Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

26 février 2016 5 26 /02 /février /2016 08:17

Expozițiile de la Musette Kube le observi din întîmplare. Cel puțin eu așa constat că s-a mai schimbat o expoziție. E pe Calea Victoriei. Bucureștiul nu mai are ceva similar. Musette este un brand autohton, de genți, curele & pantofi premium, care are și o galerie de artă contemporană. Mai exact - de artă actuală. 

Dar ce spun? În general astfel de proiecte, în lumea capitalismului vesperal (cetește: visceral), au o promovare insidioasă, năvalnică, zgomotoasă și percutantă. La Musette Kube lucrurile astea însă nu se fac decît de dragul artei. Nu e comerț cu artă, ci doar artă. Artă pentru artă. Este aproape de necrezut, dar lucrurile stau exact așa. 

Îmi place enorm și cum arată acel loc. E o sală cu pereți de cărămidă, imprefecți, cu urme de foste uși, țevi, găuri de cuie, buloane, fisuri, crăpături, totul vopsit gospodărește cu un alb imaculat, iar tavanul cel vechi este la vedere, cu grinzi obosite de timp, pătate, lovite, dar absolut orizontale. E proiecția unui design minimalist, frust. Aseptique, ar zice francezul. Nimic în plus, dar nici nimic să lipsească. Are lumină de afară ziua, întreaga fațadă de la stradă e din sticlă, iar noaptea un sistem de ecleraj dispus pe un cadru dreptunghiular, prins de bîrnele din tavan, oferă exact gradul de luminozitate necesar întregului recipient spațial.

Acum este expus un singur obiect. O instalație-obiect-de-design: Societatea ITEM-urilor, de Bernard Joisten. Omul are un site, dar nu se omoară nici să-l actualizeze prea des, nici să-și afișeze acolo noile lucrări. E același lucru, în fond. Mă așteptam să găsesc o referință la expunerea din București. Poate va apărea peste niște ani? Dar nu asta e important. Esențial ce am aflat din pagina lui personală este că Bernard Joisten este un pop-artist întîrziat, în sens de continuator. Că îi place Japonia, este îmbătat de acea lume a culorilor stridente, a vitezei, efemerului, a tradiției care transpare peste tot, și cred că artistul este un fan al Impreriului semnelor, cartea compatriotului său, Roland Barthes, care a scris despre fascinația sa pentru același univers, dar mai demult (ediția princeps a cărții sale a apărut în 1970). Arta lui Joisten este o simbioză dintre concept, pura insignifianță și calculul designerului.

Nici nu e nevoie să mergi să vezi acea expunere a unei instalații cu monitor și boxe incluse, este suficient să înțelegi că arta actuală există! Că ea face parte din metabolismul vremelnic, șugubăț și prea costisitor al vremurilor noastre. Arta actuală este, preponderent, pentru cei actuali (în sens Jungian). Ceilalți o constată doar. Intuiesc că pentru cei care vor dezgropa civilizația anilor noștri, peste veacuri, alături de dozele de coca-cola, vor fi orbiți și de rămășițele colorate ale instalațiilor (proto-negaționiste) ale lui Bernard Joisten...Nu e un compliment. Este o constatare de fapt. Un expeditiv proces verbal. S-ar putea ca Gianni Vattimo să aibă dreptate, că modernitatea a luat sfîrșit, căci vorbea acolo și despre ceva nihilism!

Cam totul se apropie de sfîrșit.              

foto: © vladimir bulat, 24 februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 24 februarie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Simeze
commenter cet article
5 février 2016 5 05 /02 /février /2016 22:28
Tristan TZARA, 1915. Fotografie de epocă.

Tristan TZARA, 1915. Fotografie de epocă.

În exact ziua în care se împlinește un veac de la inaugurarea Cabaretului Voltaire, la Zürich (5 februarie, 1916), în București s-a inaugurat expoziția TZARA.DADA.ETC., curatoriată de Erwin Kessler, asistat de Cătălin Davidescu.

Este o expoziție gigantică, blockbuster, cum i-a zis curatorul, dar nu ca dimensiuni, ci ca intensitate, anvergură, impact & noutate absolută. O expoziție-eseu, care arată solidul demers anti-artistic (în fapt, post-artistic) al lui Tzara, asistat de un grup de afini, la fel de războinici & alergici la pulsația tentaculelor răsuflate ale artei de tip clasic. DEmersul lui, al lor, au venit în contradicție cu orice formă de artă cunoscută, practicată, promulgată & instituționalizată.

