Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

29 avril 2013 1 29 /04 /avril /2013 23:30

C-l-torii-0279.JPG

Acesta e un anume tip de țesătură kîrgîză (shirdak?), care ține de trecutul mai îndepărtat, deși e datată: 1958. Nu am văzut în cele două interioare de la țară, pe care le-am vizitat în zona sudică a lacului Issyk-Kul, niciun exemplar similar. Acesta era în singurul magazin de suveniruri din sat.

 

În schimb, gustul contemporan se poate decela în imaginea de mai jos. A fost fotografiată în aceiași localitate cu artefactul anterior: Kîzîl-Tuu, unde sunt numeroși constructori de iurte. Acestea din urmă se fac doar la comandă, pentru gusturile străinilor. Kîrgîzii au abandonat demult acest fel de habitat al strămoșilor lor. Casele sunt pavoazate după moda occidentală, depersonalizată, uniformizatoare. E un proces căruia nu i te poți opune, în niciun fel! Doar -  documentăm, constatăm, analizăm, dezbatem, fotografiem.  

C-l-torii 0471

 

Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013.

Partager cet article

Repost0
16 mars 2013 6 16 /03 /mars /2013 06:30

Recunosc, titlul acestei tablete mi-a fost inspirat de articolul cel mai recent al fostului meu coleg de facultate, Erwin Kessler.

 

Autorul se ocupă acolo, în rînduri multe și bine ticluite, de comentarea Rundgang-ului din acest an de la

zur Startseite
astfel că parcurgem împreună cu el sălile acestei școli superioare de artă - considerate de multă vreme deja un fel de anticameră a artei actuale. Din prezentarea lui Kessler lucrurile nu arată prea bine, astfel că: ”Pre­zentarea de altădată a claselor ca „ateliere deschise“ a lăsat locul redefinirii acestora ca „galerii de portofoliu“, spaţii dedicate viziunii unui profesor-manager. În­văţă­mântul artistic de stat a fost astfel „pri­vatizat“, şcoala devenind nu o anticameră a pieţei, ci un instrument executiv al aces­teia. Publicul nu mai are acces episodic în intimitatea procesului artistic. Actul crea­ţiei, aerul familiar, căutarea indecisă în care se simte atmosfera de lucru a lăsat locul unei regii curatoriale stricte, în care profesorii-star au devenit impresari ai forţei de muncă aruncate pe piaţa artei. În fiecare clasă-galerie, expoziţiile sunt ri­guros montate conceptual, lucrările per­fect amplasate, nici un detaliu nefiind lă­sat la voia întâmplării. Totul e destindere, dar destinderea e perfect codificată. Mi­mat sau evocat subversiv, spectrul comer­cialului animă mai toate demersurile”.
Noroc cu internetul, că ne dă posibilitatea să vedem imagini mai multe, de la fața locului, și să încercăm să analizăm și de o manieră mai personală starea de fapt. Dar analiza aceasta necesită timp, răbdare, documentare mai temeinică, o implicare mai mult sau mai puțin competentă în derularea și pulsarea fenomenelor. Acum însă nu fac decît să semnalez o fișă și o piesă posibilă - pentru bibliografia temei! Căci nu se scrie deloc mulțumitor nici despre piața de artă în general, nici despre cea de artă contemporană, în particular.

Partager cet article

Repost0
11 mars 2013 1 11 /03 /mars /2013 07:29

DSCN4078[1]Fotografia a fost făcută în ziua de 8 martie, 2013.

 

foto:  © vladimir bulat

Partager cet article

Repost0
1 mars 2013 5 01 /03 /mars /2013 14:40

fier calcat Birmania

 

Printre multele emisiuni filatelice naţionale din 2012, au fost şi două mai neobişnuite (deşi ce fel de obişnuinţă se poate aşeza în domeniul filatelic?!) - FIARE DE CĂLCAT, una în februarie, şi alta în septembrie. Ambele au avut 12 modele de fiare de călcat, conservate în colecţii româneşti. La finele lui octombrie am primit un plic pe care le-am descoperit pe acestea.

 

Din punctul meu de vedere cel mai ingenios şi neaşteptat model este tocmai acesta, conceput şi realizat în Birmania, în veacul al XIX-lea, care întruchipează forma unei păsări de apă, de la care te-ai aştepta la orice, numai să calce haine şi altele asemenea, nu... Dar iată că ingeniozitatea umană a determinat-o să facă şi asta. Doar că nu pricep cum era mînuită această piesă, încinsă fiind?

Pentru mine cel puţin este o nebunoasă...

