Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

7 mars 2017 2 07 /03 /mars /2017 15:51
foto copertă @ vl. b. 2017

foto copertă @ vl. b. 2017

În îndepărtatul an 1979, apărea la Moscova albumul Arta decorativ-aplicată în RSS Moldovenească, semnată de istoricul de artă Matuș Livșiț (1920-2008). Din cîte-mi pot da seama acum, era cea mai completă și amplă panoramare a fenomenului de artă decorativ-aplicată din spațiul de la est de Prut, astfel că cine dorește să se informeze asupra calității și problematicilor din domeniile ceramicii, tapiseriei și a sticlei artistice nu are altă sursă decît aceasta, iar tirajul impresionant de cinsprezece mii, în care s-a tipărit acest album, nu face decît să ne lase visători și dornici de o cauză mai bună!

În anul în care influentul istoric și critic își încheia socotelile cu această lume, în îndepărtatul Wiesbaden, în Germania, în țara din care a plecat apărea, într-un tiraj de doar 1000 de exemplare lucrarea Galeria de sculptură contemporană din colecția Muzeului Național de artă al Moldovei (ed. Cartea Moldovei, 2008), alcătuită de un mai tînăr istoric de artă și muzeograf, Valeria Suruceanu, care este și președinta ICOM Moldova.

Trebuie să recunosc, că am privit multă vreme această apariție editorială cu oarece suspiciune, apoi, doar ca album, și e remarcabil faptul că acesta conține peste 200 de piese full color - reproduceri după lucrări aflate în colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei (MNAM). Apoi, de curînd, am parcurs și textul introductiv, care e, de fapt, un studiu scris în limba rusă, și tradus în română, cu rezumate în limbile engleză și franceză. Și e de datoria mea profesională să afirm, că este cel mai pertinent text despre arta tridimensională, pe care l-am cetit în ultimii ani, despre arta din acel spațiu. Curiozitatea mea a crescut pe măsură ce descopeream, că autoarea a flanat cu o deosebită grație printre sculpturi și lucrări de ceramică, lucrate acestea din urmă în șamotă, lut, teracotă, porțelanuri etc., subsumînd tehnicile ceramicii domeniului mai larg al sculpturii. Nu am mai întîlnit o astfel de abordare, dar nu-mi pot reprima satisfacția că uite, un istoric de artă moldovean, care a rupt granițele unei compartimentări stricte între genuri, și a propus o săltare a unui domeniu considerat (pe nedrept) minor, și promovarea acestuia în categoria „grea” a sculpturii. În definitiv, de ce un vas sau o compoziție lucrate în porțelan și pictate cu diverși oxizi sau glazurate - nu pot fi considerate artefacte sculpturale? Valeria Suruceanu arată cu prisosință că acest lucru nu e doar posibil, ci și necesar...interdependența genururilor e demult un loc comun în cazul picturii, graficii, fotografiei, iar „artele decorative” erau lăsate undeva în umbră, într-un oarece rol al unei Cenușărese, care nu-și mai găsește calea de a se maturiza.

Întreaga lucrare, atît cea textuală, cît și generosul material ilustrativ, este adunată și structurată într-o ordine cronologică, iar acest lucru este și un avantaj, și un neajuns totodată. Partea pozitivă este în slujba comodității de a urmări evoluția formelor sculpturii de la primul artist, a căruia lucrare, Portretul lui Ion Croitoru (1920), Nichifor Colun (1882-1951) este arătată, inexplicabil, după cele ale lui Alexandru Plămădeală, pînă la cel mai tînăr artist, intrat în acest registru, Ioan Grecu (n. 1968), în timp ce un neajuns al unei astfel de structurări cronologice rezidă în faptul, că fenomenele artistice, de regulă, se suprapun, au reveniri, fluxuri și refluxuri, iar cronologiile dau mai bine în enciclopedii sau lexicoane, și mai puțin în publicații gen catalog, cum e cea de față. Pe ici, pe-colo, la partea documentară, există cîteva scăpări, inexactități, asupra cărora nu vreau să insist, aș adăoga doar că, fiind biograful marelui sculptor Lazăr Dubinovschi,  acesta a absolvit Academia de Artă din București în anul 1930, nu în 1929, cum figurează în fișa sa biografică inclusă în această publicație. Iarăși, ca o lipsă de acuratețe maximă a redactării se poate reproșa autorului faptul că, la unii autori a consemnat ziua, luna și anul nașterii, sau, după caz, datele morții, la alții - s-a rezumat de a indica doar anii. O unificare a informației ar fi dat un statut mai solid publicației.

Puse cap la cap toate cele prezente și prezentate în această lucrare, sunt în măsură să concluzionez, că avem de-a face cu un material prețios, relevant și necesar, care însă trebuie reeditat, pentru a aduce la zi ultimele achiziții ale muzeului, precum și informațiile despre fenomenele artistice recente, mai ales acum, cînd după ani de restaurări și modernizări, această instituție și-a deschis larg ușile pentru publicul iubitor de artă!  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Simeze
commenter cet article
10 janvier 2017 2 10 /01 /janvier /2017 23:02

În toamna tîrzie a lui 2015, istoricul de artă rus, Yakov Bruk / яков владимирович брук, vizita ierusalimul pentru a prezenta cartea sa despre unul dintre primii colecționari de artă din U.R.S.S., Yakov Kagan-Shabshai (1877-1939).

Acolo se întîlnește cu sculptorița Miriam Gamburd, iar aceasta îi arată albumul editat de mine în același an: „Antologia picturii moldovenești - An Anthology of Moldavian painting”, publicată la chișinău, la sugestia și cu suportul lui Mariu Marin.
 

Încîntat de acest album, Yakov Bruk a rugat-o pe Miriam Gamburd să-mi expedieze un exemplar al cărții sale, cu dedicație: „lui vladimir bulat, autorul antologiei picturii moldovenești, cu un salut cordial, nov. 2015”.

Volumul îl am în față acum, și trebuie să mărturisesc că este o bijuterie, atît din punct de vedere poligrafic, cît și ca aparat critic, realizat de-a lungul a mai mulți ani, minuțios, cu o acrivie de modă veche, academică; e un material care reconstituie biografia legendarului personaj care a fost Yakov Kagan-Shabshai, fizician și matematician ca formație, profesor și inginer ca profesie, cel care a pus bazele unei istorii care ne interesează pe noi aici: a colecționării pictorilor evrei, într-o vreme în care aceștia nu erau doar subestimați, ci chiar de-a dreptul ocultați de „aristocrația financiară”, după cum ne comunică Leonid Pasternak, tatăl marelui scriitor...

Yakov Kagan-Shabshai și cartea despre istoria lui

Volumul are trei capitole:
1. reconstituie biografia colecționarului, precum și etapele de constituire a colecției sale de artă; în 1932 aceasta a fost predată muzeului evreiesc din odessa; după 1934 muzeul este închis în chip brutal, iar peste scurtă vreme colaboratorii acestuia, patru dintre ei, arestați;
2. o selecție de reproduceri color după lucrările care au făcut parte din colecția lui Yakov Kagan-Shabshai;
3. catalogul întregii colecții, care conținea lucrări de: Mark Chagall (circa 20 de piese!, majoritatea picturi), Robert Falk, Leonid Pasternak, El Lissitzky, Polina Hentova/
Polia Chentoff, ca să nu pomenesc decît de cîteva nume, devenite repere ale istoriei artelor plastice din secolul XX; întreaga listă conținea 139 de piese de artă, cf. opisului reprodus în facsimil în carte.

