Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

6 juin 2016 1 06 /06 /juin /2016 17:00

După frămîntările de ieri din țara noastră, m-am suprins că am zăbovit la cartea lui Papini, Diavolul, am deschis-o, și am dat de paragraful 50 - Diavolul și imbecilii (pag. 114-115). 

Cetit și recetit, și zău că e foarte grav ce spune autorul în acest fragment. Dar se potrivește cu starea de fapt ce-o trăim azi, ca și ieri. Unde ne situăm?

Pentru o mai mare limpezire a chestiunii, am fotografiat paginile, și le afișez mai jos.

Diavolul și imbecilii, în care e disecat un „gînd păcătos”* al lui Paul Valéry.

 

_______________________ 

* din: Mauvaises pensées et autres (1942).

  

De la Giovanni Papini cetire

Pentru o mai lesnicioasă cetire, se va apăsa pe imagine; aceasta se mărește!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu Pamflet
commenter cet article
16 avril 2016 6 16 /04 /avril /2016 00:21

Întrucît nu am mai fost pe la Chișinău de cîteva luni bune, din toamnă tocmai, eram curios să observ fața orașului natal!În pofida primăverii, care este perioada primenirilor, capitala Moldovei este mai sumbră și mai tristă ca niciodată. Nu mă refer decît la aspectul și curățenia orașului. Primul arată tot mai jalnic, cealaltă strălucește prin deloc nobila-i absență...

Ceva totuși mi-a atras atenția în chip deosebit, bucurie de moment pentru ochiul meu profesional. Este vorba de o serie de panouri care găzduiesc reproduceri după picturi din colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei (mnam). Despre această instituție am scris de repetate ori, cel mai recent a fost consemnarea momentului în care milionul României a venit să salveze mnam dintr-un impas dubios, în care se afla de prea mulți ani.

Acum mnam a împrumutat imaginile a 50 de lucrări de pictură, „pentru a promova valorile estetice ale picturii moldovenești”, asta aflăm de pe pagina oficială a proiectului #UnArtOraș.

Frumos pînă aici. Dar haideți să vedem și să pătrundem dincolo de perdeaua flască a intențiilor și a formulărilor hei-rupiste. Se știe că anume comerțul a jugulat arta secolului XX, de aceea am toate rezervele să mă încred în bunele intenții ale acelora care susțin că le conferă panourilor de publicitate din spațiul urban o nouă funcționalitate: promovarea esteticului. Să ne înțelegem, publicitatea nu s-a născut la Chișinău, nici nu trăiește neapărat în acel oraș. Iar folosirea artei ca materie de promovare, diversiune și manipulare nu e deloc o noutate. S-a mai văzut, se mai știe. În cazul concret al acestei companii mă deranjează cîteva chestiuni. Punctual.

1. Alegerea artiștilor, în care s-au melanjat mediocritățile (nu dau nume, ca să nu creez animozități sinistre) cu artiștii cu adevărat importanți ai acelui spațiu pictural. Salata astfel obținută este în favoarea unora, și complet dezavantajantă pentru alții; amară pentru anumiți comeseni, și dulce pentru restul;

2. Lipsa oricărei informații cu privire la artist, indicîndu-i-se doar numele. De unde să știe trecătorul cine este sau au fost, să zicem Mihail Grecu, Inessa Țîpin sau Eugenia Maleșevschi (aici chiar avem o spinoasă problemă. Pe ditamai bulevardul central al Chișinăului, apare o imagine după o lucrare a acesteia din urmă - o remarcabilă pictoriță ale cărei picturi ar face cinste oricărei colecții de prim rang din lume - iar numele său, la ea acasă, apare schimonosit: Malașevschi!)?;

3. Cine și cui s-au achitat drepturile pentru reproducerea publică a acestor 50 de artefacte? Poate că puțină lume știe, dar deținerea de către un muzeu a unei opere de artă, nu-i conferă acestuia automat și dreptul la reproducerea lui, oricînd și oriunde. Deținerea definitivă sau custodia unui bun cultural nu e totuna cu dreptul de proprietate asupra imaginii acestuia. Mai simplu: dacă nu există un act scris în acest sens de la autor sau de la deținătorii drepturilor de moștenire - avem o mare problemă!; 

4. Cine a curatoriat acest proiect nu era prea informat asupra istoriei acestui gen al artelor plastice, din moment ce l-a omis (poate cu bună știință?) pe unul dintre cei mai importanți plasticieni ai acestui spațiu: Moisei Gamburd (1903-1954). Anume acesta este artistul care prin opera sa a făcut joncțiunea, sau mai exact trecerea de la arta burgheză, interbelică, spre cea realist socialistă, postmodernistă, conceptualistă etc. Ei bine, dacă Gamburd putea fi omis din motive de naționalitate, cum s-ar putea atunci explicita sau justifica punerea la index a unui uriaș al picturii autohtone, anume a lui Pavel Șilingovschi (1881-1942)? Este în opinia mea poate cel mai metafizic și profund pictor al spațiului basarabean; 

5. După ce că datele informative sunt fruste și sumare, mai sunt și complet eronate. Un singur exemplu. Tot la intrarea principală în Grădina Publică, ca pandant al panoului pe care era reprodusă lucrarea Portret de femeie (#31), a Eugeniei Maleșevschi, apărea lucrarea Anei Baranovici, Amiază (#36), doar că în loc să se scrie că pictura a fost realizată în 1960 - în plin realism socialist moldovenesc - campania publicitară ne anunță anul 1910, adică anul în care viitoarea artistă împlinea 4 ani, aceasta fiind născută în îndepărtatul 1906. Mai erau zece ani pînă la nașterea mișcării DaDA;

În cele din urmă doresc să conchid că, în loc să aducă lumea la muzeu, o astfel de campanie, prost gîndită, neprofesionist realizată, incoerentă, folosind doar tactica promovării detergenților sau a pneurilor - va îndepărta lumea și mai mult de adevăratele valori, tocmai în anul în care mnam are cea mai mare nevoie de vizitatori, de vizibilitate, de o mai bună așezare pe barca intrării în normalitate. 

