Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

20 juin 2012 3 20 /06 /juin /2012 09:34

Acum un an se deschidea la Jewish Historical Museum din Amsterdam expoziţia From Dada to Surrealism - Jewish Avant-Garde Artists from Romania, care a fost itinerată apoi la Israel Museum, din Ierusalim, iar în acest an se va putea vedea şi la Bucureşti. Atunci nu bănuiam că o mică şi ambiţioasă galerie pune la cale un fel de retrospectivă Marcel Janco (Iancu) la Bucureşti. 

 

Colors Art Gallery a cîştigat pariul, a oferit una din cele mai neaşteptate suprize ale anului - o expoziţie demnă de orice muzeu de artă contemporană din această lume: Un visionnaire de l'art moderne. Marcel Janco, 1895-1984

 

Catalog Marcel JancoExpoziţia s-a realizat în perioada 25 mai-15 iunie la Swan Office&Technology Park din Bucureşti (Pipera). Pentru acest proiect, la care a contribuit în chip esenţial familia Janco, s-a editat şi un consistent catalog de 128 de pagini, în care a fost cuprinsă etapă cu etapă opera aceestui artist unic în felul său. De fapt, catalogul vine să întregească imaginea lui Marcel Janco, preocupat aidoma unui artist renascentist de mai toate laturile expresiei plastice: pictură, scenografie, arhitectură, grafică, colaj, afiş, sculptură etc. Aceestea toate au fost prezente şi în expunerea de la Swan.

 

Şi pentru a-l pune pe Janco într-un context mai amplu, pe de o parte al epocii, iar de cealaltă - printre cei afini ai săi, organizatorul (Lucian Georgescu) a creat un colţ bricolat cu lucrări ale celor care i-au stat alături în atmosfera de maximă emulaţie, pe care ei au denumit-o DADA.

 

Dacă lucrurile de mai sus sunt oarecum cunoscute, atît prin publicaţiile şi expoziţiile anterioare dedicate maestrului, cît şi din bibliografia referitoare la avangarda istorică, este cel puţin un aspect al operei lui Janco despre care expunerea actuală relatează în premieră: grafica erotică a anilor 1930-1940. De fapt, la o atentă scrutare aceste desene (creioane colorate, peniţă) înfăţişează mai degrabă scene obscene, pornografice, aspecte destinate uzului privat, ochiului ascuns..."amoroasei nerozii", cum s'ar exprima Eminescu. Par de-a dreptul ilustraţii la aceste versuri ale aceluiaşi copleşitor poet: " Al ei suflet se topeşte de-ntunericul molatec, / Simte pare c-o pătrunde un piron roş de jeratec, / Ce-o omoară ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfâşie. / Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acuma, / Şi în vocea ei muiată pipăieşte nenţeles. / El o mângâie, o-ncredinţă, că de cer a fost trimes / Şi menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă." (Antropomorfism, 1875).

 

Pare incredibil cum acelaşi spaţiu cultural poate da corespondenţe literare şi vizuale de aceeaşi intensitate, la intervale mari de timp, şi din care să nu lipsească nota asumat ludică, dacă nu chiar satirică, pe alocuri. Desenele lui Janco sunt în esenţă nişte şarje, care descriu realitatea perversă a celui care gîndeşte o realitate tăinuită, îşi imaginează, o descrie mental, dar se fereşte să o spună şi să o exprime în cuvinte. Astfel, desenele devin secvenţe quasi-teatrale, caraghioase, uneori cu personaje mascate, demonice. În opinia mea acest tip de expresie ţine tot de plenitudinea visionarismului specific lui Marcel Janco, care proiectează aici, mental, universul scurt şi iluzoriu al omului epocii moderne, şi numai. E de analizat mai atent, şi mai aplicat poate relaţia care există între parodie, bucurie, extaz şi perversitate. Poate că asta ţine deja de sfera psihanalizei, a conştiinţei abisale, iar constatarea e cu atît mai îmbucurătoare pentru că un artist care s-a aflat în tumultul disputelor nihiliste şi moderniste ale începutului de veac, nu a rămas imun la aceste cercetări ale spitirului uman. Omul a rămas permanent în centrul interesului său. Iar Janco rămînînd mereu himself. O confirmă întreaga sa operă, dar şi - cu vîrf de măsură - proiectul întrupat al coloniei de la Ein Hod, prin care au trecut multe generaţii de pictori şi artişti, avînd un mentor redutabil, integru, profund moral.

 

Retrospectiva de la Bucureşti din această vară vine să ne reamintească despre inepuizabilele teme şi posibilităţi de interpretare, pe care le lasă în urma sa un artist de maximă anvergură.

 

Nu în ultimul rînd, este de consemnat că această expunere a fost dedicată galeristei parisiene Denise René şi cărturarului Arturo Schwarz, care au contribuit, fiecare, în chip premonitoriu la popularizarea şi promovarea schimbărilor radicale din arta secolului XX. Personaje istorice mai puţin cunoscute la noi, dar cu atît mai binevenită a fost punerea numelor lor pe frontispiciul acestei expoziţii memorabile. 

 

foto: coperta catalogului, cu texte de Eugène Ionesco, Jean Arp, Cătălin Davidescu

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
17 mars 2012 6 17 /03 /mars /2012 07:49

În esenţă, marele proiect fotografic al lui Dragoş Lumpan ne spune că oieritul, ca străveche îndeletnicire omenească, ancestrală, este pe cale de dispariţie! E un fenomen ireversibil.

 

Ca să ilustreze această teză, a colindat timp de 5 ani, din Ţara Galilor pînă în Albania, dar cel mai mult prin România, unde le-a urmat păstorilor şi oilor de-a lungul a mii de kilometri, fotografiind, discutînd, observînd, mîncînd brînză, bînd zer şi pălincă, dormind în creierii munţilor sub cerul liber, aidoma celora pe care îi urma iarăşi şi iarăşi...