Este un volum despre o figură tragică, și despre soarta la fel de dramatică a colecției, despre care lumea practic a uitat, și e remarcabil faptul că cel care a vorbit despre Yakov Kagan-Shabshai, după moartea acestuia în 1939, a fost tocmai Mark Chagall, într-o vreme în care chiar propria sa operă era pusă sub semnul dispariției, declarată de naziști „artă degenerată”...era și firesc să fie așa, căci anume colecționarul l-a ajutat financiar pe Chagall, încă din 1905, și i-a împrumutat pentru prima sa personală de la Berlin, în 1923, 18 pînze din colecția sa.

După cîteva decenii povestea omului Yakov Kagan-Shabshai și a lucrărilor din preajma sa a fost rescrisă, spre neuitare de data aceasta, și pusă între copertele cartonate ale acestui volum, semnată de un mare specialist în arta veche rusă, sculptură din sec. XVIII-XIX, și a unui tratat în cinci volume despre desenul rus din secolele XIX-XX (2006-2014).

Repost 0
16 décembre 2016 5 16 /12 /décembre /2016 00:24
Tiberiu Krausz, „13 decembrie 1918”, 1960.

Tiberiu Krausz, „13 decembrie 1918”, 1960.

În toamna tîrzie a lui 2003 se deschidea, la Frankurt pe Main, expoziția cu titlul de mai sus: „Dream factory communism The Visual Culture of the Stalin Era / „Traumfabrik Kommunismus: Die visuelle Kultur der Stalinzeit”, curatoriată de cel mai influent specialist al artei din era „realismului socialist”, Boris Groys, asista de Zelfira Tregulova. Expoziția, care a avut loc la Schirn Kusthalle, era o enormă punere în paralel a proiectului estetic inspirat și impus de regimul stalinist pe de-o parte, și de cealaltă, erau afișate lucrările celor care au  „plămădit” cea de-a doua etapă a avangardismului sovietic, din anii 1970-2000.

În fapt, această grandioasă manifestare expozițională, avea un dublu scop. Primo: să arate poate pentru prima oară la acest nivel și la o astfel de scară o reprezentativă selecție a realismului socialist sovietic din sfera vizualului (arte plastice, film, arhitectură); secundo: să ilustreze în chip explicit tezele formulate de Borys Groys în cartea sa fundamentală, Gesamtkunstwerk Stalin (1988), Staline. Oeuvre d’art totale (1990),  The Total Art of Stalinism (1992), devenită o carte-cult, și un  op din toate bibliografiile academice occidentale și americane, atît la catedrele de istoria artei, cît și la cele de estetică și istoria culturii. Volumul acesta a apărut și în limba română, la Idea Design & Print, 2007

Au trecut de atunci exact 13 ani, iar toată această perioadă a fost hrănită de somptuosul și masivul catalog al acelei manifestări, care s-a coordonat de același Boris Groys, alături de Max Hollein, astfel că lumea occidentală a avut ce „rumega” și teoretic, după ce a avut parte de acea impresionantă punere în pagină!

În aceste zile s-a deschis și la noi, la Muzeul Național de artă al României, prima expoziție de anvergură, dedicată fenomenului ideologic-experimental al realismului socialist din spațiul românesc, care a debutat aproape imediat ce trupele sovietice au invadat România, după înfrîngerea acesteia, ca aliat al Germaniei hitleriste.  Expoziția este intitulată: „Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948-1965”, și e curatoriată de Monica Enache. Dincolo de titlul deloc angajant, dar polemic din capul locului, expoziția dorește să urmărească oarecum trama expozițională de la Frankfurt pe Main, fără a avea puterea de sugestie și de convingere a proiectului german. Oricum, dacă în stalinismul sovietic portretele conducătorilor nu puteau să lipsească, ba chiar erau obligatorii, indispensabile pentru întruchiparea plenară a socialismului, artistul român s-a străduit și el să nu fie mai prejos pe de-o parte în a-i figura pe „iconicii” Lenin și Stalin, iar pe de alta, pe cei locali: Dej, Chișinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker...practicile luptei cu burghezia, eradicarea trecutului legat de aceasta, precum și tactica rescrierii istoriei în general - erau noi metode și teme pentru artistul socialist, pe care românii le-au însușit anevoie, stîngaci și destul de chinuit.

O specificitate a situației românești, cred, se rezumă la faptul că în momentul implementării realismului socialist, România nu avea la îndemînă nici „artiști noi”, nici avangardiști, care să-și dorească o desăvîrșire a proiectului utopic, așa cum s-a întîmplat în URSS. Arta din România acelei vremi era o artă destul de călîie, rectilinie, „calibrată” pe gustul comercial, în care, tematic predomina peisajul bucolic, compozițiile folclorizante, scenele de inspirație neo-bizantină, simbolismul vetust și exotismul inspirat de coloritul vestimentar al tătarilor dobrogeni...Balcicul era un fel de Eldorado paradisiac și escapist. Exact acei artiști care au strălucit în ambianța Balcicului de altădată s-au văzut nevoiți să guste din cucuta amară a unui proiect pe care nici nu-l înțelegeau, nici nu-l puteau nicidecum ilustra: Marius Bunescu, Iosif Iser, Nicolae Dărăscu, Gheorghe Petrașcu, Francisc Șirato, Jean Al. Steriadi, Catul Bogdan, Lucian Grigorescu ș.a. Alții însă, poate cu o altă structură psihologică, socială și morală, s-au pliat sau adaptat aproape perfect pe genul de cerințe ideologice care se formulau și se pretindeau la acea vreme: Jules Perahim, Eugen Popa, Adina Paula Moscu, Titina Călugăru, Gheorghe Labin, Gheorghe Șaru, Tiberiu Krausz, Alexandru Ciucurencu, Petre Hârtopeanu, Camil Ressu ș.a.

   

 

Alexandru Ciucurencu, „Ana Ipătescu”, 1948.

Alexandru Ciucurencu, „Ana Ipătescu”, 1948.

După perioada ce a urmat „deceniului prăbușirilor” (vezi cartea lui Mihai Pelin, Deceniul prăbușirilor, ed. Compania, 2005, reeditare, 2014), s-a instalat o epocă a adaptărilor, tatonărilor, stilizărilor, evadărilor în cosmosul cromaticii decorative, în care au activat și s-au impus artiști ca: Paul Gherasim, Henri Catargi, Corneliu Baba, Brăduț Covaliu, Petre Achițenie, Ion Pacea, Ion Bitzan, Alexandru Ciucurencu, Ştefan Szony, Ion Nicodim, Eva Cerbu, Gavril Miklossy, Octav Angheluță ș.a. Tot patosul luptei și elanului revoluționar, construcția muncii socialiste, freamătul marilor șantiere industriale, dar și apusul rudimentelor burgheze (clasa țărănească), își au întruchiparea în compoziții și scene care par artificiale, teatrale, contrafăcute.  Unele dintre acestea se salvează doar sub gluga cromaticii, sau a stilizărilor evazioniste...este epoca în care artiștii vor învăța să flirteze cu sistemul, să trișeze cochetînd, fără a mai risca să ajungă după gratii sau să fie exterminat, cum a fost cazul pictorului Anatol Vulpe, asasinat în 6 aprilie 1946 - e adevărat, nu exclusiv din motive artistice...