În esență, #UnArtOraș este o publicitare subliminală la deschiderea în perspectivă a mnam, doar că harababura aceasta a fost încropită, în opinia mea, cam după ureche...Aș vrea să greșesc, să nu am pe termen lung dreptate, să ajung să-mi pun cenușă-n cap. Dar în acest moment convingerea mea s-a formatat în gîndurile deja expuse.        

 Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

 Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze Pamflet ochiuldeveghe
commenter cet article
11 février 2016 4 11 /02 /février /2016 11:42

Am avut deja ocazia să scriu despre ascensiunea lui Adrian Ghenie, în vara lui 2014.

Mă întrebam cum funcționează 

                                               „această "rinocenizare" a pieței de artă atît asupra conaţionalilior, a concitadinilor, cît şi asupra pieţei mari de artă? Că doar nu e un virus, o bacterie devastatoare, o pandemie?” - interogam atunci, iar acum pot răspunde: da, este vorba despre ceva care nu are de-a face cu arta, cu funcțiile ei, ci cu ceva extra-artistic, sau chiar post-artistic, are de-a face cu circulația capitalului, cu suprplusul acestuia care se deversează  în venele (vintrele) artei.

De data asta, o pictură de-a lui Ghenie și-a schimbat proprietarul pentru suma de 3.117.000 lire sterline (sumă totală, cu comisioanele casei de licitație!). A aparținut unei importante colecții private din Europa, aflăm din pagina Sotheby”s. Tot acolo ni se relatează povestea titlului acestei picturi, pictate în 2014. A fost expusă prima oară tot în acel an, la Galeria Judin, din Potsdamer Strasse 83, Berlin.

Nu este deloc importantă suma tranzacției, în acest context, ci demersul artistic, narațiunea din spatele ei. Vorba e că pictura aceasta a făcut parte din unul dintre loturile furate de naziști, și ascunse prin locuri în care operele de artă trebuiau să supraviețuiască războiului, și apoi, să bucure ochii rafinați ai celor care au avut nevoie de acest război. În 1937 o lucrare de Van Gogh, anume Floarea Soarelui (1888, National Gallery, London), a fost furată și împreună cu alte lucrări de la Stedelijk Collection din Amsterdam, a stat zăvorîtă într-un buncăr de lîngă Castricum.

Lucrarea aceasta este un evident omagiu celui mai nedreptățit artist în timpul vieții, Vincent Van Gogh. Să reamintesc, în acest context, că genialul olandez a vîndut în viața sa o singură lucrare: Viile roșii din Arles (olandeză: De Rode Vijngaard, 1888), în anuarie 1890, la prețul de 400 de franci. Piesa a fost achiziționată de artista belgiană Anna Boch, iar suma pare destul de impresionantă pentru acele vremuri (azi ar însemna cam 2000 $). O cifră oarecum ridicolă azi, pentru o piață „rinocerizată”...Mai e de amintit că familia Boch, cea care a cumpărat această operă, vîndută apoi negustorului & colecționarului rus Ivan Morozov, este aceiași care de cinci generații produce minunata ceramică & porțelanuri cunoscute sub sigla Villeroy & Boch

Fără a fi, cred, excesiv, acest recurs la istoria operei picturale a lui Van Gogh era necesar pentru a arăta că pictura în sine nu a avut un prea destin fericit, decît în măsura în care posteritatea a știut să-l redescopere și să-i fructifice (mai ales pecuniar) această dimensiune.

Ghenie a produs un tablou de mari dimensiuni, 280 / 280 cm, după capodopera lui Van Gogh, Floarea Soarelui . Poate că a pictat-o după o reproducere, sau poate chiar după ce a văzut-o în original. Lucrarea lui Van Gogh are 92,1 / 73 cm., nu este pătrată. Ghenie, ca postmodernist ce se crede, a preferat pătratul. La Van Gogh e un dreptunghi. Nervozitatea lui Van Gogh (subzistentă aproape permanent în acești ultimi ani ai vieții) rămîne totuși solară, curată, inundată de o hemoglobină sănătoasă, senină. Cromatica lui Ghenie este însă morbidă, gloduroasă, cu mult violet, brun și negru; în afară de negru - de negăsit în opera lui Van Gogh. În definitiv, Ghenie s-a pictat pe sine, iar succesul comercial pe care opinia publică îl pune pe seama operei acestui artist, nu are în esență nicio atingere cu aceasta. Una este arta, alta e comerțul, calculele & contabilitatea.

Astăzi este epoca narațiunilor sequel, iar pictura lui Ghenie se înscrie de minune, firesc, în această tendință, ce tinde să devină forța motrice a metabolismului (pervertit, desigur) al artei contemporane.     