Tzara venea dintr-o țară genuină din punct de vedere cultural, inocentă din toate punctele de vedere; el s-a prezentat precum o mireasa castă, care nu mai voia să rămînă fată mare! A fost primit cu brațele deschise, a fost aplaudat, aclamat, primit în rîndurile scandalagiilor, pentru că era nevoie de acea spontaneitate dadaistă, pe care o aducea, atunci, cu sine Tzara. Tristan transportă cu sine  întreaga țară - universul ancestral al păstorilor, al transhumanței, al viei de demult, universul incomesurabil al prelucrării pămîntului, care nu aduce întotdeauna rod...

Expoziția TZARA. DADA.ETC. prezintă un număr apreciabil de documente unicat, fotografii, desene, stampe, manuscrise, dedicații olografe, cărți poștale etc., care documentează într-un registru absolut inedit la noi în România, fenomenul DADA. Toate acestea provin din colecția lui Emilian Radu. 

Tristan Tzara a fost un calofil, un om cu un simț acut al materialităților, proporțiilor, nuanțelor & ritmului poetic. TACTica poeziei sale s-a răsfrînt în chip definitoriu, indelebil, asupra felului în care își concepea publicațiile, plachetele de versuri, compozițiile grafice...Cînd era nevoie - apela la amicii săi, artiști plastici, graficieni, pictori, arhitecți. Picabia, Sonia Delaunay, Tanguy, Arp, Matisse, Janco, Ion Vinea, Jacques Costin, Picasso,  Breton, Giacometti, Miro, Aragon, Eluard...doar o parte dintre cei care au gravitat în jurul & în fenomenul DADA, a cărui însuflețitor & creator a fost Tristan Tzara. Tzara - înnoitorul, farseurul, grafomanul, neliniștitul, anecdoticul, fermecătorul artist, a cărui contribuție la subminarea fundamentelor vechi ale artei nu se poate îndeajuns evalua nici pînă astăzi, după un veac de la ieșirea la rampă...

Să sperăm că în 18 februarie, conferința domnului Marius Hențea să aducă mai multă lumină în elucidarea acestui fenomen, atît de complex & pe cît de iluzoriu, pe atît de robust implementat în conștiința artistică a Europei cel puțin. În cadrul expoziției, această conferință, va suna ca o confirmare, precum o mărturie teoretică asupra a ceea ce intuiția (deopotrivă cu erudiția) ofereau ca previziune, fără să se poată formula în cuvinte. Imaginea va căpăta, să sperăm, un suport scriptic situat la înălțimea enunțului plastic. 

Domnul Marius Hențea este autorul celei mai ample cercetări asupra personalității artistice a lui Tristan Tzara: TaTa Dada. The Real Life and Celestial Adventures of Tristan Tzara, MIT Press, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme Simeze Agenda
commenter cet article
29 juillet 2015 3 29 /07 /juillet /2015 16:40

Albumul O Antologie a picturii moldovenești s-a născut pe nepusă masă!

Un domn dintr-ai noștri, pe numele Mariu Marin, inspirat se pare, de minunățiile poligrafice și de design ale editurii PHAIDON Press, legendară pentru albumele sale de arhitectură, artă, fotografie, gastronomie, film, ediții de colecție etc. -, a decis să lanseze o provocare de proporții,  să coordoneze un volum cu cei mai reprezentativi pictori ai Moldovei de după perioada interbelică, pînă în zilele noastre.

Cine să facă parte din corpus-ul de artiști?

Cine este reprezentativ pentru o perioadă istorică sau alta?

Ce opere de artă pot fi considerate definitorii pentru perioada de după 1940?

Ce tematici au fost, și vor rămâne în istoria artei noastre regionale?

Ce știe lumea occidentală și întreg universul despre pictura din Republica Moldova?

În ce măsură artiștii din RM sunt prezenți pe marile agende expoziționale și editoriale ale lumii contemporane?