Petre Achițenie, „Liniște”, 1965

Petre Achițenie, „Liniște”, 1965

Ion Pacea, „Colectiviști”, 1961.

Ion Pacea, „Colectiviști”, 1961.

Pentru că am asistat la o discuție polemică, ce a avut loc în cadrul expoziției, la care au participat istoricii Ioan Stanomir și Angelo Mitchievici, care au publicat de curînd volumul „Comunism Inc.”, și la care Stanomir a reformulat, poate cu alte cuvinte, acest gînd: „Tablouri dintr-o expoziţie» poate fi citit asemenea unui film documentar. Arheologia intelectuală pe care se întemeiază aduce la lumină obiectele ce locuiesc acest trecut. Povestea lor este o poveste despre laşitate, dar şi despre demnitatea celor care nu aderă. Este istoria României comuniste – pe temeliile ei se aşază România de după 20 mai 1990, cea care alege, în contra onoarei şi curajului, mediocritatea compromisului”, - pot spune că realismul socialist nu poate fi privit, nici analizat univaleral, sau cu un ton sborșit și oblu. Nu asta e calea cea care va duce la înțelegere. Tocmai pentru că aceasta nu a fost un fenomen în negru și alb, ci chiar a reprezentat o perdea deasă de griuri, și nuanțe intermediare. Chiar cred că în comunism nu erau posibile doar cazuri extreme, decît victime, precum Constant Tonegaru sau, la celălalt pol, oportunistul Petru Dumitriu sau Tudor Arghezi. În epocă au existat și Dinu Pillat, și Nicolae Steinhardt, și Radu Petrescu, dar și artiștii: Ion Țuculescu, Andrei Cădere, Paul Neagu, Ilie Pavel, Adina Petrescu, Magdalena Rădulescu, Horia Bernea etc. Fenomenul nu trebuie privit unilateral, nici melanjînd laolaltă artiști, precum sculptorul Constantin Popovici și Constantin Baraschi. Cel dintîi, de pildă, e reprezentat în „Artă pentru popor?” cu o schiță pentru una din cele mai importante statui a epocii socialiste din România, cea înfățișîndu-l pe poetul George Bacovia (1965).

   

Constantin Popovici, „Bacovia”, 1965

Constantin Popovici, „Bacovia”, 1965

Expoziția „Artă pentru popor?” trebuie să deschidă larg ușile unui dialog între istorici, teoreticieni ai artei, filosofi, jurnaliști și cunoscători ai artei, dar nu în ultimul rînd, va trebui să atragă atenția unui public cît mai tînăr, cît mai fraged, spre a li se putea explica o epocă pe care ei nu o percep și nici nu o știu (din fericire!) decît din auzite...arta acelei vremi va trebui să reprezinte un document major, atît vizual, cît și estetic, o mărturie materială, un „corp delict” pentru înțelegerea ei cît mai corectă, mai nepărtinitoare, și pe cît posibil, cît mai larg contextuale. Se va înțelege atunci, că arta în general, a fost întotdeauna un produs al unei comenzi sociale, princiare sau aristocratice, boierești sau intelectualicești, și că, practic niciodată, aceasta nu a fost un „ceva în sine”, abstras medicului în care a apărut, decît din epoca modernă...arta pentru artă, fără ingerințe politice și ideologice, a existat și mai există în cazuri izolate, și doar în mediul burghez al acoperirii „timpului liber” devenit prea apăsător.

Rîndurile de mai sus nu intenționează să emită judecăți de valoare, sau ceva de natură să susțină sau să dezaprobe proiectul realismului socialist românesc. Tocmai pentru că subiectul acesta a fost abordat chiar în cartea mea de debut, Artă și ideologie. De la „realismul socialist la noua sensibilitate”: 1940-2000, editura Cartier, 2000, am învățat de-a lungul timpului, că pe măsură ce tratezi cu vehemență un subiect, oricare ar fi acesta, releele și pîrghiile care l-au pus în mișcare și i-au dat sens, se vor îndepărta pînă la invizibil, indecidabil. Mai ales un subiect delicat ca acesta. El trebuie curtat, scrutat din mai multe unghiuri, interogat mai mult, și privit cu suspiciune, fără a-l abhora cu furie liberală. 

În bună măsură, expoziția „Artă pentru popor?” a reușit să facă acest lucru, să afirme nuanțat, și cu detașare, iar curatoarei i-aș reproșa doar o oarecare lipsă de acuratețe (finețe) în alegerea numelor de artiști, și a lucrărilor acestora...

Ion Bitzan, „Steagul victoriei”, 1964

Ion Bitzan, „Steagul victoriei”, 1964

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze ochiuldeveghe Diariu
commenter cet article
28 novembre 2016 1 28 /11 /novembre /2016 10:50

Numele lui Cătălin Davidescu l-am descoperit demult, de cînd mi-a picat în mîini monografia lui dedicată lui Ion Țuculescu („Scrisul românesc”, Craiova, 1988), carte care, deși editată în condiții poligrafice sub-mediocre (oarecum contiguie realităților românești din acea epocă), mi-a deschis ochii spre o suprinzătoare personalitate a culturii noastre. Personalitate pe care nu mă mai satur să o descopăr. Mau mult, tot de acolo am aflat că, iscoditoarea fire a biologului și medicului Țuculescu s-a îndeletnicit nu doar cu pictura, ci și cu tridimensionalul, în dorința sa de a afla mai multe și palpabile despre cum sculptura poate, și o face în alt chip decît pictura, modela percepția noastră despre organicitate și structurile organice, nevăzute niciodată cu ochiul liber...

Cu ceva timp înainte să apară cartea despre care voi face vorbire, Cătălin Davidescu a mărturisit despre începuturile sale în ale criticii de artă, despre familia sa faimoasă în orașul din Bănie, despre ce înseamnă cu adevărat această „îndeletnicire”, și despre cum o poți practica în locuri în care mai degrabă cuvîntul decît imaginea este mai la îndemînă: „Am considerat întotdeauna această meserie ca o formă de mediere, dar și de salubritate în slujba publicului. Până acum vreun deceniu, mi-a reușit, însă, de ani buni, odată cu moda diplomelor pe bandă rulantă, publicul este tot mai confuzionat. În acest sens, orice voce de autoritate se aude tot mai greu în „corul“ diletanților. Am convingerea că această stare de lucruri este întreținută intenționat pentru a hrăni orgolii care în orice societate așezată nu ar fi putut să confirme”. Afirmație absolut validă pentru întregul areal al criticii de pe la noi, și numai. Problema e că însăși sintagma „critică de artă” este demult compromisă și manipulată în fel și chip, mai ales de cei care nu o practică, dar au păreri despre cum trebuie să fie și să „lucreze”...

