Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

1 mars 2013 5 01 /03 /mars /2013 14:40

fier calcat Birmania

 

Printre multele emisiuni filatelice naţionale din 2012, au fost şi două mai neobişnuite (deşi ce fel de obişnuinţă se poate aşeza în domeniul filatelic?!) - FIARE DE CĂLCAT, una în februarie, şi alta în septembrie. Ambele au avut 12 modele de fiare de călcat, conservate în colecţii româneşti. La finele lui octombrie am primit un plic pe care le-am descoperit pe acestea.

 

Din punctul meu de vedere cel mai ingenios şi neaşteptat model este tocmai acesta, conceput şi realizat în Birmania, în veacul al XIX-lea, care întruchipează forma unei păsări de apă, de la care te-ai aştepta la orice, numai să calce haine şi altele asemenea, nu... Dar iată că ingeniozitatea umană a determinat-o să facă şi asta. Doar că nu pricep cum era mînuită această piesă, încinsă fiind?

Pentru mine cel puţin este o nebunoasă...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 février 2013 1 25 /02 /février /2013 09:16

Poate că numele preotului iezuit Anthony de Mello (1931-1987) nu este deloc necunoscut românilor, pentru că au apărut cîteva traduceri la noi. Conştienţa. Capcanele şi şansele realităţii, Editura For You, 2003 - este una dintre cărţile sale importante apărute în română. Alături de altele 4  (Înţelepciune la minut, Cântecul păsării, Absurdităţi la minut, Rugăciunea broaştei), editate în ultimul deceniu, la edituri obscure însă. Tocmai de aceea, probabil, acest autor şi-a "greşit ţinta". Dar nu e de vină autorul...

Dar eu nu l-am descoperit prin intermediul acestor cărţi, pe acest autor, care a fost preot slujitor, călugăr, psihoterapeut, mistic şi scriitor foarte căutat, ci acum, zilele astea, la aflarea veştii morţii unuia dintre cei mai îndrăgiţi gînditori creştini - Grigory Pomeranţ (1918-2013), care-l pomeneşte în ultimul său interviu tocmai pe Anthony de Mello, cu următoarea cugetare:

 

Se spune că Dumnezeu a întrebat pe îngeri, unde să se ascundă de oameni mai bine, fiind supărat pe aceştia - pe piscurile muntelui sau în genunea mărilor. Unul dintre îngeri i-a spus: în inimile oamenilor, căci acolo ei se uită cel mai puţin, şi cel mai rar!

 

Fantastică observaţie! Pe urmele ei am descoperit o altă mică povestioară, relatată de acelaşi Anthony de Mello, care ne ajută să revizuim atitudinile noastre, unul faţă de celălalt, fie că e vorba de frate, părinte sau un străin oarecare:


Într-un oraş locuiau doi fraţi, unul era căsătorit, iar celălalt a rămas holtei. Aveau terenuri mănoase, şi hambare încăpătoare - iar roada era mereu multă. Pe care aceştia o împărţeau pe din două, în chip egal. O vreme totul a fost minunat. Apoi, fratele căsătorit a început a se trezi noaptea, la gîndul că nu e tocmai corectă împărţeala lor, nici deloc echitabilă. "Eu am nevastă, cinci copii, voi avea cine să aibă grijă de mine la bătrîneţe. Dar cine îl va îngriji pe fratele meu cînd va ajunge la senectute? El ar trebui să pună mai multe deoparte, pentru acea vreme. Are nevoie de mai mulţi bani"- îşi zicea el.

Cu aceste gînduri a prins a se scula noaptea, şi mergea cu cîte un sac de grîu în hambarul fratelui - şi-l răsturna acolo unde era partea lui de roadă.

Între timp, şi fratele său se trezea noaptea, şi se întreba: oare de ce împărţim în mod egal roada pămîntului, dacă fratele meu are o familie numeroasă, are nevoie mai multe? Eu nu am familie, şi e corect să primesc în mod egal cu el? După care se scula din pat şi mergea să descarce un sac de grîu în hambarul fratelui său.

Cine ştie cît ar fi durat asta, dacă nu se întîmpla să se trezească simultan amîndoi şi, mergînd unul în îtîmpinarea celuilalt cu cîte un sac de seminţe, s-au întîlnit!

