Susan Sontag, care a scris o carte epocală despre fotografie (On Photography, 1973), tradusă recent și în limba română, la editura Vellant. Ei bine, în capitolul Eroismul viziunii, Sontag afirmă: „Eliberați de necesitatea de a opta pentru soluții limitate (ca pictorii) cu privire la imaginile care merită contemplate, grație rapidității cu care aparatul înregistrează orice, fotografii au transformat actul de a privi printru-un nou tip de proiect: ca și când vederea în sine, urmărită cu suficientă aviditate și hotărâre, ar putea să reconcilieze pretențiile adevărului cu nevoia de a descoperi lumea ca fiind frumoasă”. Iar mai încolo, Sontag îl citează pe marele Zola, care ar fi declarat, în 1901, că „nu poți avea pretenția că ai văzut ceva până nu-l fotografiezi”. În cele din urmă autoarea conchide: „În loc să înregistreze doar realitatea, fotografiile au devenit norma pentru felul în care lucrurile ne apar, modificând astfel însăși ideea de realitate și de realism” (ed. română, p. 95-96).

Aceste lucruri sunt suficiente, ca bază, pentru a susține ce doresc să demonstrez în cele ce urmează.       

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Această troiță de piatră e consemnată fotografic în curtea bisericii cu hramul Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, din satul Bravicea. Este de data asta o troiță de închinare (sau închinăciune), nu de mormînt. La poalele ei se află o masă de piatră. Blatul acesteia a fost cioplit dintr-un singur bloc masiv. Cel mai probabil, masa aceasta era destinată sfințirilor, pomenilor, agape-lor frățești ale enoriașilor care veneau la sărbători, pentru a cinsti pe Dumnezeu, pe sfinți, dar și pe răposații din familie.Atît troița, cît și masa sunt date cu un strat gros de var, jupuit pe alocuri. Vechimea artefactelor nu pare a ridica semne de întrebare. Doar că atunci cînd privești mai atent la baza cruficixului, observi ceva absolut inedit. O reprezentare în meplat a acvilei bicefale, cunoscută la bizantini, în Sfîntul Imperiu Roman, pînă la dinastia Romanovilor. Era cunoscută ca stemă heraldică, în Țara Românească, ca blazon de familie a Cantacuzinilor.     

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Suprinzătoare este însă limba hiperbolizată a celor două capete de acvilă, care proiectează această imagine în sfera excepției. Ce simbolizează această acvilă, fiind amplasată la baza unei troițe? Mai mult, cum și de către cine a fost ea ridicată aici, dat fiind mărturiile de necontestat că biserica satului Bravicea a fost închisă pe perioada comunismului. Asta dacă piesa este anterioară perioadei comuniste. Iar astfel de vestigii erau, de regulă, fie strămutate, fie distruse. Ei bine, aceasta fie a supraviețuit vederii vigilente a politrucilor, fie a fost readusă, cîndva după prăbușirea comunismului în URSS, și re-instalată pe vechiul amplasament. Consider că piesa aceasta merită tot efortul cercetării, prin intermediul căreia să aflăm mai multe amănunte cu privire la data apariției ei, precum și cu privire la sensul amplasării acestei acvile bicefale la bază, cu atît mai mult cu cît soclul troiței are și urmele unui chivot de icoană.

Ancheta asupra acestei opere de artă țărănească merită făcută pînă la capăt, pentru că ea nu este doar frumoasă, ci trebuie să fie percepută și ca adevărată. Ca un adevăr ce a rezistat în timp, și nu i s-a pervertit sensul și menirea.   

Partager cet article

Repost0
10 juin 2015 3 10 /06 /juin /2015 11:41
Vedere de ansamblu asupra mănăstirii Aiud. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Vedere de ansamblu asupra mănăstirii Aiud. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Aiudul este astăzi un loc aproape uitat pe harta României europene. Este în județul Alba. Conul de umbră în care a fost lăsat acesta e dat și de trecutul comunist, cu experiențele sale diabolice, îndreptate împotriva oamenilor. Iar cel mai înfricoșător lucru adie dinspre Penitenciarul Aiud, prin care au trecut peste 14.000 de suflete ale poporului român - pentru singurul motiv, că nu s-au împăcat cu noile realități socialiste. Peste 600 dintre aceștia au murit între zidurile acestui penitenciar. Dar și celor care au supraviețuit li s-a mutilat viața, destinul, cariera, familiile...astfel că existența lor a fost o continuarea a acestei recluziuni.