În anul 2014 Cătălin Davidescu își ia inima în dinți și face o selecție reprezentativă din opera sa publicistică și analitică, astfel că a rezultat un volum de 336 de pagini, intitulat ARTitudini. studii/interpretări / cronici / recenzii / interviuri / 1981-2013, editura aius, Craiova. Este un op fracționat în patru capitole: Studii, Generații, Expoziții și cărți / Interviuri. 

Fiecare capitol are o combustie independentă, și o întindere pe care autorul a dilatat-o după bunul său plac, arătînd practic întreaga sa plajă de preocupări în materie de analiză critică, de portretizare a artiștilor, de „formatare” a unor expoziții, astfel că posteritatea să nu aibă parte de niște descrieri, specifice ziariștilor, ci să poată lua seama la niște „noduri problematice”, singurele în măsură și dătătoare de sens în materie de critică, și care justifică „operațiunea” comentatorului în raport cu obiectul despre care se face scrierea. Astfel, că gustul și erudiția criticului nu se îndreaptă deloc spre un „canon” plastic prestabilit de alții, ci și-l modelează tenace pe al său, în care crede cu adevărat, astfel se explică „repetivitatea” sau mai exact ciclicitatea cu care a scris de-a lungul anilor despre, de pildă, artiști ca: Eustațiu Gregorian, Dan Cioca, Mircea Novac (devenit Maurice Novac, nota mea, vl. b.), Mihail Trifan, Marcel Voinea ș.a.; și tot el este cel care își aduce contribuția oltenească la sedimentarea și explicitarea „noii sensibilități” a anilor 1980 din arta românească, pe care au modelat-o tot artiștii de mai sus (textul a fost publicat inițial în revista Arta, nr. 4-5, 2012). Aflăm din acest text, care reconstituie realitățile Craiovei din perioada 1983-1986, despre influența covîrșitoare pe care a manifestat-o profesorul Vasile Drăguț în trezirea și susținerea creativității contemporane din urbea Băniei, precum și punerea în pagină a realităților artistice de acolo, așa cu au apărut acestea în istoricul număr 2 al revistei Arta, din 1984. Trebuie să recunosc că eu însumi m-am „hrănit” copios, în jurul lui 2000, cînd făceam o cercetare despre arta românească postbelică din acel număr vechi al revistei U.A.P., de pe vremuri. O „rezecție” de natură psihologică a momentului o găsim în finalul textului semnat de Davidescu, din volumul comentat: „Generația noastră se maturizase și, natural, fiecare artist își construise o amprentă proprie în care evolua. Uneori aceasta nu mai avea aproape nici o legătură cu momentul debutului, iar cei care nu s-au schimbat atunci, au făcut-o, spre binele lor, după aceea” (p. 206).

Din întregul volum respiră un aer de independență, de plăcere netrucată de a scrie despre oameni și evenimente care-s dragi autorului, dar și conștiința faptului că un eveniment cultural dacă nu e consemnat, e un eveniment repede uitat, dacă nu chiar ratat. Căci, există un soi de consens printre cei care scriu despre artă, o expoziție despre care nu poți spune niște lucruri semnificative și palpabile, fie și foarte critice, e o expoziție care putea să și lipsească - e mai bine să nu scrii nimic despre aceasta! Știindu-i firea și profesionalismul, Cătălin Davidescu a scris, sunt sigur de asta, doar despre lucrurile care cu adevărat contează! Tocmai de aceea, volumul ARTitudini. studii/interpretări / cronici / recenzii / interviuri / 1981-2013 poate fi luat ca ghid, mai exact ca o prolegomene pentru ce se întîmpă cu adevărat merituos și palpabil în arta românească din ultimele trei decenii, iar o nouă monografie dedicată lui Ion Țuculescu, care stă să apară, ne va arăta cu vîrf de măsură spiritul analitic și academic (nu în sensul indigest, ci în cel al acribiei cunoscătoare) al lui Cătălin Davidescu, astfel că cele două studii preliminare, publicate - Ion Țuculescu, repere biografice inedite, în: Centenar Țuculescu, catalogul expoziției organizate de Art Society, 2010, p. 48-50,  și Expoziția retrospectivă Ion Țuculescu din 1965 - Cartea de impresii - subiect de antopologie culturală, în: Erwin Kessler, Dealuri și cîmpii. Ion Țuculescu și Horea Bernea, antropologii atavice, Vellant, 2015, p. 126-137 -,  stau ca o mărturie de netăgăduit.

Revenind la cartea recenzată, nu pot să nu consemnez prezența unui scurt studiu despre grupul Prolog, care în puține cuvinte rezumă, într-o manieră chintesențială, atît latura artistică a grupului, cît și pe cea morală și etică: „...merită amintită măcar în trecere dimensiunea etică a mișcării (așa o numește Davidescu, sublinierea mea, vl. b.), eleganța și discreția care i-a caracterizat pe fiecare dintre membrii ei, separate și împreună, în multe dintre momentele sensibile ale existenței lor comune cînd, atacați de diverși, au răspuns întotdeauna printr-o nobilă tăcere” (p. 304). „Mesaje de liniște și bucurie” - numește mai departe criticul activitatea grupului Prolog, iar această sintagmă, cred, poate fi luată ca titlu, cu maximum de impact, pentru o carte care trebuie scrisă despre cea mai longevivă asociere artistică din România.

Nu știu cît de mult s-a recenzat sau cetit această culegere de texte, purtînd semnătura învățatului critic de artă Cătălin Davidescu, deși nu au lipsit premizele, eu însă m-a folosit cu adevărat parcurgîndu-l, subliniind anumite pagini, și cred că orice bibliografie despre istoriogafia criticii de artă românești ar trebui să o conțină, neîndoios... 

     

       

 

pe copertă: Mircea Maurice Novac, Cătălin, 2011 (detaliu).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare Simeze
commenter cet article
9 novembre 2016 3 09 /11 /novembre /2016 14:15

după ce am scris 2011, la moartea artistului, un scurt necrolog, văd că lucrurile nu au evoluat în sesnul reevaluării operei acestui artist...