Un șir de întrebări la care trebuiau găsite răspunsuri pe măsura provocării, a exigențelor zilelor noastre, calibrate la înălțimea cerințelor unui public răsfățat și cultivat, a unor specialiști deopotrivă snobi și competenți. Sarcina nu a fost deloc ușoară, nici răgazul nu a fost prea mult, pentru a insista îndelung asupra unor soluții libere de orice răstplmăciri. Accentul însă a fost ales corect - trăim într-o lume esențialmente vizuală. Iar dinamica acesteia face diferența între trecut și prezent. Imaginea prevalează și covârșește cuvântul. De felul în care reușești să prinzi pulsul acestei dinamici a imaginii, pentru a intra în ritmul ei, depind în enormă măsură - succesul, receptarea adecvată, confortul unei poziționări demne pe piață, în biblioteci, în conștiința publică.

În fine, albumul a apărut. Într-un timp record. Tipărit fiind la o tipografie din Chișinău: Nova IMPRIM (iunie, 2015). Deja există intenția unei augmentări, îmbunătățiri, deci a unei reeditări a acestei ediții limitate.

Lansarea albumului va fi în data de 15 septembrie a.c., într-un spațiu privat  din Chișinău. Lansarea din București, va fi în seara zilei de 24 septembrie, la minunata librărie Carusel, din strada Lipscani.

Dar vreau să cred deja că O Antologie a picturii moldovenești va avea  mai ales un destin internațional, pentru că este o ediție integral bilingvă (engleză-română). Pentru că este făcut pentru un public multicultural, dornic să descopere noi spații ale picturii și, deopotrivă, noi vectori culturali de certă și indubitabilă valoare. Și dacă arta este un ferment viu și activ al unei națiuni, acest album intenționează să vorbească despre cum a evoluat aceasta de-a lungul a trei pătrimi de veac: 1940-2015. 

An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze Radicalisme
commenter cet article
22 juin 2015 1 22 /06 /juin /2015 15:42

Dincolo de funcționalitatea lor, pungile pentru bani, sunt obiecte irezestibil de frumoase! Mai ales cînd au fost lucrate de orientali. Gustul lor pentru detalii, pentru forme, și nuanțele de culori ne încîntă, și ne bucură mereu ochii, cugetul și sufletul...  

O colecție savuroasă de astfel de piese textile, artizanale, poate fi admirată în expunerea permanentă a Muzeului de Etnografie din Ankara. Acesta fiind unul din cele mai impresionante muzee din Turcia. Merită văzut și pentru arhitectura specific turcească a sediului, dar și pentru statuia ecvestră a lui Atatürk, lucrată de italianul Pietro Canonica, în 1927. Și nu în ultimul rînd - pentru panorama absolut unică asupra orașului vechi, care se deschide de pe esplanada Muzeului.

Se pare că acest sculptor, dacă tot am pomenit de Canonica, era un prieten al Turciei care pășea pe calea modernizării. Aceasta a mai făcut și un iconic monument în Istanbul -   Cumhuriyet Anıtı, adică Monumentul Republicii, situat în Piața Taksim. În compoziția acestuia apare, printre alții, și chipul lui Mihail V.Frunze (cel care ar fi putut deveni succesorul lui Iosif Stalin, dacă acesta din urmă nu l-ar fi lichidat...)

De fapt, vorbeam despre punguțele fără bani...Banii schimbă mereu sensurile istoriei! Prefer arta fără epoleți.

 

P.S. consemnez în acest context minunata publicație, care a documentat proiectul Dear Money, editată în 2014, de Salonul de proiecte. Concept editorial: Alexandra Croitoru & Magda Radu. Editor: Dana Andrei. 

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente Spiritualia Simeze
commenter cet article
7 février 2015 6 07 /02 /février /2015 00:02
Un nume de urmărit: Eugen Caitaz
Un nume de urmărit: Eugen Caitaz

La Chișinău am văzut o expoziție cu un titlu provocator, la prima vedere - NOI: Tineretul creator (Sala Brâncuși, 29 ianuarie-09 februarie a.c.). Am intrat cu avînt, cu așteptări, cu elan. Doream să fiu părtașul unei erupții de creativitate, prospețime, inventivitate, originalitate, etc. Dar...

Îmi amintesc de expozițiile perioadei 1989-1995, cînd orice proiect expozițional cu participarea tineretului, era un eveniment, un scandal! Era multă dorință și aspirație de a epata, zvîcnet și neliniște, era libertății debuta cu o pleiadă de artiști a căror nume astăzi se aude departe în Europa, și peste Ocean...Unii s-a blazat, alții au perseverat. Ieșirea din comunism a dat la lumină amprenta fierbinte a unei combustii care a uimit și încîntat, deopotrivă. Cred că pentru cei care vor să afle mai multe despre acea perioadă, se poate duce la biblioteci, și afla că întradevăr, tipul nu a stat pe loc, nici creația artistică nu era un exercițiu sterp, cu plata la paușal.