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Diariu Pamflet
commenter cet article
26 novembre 2014 3 26 /11 /novembre /2014 06:43

Chiar nu-mi dau seama câtă lume a cetit acest comentariu al meu, vechi de mai bine de cinci ani, publicat tot pe acest blog. În finalul notiței despre Zahar Prilepin conchideam: «Deocamdată, editurile din România nu se înghesuie să-i editeze opera, dar Simona Kessler, agenta lui pentru România, este optimistă, şi crede că un astfel de autor va avea un destin şi aici

 

Ei bine, în acest moment în limba română există două romane ale sale traduse, «San''kea» și «Patologii», iar autorul a vizitat zilele trecute Bucureștiul, ocazie cu care și-a lansat aceste titluri, în cadrul Târgului Internațional de carte GAUDEAMUS, la care Rusia a fost invitat de onoare. Alături de scriitor a stat una din cele mai importante editoare ale Rusiei, Elena Șubina, cea care i-a publicat ultimul său roman, «Mănăstirea» («Обитель»), cartea care ieri a primit premiul cel mare al prestigioasei confruntări literare «MAREA CARTE» («Большая книга»). Voluminosul roman, de peste 740 de pagini, este dedicat unui episod tragic al istoriei Rusiei de după 1917. Acțiunea lui se petrece la marea lavră Solovki, dincolo de Cercul Polar, unde s-au pus bazele sistemului concentraționar sovietic, acelui sistem care va intra în istoria lumii sub umbrela acestor inițiale, cu majuscule - G.U.L.A.G., despre care există deja o bibliografie stufoasă, pasionantă, care a culminat cu monumentala monografie cu același nume, semnată de cercetătoarea Anne Applebaum (tradusă în românește la editura Humanitas, 2011).

 

Dar cartea lui Prilepin este despre un episod care premerge cronologic evoluția G.U.L.A.G.-ului, acel loc a intrat în conștiința istorică sub denumirea de SLON (Lagărul cu regim special de la Solovki), situat pe arhipelagul Solovki de la Marea Albă, unde până la 1920 se afla o mare mănăstire (existentă aici de pe la 1436, cînd sosește pe aceste meleaguri monahul Savatie și îl întîlnește pe cuviosul Gherman). Din 1923 s-a inițiat aici ceea ce va fi numit în literatura de specialitate: ”mama” și ”laboratorul” G.U.L.A.G.-ului, unde monahii și primii deținuți conviețuiau, își gestionau destinul, sufereau împreună, găteau și se gospodăreau împreună. Lagărul acesta s-a închis în decembrie 1933. Despre acest deceniu de suferință, experimentare, confuzie și pierdere a deminității umane a încercat să scrie și Prilepin în romanul său. Poate că i-a reușit. Referințele despre acest roman, în Rusia - și pozitive, și de-a dreptul usturătoare - se spune, depășesc ca volum însăși lucrarea la care acestea se referă. Nu voiesc să mă pronunț acum în niciun fel despre cartea lui Prilepin.

 

Doresc însă să aduc în discuție geneza temei acestui episod al istoriei umane din Rusia, pe care romanul «Mănăstirea» o va redeschide cu siguranță în conștiința rușilor. Problema e că atât cât am apucat să parcurg din cele scrise și afirmate public de autorul însuși, acesta nu face deloc referire la două cărți de memorii care au alungat ceața din fața adevărului, care au povestit lumii occidentale despre experimentele care se nășteau la începutului anilor ''30, în Patria Sovietelor, în tînărul stat socialist. Este vorba de volumul «Doăuzeci și șase de închisori și evadarea din Solovki» a lui Iuri Bezsonov, publicat la Paris în 1928, și cel al lui Sozerko Malsagov, «Insula infernului» (Island Hell: A Soviet Prison in the Far North), tradus la Londra, în 1926. Aceste scrieri au fost publicate la scurtă vreme după ce cei doi alb-gardiști,  Iuri Bezsonov și Sozerko Malsagov (fugind împreună cu alții câțiva, în total 5 persoane), au reușit să edaveze din prizonierat, și după 35 de zile de deambulare prin imensitățile pustii (au părăsit pușcăria în 18 mai 1925, și au hălăduit îndelung între Rusia și Finlanda, până când au ajuns în localitatea Kuusamo), au reușit să se simtă în siguranță, departe de Rusia socialistă. În 1926 Bezsonov se mută în Franța, iar Sozerko Malsagov - în Polonia. Scrierile lor despre această evadare din ”pușcăria popoarelor” au avut un destin ambiguu. Acestea nu au fost niciodată reeditate, și sunt cunoscute în edițiile princeps. De pildă, deja pomenita Anne Applebaum deși pomenește despre aceste cărți memorialistice, nu o citează pe cea a lui Bezsonov la indicele de la finalul masivului său volum. Apare însă titlul cărții lui  Sozerko Malsagov. La Paris, în plină epocă a avangardismelor, intelectualitatea a receptat cu destulă rezervă scrierea tânărului ofițer Iuri Bezsonov, singurul care l-a susținut public a fost scriitorul Rudyard Kipling, care a afirmat:  ”Nu se poate minți astfel, eu îl cred pe acest tânăr”. Romain Rolland, Anatol France, Lion Feuchtwanger ș.a. au considerat cartea aceasta de memorii - o colecție de cleveteli la adresa tânărului stat socialist. Nici URSS nu s-a lăsat mai prejos. L-a delegat pe obedientul și talentatul Maxim Gorki să meargă la Solovki, și să scrie «adevărul adevărat» despre ce se petrece acolo, în 1929. Astrele s-au așezat, în cele din urmă, în defavoarea disidenților regimului sovietic, cei doi au căzut în dizgrație...multă vreme numele lor au dispărut din conștiința publică, iar autorii s-au pomenit marginalizați și denigrați.