Istoria aceasta a devenit cunoscută la multă vreme după ce cei doi fraţi nu mai erau printre cei vii. Astfel, locuitorii oraşului aflînd despre asta au decis să ctitorească o biserică, şi ce loc mai potrivit puteau găsi pentru fapta lor decît acela, în care fraţii s-au întîlnit în acea noapte?! 

În cele din urmă, doresc să mai propun atenţiei o ultimă povestioară, care aparţine aceluiaşi Anthony de Mello, care se referă şi ea la relaţia de familie:

 

O bătrînă s-a certat atît de tare cu bătrînul ei, încît a decis să nu-i mai vorbească. Să amuţească pentru el. În dimineaţa următoare bîtrînul uitase cu totul de cearta din ajun, şi era binedispus, în timp ce femeia tot îi purta pică şi tăcea. Nimic nu o putea scoate din starea de deprimare în care se afla. Nicio metodă aplicată de consort, nu funcţiona. În cele din urmă, el a prins a cotrobăi prin dulapuri şi sertare. După cîteva minute, femeia nu a mai rezistat, şi l-a întrebat:

- Ce cauţi, bătrîn prost? - rostise ea cu supărare.

 - Slavă Domnului, tocmai am găsit, a rîs el hîtru - Vocea ta o căutam! 

 

Tălmăcirile îmi aparţin - v.b. Bucuraţi-vă din plin de aceste bijuterii, începe o nouă săptămînă! Toate cugetările lui Anthony de Mello ne îndeamnă la o bună aşezare a gîndurilor, a comportamentului, căci viaţa adevărată nu e agitaţie, stres, grabă, deşertăciunea acumulării de bunuri şi averi, ci o bucurie şi o bucurare sinceră pentru orice oră, zi dăruite de Dumnezeu, cu bune şi rele, pentru care să şi mulţumim... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
7 janvier 2013 1 07 /01 /janvier /2013 14:37

Este o frază a unei tinere la un chef tineresc din anii '70, dintr'un film sovietic cu un destin tragic, ca mai toate filmele lui Mihail (Moisei) Kalik (n.1927) - unul din cei mai subestimaţi regizori din fosta URSS, care ne-a făcut onoarea să-şi creeze filmele la Chişinău. Dar care încă nu beneficiază de o fişă pe wiki în limba română!

 

Pentru cei care ştiu cît de cît istoria filmului basarabean, precum şi a studiolului "Moldova-Film", cunosc numele acestui regizor, mai ales pentru că este autorul minunatului poem cinematografic, Omul merge după soare (1961). Acest film practic nu a putut fi văzut înainte de 1990, căci fusese pus sub obroc de cenzură, pentru că era despre libertatea fanteziei, despre copilăria care nu se spune regimurilor, ideologiiilor, limitărilor.

 

În filmul A iubi  (Любить) este un experiment vizual (filmat în 1968, şi interzis imediat după lansarea pe piaţă), în care o singură întrebare este laitmotivul, care e pusă oricui se nimereşte în cale: ce-nseamnă iubirea, sau ce este a iubi? Răspunsurile sunt dintre cele mai diferite, de la hilare la stupide, de la onomatopeice - la sublime, de la copilăreşti, la profesorale sau ideologice. De cîteva ori apare preotul şi teologul Alexandr Men' (1935-1990), care a fost asasinat în amurgul comunismului, iar la acea vreme devenise un soi de reper al lumii intelectuale şi culturale sovietice. 


Aceste cronici filmate curg printre mici bijuterii filmice, inpirate de scrieri literare semnate de Ion Druţă, Avenir Zack, Isaja Kuzneţov, Yuri Kazakov, V. Sapojnikov. Sunt patru scurt-metraje despre iubire, care se leagă organic atît între ele, atît prin "cizelura" regizorală, cît şi prin alegerea textelor, interpretate foarte bine de mari actori sovietici, printre care aş pomeni pe Andrei Mironov, Alisa Freindlich, Lev Kruglyi, Svetlana Svetlicnaia, Valentin Nikulin, Marianna Vertinskaia, Elisaveta Nikişihina, Mihail Bădicheanu, Antonina Leftii...