Ce am văzut în 2015, în expoziția enunțată în chiar prima propoziție a acestei eboșe? Platitudini, plictis, duh prăfuit și deja vu. E, în chip paradoxal, o atmosferă sepulcrală, pe cît de prudentă, pe atît de nearătoasă. Posibil, epoca avangardelor și a inovațiilor în artă - a apus. Dar libertatea de expresie nu are nimic de-a face cu dorința de a fi original cu orice preț, are de-a face cu onestitatea de a fi tu însuți. Creatorul nu dă dare de seamă nimănui, decît propriei sale conștiințe! Arta este etică, etalon al ținutei morale. Ei bine, nu am prea văzut, nici sesizat asta la zecile de tineri, care au contribuit la augmentarea eșalonului acestei expoziții. Din fericire, există cel puțin o excepție: grafica semnată de foarte tînărul Eugen Caitaz, care-și mai zile Jenea Kaitaz. Avea 5 piese în această expoziție anostă, și dacă aș fi făcut parte dintr-un juriu care ar fi avut de ales excelența din aceasta, l-aș fi votat cu ambele mîini pe Caitaz în această postură.

M-a atras în lucrările lui o anume dezinvoltură, și o cultură vizuală hrănită copios din filmele cu desene animate, benzile desenate, cultura clipurilor muzicale etc. E familiarizat cu specificul graficii de carte, dar și cu expresia ex-librisului. Are o respirație largă, expresionistă, acest artist desenează, cum respiră în timpul alergatului alert. Or, acest tip de comportament artistic îmi este mult mai simpatic și mă convinge mai mult decît orice pretenție intelectualistă, fals academistă, bleagă și șireată. Uneori, neputința și lipsa de inspirație pot fi camuflate sub ”sutana” unui desen corect gramatical, dar lipsit complet de fiorul credibilității, al autenticului. Caitaz mă convinge prin faptul că nu ține cu tot dinadinsul să placă! Dimpotrivă, este acel ”barbar” care face totul de-a-ndoaselea, tocmai pentru a dezgusta ”spiritul burghez” al connoisseur-ului. Este sincer, brutal, frontal, imparțial. De fapt, genul lui de discurs este genuin, nici nu se încadrează în voința bezmetică de fi remarcat, este în esență întruchiparea acelui kunstwollen, pe care l-a teroretizat marele gînditor Alois Riegl.

Vreau să sper, că acest suflu autentic, juvenil dar, cred, perfect asumat al lui Eugen Caitaz, va evolua neîncetat, spre maturizarea continuă. Și aș dori să mă uimească cu fiecare expoziție la care va participa în Moldova, sau în lumea largă. Cert este că genul de grafică pe care acesta l-a adoptat, și îl dezvoltă, morfologic și stilistic, este perfect valabil în orice colț al acestei lumi.

foto: © vladimir bulat, ianuarie 2014.

Un nume de urmărit: Eugen Caitaz
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
17 décembre 2014 3 17 /12 /décembre /2014 14:01

Cinci-paini-si-doi-pesti-II.jpg

îNTR-UN FEL SAU ALTUL, EXPOZIŢIA ACEASTA ESTE SUB UMBRELA GRUPULUI "PROLOG".

Este curatoriată de Ion Grigorescu, şi supervizată de domnul Paul Gherasim.

Nu am văzut lucruri suprinzătoare, mai degrabă am avut parte de un deja vu. În chip suprinzător, dacă a fost vorba despre pâine, pictorii din selecţia făcută de Ion Grigorescu, au făcut directă referire la minunea "înmulţirii pâinilor", la referinţele evanghelice privind "minunea celor cinci pâini şi doi peşti". 

Paul Gherasim a adus o piesă mică, despre care a spus că reprezintă o grămăjoară de grâu încolţit. Mie mi s-a părut că mâgla aceea pictată are configuraţia hărţii României, dar mi s-a arătat că lipseşte Dobrogea, nu are codiţa de peşte...