...au trecut 5 ani de cînd ne-a părăsit virgil preda!

acel virgil preda (1923-2011), pictorul, pe care l-am cunoscut bine, și cu care am avut îndelungi și prelungite conversații despre artă, în atelierul său din strada doamnei. era vecin cu paul radu chitic (1944-2007), criticul și dramaturgul, care m-a chemat pentru prima oară să facem împreună o emisiune de artă, la prima televiziune independentă din românia, „soti tv” (își mai amintește cineva de această „epocă de peșteră” a televiziunii, în afară de andreea esca?).

cu virgil preda am purtat poate cele mai fascinante conversații despre abstracționism, constructivism și în general despre „obiectivismul” în artă. avea dar oratoric, și cunoștințe destule ca să susțină lungi și competente prelegeri despre felul în care imaginea a „migrat” dinspre „recognoscibil” către „sensibil”, și chiar mistic...știam că era căsătorit cu o artistă maghiară, și că mergea adesea la budapesta. a călătorit mult la viața lui, și avea o bună înțelegere a fenomenelor artistice din întregul veac XX. nu vorbea doar din cărți, ci mai ales din propria experiență, din contactele pe care le-a avut cu alți artiști, de pe toate meridianele lumii. cu toate astea, a optat pentru un trai retras, modest, discret și pentru o artă etică. da, pictura lui era mai presus de orice cu încărcătură etică, nu pentru că esteticul îi era străin, ci pentru că-l considera „decorativ”, un adjuvant ne-necesar al actului artistic. onirismul său plastic era de natură esențialmente etică, nu concepea niciodată să fie altceva pe pînză, decît era în viață: tăcut de cele mai multe ori, modest, precis, exact în formulări, riguros, cu mintea descleștată...

din păcate, pe vremea aceea cînd l-am cunoscut, nu aveam aparat de fotografiat pe care-l să-l port după mine tot timpul, cum fac azi, prin urmare, arhiva mea nu a conservat decît foarte puține dintre picturile sale aproape „anahoretice”; am ales dintre acestea una, care prin suplețea ei, prin rafinamentul grafic și cromatic, esențializate, vorbește infinit mai mult despre pictorul virgil preda, decît acele cîteva fraze pe care am reușit să le formulez, acum la 5 ani de cînd doar arta lui mai este printre noi, nu și făuritorul acesteia.

îmi voi aminti cu multă simpatie și respect de suplețea și căldura cu care mă primea, și de felul în care vorbea despre lucrurile care cu adevărat contează în artă. era un artist de talia lui paul gherasim, neîndoielnic, doar că nu a creat în jurul său un mediu, o comunitate, un grup. tocmai pentru că era absolut restras, la limita a-socialului. mi-am cîntărit cuvintele, și voi mai afirma că, în materie de pictură, virgil preda este cel mai important experimentalist al artei românești postbelice.

 

 

lucrarea se numește „semn”, și este din colecția criticului pavel șușară & a galeriei Arina Susara, mai exact, „colony art”.
foto@ vl.b.

 

în-„semnele” lui virgil preda
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Simeze
commenter cet article
10 juin 2016 5 10 /06 /juin /2016 13:39

În orice spațiu contemporan de artă s-a încetățenit dihotomia: comerț vs. artă non-profit. DEzbaterea nu va avea niciodată, cred, sfîrșit. Nici n-ar fi firesc să se întîmple astfel. Pentru că sunt oameni cărora le plac banii de dragul banilor, și alții - care au nevoie de ei doar ca să dea un sens cît mai așezat existenței. Nu-mi propun deloc o nuanțare a preferințelor, ci doar am marcat un cadru al unei minimale discuții despre un fapt care s-a petrecut zilele astea, cred eu relevant pentru scena de artă din MD. E vorba de participarea unei lucrări de artă contemporană la o licitație de Contemporary East, a celebrei case Sotheby's, în 7 iunie, la Londra. 

Cum era și de așteptat, anume o lucrare de Pavel Brăila a fost selectată spre vînzare, o instalație cu tuburi de neon - WANT (2008). Onor celor două site-uri de nișă din MD, care au adus informația în spațiul mediatic autohton, madein.md și 25.md. Dar nicio altă publicație cu vizibilitate & prestigiu nu a considerat că acest fapt merită consemnat! Dar nu despre asta este vorba...

Întradevăr, Pavel Brăila este considerat cel mai important artist din MD, iar orice curator sau manager artistic din această lume, care concepe un proiect cu arta actuală din estul Europei, se gîndește mai întîi la Brăila! 

De ce o astfel de lucrare a ajuns să fie interesantă din creația lui Brăila, și nu fotografiile lui, performances, filmele sale sau instalațiile pe care le-a tot expus cu succes în mari forumuri de artă actuală? Pntru mine personal este un mister. Dar cred că răspunsul rezidă în grafica și semnificațiile lui WANT = un cuvînt care poate fi cetit și ca substantiv, și ca verb. Cred că anume caracterul lax al acestuia a atras atenția selecționerilor de la Sotheby's, pentru că „voința” tatălui este cea care modelează dintotdeauna bună parte a acestei lumi. „Tatăl” este chiar părintele natural, dar poate fi și boss-ul, șeful, patronul, directorul, șeful statului, dictatorul, președintele, curatorul...Dealtfel, lucrarea face parte dintr-un proiect intitulat Father's Dream, dar care mie din punct de vedere tehnic mi se pare că se leagă de o mai veche etapă a artistului, din jurul lui 2008-2012, și din care a expus ceva și la București.

 

Pavel Brăila, WANT. sursa imaginii: http://www.sothebys.com/en/auctions/ecatalogue/2016/contemporary-east-l16117/lot.297.html

Pavel Brăila, WANT. sursa imaginii: http://www.sothebys.com/en/auctions/ecatalogue/2016/contemporary-east-l16117/lot.297.html

De ce Pavel Brăila? De nu Mark Verlan, sau Slavik Druță, sau Lucia Macari, sau Igor Scerbina, sau Alexander Tinei, sau Vasile Rață, sau-sau...lista ar putea fi mai lungă. Dar e cert că anume aceștia sunt cei care au pornit de la primele ediții CarbonArt, după 1996, și au urmat fiecare cîte o traiectorie personală și specifică, în spații geografice diferite. Și, în mod paradoxal s-ar părea, anume Brăila, care e rezident mai mult pe la Chișinău, este și perceput ca artist MOLDOVAN, prin excelență.

Acum „canonizarea” lui capătă o nouă (și previzibilă) dimensiune: proiectarea pe piața de artă contemporană, la cel mai înalt nivel. Dacă-mi amintesc bine, un Adrian Ghenie cînd a debutat la aceeași casă de licitație nu a avut un estimate atît de spectaculos, precum are acum Brăila...Să fie, oare acesta un semn că și Pavel Brăila va ajunge un star al vînzărilor exagerate în materie de artă actuală?

Doar timpul va putea arăta cît de rentabilă este investiția într-o lucrare semnată de Brăila...iar lui îi urăm să aibă inspirational trigger open all the time - pentru că el însuși spune că așa funcționează pentru el arta...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Agenda Simeze
commenter cet article
20 mai 2016 5 20 /05 /mai /2016 13:04

La galeria KUBE Musette - instalația Alinei Teodorescu, Contra.Diction.

Un statement este lăsat pe jos, în fața vitrinei, astfel că-l poți ceti și fără să intri [am avut tot răgazul pentru a intra, dar ușile erau încuiate]. Citesc și recitesc acest text, dar mă împiedic de această formulare: „o încercare de înțelegere a noimei constitutive a ființei umane”. „Mîna de factură bizantină”, cum se exprimă autoarea, este rezultatul a secole de meditație teologică, filosofică, estetică, iconografică. Acea mînă este chip iconic, este expresia unei spiritualități care acum fie s-a tocit, fie s-a diluat, fie s-a evaporat! 