 

Desigur, de interes maxim este secvenţa despre iubirea basarabeană. Pentru felul în care este ecranizat Ion Druţă, pentru minunata actriţă Antonina Leftii (n.1945), născută în Camenca basarabeană, şi emigrată în îndepărtata Australie, pentru secvenţele documentare luate în satele moldoveneşti, la nunţi, pentru felul în care arată Nistrul strălucitor după o noapte de iubire!

 

ljubit.Antonina-Leftii.jpg

Antonina Leftii în: "A iubi ".

 

Se poate povesti cu de-amănuntul fiecare povestioară imaginată şi regizată de Kalik, şi acest lucru ar fi pasionant şi util. Doar că nu asta-mi propusesem în postarea de azi. Doream să semnalez şi să invit la vizionarea acestui film minunat. Cît mai multă lume. Filmul este cu adevărat - epocal, istoric. Căci se spunea cu oarece emfază în era sovietică - că nici iubire, nici sex nu există în URSS. Dar unde dispăruseră acestea, dacă oameni erau? S-au ascuns în filme, poezie, muzică, literatură, serate dansante, în Gulag chiar!

 

Filmul lui Kalik este o dovadă în acest sens, tocmai de aceea nici nu a avut un destin prea fericit, după 1969 el nu a mai putut fi văzut pe ecrane. Se spune că versiunea originală nu a putut-o reconstitui nici regizorul însuşi. În 1990 acesta a restaurat filmul din ce a putut găsi în arhive şi printre materialele proprii. Şi este diponibil în domeniul internautic rusesc. 

 

 

A iubi - de Mihail Kalik. Calitatea imaginii lasă mult de dorit, dar un film bun transmite emoţiile necesare dincolo de vremi şi de intemperii ideologice.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 janvier 2013 4 03 /01 /janvier /2013 21:47

Este atît de reconfortant și plăcut să constați că mai există și printre oamenii cu o anumită așezare socială un simț special pentru armonia naturii, pentru buna rînduială cu locul în care se așează, și în care construiesc ceva. Am avut puține ocazii să constat asta. De regulă, cînd pui mîna pe un teren, îți zici: ce-mi pasă ce și cum a fost înainte, important este să-l refac după bunul plac...pot face orice pe el! Îl schimonosesc sau îl masacrează iremediabil. Orice hardughie de beton mutilează parcela pe care se află zidită pentru cel puțin trei secole. Asta dacă nu se vor decide cei din viitor să detoneze tot prostul gust care a invadat această țară! Și nu numai; întregul fost lagăr socialist geme sub povara și tangajul prostului gust, al stridenței, al belferismului tîmp, al kitsch-ului devenit o normă a parvenirii pe scara ierarhică - cu cît este acesta din urmă mai hidos, mai disgrațios, cu atît mai aproape ești (sau devii) de lumea politică, de sfera interlopă, de universul manelizat al showbiz-ului autohton...Kitsch-ul are o enormă calitate: este inepuizabil!

 

În general, prostul gust se definește prin felul în care ne trăim viața, vorbim, mîncăm, gesticulăm, scriem, locuim. Da, și locuința, adică ceea ce numim a fi o casă - este proiecția modului nostru de a ne raporta la noi înșine, la cei din jur, și mai ales la cele ce ne înconjoară. E instructiv să privești - mai ales iarna cînd frunzișul, verdeața, florile lipsesc - cum se construiește, mai ales în zona rurală. Impresia generală este că nu mai există arhitecți care să se raporteze la tradiția și specificul locului. Fiecare dintre aceștia parcă reinventează habitatul, arhitectura, ideea de a construi. Din fericire, există şi excepţii care combat şi contrazic tendinţele păguboase, schiţate mai sus. 