Dan Mohanu e singurul pictor care m-a impresionat cu adevărat! A adus două panouri absolut inedite, înguste şi foarte înalte, amintind ca dimensiuni şi structură compoziţională de stilul Seccesion, şi Europa Centrală a începutului de veac XX. Prezenţa unor calcule geometrice (implicite) în structura celor două compoziţii m-au făcut să înţeleg o anume frământare a artistului, legată de relaţia cer-pământ, stihiile care ne hrănesc, ne adapă, ne îmbujorează, şi ne înghit, când ne vine ceasul.

Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Cristian ParaschivMatei Lăzărescu, Horea Paştina - mai cuminţi ca niciodată! Ne spun aceleaşi ritornele, pe care le ştim deja, le identificăm cu ei şi cu numele lor.

Florina Coulin, pe care am cunoscut-o cu ocazia expoziţiei ACTUAL, curatoriată de Ion Grigorescu în galeria vieneză Mezzanine, este poate cel mai puţin "artist" dintre toţi cei care expun în actuala formulă a grupului format în jurul galeriei Curtea Veche. Este cel mai nerecognoscibil dintre toţi. Nu are neapat un stil, o scriitură, nu moşeşte o "temă". Dar are idei, le frământă, le dospeşte cu smerenie, îndelung. Este o fişă de istoria de artă, dar fără mondenitate şi aplombul "artiştilor internaţionali". A avut două expoziţii personale la galeria Curtea Veche. Au trecut aproape neobservate în vuietul vremurilor noastre.

 Ruxandra Grigorescu ne-a arătat pâinea amară a porumbeilor. Nu doar oamenii sunt împinşi să-şi câştige cu greu pâinea, ci mai ales păsările, care nici nu seamănă, nici nu ară. Dar luptă pentru a-şi dobândi hrana. Se spune că anumite plante se înmulţesc, şi ajung la mari distanşe datortită păsărilor, care le îngurgitează seminţele, apoi pe unele le defecă...

Cu adevărat pâinea cea adevărată este Sfânta Cuminecătură, iar aceasta nu o pot obţine, doar prin mijloacele artei, artiştii. Pâinea cea împlinitoare de suflet este mereu în potir, nu pe pânză, nici pe hârtie, nici pe carton, nici pe murii bisericilor.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
9 novembre 2014 7 09 /11 /novembre /2014 18:07

Chiar dacă expoziția Dorinei HORĂTĂU, Revival. Colare și racolare a urmelor din trecut, care a avut loc la sediul elegant al Ordinului Arhitecților din București, s-a încheiat, găsesc cu cale și foarte potrivit să consemnez acest eveniment de înaltă ținută. Mica expoziție care s-a consumat în perioada 22.10-03.11, curent, a fost special concepută pentru acest spațiu, fosta casă a legendarului arhitect Ion Mincu (1852-1912).

Interiorul acestei case este pe cît de sobru, pe atît de prețios, și rafinat totodată, de aceea există neșansa ca printr-un gest artistic slab, neconvingător, acesta să rămînă neobservat, ”sufocat” de context, de recipient. Mai deunezi, Dorina Horătău a expus tot aici, în cadrul proiectului ”Arte în București”, o instalație, Second-Hand Couture, 2014, în care a folosit exclusiv material textil refolosit, eșantioane care, de regulă, ajung la tomeron. Ei bine, această lucrare efectiv conviețuia în spațiul dat. 

Moara-lui-Assan-5978.JPG 

Este un obiect recognoscibil, mai ales pentru că artista folosește materiale umile, perisabile, simple, naturale. Horătău și-a elaborat un stil. Acum orice intervenție sau obiect ar realiza, îi distingi paternitatea.

Cu mai mulți ani în urmă am asistat la un fel de intervenție în natură, la poalele bisericii fortificate din Dealu Frumos, între Cincu și Agnita. Asistată de alte artiste tinere, studente, Dorina Horătău a folosit pentru această intervenție frunzele toamnei în care tocmai intram. Am fost total contrariat de aflarea veștii, că frunzele galbene și colorate, menite să se necrozeze, să se descompună fără urmă în pămînt, erau folosite pentru scurtă vreme ca material de construcție artistică. Frunzele erau nişte suporturi pentru "vertijul" artificial, format din cornete de plastic, transparente, ascuţite la vîrf, unele urcau chiar şi zidul cetăţii, iar noaptea în unele dintre acestea ardeau lumînări. Impactul a fost teribil, de neuitat.