Ei bine, nu prea văd unde este contra-dicția? În ce constă aceasta la nivelul instalației Contra.DictionNaturalismul este expresia depeizării, a anulării lui Dumnezeu, căci numai EL poate fi și ieri, azi și mîine și pururea - UNUL, neschimbat și stăpîn a toate. În consecință, Contra.Diction, este proiecția clară a unui non-sens. Un efort de înțelegere a „noimei constitutive” trebuie să dureze decenii și este, de fapt, miza artei laice. Arta realistă, academică, e atașată carnalității, senzualității, rugozităților, asperităților și lichidelor, ea nu se ocupă de ce e nepieritor, concentric, de ce este veșnic. Arta realistă este opusă iconicului. Nu există artă iconică, iconare, se pare, în afara sferei credinței în Dumnezeu. Mîna care binecuvintează este icoană. Icoana este slavă adusă lui Dumnezeu, în timp ce arta profană e - vanitate, proslăvire a omului, a perisabilității sale. Istoria e invenția omului. Cele două lumi nu sunt, prin urmare, contradictorii, nici nu se exclud neapărat reciproc. Ele există independent. Sunt două sisteme de referință, distincte. Este ca în pericopa evanghelică, care spune că nu poți fi slugă la doi stăpîni, ori ești cu Dumnezeu, ori cu mamona. Arta este ori cu miză spirituală, ori este exercițiu al minții umane, ferment al orgoliului acestuia, erzaț al manifestării teluricului. În plină tensiune (contradicție, cum ar veni) se află artistul, cînd nu e decis spre ce pol își îndreaptă mesajul, aspirațiile sau toropeala inimii. Avînd liberul arbitru la dispoziție, aceasta poate opta, ori-ori. Astfel văd eu, în puține cuvinte, contradicția Alinei Teodorescu, așa cum se desprinde aceasta din cele două componente ale gestului său artistic: lucrarea propriu-zisă, și textul care o însoțește.

Recomand cu căldură cartea lui Nikolai Tarabukin, Sensul icoanei (editura Sophia, 2008), una din multele posibile, în care autorul se ocupă exact de această dihotomie: icoană-tablou, de acolo decurge limpede explicația surselor celor două dimensiuni, la care omul și-a adus contribuția. Icoana este întruchiparea credinței, tabloul - „expresia subiectivă a personalității artistului, a ideilor lui, a concepțiilor lui, a atitudinii lui față de obiectul reprezentat” (Nikolai Tarabukin).

foto © vladimir bulat, mai, 2016

foto © vladimir bulat, mai, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Simeze ochiuldeveghe
commenter cet article
13 mai 2016 5 13 /05 /mai /2016 00:31
„The Offering”, 2016, ulei pe pînză, 180 / 140 cm. @ foto: vladimir bulat

„The Offering”, 2016, ulei pe pînză, 180 / 140 cm. @ foto: vladimir bulat

Cam acum un an mă documentam pentru Antologia picturii moldovenești, apărută în iulie 2015. Și am decis ca printre cei 18 artiști, care în opinia mea acoperă în chip magistral mai bine de șapte decenii de pictură, să figureze și Andrei Gamarț, cel mai tînăr din antologie. 

M-a impresionat profund prin cele două expoziții personale, realizate în Zorzini Gallery, în 2012 și 2014, fapt care m-a și determinat să îl înclud în proiectul meu editorial, în care cartografiam pictura moldovenească postbelică. Textul din carte este concis, frust, și se referă la o viziune sumbră, funestă, înnegrită de pre-plinul prezenței umane pe pămînt, fără a fi o viziune lipsită de speranță, infuzie pe care Gamarț reușește să o reverse în pînzele sale mari, prin lumini violente.

Expoziția de la galeria Mobius poartă titlul Mirror for the full Moon, aduce împreună 10 panouri de pînă la doi metri pe latura mare. Impactul vizual al acestei expoziții este colosal, este datorat în bună măsură soluției curatoriale, propuse de Răzvan Ion. Fiecare operă este închisă într-un soi de light box-, de un negru catifelat, cu neoane care iluminează de sus fiecare pînză cu o lumină rece, aseptică, potențînd luminile din interiorul magmei picturale. Într-o oarecare măsură această mise-en-place amintește de panorurile fotografice ale lui Jeff Wall, mai ales din fotografiile sale din anii 90. Doar că la Gamarț e vorba de coparticipare manuală, inserție cromatică, frămîntare a pastei, înscenare a iluziei optice. Artistul și-a dorit să închidă cu totul fiecare tablou în cîte-un dulap negru - niște sicrie-cutii, prevăzute cu ușițe, astfel că vizitatorii urmau să descopere pe cont propriu ceea ce stătea ascuns înapoia acestor obloane. Gestul părea complet radical, iar spațiul galeriei trebuia să fie cufundat în beznă, lumina se servea doar în timpul vizitării și vizionării conținutului acestor cutii...Aceste panouri au o viață individuală, fiecare pe cont propriu, iar fabula lor e lăsată la latitudinea și orizontul de așteptare al spectatorului.      

The Visit, 2016, ulei pe pînză, 200 / 175 cm. @ foto: vladimir bulat

The Visit, 2016, ulei pe pînză, 200 / 175 cm. @ foto: vladimir bulat

Efectul de lectură quasi-stereoscopică este obținut nu doar prin cadrul care dă senzația de profunzime, de tridimensional, ci mai ales de acțiunea luminii de neon, care vibrează cu o intensitate infinitezimală, dar care e suficient de prezentă, astfel ca ochiul să nu se relaxeze defel, ci să asiste la pulsația vagă a imaginii. E o tehnică de seducere a aparatului vizual, care face să se cetească de o manieră diferită imaginea, decît dacă ar avea de a face cu o pictură fixă, panotată direct pe un perete alb imaculat sau vopsit într-o culoare insistentă, criantă, cu care încep a se îmbrăca muzeele lumii. Acest mic truc pus la lucru de artist și curator, fac din această expoziție un eveniment major al artei contemporane la nivel local, dar sunt ferm convins că o astfel de punere în pagină, ar face cinste oricărei entități muzeale sau galerii de oriunde în lume. 

Friedrich Interruption, 2016, ulei pe pînză, 180 / 140 cm. @ foto: vladimir bulat

Friedrich Interruption, 2016, ulei pe pînză, 180 / 140 cm. @ foto: vladimir bulat

Experiența reîntîlniri cu pictura lui Andrei Gamarț, mai ales în varianta înfățișată prin expoziția comentată, trebuie trăită  la cote maxime, empatic, mai ales de toți cei care vor să fie părtași la metamorfozele și repoziționările creației actuale, a picturii, căreia îi putem spune post-contemporană.

                       Căci

                              e simțitor diferită de contemporaneitatea anilor 90 și două mii...