DSCN3900.JPG

Casa din imaginea aceasta, pe care a o socotesc un exemplu foarte bun, a fost proiectată de un arhitect bucureștean, care mai crede în valorile tradiționale, în arhitectura organică, în construcțiile din lemn și lut. Este în primul rînd grija pentru datul natural, este, apoi, o responsabilitate de cum va fi privită munca ta peste un timp mai mult sau mai puțin îndepărtat, pentru cum se va raporta ceea ce ai construit tu la cele din proximitate, cele alăturate. Bunăoară, într-un sat din apropierea Buzăului mai poți vedea încă exemple de case zidite din lemn și lut, și acestea nu sunt nici puține, nici ieșite din comun. Arhitectura organică este în primul rînd sănătoasă! Chiar dacă mai perisabilă decît cea pe bază de beton armat și cimenturi de mii de feluri, ea conține materiale naturale, și acestea au infinit mai multe șanse să fie protejate de natură. Și în altă ordine de idei, cine se crede chiar atît de important ca  Tutankhamon - ca să-și zidească fortărețe cu 2-3 nivele în mijlocul unui cătun pitoresc din inima pădurii?!

DSCN3896.JPG Lutul, paiele, lemnul, piatra - sunt cîteva materiale simple, care se mai folosesc și astăzi la ridicarea unei case din sat. E drept, aceasta este ridicată de un soclu de beton, dar în definitiv nimeni nu va susține astăzi ideea că trebuie să construim fără a ține cont de evoluția materialelor de construcție. Nici tabla galvanizată nu e de prisos, dacă îți protejează bine zidurile de chirpici. Important e să știi dozajele, buna-cuviiință și proporțiile, măsura și cumpătarea îți dictează de la sine cum poți construi cu discreție și cu puțini bani chiar...Dar chiar și la oraș nu sunt de neglijat vecinătățile! Armoniile sunt binevenite oriunde.

DSCN3880.JPG

De pildă, în satul Valea Sălciilor (jud. Buzău), am remarcat că o bună parte a caselor țărănești au acest gen de intrări. În general, acestea au și anul zidirii pe frontispiciu, și se situează cam între 1950-1960. Cîtă noblețe a fațadelor - în plin comunism! La casele mai vechi am remarcat un grad de simplitate și mai explicit. Arcada de de-asupra intrării era simplă, nu trilobată cum i-au succedat cele de după război...

DSCN3899.JPG

Această casă, de pe ulița principală, poartă însemnele anului 1928. Dar e la fel de albă ca și cele mai noi. În general, albul este o caracteristică a caselor de la fața locului. Și e de observat că cei care se încoțopenesc în astfel de localități, aproape că evită albul, pentru că vor să se deosebească cu tot dinadinsul de ce este în jurul lor. Și greșesc. Albul e mereu neutru, și te face capabil de scufundarea în natură.

 

foto:  © vladimir bulat, decembrie, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 décembre 2012 3 19 /12 /décembre /2012 08:32

și la București...

 

DSCN3794-1-.JPG

DSCN3820-1-.JPG

DSCN3797-1-.JPG

DSCN3799-1-.JPG

 

DSCN3818-1-.JPG

Foto: ©  vladimir bulat, decembrie, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 décembre 2012 2 11 /12 /décembre /2012 10:41

De trei săptămîni - mea culpa pentru întîrzierea cu care am aflat! - scriitorul, biograful şi criticul de artă Pierre Assouline a plecat de sub umbrela care i-a fost oferită timp de şapte ani de către publicaţia LeMonde, transferîndu-şi activitatea blogoristică pe un domeniu propriu, cu aceeaşi marcă care a devenit, în timp, un brand intelectual cu maximă rezonanță în spațiul de limbă franceză:

 

 

La République des livres

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
30 novembre 2012 5 30 /11 /novembre /2012 07:50

În numărul de ieri al Observatorului cultural am cetit un savuros interviu cu sinologul Dinu Luca. Este omul căruia îi datorăm minunata traducere din chineză a celor două romane a proaspăt-nobeliatului scriitor Mo Yan. Prima scriere a acestuia a apărut în româneşte în anul 2008, era Sorgul roşu. La Gaudeamus s-a lansat volumul Obosit de viaţă, obosit de moarte, al cărui titlu s-ar traduce mai degrabă prin Viaţa, moartea, oboseala, din relatarea făcută de profesorul Dinu Luca.

 

Ca sinolog, Dinu Luca a debutat prin tălmăcirea în română a clasicei cărţi a Chinei clasice, Cartea despre Dao si putere.