Cum indimenticabilă, cred, va rămîne și expoziția actuală, de la Casa Mincu. Aici parcă gestul artistic a fost să se anuleze pe sine însuși. Să se pună în umbră, să se topească în spatele unor artefacte textile, adunate cu grijă de artistă, și pe care le-a etalat ca pe niște podoabe de mare preț - însemne ale trudei strămoașelor noastre mai de demult, dar și de mai aproape. Artista a confecționat niște suporturi pe care ne-a arătat niște lăicere, țolinci, păretare. Cuvintele acestea din urmă par ele însele desprinse dintr-un ”insectar” arheologic, dintr-un tezaur lingvistic tot mai puțin vizitat, și tot mai rar înțeles, aproape niciodată invocat pe post de ajutor. Dorina Horătău îl aduce aproape, fără să și-l însușeașcă, dar își pune la lucru instrumentul analistului, a profesorului, a biologului chiar. Da, artista este precum un biolog care scrutează materialul de studiat, pentru a-i ”exfolia” tainele, dedesubturile, intimitatea. Cred că asta e marea lecție care se desprinde din experiența țesătoarelor de altă dată: frumosul nu este deloc ostentativ! Acesta trebuie să fie firesc, cuviincios, în armonie cu vecinătățile. Sau și mai exact, nu există frumos în afara contextului. Țăranca raporta cromatica, nunanțele și visele sale la lumea în care trăia, pe care nu o tulbura, ci dialoga cu ea, discret, deloc strident. Niciodată strident. Claca era barometrul acestei stări de lucruri. Dar nu arta populară pare a fi temeiul și miza pentru artista noastră, care e și profesor la ”Nicolae Grigorescu”, ci cea - țărănească. Faptul că e cadru didactic e cu atît mai îmbucurător, pentru că aceste analize, idei și sinteze ale ei nu rămîn închise într-un univers zăvorît, personal, anaerob. Aceste experiențe sunt împărtășite cu studenții, cu generația care a crescut, poate, în afara lumii satului, în lipsa unui contact cu bunicile de la țară, cu meșteșugurile de acolo. Or, important este de a vorbi cu această generație, că nu doar moda sezonieră, labilă din toate punctele de vedere, oricare ar aceasta, și de pe orice meridian, este modelatoare pentru om, ci mai ales, atenta scrutare a felului în care care strămoșii noștri țeseau, coseau, tăbăceau pieile, colorau textilele, croșetau lenjeria etc. Toată această problematică se desprinde din proiectul expozițional Revival. Colare și racolare a urmelor din trecut, oferit cu căldură, calm, meditație adîncă.

 Moara-lui-Assan-6985.JPG  

Moara-lui-Assan-6978.JPG  

Moara-lui-Assan-6983.JPG

Moara-lui-Assan-6990.JPG

Am admirat mereu la Dorina Horătău un anume mod discret de a-și servi spectatorului arta pe care o face. Aproape că nu vorbește niciodată despre ce face, și mai ales despre cum face. Intuiesc că e felul ei de a fi pe de-o parte, iar pe de alta este un comportament pe care și l-a însușit de la țesătoarele la război. Nu doresc însă să se înțeleagă din tot ce am scris pînă aici, că artista contemporană este captiva unui mod de a fi al meșterului tradițional. Nicidecum. Dialogul este la nivelul meșteșugului, al gustului, al viziunii despre frumos și autentic. Artista de azi însă are un demers mult mai ofensiv, declarativ, unul de contrapartidă față de valorile agresiv (=adică cu tot dinadinsul) actuale. Cînd spun agresiv, mă gîndesc și la faptul că industrializarea și uniformizarea prin consumerism și standardizare strivesc sub șenile orice tip de discernămînt, de voință de deosebire, de particularitate și diferență. Unicitatea omului devine azi recluziune, insularizare, însingurare. Or, diferența este persiflată. Să ne gîndim acum, și să ne imaginăm cum țăranca de demult știa să se deosebească. Astăzi, dimpotrivă, se cultivă epigonismul, recognoscibilitatea, iar codul de bare este certitudinea că ești cu adevărat pe val. Niciodată omenirea nu a dus lipsă de individualism, ca astăzi! În această atmosferă, cînd bricolajul din lucruri vechi, reciclate, regîndite, este perceput ca insurgență și ca sfidare, arta Dorinei Horătău se arată în cele din urmă, de-a dreptul scandaloasă. Pentru că aceasta transgresează idiomul tapiseriei contemporane (desigur, experimentaliștii domeniului din întreaga lume au oarece vechime în acest sens!), deschizînd vectori noi, formali și estetici, dar care se hrănesc din vechi experiențe de manualitate, probate îndelung, decantate-n veacuri de ierni lungi, în care fuiorul s-a răsucit continuu, firul a crescut progresiv în ghemotoace, iar prin războiul caselor cu prispă au cutreierat și s-au urzit planete întregi de covoare, lăicere, velințe, scoarțe, păretare, cergi, țoale, cearceafuri etc.