Partager cet article

Repost0
25 février 2013 1 25 /02 /février /2013 09:16

Poate că numele preotului iezuit Anthony de Mello (1931-1987) nu este deloc necunoscut românilor, pentru că au apărut cîteva traduceri la noi. Conştienţa. Capcanele şi şansele realităţii, Editura For You, 2003 - este una dintre cărţile sale importante apărute în română. Alături de altele 4  (Înţelepciune la minut, Cântecul păsării, Absurdităţi la minut, Rugăciunea broaştei), editate în ultimul deceniu, la edituri obscure însă. Tocmai de aceea, probabil, acest autor şi-a "greşit ţinta". Dar nu e de vină autorul...

Dar eu nu l-am descoperit prin intermediul acestor cărţi, pe acest autor, care a fost preot slujitor, călugăr, psihoterapeut, mistic şi scriitor foarte căutat, ci acum, zilele astea, la aflarea veştii morţii unuia dintre cei mai îndrăgiţi gînditori creştini - Grigory Pomeranţ (1918-2013), care-l pomeneşte în ultimul său interviu tocmai pe Anthony de Mello, cu următoarea cugetare:

 

Se spune că Dumnezeu a întrebat pe îngeri, unde să se ascundă de oameni mai bine, fiind supărat pe aceştia - pe piscurile muntelui sau în genunea mărilor. Unul dintre îngeri i-a spus: în inimile oamenilor, căci acolo ei se uită cel mai puţin, şi cel mai rar!

 

Fantastică observaţie! Pe urmele ei am descoperit o altă mică povestioară, relatată de acelaşi Anthony de Mello, care ne ajută să revizuim atitudinile noastre, unul faţă de celălalt, fie că e vorba de frate, părinte sau un străin oarecare:


Într-un oraş locuiau doi fraţi, unul era căsătorit, iar celălalt a rămas holtei. Aveau terenuri mănoase, şi hambare încăpătoare - iar roada era mereu multă. Pe care aceştia o împărţeau pe din două, în chip egal. O vreme totul a fost minunat. Apoi, fratele căsătorit a început a se trezi noaptea, la gîndul că nu e tocmai corectă împărţeala lor, nici deloc echitabilă. "Eu am nevastă, cinci copii, voi avea cine să aibă grijă de mine la bătrîneţe. Dar cine îl va îngriji pe fratele meu cînd va ajunge la senectute? El ar trebui să pună mai multe deoparte, pentru acea vreme. Are nevoie de mai mulţi bani"- îşi zicea el.

Cu aceste gînduri a prins a se scula noaptea, şi mergea cu cîte un sac de grîu în hambarul fratelui - şi-l răsturna acolo unde era partea lui de roadă.

Între timp, şi fratele său se trezea noaptea, şi se întreba: oare de ce împărţim în mod egal roada pămîntului, dacă fratele meu are o familie numeroasă, are nevoie mai multe? Eu nu am familie, şi e corect să primesc în mod egal cu el? După care se scula din pat şi mergea să descarce un sac de grîu în hambarul fratelui său.

Cine ştie cît ar fi durat asta, dacă nu se întîmpla să se trezească simultan amîndoi şi, mergînd unul în îtîmpinarea celuilalt cu cîte un sac de seminţe, s-au întîlnit!

Istoria aceasta a devenit cunoscută la multă vreme după ce cei doi fraţi nu mai erau printre cei vii. Astfel, locuitorii oraşului aflînd despre asta au decis să ctitorească o biserică, şi ce loc mai potrivit puteau găsi pentru fapta lor decît acela, în care fraţii s-au întîlnit în acea noapte?! 

În cele din urmă, doresc să mai propun atenţiei o ultimă povestioară, care aparţine aceluiaşi Anthony de Mello, care se referă şi ea la relaţia de familie:

 

O bătrînă s-a certat atît de tare cu bătrînul ei, încît a decis să nu-i mai vorbească. Să amuţească pentru el. În dimineaţa următoare bîtrînul uitase cu totul de cearta din ajun, şi era binedispus, în timp ce femeia tot îi purta pică şi tăcea. Nimic nu o putea scoate din starea de deprimare în care se afla. Nicio metodă aplicată de consort, nu funcţiona. În cele din urmă, el a prins a cotrobăi prin dulapuri şi sertare. După cîteva minute, femeia nu a mai rezistat, şi l-a întrebat:

- Ce cauţi, bătrîn prost? - rostise ea cu supărare.

 - Slavă Domnului, tocmai am găsit, a rîs el hîtru - Vocea ta o căutam! 