 

Despre scriitoarea Can Xue* Dinu Luca spune: "...pulverizează pur şi simplu scriitura", iar la Mo Yan l-a "izbit bogăţia lexicală absolut nestăpînită, un delir al supunerii multiple care te cuprinde pe măsură ce intri în text şi nu te mai lasă pînă la sfîrşit. Regionalisme, limbă literară, aluzii, arhaisme, directeţe brutală, sonorităţi de toate felulurile, aproape pe fiecare pagină, fără oprire. Am crezut că mă înec în acest şuvoi, mărturisesc, şi am avut senzaţia că nu stăpînesc nici pe departe atît de bine cum cred limba română. La a doua mînă, am refăcut complet traducerea, uniformizînd şi nuanţînd, căutînd corespondenţe şi explorînd tot felul de variante, timp de cîteva luni bune. Mi-am dorit mult să înfăţişez cititorilor un Mo Yan care să le vorbească, pe cît cu putinţă, la fel de bogat, de spectaculos sau de neaşteptat ca în chineză".

 

Lui Dinu Luca îi sunt aproape cîţiva modernişti din anii'30-'40 - Lin Yutang, Zhang Ailing, dar şi cei din avangarda de la finele anilor'80 - Yu Hua şi Su Tong. De aceea, trebuie să ne aşteptăm ca în anii ce vin unele din scrierile acestora să ne fie şi nouă accesibile...   

 

În timp ce citeam acest interviu aflu, prin ricoşeu, că la o altă editură românească a apărut cartea autobiografică a lui Mo Yan - Schimbarea. De data aceasta cartea nu are o ediţie princeps în limba chineză, ci a fost publicată la Seagull Books, în traducerea lui Howard Goldblatt, în colecţia coordonată de istoricul şi scriitorul Tariq Ali. Colecţia are o tematică fără echivoc: What Was Communism?

 

* Scriitoarea chineză este destul de cunoscută cititorilor de limba engleză, deloc cunoscută la noi. În Franţa sunt accesibile două traduceri, dar mai vechi. "If China has one possibility of a Nobel laureate it is Can Xue" – Susan Sontag.

Oe Yan-Writers in farm village

Oe Kenzaburo (în prim plan) şi Mo Yan, în satul natal al celui din urmă, Shandong.

Credit foto: aMAo(Japan)

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
27 novembre 2012 2 27 /11 /novembre /2012 07:32

Mihail Rotenberg este născut la Cernăuți, este cunoscut în lumea întreagă ca specialist de top al comunicațiilor digitale.

 

De cîțiva ani face vin și colecționează artă, în special românească interbelică.

 

Eduard Uzunov e născut la Bucureşti (cu un tată care vine din Izmail), fiind faimos în branșa afacerilor de vîrf ale tranzacțiilor imobiliare. Numele lui este sinonim cu imperiul Regatta. De mai mulți ani și el este deținătorul unei impresionante colecții de pictură autohtonă, de icoane și sculptură românească.

 

Acum cîteva luni cei doi s-au asociat - pentru a pune la cale o galerie de artă; mai degrabă un loc de socializare, stil și prilej de savurat un Merlot (marca Rotenberg, desigur!). Galeria este minusculă, dar ideal poziționată, în coasta nordică a Atheneului Român, pe străduța Constantin Esarcu. Este un punct de atracție pentru mulți dintre cei care scurtează timpul de așteptare, înainte de a merge la concertele de la Atheneu, prilej de a vedea piese minunate din arta lui Camil Ressu, Vasile Gorduz, Theodor Aman, Adam Bălțatu, Gheorghe Petrașcu, Samuel Muetzner, Iliescu-Călinești, Oscar Han, Octav Băncilă ș.a.