Bezsonov_ed.princeps.jpg

Chiar și Zahar Prilepin, astăzi, îi ignoră suveran! Poate că nu a fost intenția lui să le facă dreptate. Posibil. Și totuși, mi-este greu să cred că cercetând arhivele fostului NKVD, timp îndelungat, să nu fi găsit măcar referințe despre aceste evadări celebre...(Soljenițân, de pildă, amintește despre asta). În esență, mai cred că Prilepin a eludat cu bună știință acel episod, pentru că, ideologic, îi va fi contrazis întreaga sa intenție, bine camuflată, de a spune adevărul doar pe jumătate, adică așa cum îl înțelege el...Este cu atât mai jenantă această poziționare, cu cât scriitorul Prilepin are actualmente un succes fulminant în Rusia putiniană! El este cu totul vrăjit de propria faimă, dar și de ideea panslavismului. Kipling, cu siguranță, nu l-ar fi aplaudat și nici gratulat, cum a procedat cândva cu  Bezsonov.

 

în imagine: pagina de titlu a ediţiei princeps a cărţii lui Iuri Bezsonov (cu fotografiile autorului), apărută la Imprimerie de Navarre, Paris, 1928.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
22 octobre 2014 3 22 /10 /octobre /2014 00:09

Un țipăt al inimii, o frisonantă analiză, o radiografiere a unui personaj pe care numai o minune îl mai poate scoate din cărți!

Un text pe care chiar mi-aș fi DORIT să-l scriu, dar este deja scris și semnat de Gabriel Liiceanu. Mi-l asum în întregime.

 

Aș schimba însă titlul: “Lăsați-ne în pacea noastră, domnule Ponta!!!”

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
1 octobre 2014 3 01 /10 /octobre /2014 06:54

Am scris recent despre călătoria de anul trecut la Mereni.  Un sat  din sudul-estul Chișinăului, unul oarecare, la prima vedere. Apoi, am înțeles că nu e tocmai așa. Pentru că este un sat cu un destin aparte. De aici au plecat, deportate în GULAG, peste 600 de suflete, din totalul de 2000, din cîte avea localitatea după război. Mi-e greu să mă gîndesc, cîți au fost secerați în al II-lea război mondial...

Memoria jertfelor politice a acestui sat va fi îmbălsămată de viitorul Muzeu în aer liber în memoria victimelor a represiunilor politice, unic în spațiul de dincolo de Prut. Este o inițiativă privată. Care să sperăm, va avea o evoluție pozitivă, și va produce un ecou maxim în societatea moldovenească. Se vorbește despre ceva similar, la Chișinău, dar afacerea s-a rătăcit deja în meanderele birocratice.

Dar pînă să avem o astfel de instituție (atît de necesară!) a memoriei, și a reamintirii permanente, trebuie să ne întrebăm: cum stăm noi, cei care au supraviețuit holocaustului comunist? Am dezrădăcinat oroarea comunistă din inimile, sufletele și mințile noastre? Ne-am desovietizat, așa cum era cazul să o fi făcut deja? S-a produs fenomenul lustrației în conștiința noastră? Pentru că nu putem, în opinia mea, să conservăm memoria celor pieriți în GULAG, fără să ne fi debarasat complet (sau măcar să fim pe cale de a o face) de fervoarea demonică indusă de acea societate, care a făcut posibilă și nașterea GULAG-ului.

Se spune că propaganda monumentală, despre care a perorat cîrmaciul V.I.Lenin, a avut un rol crucial în inducerea/inocularea ideilor comunismului în sufletele oamenilor. Indubitabil, așa a fost! Dar într-un fel a funcționat acest mecanism în anii 20-30 ai secolului trecut, și cu totul altfel zumzăia același motoraș în perioada de după 1970-80, cînd ceea ce s-a numit în istorie perioada de stagnare (1964-1982), a transformat întregul sistem comunist într-o imensă și imperturbabilă inerție. Ei bine, arta nu putea fi imună la astfel de fenomene. Aceasta s-a manifestat în multe feluri, iar studiile despre această perioadă abundă. Nu este subiectul acestor notițe absolut arbitrare. Ce mi se pare important de consemnat, e faptul că multe dintre operele de artă apărute în acest ev erau, majoritatea, inocente din punct de vedere ideologic, formal, politic și estetic. Se poate chiar observa un soi de recădere involuntară în rîpa populistă a ”artei pentru artă”, atît de hulită în perioada marilor bătălii ideologice din anii 30-50, cînd pentru neconcordanța cu principiile ”realismului socialist” fie făceai pușcărie, fie deveneai definitiv un paria. Un renegat. Nu prea exista cale de mijloc, decît dacă deveneai un artist înregimentat și erai înhămat la carul ideologiei socialiste. Dealtfel, maniheismul acelei epoci ne arată, că alte căi nici nu existau! Griul acelei epoci nu putea duce decît spre negru, cum s-au exprimat cîndva foarte plastic, demult, frații Strugațky.

Ei bine, acest ocol era cumva necesar pentru a arăta un caz concret, legat direct de satul amintit mai sus, Mereni. Anume la intrarea în satul acesta a apărut, cîndva în amurgul comunismului, un fel de monument despre nimic. Mai exact nu în satul propriu zis, ci la intrarea în sat, într-un loc din care acesta era vizibil, și invizibil în același timp. Puteai să-l remarci din goana mașinii, sau din tihna legănată a unei căruțe. Dar putea la fel bine să treci pe lîngă el fără să-l observi. Nu era deloc ofensiv vizual.

Imagini-7475.JPG

E vorba despre acea stelă din beton, cu un basorelief în meplat (altorelief) pe fiecare dintre cele două părți, care urca de pe un soclu placat gospodărește cu gresie de baie. Între timp, au apărut și alte elemente în peisajul natural, pe de o parte o troiță, fapt că populația din acest areal este creștină, iar pe de alta - o antenă de telefonie mobilă, dovadă că același popor este pe calea globalizării. Nimic special, nici ieșit din comun în această atitudine, de a-ți defini explicit contemporaneitatea! Ești creștin, dar și globalizat în același timp. Făcînd un zoom pe reprezentarea conservată pe acea stelă, vedem o imagine standardizată a epocii de stagnare, adică o imagine neangajată ideologic, simplă, pastorală. Pe ambele părți.