 

                      pentru că e coagulată într-un regim aperceptiv care a suferit mutații semnificative (omniprezența tehnologiei își spune apăsat cuvîntul). Poezia rămîne singurul domeniu [bastion] capabil să descrie aceste fenomene de natură energetică, pînă la urmă...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
22 avril 2016 5 22 /04 /avril /2016 13:27

Interogarea internetului spre a oferi date sau informații cu privire la cea care a fost artista plastică Madeleine (Medi) BRAUN (1927-2012), nu ne aduce decît spre un rezultat insignifiant, aflăm doar că în ultimii ani au apărut pe piață cîteva picturi de mici dimensiuni, semnate de aceasta, despre care nici nu știm măcar dacă s-au vîndut.

Pentru că mereu am fost atras de căi nebătătorite, neumblate, de artiști mai puțin sau deloc cunoscuți, am decis să mă aplec în chip sumar se înțelege asupra patrimoniului pictural al acesteia, moștenit de sora sa, Aurelia Wolff, și prin a cărei bunăvoință am putut avea acces să văd fosta ei locuință, mică parte de arhivă și numeroase picturi și desene. Această din urmă „secțiune” m-a interesat în chip hotărîtor.

Biografia pictoriței este cît se poate de simplă, și poate fi comună pentru foarte mulți artiști care s-au format și trăit în era comunistă. Născută în 12 aprilie 1927 la Ploiești, ajunge să absolve de-abia  în 1955 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, la clasa de pictură a profesorului Catul Bogdan. Lucrarea de diplomă, Pregătirea pentru horă, după cum se poate lesne consemna, poartă în chip clar ampenta stilistică și ideologică a vremii în care a fost pictată, cea a „realismului socialist„, pe care orice absolvent trebuia să o însușească, și să o proiecteze în picturile sale. Ca document al epocii, tabloul se află, după cum se pare, în colecția Muzeului Național de artă al României. Dar lucrul despre care astăzi se vorbește oarecum cu jenă acesta este: școala realismului socialist era una temeinică, riguroasă, pe baza unui desen inbatabil - o șarpantă de nezdruncinat pentru o pictură de bună calitate. Astăzi puțini mai sunt cei care folosesc creionul bine ascuțit, logica desenului, știința anatomiei...

Între 1959-1984 Madeleine BRAUN a activat în calitate de creator principal în industria ușoară textilă. În acel domeniu a realizat un număr impresionant de schițe și eboșe pentru imprimeuri, draperii etc. A realizat cu o parte din ele o expoziție comentată de Mircea Deac, printr-un text în catalogul personalei din 1972. Într-un gînd inspirat Deac susține: „Ceeace reușește „nou” Madeleine BRAUN, este sensul decorativ și îndeosebi la draperii, izvorînd din ornamentele geometrice concepute în forme mari în culori contrastante. Cu atît mai interesante sînt eforturile sale cu cît o asemenea tehnică, a suprafeței mari de culoare și a ornamentului în forme mari se aplică mai rar, sau se obține cu mari eforturi în tehnica mecanică a imprimării, dar expoziția sa dovedește că este necesar să se realizeze și astfel de draperii care reușesc o specială atmosferă de monumentalitate și se acomodează armonios în geometria arhitecturii moderne”. Scurt spus, imaginația și talentul Madeleinei BRAUN erau foarte utile epocii de primeniri sociale, arhitecturale, moderniste.

Dar nu aceasta era fața cea adevărată a artistei, nu în acea direcție se revărsa seva talentului său. Adevărata Madeleine BRAUN strălucea în pictura de șevalet, camerală, în micile portrete, nuduri, naturi statice, peisaje, umile compoziții pe care le lucra în afara orelor de program, în tihna neplătită a atelierului de creație.      

„Pregătirea pentru horă”, 1955, MNAR.

„Pregătirea pentru horă”, 1955, MNAR.

Cred cu tărie că anume arta decorativă, lucrul în industria textilă a disciplinat-o pe Madeleine BRAUN și i-a rafinat individualitatea, astfel că în fața șevaletului devenea complet liberă, neangajată estetic, ideologic, politic, social. Poate chiar preceptele paideice ale lui Catul Bogdan, bazate pe analiza picturii lui Cezanne - despre care vorbește pe larg istoricul de artă Ileana Pintilie, în cartea sa despre învățămîntul artistic de la Timișoara, unde a activat și Catul Bogdan - au revenit în pictura minimalistă a Madeleinei BRAUN, căci bună parte a moștenirii sale se înscrie cumva în maniera picturală post-impresionistă, fără însă ca formele realității perceptibile să fie dislocate sau tulburate în esență, așa cum s-a întîmplat în opera marelui înaintaș francez.  În paranteză fie spus, în colecția de picturi rămasă de la artistă există o replică a unuia din celebrele sale Autopotrete. Dovadă că era preocupată de tehnica picturală a lui Cezanne, de impactul pe care l-a produs aceasta asupra întregii evoluții a artei secolului XX.

Virtutea absolută a acestor picturi ale Madeleinei BRAUN este tușa, pensulația rînduită și nervoasă pe alocuri, constrastele de culoare, senzația permanentă a magmei aeriene. Cultura pastei de culoare, configurația ei. Nu concretul, ci sugestia, starea, emoția, vibrația atmosferică sunt toate prezente în aceste mici ferestruici ale realității proprii a artistei. Lucra uneori pe culori complementare, crude, alteori reducea paleta la subtile nuanțe de camaieu. Se observă această minimalizare a paletei în special în peisaje, vedute urbane, arhitecturi tradiționale autohtone și europene. 

„Gingașe flori”, anii 70

„Gingașe flori”, anii 70

„Siluete romane”, 1968-1969.

„Siluete romane”, 1968-1969.

„Vechi zidiri italiene”, 1968-1969.

„Vechi zidiri italiene”, 1968-1969.

„Vedere la Praga”, 1966

„Vedere la Praga”, 1966

Personal îmi place seria de portrete rămase de la Madeileine BRAUN, pentru că nu asemănarea sau fidelitatea celui portretizat a urmărit-o artista. Găsesc în ele ceva deosebit de inocent, pur, naiv chiar, o simplificare pînă la nivelul portretelor clasice romane, din care oamenii de atunci ne privesc frontal, cu o vedere glacială, iscoditoare și păgînă. Acestea sunt nepretențios prelucrate, fruste, ușor deformate, însă caligrafiate laborios.

În special, îmi place acest portret de băiat care a primit înainte de a fi pictat botezul consacrării într-o ceremonie specială, denumită Bar Mitzvah, căreia se supune orice băiat care atinge vîrsta de 13 ani. Privirea aceasta frontală, matură, pare să radieze starea celui care este deja considerat un om care trebuie să știe bine să cetească și să tîlcuiască scripturile sfinte (Tora este cea de bază), nu fără ajutorul unui mentor, îndrumător, sau a unui lider spiritual, devenind astfel membru deplin al comunității spirituale iudaice. La vîrsta aceasta adolescentul se poate căsători conform  legilor iudaice. Vedem un tînăr care stă între menora și sfeșnic, ca la o răscruce de drumuri, asumînd responsabilitățile etice și morale care i s-au așezat pe umeri săi acoperiți acum de tallit, eșarfa de rugăciune, iar de aici încolo vor fi apăsați de grijile, bucuriile și plăcile tectonice ale existenței, ale cursului vieții.     