 

Arta a unit cele două mari destine, la București, în inima nucleului urban al capitalei noastre.

remasterizata_0600.jpg

 

Dreptunghiul expozițional are o fațadă impresionantă, de oțel masiv, care funcționează cu un dublu țel: de protecție maximă și estetic, deopotrivă. Noaptea este un zid-cortină, în spatele cărtuia arde lumina, lăsînd posibilitatea ca printr-o fantă verticală să se poată vedea înăuntru...Am lucrat eu însumi, în 2000, la un catalog care documenta un enorm proiect carese numea la finele anilor''80 ai secolului XX: Rugina & Co, de aceea, știu și simt foarte bine cît de ”picturală” și convingătoare poate fi culoarea ruginii, care e mîncată îndelung de apă și umezeală...

remasterizata_5334.jpg

 

Așa arată fațada închisă, în timpul nopții, iar ziua aceasta funcționează precum o streașină-cozoroc, care apără geamul și ușa de acces - de soare și de ploaie.

remasterizata_5330.jpg

 

Din spusele domnului Uzunov - lucrările din galerie se vor schimba periodic, vor migra, atît ca topografie, cît și ca entitate; unele se vor muta de pe un perete pe altul, în timp ce oarece piese vor pleca din galerie, substituite fiind de opere inedite. Mișcarea aceasta fantezistă va face din interiorul galeriei o priveliște publică mereu proaspătă, dinamică, îmbietoare, prietenoasă, caldă, în care să-ți dorești sistematic să revii, cu bucurie și curiozitate...

remasterizata_5348.jpg

FOTO: Regatta

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
1 octobre 2012 1 01 /10 /octobre /2012 10:22

...despre o nouă viaţă a caselor vechi!

Proiectul îl datorăm Asociaţiei Zeppelin, iar designul expoziţiei: Acant Design. 

Expunerea s-a făcut în somptuosul hol al Aulei Bibliotecii Centrale Universitare "Carol I" din Bucureşti, care este un spaţiu foarte preţios decorat, clasic, fără nicio stridenţă, iar organizatorii au decis să ţină cont de această realitate, şi să insereze expunerea lor fără imagini vizibile, pe care privirea să le caute - aşa cum caută omul contemporan ceva frumos, delicat, cuviincios! Asta e vremea în care trăim, a prostului-gust, a deşănţării, a mitocăniei devenite normă. Inclusiv în materie de arhitectură...

CONCEPT EXPO ZEPPELIN

S-a pornit de la ideea de ferestră, care în dependenţă de locul în care se află îţi poate decupa realităţi multiple, sau deloc. În acest caz - imaginea de dincolo de fereastră este holul amintit. Astfel se crează un raport dintre aici şi în altă parte. Arhitectura proaspăt restaurată - a cărei documentare ne-o propune expoziţia "Case vechi, design şi ceva în plus" - întîlneşte din unghiuri diferite recipientul holului BCU, un exemplu de sobrietate şi bun-gust. Practic, vizitatorul nu vede nicio imagine în momentul în care nimereşte de stradă în acea celulă spaţială. El trebuie să le caute, să constate că îl întîmpină nişte seturi de imagini imprimate, prezentate ca nişte cadre ce amintesc de fagurii de miere. Pe mici monitoare amplasate orizontal - un slide-show reia aceeaşi documentaţie fotografică. Spectatorul este participant şi se implică în funcţionarea şi receptarea activă a materialului. După parcurgerea acestui documentar ajungi să pricepi că cea mai bună şi credibilă arhitectură contemporană şi creativă este cea a dialogului responsabil şi culturalmente asumat cu experienţa arhitecturală veche. Publicaţia care însoţeşte această expoziţie spune detaliat cum anumite case au avut şansa să fie salvate, conservate şi restaurate - repuse circuitului public sau privat. S-a arătat cu vîrf de măsură că nu e deloc mai bine (şi mai onorabil) să pui la pămînt o construcţie arhitecturală veche, şi să pui orice în locul acesteia. Mai bine este să-i redai un nou suflu, o înfăţişare înnoită, o altă destinaţie, mai potrivită cu vremurile şi gusturile actuale.