 

Tălmăcirile îmi aparţin - v.b. Bucuraţi-vă din plin de aceste bijuterii, începe o nouă săptămînă! Toate cugetările lui Anthony de Mello ne îndeamnă la o bună aşezare a gîndurilor, a comportamentului, căci viaţa adevărată nu e agitaţie, stres, grabă, deşertăciunea acumulării de bunuri şi averi, ci o bucurie şi o bucurare sinceră pentru orice oră, zi dăruite de Dumnezeu, cu bune şi rele, pentru care să şi mulţumim... 

Partager cet article

Repost0
7 janvier 2013 1 07 /01 /janvier /2013 14:37

Este o frază a unei tinere la un chef tineresc din anii '70, dintr'un film sovietic cu un destin tragic, ca mai toate filmele lui Mihail (Moisei) Kalik (n.1927) - unul din cei mai subestimaţi regizori din fosta URSS, care ne-a făcut onoarea să-şi creeze filmele la Chişinău. Dar care încă nu beneficiază de o fişă pe wiki în limba română!

 

Pentru cei care ştiu cît de cît istoria filmului basarabean, precum şi a studiolului "Moldova-Film", cunosc numele acestui regizor, mai ales pentru că este autorul minunatului poem cinematografic, Omul merge după soare (1961). Acest film practic nu a putut fi văzut înainte de 1990, căci fusese pus sub obroc de cenzură, pentru că era despre libertatea fanteziei, despre copilăria care nu se spune regimurilor, ideologiiilor, limitărilor.

 

În filmul A iubi  (Любить) este un experiment vizual (filmat în 1968, şi interzis imediat după lansarea pe piaţă), în care o singură întrebare este laitmotivul, care e pusă oricui se nimereşte în cale: ce-nseamnă iubirea, sau ce este a iubi? Răspunsurile sunt dintre cele mai diferite, de la hilare la stupide, de la onomatopeice - la sublime, de la copilăreşti, la profesorale sau ideologice. De cîteva ori apare preotul şi teologul Alexandr Men' (1935-1990), care a fost asasinat în amurgul comunismului, iar la acea vreme devenise un soi de reper al lumii intelectuale şi culturale sovietice. 


Aceste cronici filmate curg printre mici bijuterii filmice, inpirate de scrieri literare semnate de Ion Druţă, Avenir Zack, Isaja Kuzneţov, Yuri Kazakov, V. Sapojnikov. Sunt patru scurt-metraje despre iubire, care se leagă organic atît între ele, atît prin "cizelura" regizorală, cît şi prin alegerea textelor, interpretate foarte bine de mari actori sovietici, printre care aş pomeni pe Andrei Mironov, Alisa Freindlich, Lev Kruglyi, Svetlana Svetlicnaia, Valentin Nikulin, Marianna Vertinskaia, Elisaveta Nikişihina, Mihail Bădicheanu, Antonina Leftii...

 

Desigur, de interes maxim este secvenţa despre iubirea basarabeană. Pentru felul în care este ecranizat Ion Druţă, pentru minunata actriţă Antonina Leftii (n.1945), născută în Camenca basarabeană, şi emigrată în îndepărtata Australie, pentru secvenţele documentare luate în satele moldoveneşti, la nunţi, pentru felul în care arată Nistrul strălucitor după o noapte de iubire!

 

ljubit.Antonina-Leftii.jpg

Antonina Leftii în: "A iubi ".

 

Se poate povesti cu de-amănuntul fiecare povestioară imaginată şi regizată de Kalik, şi acest lucru ar fi pasionant şi util. Doar că nu asta-mi propusesem în postarea de azi. Doream să semnalez şi să invit la vizionarea acestui film minunat. Cît mai multă lume. Filmul este cu adevărat - epocal, istoric. Căci se spunea cu oarece emfază în era sovietică - că nici iubire, nici sex nu există în URSS. Dar unde dispăruseră acestea, dacă oameni erau? S-au ascuns în filme, poezie, muzică, literatură, serate dansante, în Gulag chiar!

 

Filmul lui Kalik este o dovadă în acest sens, tocmai de aceea nici nu a avut un destin prea fericit, după 1969 el nu a mai putut fi văzut pe ecrane. Se spune că versiunea originală nu a putut-o reconstitui nici regizorul însuşi. În 1990 acesta a restaurat filmul din ce a putut găsi în arhive şi printre materialele proprii. Şi este diponibil în domeniul internautic rusesc. 