Se pare, că majoritatea celor care au murit în perioada 1948-1964 nici nu au morminte; osemnitele lor au fost aruncate în apele Mureșului, și în Rîpa Robilor. Rămășițele onora au fost găsite, exumate, și așezate cu grijă și credință sub capela Calvarul Aiudului. În toamna trecută Bunul Dumnezeu a rînduit să ne închinăm și noi la acele sfinte moaște.

În preajma acestui impresionant monument, care o vreme a funcționat ca schit, și care mie îmi evocă scena purtării Trupului lui Iisus de către îngeri - în Liturghia Îngerească - se înalță un impresionant așezămînt monahal, biserica purtînd hramul Înălțarea Sfintei Cruci

Edificiul este proiectat de arhitectul timișorean Radu Mihăilescu, și conține următoarele compartimente: Biserica mare, paraclisul capela episcopului și chiliile monahilor pe două nivele; osuarul, spații expoziționale, biblioteca, laboratorul de studii martirologice, amfiteatru, rotonda-clepsidră. Este un ansamblu grandios, impresionant, unic, care definește cel mai bine opera de maturitate maximă atît a arhitectului, dar și acelora care înțeleg și doresc să susțină opera de reconstrucție a conștiinței martirice prin Hristos, precum și a acelora care pledează și susțin refacerea temeinică a demnității noastre ca neam creștin.  

Ceea ce se dezvoltă la periferia Aiudului este o chintesență a întîlnirii binecuvîntate dintre trăirea și simțirea duhovnicească, pulsația și verva creatoare a omului, precum și dialogul acestuia cu întreaga tradiție a civilizației urbane și țărănești. Aici devine limpede pentru orice minte trează și dotată cu toate resursele discernămîntului, că anume în acest recipient se va forja viitorul spiritual autentic al poporului român. Acum e ca un vin tînăr, temerar, clocotitor, dar va veni faza înțelepțirii superioare, apoteoza înțelegerii luminate de Duhul, și nu e prea departe ziua aceea, căci Dumnezeu veghează asupra sfinților Săi, asupra celor care Îi cinstesc numele, măreția, lumea zidită prin iubire și cuvînt. Rîpa Robilor este spuzită astăzi de sfinți mărturisitori, mucenici, ostași ai lui Hristos! Miopi sunt cei ce se uită și nu văd. Sau orbi și amorțiți cu totul. 

Nu poate fi decît o continuă minune pogorîtă de la Dumnezeu, faptul că se întîmplă acolo lucruri atît de copleșitoare, rafinate și prea necesare, care sunt de fapt dincolo de putința autorului de a le descrie, de aceea am decis să mă opresc deocamdată, pentru a pune imagini, care și acestea (îmi dau seama) sunt prea vagi și neputincioase. Dar cer ajutor de la Dumnezeu, și tuturor martirilor care au pătimit pentru Hristos, să pot mărturisi cît mai multor conștiințe și persoane creștine (și nu numai!) despre lucrurile Sale indimenticabile, de nespus!             

Biserica mare. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Biserica mare. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Vedere din osuar. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Vedere din osuar. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

chiliile mănăstirești. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

chiliile mănăstirești. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Biserica mare văzută dintre trapeză. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Biserica mare văzută dintre trapeză. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Luminatorul de de-asupra viitoarei biblioteci. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Luminatorul de de-asupra viitoarei biblioteci. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Intrarea spre spațiile de expunere și amfiteatru. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Intrarea spre spațiile de expunere și amfiteatru. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Fragment de candelabru din naosul bisericii mari. Autor: Virgil Scripcariu. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Fragment de candelabru din naosul bisericii mari. Autor: Virgil Scripcariu. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

„Fericiți cei prigoniți pentru draptate, că acelora este Împărăția Cerurilor”, este gravat pe crucea mare. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

„Fericiți cei prigoniți pentru draptate, că acelora este Împărăția Cerurilor”, este gravat pe crucea mare. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

capela Calvarul Aiudului și rampa de acces spre mănăstirea Aiud. Foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

capela Calvarul Aiudului și rampa de acces spre mănăstirea Aiud. Foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Partager cet article

Repost0