Imagini-7476.JPG

Astfel de fete tinere, cu struguri în mîini, îndreptați spre soare puteam vedea, cred, într-o puzderie de sate ale Moldovei socialiste. Erau comenzi sociale și surse de existență pentru artiștii vremii, fie că erau sculptori, monumentaliști sau pictori, graficieni sau ilustratori de carte. Societatea avea și conserva pur și simplu însemnele timpului. Acestea au supraviețuit primelor două decenii post-comuniste. Unele, nu toate. Acest monument, de la Mereni, a rezistat nealterat pînă de curînd, parcă uitat de oameni, de timp, de memoria colectivă. Dar se pare că nu a fost abandonat cu totul. Și-au amintit recent de el, și au decis că trebuie cosmetizat. Nu demolat, ci îmbunătățit. Readus în simțiri. Mai bine spus - actualizat! Avem, se pare, mania înnoirilor, a aducerii mai aproape, mai în fața ochilor. Ni se pare că ceea ce au lăsat cei din trecut nu este suficient de bun pentru noi, mutanții de astăzi. Nu are destule nuanțe. Un om învățat și fin, Alessandro Baricco, a relatat pe larg despre fenomenul barbariei contemporane, într-o carte pe care o recomand cu căldură celor care doresc să înțeleagă cîte ceva despre mutațiile care se produc în era imediatului pe care o trăim sau doar o traversăm. Cei de azi atacă lucrurile de demult, pentru că acestea le par prea fragile, prea neinteresante, prea insignifiante, prea... Astfel că ceea ce am văzut acum mai puțin de un an, astăzi este pervertit, convertit (probabil) la alte sensuri, printr-un gest pe care nu-l pot califica decît ca prostie pură. O parte a monumentului a fost îmbrăcată, prin urmare, în trei culori suprapuse, stridente, în fîșii egale ca dimensiuni.

Imagini-6408.JPG

Ce vrea să însemne asta? Ce semnificație anume poartă această împachetare cu panouri ușoare de plastic? Căci, dacă e vorba despre tricolorul statalității moldovenești recente, de ce aceste culori nu corespund cu acele culori, care au fost adoptate și formulate oficial? Dacă este o intervenție provizorie, cui aparține aceasta? Și în ultimă instanță, iar acest lucru l-am afirmat cu multă vreme în urmă, dacă cineva dorește să se răfuiască cu rămășițele comunismului, nu e oare mai adecvat să-și revadă întîi propria ancorare în realitate, precum și conștiința sinelui în raport cu acea epocă? Oare războindu-ne cu astfel de monumente, inocente în profunzimea lor, și nule ca sens, vom deveni mai atenți cu propria noastră identitate, naționalitate, curățindu-ne temeinic de molozul păgubos al moștenirii nefaste din trecut? Sincer, mă îndoiesc! Pentru că asta se întîmplă taman într-un areal împînzit de tancuri sovietice puse sus pe socluri, de țevi de tunuri orientate aiurea, dar cel mai adesea spre apus...Cum putem explica posterității acestor plaiuri că aceste detritusuri militare ne sunt încă necesare, iar fetele-adolescente din beton, pozînd în fața soarelui, și el din beton - sunt demne de a fi mutilate, profanate, ascunse, schimonosite, acoperite cu benzi colorate?

Imagini-6410.JPG

Poate că subiectul formulat aici pare hilar, inconsistent, lipsit de o anumită temeinicie. Posibil. Mie mi se pare însă, că el este profund simptomatic pentru o anumită așezare în care ne aflăm. Gîndim puțin, rapid, expeditiv, superficial, rece, sau deloc. Nu ne punem probleme prea grave, să nu ne doară capul, să nu ne tulburăm neuronii. Nu avem timp de meditații. În consecință, facem gesturi ilogice, raționamentele noastre sunt slabe, deciziile - adesea - radicale. Dar radicalismul acesta nu presupune nimic pozitiv și constructiv în locul a ceea ce demolăm, sau pretindem că schimbăm, îmbunătățim sau exorcizăm. Substituim o oroare prin alta, și perpetuăm ideologiile imunde ale barbariei din noi!

Închei abrupt: Ne-am desovietizat cu adevărat, așa cum era cazul să o fi făcut deja după aproape un sfert de secol de la dispariția URSS? Nu. Am schimbat unele icoane cu altele. Unele măști le-am înlocuit cu altele, și mai înspăimîntătoare.

foto>  © vladimir bulat, 2013, 2014.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
26 mai 2014 1 26 /05 /mai /2014 10:11

Ieri cei de la putere au obţinut şi dreptul de a ne "reprezenta" la Parlamentul European. Au obţinut un procent covîrşitor, pe care nici nu are rost să-l pronunţ, pentru că chiar nu are nicio importanţă! Chiar nici una. Poporul român votează stînga pentru că încă nu s-a săturat de ea...Înşelăciunea (de la prim-ministru pînă la subsecretari de tot soiul şi din toate regnurile!), manipularea (prin toate instrumentele posibile & mass-media), luxarea adevărului (vezi, de pildă, campania de denigrare a celor care au condus ICR, pînă în august 2012), îngheţarea salariilor, impozitarea drepturilor de autor, matrapazlîcurile cu pămînturi, proprietăţi etc. - sunt tot atîtea performanţe ale stîngii româneşti, pe care românii le admiră! Halucinant, dar aşa este, căci cum altfel poţi explica prin mijloace logice, de bun-simţ, creştineşti, pînă la urmă această opţiune zdrobitoare?