Foto: prezentarea standurilor de expunere din carneţelul difuzat împreună cu catalogul expoziţiei.       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 septembre 2012 5 28 /09 /septembre /2012 11:08

Trebuie să recunosc că sunt foarte satisfăcut de faptul că în acea zi de aprilie, cînd am văzut această piesă, am recunoscut în ea o pictură semnată de Nikolai Bogdanov-Belsky (1868-1945), un artist care a fost discipolul lui Ilya Repin, care trăit o viaţă relativ lungă, şi a lăsat o operă vastă! Nu mi-am imaginat atunci că o piesă de acelaşi autor, dar de dimensiuni considerabil mai mari, va fi tot în acest an cea mai apreciată financiar de pe piaţa locală - aparţinînd unui artist străin. MG 8023Piesa aceasta este minusculă (12/9 cm.) şi a plecat la fericitul posesor pentru suma de 1200 de euro*. În licitaţia ALIS din 25 septembrie piesa intitulată Copiii mujicilor în casa boierului (105, 5 / 137 cm.) a fost adjudecată pentru astronomica sumă (pentru piaţa de artă românească!) de 124.047 euro. Pare să fie cea mai consistentă tranzacţie de pe piaţa românească cu o piesă care nu aparţine unui artist român. Căci, se ştie, în ultimii ani s-a încetăţenit tendinţa de a cumpăra aproape exclusiv artă autohtonă. Dar, pentru cei neinformaţi sufucuent de bine cu mersul de pe pieţele intenaţionale aş transmite următorul mesaj. Deşi Bogdanov-Belsky este un artist mult mai puţin important pentru arta rusă, dacă e să-l comparăm cu importanţa lui Grigorescu pentru cea românească, cota celui dintîi este simţitor mai mare în lume decît cea a artistului nostru - care e lider pe piaţa locală. În 2011 la licitaţiile din Europa au fost cîteva piese ale lui Bogdanov care au depăşit cota maximă de tranzacţionare a lui Grigorescu, care deţine cîteva poziţii simultan în topul 10 al artei româneşti. Cea MAI valoroasă dintre acestea s-a adjudecat pentru suma de 542,906 dolari, la casa de licitaţie Macdougall Arts Ltd. , London. Se pare că această casă îl are pe N. Bogdanov-Belsky printre favoriţii săi, chiar dacă arta rusă constituie obiectul ei de activitate. Nu intru în detalii, explicaţii sunt suficiente. Ce doresc să spun aici este faptul că această tranzacţie este o primă cu adevărat deschidere a pieţei de artă locale, căci piesa aceasta a fost cumpărată ca o investiţie, pentru potenţialul comercial al artei lui Bogdanov-Belsky - deloc pentru frumuseţea sau calităţile estetice ale acestei picturi. Dealtfel, nici titlul ales de specialiştii de la Alis nu este de natură să te atragă. Căci acesta denotă o destul de vagă cunoaştere a ideologiei artistului...care era un păşunist şi autohtonist convins. Dealtfel şi acurateţea cu care a fost redactat numele său de familie lasă de dorit, era suficient să se vadă cum îl ortografia artistul însuşi pe acele tablouri pe care le-a pictat în străinătate, ca să nu i se "îndulcească" excesiv acesta. El semna aşa: N. Bogdanoff-Belsky, atunci cînd nu folosea alfabetul chirilicSEMNATURA BELSKYDupă Revoluţia bolşevică artistul şi-a modificat puţin ortografierea semnăturii, în scrisul rusesc, pentru că anumite litere au trebuit să dispară din spaţiul public. Tocmai de aceea a decis să se mute la Riga, după 1921, cînd a înţeles că Rusia arhaică, poetică şi profund ţărănească pe care o picta a început să dispară din cauza industrializării, modernizării forţate şi a instalării unui regim care a decis să aneantizeze trecutul acestei imense ţări...I s-a răpit un vis, iar artistul s-a dus să-l picteze pe alte meleaguri, mai nordice.

bogdanov-belsky_copiii1.jpg

Acesta este imaginea vedetei internaţionale din această toamnă, aşa cum apare reprodusă în catalogul Alis, nr. 537 /25 septembrie. Sunt aproape sigur că piesa discutată va reapărea în curînd la o mare licitaţie, şi se va adjudeca la un preţ superior celui plătit la Bucureşti! O bună lecţie pentru piaţa locală de artă. 

 

* preţul este indicat aşa cum apare pe web. artprice.com, şi poate fi convertit în orice monedă de largă circulaţie. Pe site-ul Artmark valoarea adjudecării este de 1200 euro. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article