 

 

A iubi - de Mihail Kalik. Calitatea imaginii lasă mult de dorit, dar un film bun transmite emoţiile necesare dincolo de vremi şi de intemperii ideologice.

Partager cet article

Repost0
3 janvier 2013 4 03 /01 /janvier /2013 21:47

Este atît de reconfortant și plăcut să constați că mai există și printre oamenii cu o anumită așezare socială un simț special pentru armonia naturii, pentru buna rînduială cu locul în care se așează, și în care construiesc ceva. Am avut puține ocazii să constat asta. De regulă, cînd pui mîna pe un teren, îți zici: ce-mi pasă ce și cum a fost înainte, important este să-l refac după bunul plac...pot face orice pe el! Îl schimonosesc sau îl masacrează iremediabil. Orice hardughie de beton mutilează parcela pe care se află zidită pentru cel puțin trei secole. Asta dacă nu se vor decide cei din viitor să detoneze tot prostul gust care a invadat această țară! Și nu numai; întregul fost lagăr socialist geme sub povara și tangajul prostului gust, al stridenței, al belferismului tîmp, al kitsch-ului devenit o normă a parvenirii pe scara ierarhică - cu cît este acesta din urmă mai hidos, mai disgrațios, cu atît mai aproape ești (sau devii) de lumea politică, de sfera interlopă, de universul manelizat al showbiz-ului autohton...Kitsch-ul are o enormă calitate: este inepuizabil!

 

În general, prostul gust se definește prin felul în care ne trăim viața, vorbim, mîncăm, gesticulăm, scriem, locuim. Da, și locuința, adică ceea ce numim a fi o casă - este proiecția modului nostru de a ne raporta la noi înșine, la cei din jur, și mai ales la cele ce ne înconjoară. E instructiv să privești - mai ales iarna cînd frunzișul, verdeața, florile lipsesc - cum se construiește, mai ales în zona rurală. Impresia generală este că nu mai există arhitecți care să se raporteze la tradiția și specificul locului. Fiecare dintre aceștia parcă reinventează habitatul, arhitectura, ideea de a construi. Din fericire, există şi excepţii care combat şi contrazic tendinţele păguboase, schiţate mai sus. 

DSCN3900.JPG

Casa din imaginea aceasta, pe care a o socotesc un exemplu foarte bun, a fost proiectată de un arhitect bucureștean, care mai crede în valorile tradiționale, în arhitectura organică, în construcțiile din lemn și lut. Este în primul rînd grija pentru datul natural, este, apoi, o responsabilitate de cum va fi privită munca ta peste un timp mai mult sau mai puțin îndepărtat, pentru cum se va raporta ceea ce ai construit tu la cele din proximitate, cele alăturate. Bunăoară, într-un sat din apropierea Buzăului mai poți vedea încă exemple de case zidite din lemn și lut, și acestea nu sunt nici puține, nici ieșite din comun. Arhitectura organică este în primul rînd sănătoasă! Chiar dacă mai perisabilă decît cea pe bază de beton armat și cimenturi de mii de feluri, ea conține materiale naturale, și acestea au infinit mai multe șanse să fie protejate de natură. Și în altă ordine de idei, cine se crede chiar atît de important ca  Tutankhamon - ca să-și zidească fortărețe cu 2-3 nivele în mijlocul unui cătun pitoresc din inima pădurii?!

DSCN3896.JPG Lutul, paiele, lemnul, piatra - sunt cîteva materiale simple, care se mai folosesc și astăzi la ridicarea unei case din sat. E drept, aceasta este ridicată de un soclu de beton, dar în definitiv nimeni nu va susține astăzi ideea că trebuie să construim fără a ține cont de evoluția materialelor de construcție. Nici tabla galvanizată nu e de prisos, dacă îți protejează bine zidurile de chirpici. Important e să știi dozajele, buna-cuviiință și proporțiile, măsura și cumpătarea îți dictează de la sine cum poți construi cu discreție și cu puțini bani chiar...Dar chiar și la oraș nu sunt de neglijat vecinătățile! Armoniile sunt binevenite oriunde.

DSCN3880.JPG

De pildă, în satul Valea Sălciilor (jud. Buzău), am remarcat că o bună parte a caselor țărănești au acest gen de intrări. În general, acestea au și anul zidirii pe frontispiciu, și se situează cam între 1950-1960. Cîtă noblețe a fațadelor - în plin comunism! La casele mai vechi am remarcat un grad de simplitate și mai explicit. Arcada de de-asupra intrării era simplă, nu trilobată cum i-au succedat cele de după război...