Printre candidaţii independenţi erau doi de care am auzit. Mircea Diaconu şi Iulian Capsali. Primul, un caraghios în ale politicii, a fost şi ministru la cultură, vreo două săptămîni, dat jos pe motiv de "incompatibilitate". Dar a contestat îndelung situaţia de avarie în care se afla...Celălalt, era singurul candidat care a vorbit şi optat pentru valorile creştine, singurul care a avut o platformă în susţinerea familiei creştine, el însuşi avînd 9 copii, pe care-i creşte şi educă în valorile tradiţionale ale bisericii ortodoxe.

Este cel puţin caraghios să ajungi să înţelegi că în ţara noastră, în care se construieşte cred că cea mai amplă, mai înaltă şi copleşitoare (ca dimensiuni) catedrală de rit ortodox, un singur candidat care vorbeşte în numele acestei biserici, nu poate obţine un singur loc în Parlamentul European. Sunt absolut convins, că dacă cei care merg duminică de duminică la biserică ar fi votat pentru Capsali, acela ar fi adunat cel puţin tot atîtea voturi, cîte a colectat Mircea Diaconu, care nu e decît un comendiant datat, chiar dacă de un real talent. 

În concluzie. Românii votează masiv şi consecvent cu cei care conservă riguros valorile comunismului, ambalate în discursul consumerismului, profitului, imposturii, şi a îmbogăţiirii grabnice, crezînd probabil, că cei îmbogăţiţi peste noapte le vor arunca şi lor din resturile meselor bogate şi îndestulate, asta pe de-o parte. Pe de altă parte, românii au votat "omul de cultură" Mircea Diaconu, care el singur a adunat cam 7% din opţiunile electoratului...Unde însă în acest haloimes ideologic şi nostalgic-paranoidal se află voturile creştinilor, ale celor care fac parte din Biserica Una şi Nedespărţită a lui HRISTOS??? Nicăieri. Atunci de unde reiese, la recensăminte, numărul atît de mare de creştini ortodocşi, dacă opţiunile lor publice nu se materializează sub forma nici măcar unui loc în Parlamentul European? Să ţină şi această enigmă de "misteriile" poporului român? Una ca oricare alta...

Eu am votat, împreună cu familia mea, pentru Iulian Capsali! Dar, s-a văzut, opţiunea noastră nu a fost suficient de bună pentru Parlamentul European, pentru că acolo e ruşinos să pledezi pentru "familia creştină"...se pare.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
21 mai 2014 3 21 /05 /mai /2014 13:58

Istoria ultimelor două decenii, mai ales, legată de Cecenia, şi de capitala sa, Groznyi, a copleșit întreaga lume! De asemenea, despre Ramzan Kadyrov, "başkanul" Ceceniei, s-au scris şi spus tomuri întregi. Despre una din cărţile acestea am făcut şi eu ceva comentarii.

Recent, am aflat că autocratul Kadyrov intenţionează - după reconstrucţia aproape totală a oraşului Groznyi, bombardat de aviaţia rusă, cu ceva vreme în urmă - să ridice un turn de aproape 400 de metri înălţime (80 de etaje!), inspirat, se pare de vechea arhitectură caucaziană. 

Turnul-Ahmat1--H-400--Groznyi.jpg

Astfel arată macheta "turnului Ahmat" (după prenumele tatălui lui Ramzanov, primul preşedinte al Republicii Cecenia), care va include printre altele, muzeul Ahmat Ramzanov, 100 de apartamene de lux, cu vederi panoramice, un hotel cu 500 de camere, restaurante, piscine etc. Autorii acestei inepţii arhitecturale sunt doi moscoviţi, Alexandr Zusik şi Vladimir Travuş (acesta din urmă are o notorietate internaţională, fiind cunoscut printre altele ca proiectant al Turnului de TV Ostankino din Moscova).  

imgpas 010

Poate că, pînă la urmă ideea aceasta nu ar fi fost chiar atît de nepotrivită, dacă autorii ei s-ar fi gîndit la sensul profund al acestei arhitecturi tradiţionale, care nu este nicidecum cecenă, ci e atît de bine conservate în regiunea Oseto-Inguşetia (în special, în raionul Erzi, în traducere - acvilă), care face parte din Federaţia Rusă. Era vorba de o arhitectură de apărare, implicit, de război (denumite "vou", «воу»), specifică reliefului montan, foarte accidentat, şi greu accesibil. În această regiune se conservă numeroase specimene de acest fel. Unele sunt restaurate în epoca sovietică, altele rămase în paragină, şi nefolosite încă din era de dinaintea instalării islamului în aceste localităţi răzleţe şi izolate (secolele XVIII-XIX). 

Ingushetia--Battle-Tower-aul-Erzi.jpeg

Cercetările pe teren şi de laborator din anii'60-'70 (bizuindu-se, desigur, pe bogata experienţă colonialist-etnografic-lingvistică acumulată încă din Imperiul Ţarist), au arătat că arhitectura aceasta este specifică unui melanj etnic, de munteni, specific acestei regiuni a Caucazului, care se desemnează în istoriografie printr-un etnonim comun, Vainah sau Nakh.