„Sărbătoarea de Bar Mitzvah”, anii 80.

„Sărbătoarea de Bar Mitzvah”, anii 80.

Închei acest succint excurs despre Madeleine BRAUN cu acest peisaj de iarnă, pe care artista în vedea zilnic din geamul locuinței sale din strada pictor Alexandru Romano. Este o chintesență a vechiului, interbelicului București, timp în care artista tănără fiind a fost supusă legilor rasiale, cînd nu a putut face școală, dar avea marele avantaj: copilăria, cea care rămîne pentru întreaga viață un tărîm al visurilor, aspirațiilor, poveștilor, a poeziei care nu se mistuie...Străduțele acestea ale cartierelor evreiești sunt poate singurele arhipelaguri rămase din Bucureștiul autentic, nepervertit, sărăcăcios dar demn, nemutilat de capitalismul care face ravagii în acești. 

Pictura arată blocurile moderniste care încadrează strada Dimineții, iar în capătul acesteia, perpendicular, este strada Popa Soare. Este o tramă stradală din vremea modernizării orașului, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, astfel că o pictură de acest gen se poate constitui într-un veritabil document, pictat cu drag, discreție - picurînd asupra noastră roua bunei dispoziții și nostalgia vremurilor care au plecat iremediabil.

Dar nu asta e, oare, funcția artei, să ne trimită spre ceea ce am fost și nu mai putem fi?   

 

„Privind spre strada Dimineții”, în jur de 1990.

„Privind spre strada Dimineții”, în jur de 1990.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Simeze
commenter cet article
16 avril 2016 6 16 /04 /avril /2016 00:21

Întrucît nu am mai fost pe la Chișinău de cîteva luni bune, din toamnă tocmai, eram curios să observ fața orașului natal!În pofida primăverii, care este perioada primenirilor, capitala Moldovei este mai sumbră și mai tristă ca niciodată. Nu mă refer decît la aspectul și curățenia orașului. Primul arată tot mai jalnic, cealaltă strălucește prin deloc nobila-i absență...

Ceva totuși mi-a atras atenția în chip deosebit, bucurie de moment pentru ochiul meu profesional. Este vorba de o serie de panouri care găzduiesc reproduceri după picturi din colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei (mnam). Despre această instituție am scris de repetate ori, cel mai recent a fost consemnarea momentului în care milionul României a venit să salveze mnam dintr-un impas dubios, în care se afla de prea mulți ani.

Acum mnam a împrumutat imaginile a 50 de lucrări de pictură, „pentru a promova valorile estetice ale picturii moldovenești”, asta aflăm de pe pagina oficială a proiectului #UnArtOraș.

Frumos pînă aici. Dar haideți să vedem și să pătrundem dincolo de perdeaua flască a intențiilor și a formulărilor hei-rupiste. Se știe că anume comerțul a jugulat arta secolului XX, de aceea am toate rezervele să mă încred în bunele intenții ale acelora care susțin că le conferă panourilor de publicitate din spațiul urban o nouă funcționalitate: promovarea esteticului. Să ne înțelegem, publicitatea nu s-a născut la Chișinău, nici nu trăiește neapărat în acel oraș. Iar folosirea artei ca materie de promovare, diversiune și manipulare nu e deloc o noutate. S-a mai văzut, se mai știe. În cazul concret al acestei companii mă deranjează cîteva chestiuni. Punctual.

1. Alegerea artiștilor, în care s-au melanjat mediocritățile (nu dau nume, ca să nu creez animozități sinistre) cu artiștii cu adevărat importanți ai acelui spațiu pictural. Salata astfel obținută este în favoarea unora, și complet dezavantajantă pentru alții; amară pentru anumiți comeseni, și dulce pentru restul;

2. Lipsa oricărei informații cu privire la artist, indicîndu-i-se doar numele. De unde să știe trecătorul cine este sau au fost, să zicem Mihail Grecu, Inessa Țîpin sau Eugenia Maleșevschi (aici chiar avem o spinoasă problemă. Pe ditamai bulevardul central al Chișinăului, apare o imagine după o lucrare a acesteia din urmă - o remarcabilă pictoriță ale cărei picturi ar face cinste oricărei colecții de prim rang din lume - iar numele său, la ea acasă, apare schimonosit: Malașevschi!)?;

3. Cine și cui s-au achitat drepturile pentru reproducerea publică a acestor 50 de artefacte? Poate că puțină lume știe, dar deținerea de către un muzeu a unei opere de artă, nu-i conferă acestuia automat și dreptul la reproducerea lui, oricînd și oriunde. Deținerea definitivă sau custodia unui bun cultural nu e totuna cu dreptul de proprietate asupra imaginii acestuia. Mai simplu: dacă nu există un act scris în acest sens de la autor sau de la deținătorii drepturilor de moștenire - avem o mare problemă!; 

4. Cine a curatoriat acest proiect nu era prea informat asupra istoriei acestui gen al artelor plastice, din moment ce l-a omis (poate cu bună știință?) pe unul dintre cei mai importanți plasticieni ai acestui spațiu: Moisei Gamburd (1903-1954). Anume acesta este artistul care prin opera sa a făcut joncțiunea, sau mai exact trecerea de la arta burgheză, interbelică, spre cea realist socialistă, postmodernistă, conceptualistă etc. Ei bine, dacă Gamburd putea fi omis din motive de naționalitate, cum s-ar putea atunci explicita sau justifica punerea la index a unui uriaș al picturii autohtone, anume a lui Pavel Șilingovschi (1881-1942)? Este în opinia mea poate cel mai metafizic și profund pictor al spațiului basarabean; 

5. După ce că datele informative sunt fruste și sumare, mai sunt și complet eronate. Un singur exemplu. Tot la intrarea principală în Grădina Publică, ca pandant al panoului pe care era reprodusă lucrarea Portret de femeie (#31), a Eugeniei Maleșevschi, apărea lucrarea Anei Baranovici, Amiază (#36), doar că în loc să se scrie că pictura a fost realizată în 1960 - în plin realism socialist moldovenesc - campania publicitară ne anunță anul 1910, adică anul în care viitoarea artistă împlinea 4 ani, aceasta fiind născută în îndepărtatul 1906. Mai erau zece ani pînă la nașterea mișcării DaDA;

În cele din urmă doresc să conchid că, în loc să aducă lumea la muzeu, o astfel de campanie, prost gîndită, neprofesionist realizată, incoerentă, folosind doar tactica promovării detergenților sau a pneurilor - va îndepărta lumea și mai mult de adevăratele valori, tocmai în anul în care mnam are cea mai mare nevoie de vizitatori, de vizibilitate, de o mai bună așezare pe barca intrării în normalitate. 

În esență, #UnArtOraș este o publicitare subliminală la deschiderea în perspectivă a mnam, doar că harababura aceasta a fost încropită, în opinia mea, cam după ureche...Aș vrea să greșesc, să nu am pe termen lung dreptate, să ajung să-mi pun cenușă-n cap. Dar în acest moment convingerea mea s-a formatat în gîndurile deja expuse.        

 Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

 Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze Pamflet ochiuldeveghe
commenter cet article