DSCN3899.JPG

Această casă, de pe ulița principală, poartă însemnele anului 1928. Dar e la fel de albă ca și cele mai noi. În general, albul este o caracteristică a caselor de la fața locului. Și e de observat că cei care se încoțopenesc în astfel de localități, aproape că evită albul, pentru că vor să se deosebească cu tot dinadinsul de ce este în jurul lor. Și greșesc. Albul e mereu neutru, și te face capabil de scufundarea în natură.

 

foto:  © vladimir bulat, decembrie, 2012

Partager cet article

Repost0
19 décembre 2012 3 19 /12 /décembre /2012 08:32

și la București...

 

DSCN3794-1-.JPG

DSCN3820-1-.JPG

DSCN3797-1-.JPG

DSCN3799-1-.JPG

 

DSCN3818-1-.JPG

Foto: ©  vladimir bulat, decembrie, 2012

Partager cet article

Repost0
11 décembre 2012 2 11 /12 /décembre /2012 10:41

De trei săptămîni - mea culpa pentru întîrzierea cu care am aflat! - scriitorul, biograful şi criticul de artă Pierre Assouline a plecat de sub umbrela care i-a fost oferită timp de şapte ani de către publicaţia LeMonde, transferîndu-şi activitatea blogoristică pe un domeniu propriu, cu aceeaşi marcă care a devenit, în timp, un brand intelectual cu maximă rezonanță în spațiul de limbă franceză:

 

 

La République des livres

Partager cet article

Repost0
30 novembre 2012 5 30 /11 /novembre /2012 07:50

În numărul de ieri al Observatorului cultural am cetit un savuros interviu cu sinologul Dinu Luca. Este omul căruia îi datorăm minunata traducere din chineză a celor două romane a proaspăt-nobeliatului scriitor Mo Yan. Prima scriere a acestuia a apărut în româneşte în anul 2008, era Sorgul roşu. La Gaudeamus s-a lansat volumul Obosit de viaţă, obosit de moarte, al cărui titlu s-ar traduce mai degrabă prin Viaţa, moartea, oboseala, din relatarea făcută de profesorul Dinu Luca.

 

Ca sinolog, Dinu Luca a debutat prin tălmăcirea în română a clasicei cărţi a Chinei clasice, Cartea despre Dao si putere.

 

Despre scriitoarea Can Xue* Dinu Luca spune: "...pulverizează pur şi simplu scriitura", iar la Mo Yan l-a "izbit bogăţia lexicală absolut nestăpînită, un delir al supunerii multiple care te cuprinde pe măsură ce intri în text şi nu te mai lasă pînă la sfîrşit. Regionalisme, limbă literară, aluzii, arhaisme, directeţe brutală, sonorităţi de toate felulurile, aproape pe fiecare pagină, fără oprire. Am crezut că mă înec în acest şuvoi, mărturisesc, şi am avut senzaţia că nu stăpînesc nici pe departe atît de bine cum cred limba română. La a doua mînă, am refăcut complet traducerea, uniformizînd şi nuanţînd, căutînd corespondenţe şi explorînd tot felul de variante, timp de cîteva luni bune. Mi-am dorit mult să înfăţişez cititorilor un Mo Yan care să le vorbească, pe cît cu putinţă, la fel de bogat, de spectaculos sau de neaşteptat ca în chineză".

 

Lui Dinu Luca îi sunt aproape cîţiva modernişti din anii'30-'40 - Lin Yutang, Zhang Ailing, dar şi cei din avangarda de la finele anilor'80 - Yu Hua şi Su Tong. De aceea, trebuie să ne aşteptăm ca în anii ce vin unele din scrierile acestora să ne fie şi nouă accesibile...   

 

În timp ce citeam acest interviu aflu, prin ricoşeu, că la o altă editură românească a apărut cartea autobiografică a lui Mo Yan - Schimbarea. De data aceasta cartea nu are o ediţie princeps în limba chineză, ci a fost publicată la Seagull Books, în traducerea lui Howard Goldblatt, în colecţia coordonată de istoricul şi scriitorul Tariq Ali. Colecţia are o tematică fără echivoc: What Was Communism?

 

* Scriitoarea chineză este destul de cunoscută cititorilor de limba engleză, deloc cunoscută la noi. În Franţa sunt accesibile două traduceri, dar mai vechi. "If China has one possibility of a Nobel laureate it is Can Xue" – Susan Sontag.

Oe Yan-Writers in farm village

Oe Kenzaburo (în prim plan) şi Mo Yan, în satul natal al celui din urmă, Shandong.

Credit foto: aMAo(Japan)

Partager cet article

Repost0