Moara-lui-Assan-6994.JPG

Îmi place să cred că existența cu adevărat a artei contemporane se legitimează prin astfel de artiști, cum este Dorina Horătău. Pentru că demersul său este unul dialogal, profund asumat, prin care hainelor vechi li se conferă o înfățișare absolut nouă, captivantă, fascinantă și firească totodată. Tot ce este viu nu suscită controverse, nici disconfort, nici nu provoacă junghiuri.

Într-o lume a imposturii, a comerțului agresiv, sufocant, a globalizării prin supermarket, și mode ce se consumă într-o oră, doresc un revival de acest fel, ca cel propus de Dorina Horătău, pentru a putea apoi privi în viitor cu mai multă încredere. Și mai ales cu demnitate. Mă înclin în fața unui asftfel de demers artistic!

 

foto>  © vladimir bulat [2014].           

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
13 octobre 2014 1 13 /10 /octobre /2014 19:42

Cuvîntul divinaţie pare un arhaism, şi chiar este!

Mi-am amintit de asta aflîndu-mă în juriul proiectului ARTE în BUCUREŞTI 2014, cînd am descoperit lucrarea Iulia Toma cu acest nume, la Galeria Simeza. Am stat îndelung în faţa mini-instalaţiei care reprezenta două piese încadrabile în domeniul artei decorative, dar şi conceptual-intermedial, de fapt, este o operă minimalistă, care conservă un aspect al mitologiei oraşului pe de-o parte, iar pe de alta îmbălsămează un rudiment al artei ghicitului, întrezăririi sexului fătului, cînd acesta este încă nenăscut. Ciudat lucru să constaţi că astfel de practici încă mai sunt active, vii şi solicitate în vremea noastră! Or, tocmai acest "recul" a atras atenţia artistei, dar şi a noastră, a privitorilor. Desigur, s-ar părea, ce mare chestie! Poţi trece lejer şi p'alături pe lîngă o astfel de lucrare, deloc spectaculoasă, deloc atractivă, chiar anostă din punctul de vedere al reprezentării. Anti-spectaculară, aş spune. Este genul de cuminţenie dispărut aproape cu desăvîrşire din contextul artei noastre, care se manifestă ca un reflex al turbulenţelor din viaţa socială şi politică din ultimele decenii. Iulia Toma reuşeşte să fie în opoziţie cu astfel de atitudine, a cărei operă se ceteşte ca reacţionară în contextul unor frămîntări - e drept sterile - din sistemul artistic local. Ce şanse are, totuşi, o astfel de artă sî fie observată, promovată? Ea posedă ceva foarte preţios, care-i este definitoriu şi endemic, este profundă, iar această profunzime este stihială. Pare că tot ce face artista, este anume aşa. Pentru că are o predispoziţie pentru anume acest soi de reprezentare. Şi asta o "decupează" din universul numeros al făcătorilor de artă. Iulia Toma este captiva unei astfel de atitudini, şi acest lucru îl confirmă, cred, şi expoziţia de la IvanGallery"Untitled Fighter"(27.09 - 15.11.2014).  

Divinatie_Ileana-Toma.-jpg.jpg 

Interventie desen cusut pe suport textil, batist, dim.39/39 cm, 2012.

Juriul unanim a decis ca autorului acestei lucrări să-i conferim Marele Premiu al ediţiei din acest an, al proiectului ARTE în BUCUREŞTI, organizat de Uniunea Artiştilor Plastici din România. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
10 octobre 2014 5 10 /10 /octobre /2014 15:18

Un proiect de artă comunitară, pe care sunt convins că e nevoie să-l vadă cît mai mulţi!