0_36dbb_5da38954_orig.jpg

O foarte pertinentă analiză a specificităţii etnice, lingvistice şi monumentale a acestei zone a realizat-o savantul sovietic Vladimir Ivanovici Markovin (1922-2008), care în 1969 (reeditată în 2012) a publicat o monografie ilustrată foarte explicită şi convingătoare, un minunat ghid prin meandrele suprinzătoare ale Caucazului - "În ţinutul Vainah" (122 de pagini). Poate că într-o anumită măsură, astfel de cercetări amănunţite au determinat autorităţile de atunci să declare acest ţinut drept "rezervaţie naturală şi arhitecturală de importanţă naţională", protejată şi conservată pentru posteritate...Detaliul principal din această imagine ne arată prezenţa unei cruci cu braţe egale, care încununează un soclu în trepte. Intuiesc că amplasarea acesteia pe faţada turnului are o semnificaţie mult mai adîncă, decît una strict decorativă şi, în acest caz, una utilitară.  

imgpas_006.jpg

Revenind la intenţiile grandomane ale lui Ramzan Kadyrov, ne întrebăm de ce oare ţine acesta să "uzurpeze" şi să "speculeze" o tradiţie atît de spectaculoasă, şi atît de particulară, care e minunat înscrisă în peisajul montan, a cărei rădăcini coboară în timp pînă în veacul al X-lea, şi mai ales după cel de-al XII-lea secol, cînd prin aceste ţinuturi greu accesibile era stăpînă o regină georgiană, de neam creştin, Tamara (1184-1213)?

Cînd priveşti în imagini eleganţa şi supleţea acestor turnuleţe (cele mai înalte au în jur de 28-30 de m.), atît de bine proporţionate, cu o funcţie precisă, expiatorie şi mîntuitoare pînă la urmă, nu poţi opri gîndul să nu-ţi dea ghes: cum marna şi argila de altă dată, folosite de strămoşii cecenilor, inguşeţilor, daghestanilor şi altor popoare de munteni, vor fi înlocuite pentru construirea "turnului Ahmat", de omniprezentul beton armat, şi sticla super-rezistentă, aplicate pe suprafeţe de zeci de ori mai mari? Trecutul nu e (pentru că a devenit inofensiv), pentru cei de azi, cu mare putere de decizie, decît un bibelou sau un breloc, care se poate oricînd transforma în zgîrîie-nori, o investiţie care-şi merită toţi banii, spre a glorifica trufia, deşănţarea, lipsa măsurii şi înmormîntarea oricărei etici, poetici, estetici etc.

Se pare că mai tot ce vine din arealul caucazian tinde să-şi piardă, iremediabil, tradiţia, măsura, proporţiile, liniştea...şi asta ne înspăîmîntă.

P.S. cartea citată a lui V.I.Markovin o deţin în format doc., în limba originalului. Cine este curios să descopere mai multe detalii despre arhitectura vainah-ilor, mi-o poate cere. O expediez cu maximă generozitate. Cultura nu trebuie sechestrată în ghiarele maniacal-egoiste ale bibliotecilor))). 

P.S.2. Partea şi mai proastă a intenţiei lui Kadyrov, şi a celor care lucrează pentru el, este că ideea lor pare un banal plagiat. Şi iată de ce! În 1997, în Inguşetia, lîngă oraşul Nazrani, s-a deschis memorialul jertfelor represiunilor staliniste (autor: Murad Polonkoev), care este denumit "Memorialul celor 9 turnuri", are 4 niveluri, şi o înălţime totală de 25 metri, acestea fiind datele axionometrice aproape exacte ale turnurilor de apărare din Erzi, şi din alte locuri unde astfel de relicve arhitecturale s-au conservat, şi pot fi văzute, studiate. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
27 mars 2014 4 27 /03 /mars /2014 05:09

Intuiesc că puțintică lume în România a fost atentă la știrea discretă, precum că statul vecin, Ungaria, a răscumpărat o parte (7) din cele 14 piese de argint, care constiuie tezaurul cunoscut în istoriografia contemporană drept - Comoara lui Zeus (Sevso Treasures), care se presupune a fi fost descoperită întîmplător, pe la mijlocul anilor 1970, undeva pe malul lacului Balaton, de către un ostaș în termen, pe numele său, József Sümegh! Acesta ar fi fost găsit mort, într-o pivniță, în 1980. Iar comoara, fiind scoasă, desigur ilegal, din Ungaria, a luat calea pribegiei...nimerind în diverse colecții private.

Povestea reapariției acestei comori este pasionantă, pe unii i-a și inspirat să scrie diverse ficțiuni, cum e, bunăoară, romanul cu același nume a lui Bencs János (2004). A dat dureri de cap și  Scotland Yard-ului. Dar și diverselor case de licitații din lumea întreagă. Dar pe mine personal mă interesează cu totul altceva, ceva care este (sau poate deveni) fermentul unei meditații asupra felului în care ungurii își gestionează problema patrimoniului cultural. Este de menționat însă că acest lot de bunuri este disputat, simultan, și de către Croația și Liban, ca provincii ale fostului Imperiu Roman. 

2743930.jpg

Lucrul cel mai suprinzător este că guvernul Ungariei a găsit din rezervele statului suma de 15 mln. de euro, pentru a plăti o parte din tezaurul care i-a aparținut. Iar în grădina noastră mioritică, unde tezaurul cultural crește, pasămite (avem circa 42.000 de piese clasate în FOND și TEZAUR, o cantitate absolut halucinantă!), după fiecare retrocedare către proprietarii de drept, cărora li s-au luat cu japca bunurile, în era dejist-ceaușistă, astăzi nu se găsesc mijloace bugetare pentru a le achiziționa, pe bune de data asta, piese de prim rang, cum ar fi: Cumințenia pămîntului (Brâncuși), Le Charpentier (Camille Pissarro), și alte zeci și sute de piese (ieșite din circuitul public), care erau ”prețioase” doar cînd MNAR le deținea gratis; iar cînd se pune problema cumpărării lor, cu dreptul de preempțiune pe care-l reclamă statul, cf. Legii nr. 182/2000, în fapt, niciodată NU se alocă fonduri pentru așa ceva! Totuși, statul român are structuri peste structuri birocratice, menite să ”protejeze patrimoniul național”, dar cînd e vorba de achiziții - tăcerea glacială de la cimitirul Bellu se așterne temeinic peste țara aceasta ”plină de humor”...

Guvernul Ungariei va expune achiziția culturală făcută recent în sediul Parlamentului de la Budapesta, unde va putea fi văzută gratis pînă în 2018, cînd viitorul cartier muzeal care o va prelua, se preconizează atunci a se deschide! O țară mică - cu ambiții mari.

România însă este mare-mare, și are doar orgolii și pretenții nelimitate, pe cînd ambițiile pe terenul promovării patrimoniului cultural sunt ca și fumul de țigară...Inconsistente, ireale și aproape nule.    

sursa imaginii,  aici.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
11 mars 2014 2 11 /03 /mars /2014 13:58

În limba rusă cuvîntul lopuh (Лопух)= brusture, respectiv frunza de brusture. 

A exista în URSS un pictor faimos, care se numea Alexandr Lopuhov (1925-2009), care a oblojit bine şi a garnisit panteonul picturii sovietice cu opera sa, inclusiv cu această pictură care a fost, se pare, lucrarea lui de diplomă, în 1953, cînd a absolvit Institutul de artă din Kiev. A trăit şi în Ukraina post-comunistă, se pare fără gloria de altădată. Poate că se dăduse la fund, nu insista pentru mai mult decît avea deja.

Lopuhov, Petrograd 

Cel mai probabil un astfel de specimen de pictură, cu titlul - "Spre Petrograd", aflat în muzeul naţional de artă al Ukrainei, era destinat uitării. Şi e bine să fie aşa! Deloc unei posterităţi, pe care am resimţit-o recent, prin apariţia unei picturi, care-i semnăna aproape leit.

Este vorba de tranzacţionarea la casa de licitaţii ARTMARK a unei picturi semnate de un oarecare Constantin Georgescu (1926 - 2013), artist local, constănţean - aproape de acelaşi leat cu sovieto-ukraineanul Lopuhov, dar căruia i-a supravieţuit cu aproape un cincinal! -, lucrare cu denumirea "Lenin", în chip ciudat nedatată. Cei doi artiști au trăit o viață paralelă. Unul, cu oarece glorie, cu onoruri și funcții, inclusiv politice (ruso-ucraineanul), celălalt a dus o viață quasi-anonimă, provincială, îndeplinind comenzi mărunte, inclusiv de artă monumentală, prin stațiuni cu menire estivală (constănțeanul)...

142_30.jpg

Nu poate avea nimeni, cred, niciun dubiu asupra "sursei de inspiraţie" a picturii semnate de românul dobrogean! Ce mă miră pe mine foarte, este însă slaba cultură vizuală a celor care nici nu au simţit nevoia (fie şi minimă) să semnaleze această asemănare frapantă. Desigur, mi se va spune, nu e întocmai acelaşi lucru. Or, fireşte, Lopuhov nu e Georgescu, iar compoziţia pe care acesta din urmă a preluat-o, a modificat-o doar puţin. Preschimbînd personajul din planul trei, care la Lopuhov priveşte afară, învăluit de aburii trenului aflat în mare goană, C. Georgescu l-a întors pe acela cu faţa spre privitor, mai exact, l-a pus să privească spre ceafa conducătorului revoluţiei bolşevice. Am vaga intuiţie că acel personaj nu este nimeni altul decît Stalin, şi e preluat şi el de pe undeva, din panteonul pictural sovietic. În rest - înfricoşător de identice sunt cele două picturi. Pe cît de identice, pe atît de plate!

Pe cale de consecinţă, nu am niciun dubiu că piesa care a figurat în licitaţia dedicată "epocii de aur" (6 martie) - este completamente un plagiat, nici măcar bine realizat! Probabil că s-a făcut după o reproducere color. Admit că putea fi în joc intenţia unei replici, sau o reinterpretare, dar atunci oricine încearcă acest lucru, se opinteşte să fie cît mai curtenitor faţă de sursa originară, mai fidel faţă de original...şi în orice caz, consemnează acest lucru, căci nu e tocmai un detaliu de neglijat. Copia e altceva. Se face cu originalul în faţă, la o dimensiune uşor modificată faţă de cel dintîi, şi se notifică obligatoriu (pe faţă sau pe verso) cine este autorul după care cel care copiază a realizat copia.  

Tot în aceeaşi limbă rusă cuvîntul lopuh, în semn figurativ, înseamnă zevzec, naiv, prost, papă-lapte etc. Doar că nu Alexandr Lopuhov este cel la care mă gîndesc, cînd interpretez numele său de familie în chip de cadenţă figurativă, ci la C. Georgescu, cel care a crezut probabil că a dat lovitura pictîndu-l pe "marele" Lenin, atunci cînd l-a pictat...Poate l-a pictat la comanda vreunui potentat comunist local, sau a unui "fin" cunoscător în ale sovieticelor vizualităţi? Pe cine să fi păcălit omul cu pictura sa atunci, demult, ca şi acum, cînd această piesă are un nou proprietar? Oricum, istoria artei nici nu-l va consemna. Poate nici chiar la notele sale de subsol. 

 

P. S. Că tot am pomenit aici despre un artist ukrainean, şi despre Kiev, recomand acest text al Alinei Mungiu Pippidi. Dar şi acesta. Ambele ţin de actualitatea imediată. Nu putem fi în afara forfotei mediatice, a poluării masselor cu fel de fel de opinii, păreri, analize. Atunci cînd ai opinii, şi le proiectezi în public, trebuie să manifeşti şi îngăduinţa pentru a le asculta (măcar) şi pe ale altora...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article