Mulţumesc, Dilmana Yordanova, mulţumesc, Mihaela Kavdanska! 

unnamed.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
3 octobre 2014 5 03 /10 /octobre /2014 11:10

Magnolia de la CotroceniUna dintre cele mai suprinzătoare lucrări din noua expoziţie a lui Ioan Iacob se numeşte Magnolia. Se întîmplă la Muzeul Naţional Cotroceni.

Acest artist - rezident la Düsseldorf - are darul nesecat de a servi mereu surprize, de a aduce cu fiecare expoziţie un suflu nou, idei tot mai limpezite, mai distilate. O parte din piesele prezente în acest proiect au figurat în expoziţia de la fundaţia Dignitas, din primăvara acestui an. Deja atunci o parte din Magnolii au figurat, dar piesa despre care doresc să vorbesc era încă în gestaţie. Mai exact, în artă, acest fenomen este denumit work-in-progress. Fundalurile acelea aparent neutre, cu o adîncime simulată, aveau o încărcătură misterioasă, absorbantă. Aveau puterea de a-l atrage pe spectator, înlăuntrul lor. Ceea ce, de pildă, era la Rothko o ieşire din tablou, o înaintare spre privitor, la Iacob picturile au puterea unui aspirator; este o forţă care te include. E un monolog care devine dialog, o necuvîntare ce devine prilej de interlocuţie plastică. Motivul magnoliilor este cel care fixează pe pînză misterul prezenţei. Care în lucrarea reprodusă aici atinge apogeul. Despre ce este vorba aici?

Asistăm la dezbaterea unei probleme fundamentale a picturii: cum reprezentăm nevăzutul, inefabilul. Avem în faţă un panou în care cerul ocupă o parte covîrşitoare a suprafeţei, un cer sumbru, catifelat, funebru, tenebros. În ţesătura lui distingem un chip fenimin, mai degrabă sugerat decît explicit, un chip care priveşte în sus, spre Dumnezeu. Întreaga tradiţie a creştinismului asociază cerul cu Dumnezeu, cu Creatorul. În contrast cu acest sistem de referinţă, teluricul, pămîntul pe care călcăm, este înlănţuit cu lumea căzută, păcătoasă, dar şi de locul unde pîlpîie speranţa, întreţinută de razele soarelui. A umbla în lumină semnifică aflarea pe calea cea bună, urcătoare, ziditoare. De aceea, mîna care ţine floarea de magnolie nu e nimic altceva decît mijlocul prin care facem fapta bună, vehicululul prin care ne remarcăm aşa cum suntem: prin atingere, mîngîiere, pipăire, efort, simţire...putem şi lovi cu ea, dar menirea noastră este de a ne folosi de mîini anume ca să creştem, nu să ne grăbim căderea! Magnolia, ca simbol - recent - al purităţii, confirmă pornirea spre bine a omului. Acel bine pe care suntem chemaţi să-l facem înainte să dispărem, să ne topim trupul în sînurile pămîntului. Desigur, sufletul nu moare. Dar e foarte important să avem grijă cu ce încîrcătură îl trimitem la întîlnirea cu cele veşnice. Ioan Iacob ne spune că pămîntul e, din fericire, mai mic, mai limitat decît cerul, iar linia orizontului nu e niciodată prea clară. În această ambiguitate avem imensul dar (ni s-a dat ca dar) de a alege. De a decide, de a deosebi spre ce anume mister ne îndreptăm: unul care se topeşte în lumină, în sînurile văzduhului, unde e şi împărăţia cea necuprinsă şi neînserată a cerurilor, ori alegem să rămînem captivii teluricului, a griurilor, a nopţii celei lipsite de speranţă. Pentru a atinge veşnicia ai nevoie de o magnolie.

Cu mai mulţi ani în urmă, mai exact în 2007, încheiam un text despre Ioan Iacob cu acest gînd: "pictorul trebuie să picteze, iar logoreea teoretică din jurul picturii, instaurată în era conceptualismului şi a post-modernismului, nu a făcut decît să ascundă în esenţă o neputinţă a pictorului, o criză cronicizată a dorinţei de a picta. Pictura ca pictură este, se pare, soluţia acestei incertitudini, iar Ioan Iacob a avut forţa de a şi-o însuşi temeinic şi ireversibil. Mi-aş dori un exil în pictura lui". Nu pot adăoga acestei idei nimic, în afara dorinţei încă şi mai arzătoare de a ajunge cu adevărat acolo. Şi cît mai grabnic!

Foto: © Adrian Ciprian Bârsan, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article