 

S-a ales pînă la urmă cu o miriadă de imagini, miliarde de pixeli de documente fotografice. O mică parte din acest material se prezintă între 23 februarie-18 martie, la MŢR din Bucureşti.

DSCN9804-1-.JPG

Cele cîteva sute de fotografii (mult prea mici cele mai multe) dau seama despre aceste călătorii prin 6 ţări, unde cel puţin trei elemente par comune: oamenii, relieful, oile. Pînă să aflăm de la Dragoş cum au fost oamenii pe care i-a cunoscut el, îmi îngădui să povestesc cum l-am perceput eu pe bunicul meu, care tot oier a fost. Aveam 17 ani cînd bunicul (la noi se zice baca) Leon (1889-1985) s-a mutat la Domnul . Cu acest prenume cred că e limpede că nu era un ţăran pur sînge, ci provenea dintr-o familie înstărită, cu averi agrare considerabile. Nu erau moşieri, cum i-au numit comuniştii cînd s-au încoţopenit la putere, ci moşneni fudui şi gospodari sadea, care deţineau pămînturi, vii, cai şi oi multe. Probabil că la vremea genunii roşii angajau argaţi şi ţărani nevoiaşi, pentru a-i ajuta să grijească pămîntul şi animalele, apoi, bunicul dădea tot mai puţin pe acasă...dispărînd cu săptămînile întîi, apoi cu lunile prin păduri şi dealuri îndepărtate de satul său. Mereu era plecat cu oile. După ce li s-a luat aproape tot -- în afară de suflet, casă şi copii -- aveau de ales, fie acceptai să fii de partea puterii, fie împotriva acesteia. Bunicul Leon a ales oile. S-a făcut pe sine cioban. Cînd veneau să-l caute, el nu era niciodată acasă. Bunica, Melania, era lăsată în pace, căci avea de crescut 4 copii: Ion, Ştefan, Valentina şi Vasile. Cel din urmă este tatăl meu. Nimeni dintre aceştia nu a putut urma şcoli înalte, căci erau progeniturile unui fugar. Cînd îmbătrînise nu mai era cazul să se ascundă, nu mai era periculos pentru nimeni. Jertfa de a fi decenii la rînd un anonim cioban l-a pus la adăpost, l-a ferit (poate) de moarte. Eu aşa l-am cunoscut: un om înalt, puţin gîrbovit, uscat, foarte blajin şi cu mîini mari, noduroase foarte, mereu cu pălărie pe cap cînd ieşea pe stradă. Vorbea foarte puţin, rostea cu parcimonie cuvintele, căci, probabil, peregrinările sale de ani şi ani pe coclauri şi văgăuni, în spatele oilor, l-au făcut să nu pună preţ prea înalt pe vorbe, căci acestea de cele mai multe ori goale sunt...iar în lumea de astăzi, cu atît mai mult!

Ca acum am în faţa ochilor borcanele mari de brînză de oaie, puse la maturat cu multă sare, în gîrliciul din dreapta casei strămoşeşti, cu prispă. Pe vremea cînd trăia bunicul nu puneam gura pe această brînză, spunînd că e sărată şi amară. Atunci cînd era naturală şi grasă - nu-mi plăcea. Acum cînd aceasta e pe cale de dispariţie - cum ne afirmă şi proiectul lui Dragoş Lumpan - îmi place mai presus de orice produs alimentar. Nu ştiu cum se face că apreciem mai mult ceva cînd e tot mai puţin sau deloc, decît atunci cînd e la discreţie şi din belşug? Ţine de natura ascunsă şi misterioasă a omului? Un paradox care ne defineşte ca oameni? Dar cum vom mai percepe realitatea atunci cînd oieritul, brînza, lîna şi costiţa de miel nu vor mai face parte din cotidianul existenţei noastre? Cît şi cîte din cele enunţate, vai, atît de răzleţ de mine mai sus, intuim  sau înţelegem în materialul vizual pus la dispoziţie prin expoziţia lui Dragoş?

DSCN9803-1-.JPG

 Foto: ©vladimir bulat.  Afişul de la intrare şi expoziţia "Ulima transhumanţă" a lui Dragoş Lumpan.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
17 novembre 2011 4 17 /11 /novembre /2011 15:23

afis expo timco

Posibil – Nesigur

Fotografie, video, instalaţie în Timişoara

 Stadiul meteorologic al economicului, al politicului, al socialului, al esteticului. Semn meteorologic al incertitudinii. (Jean Baudrillard „Paroxistul indiferent”)

 

Poziţia artei în societatea actuală, fragilizată de prelungita criză – de identitate, de autenticitate, de limbaj, nu mai este aceea de reper conceptual (şi nici etic). Modelul ei apare astăzi bruiat, slăbit, diminuat, contestat de toţi.

Starea de criză generează însă, la rândul ei, o situaţie de imprecizie şi impredictibilitate, încărcată de poezia tulbure a neclarităţii: îndoiala, nesiguranţa, incertitudinea sunt tot atâtea stări psihice generatoare de nelinişte şi în final de tensiune. Această tensiune, amplificată, poate să dea naştere creaţiei, să genereze lucrări, care să exprime mai adecvat angoasa contemporană, transpusă la scară planetară.

 

 Inspirată din realitate, imaginea decade din poziţia ei raţională, de obiectivitate, nu mai reflectă conceptele clare ale minţii, ci se pliază mai bine pe expresia psihologică.

Deformarea, fragmentul, pierderea sensului, descompunerea imaginii în pixeli, efectul de neclaritate, toate acestea, acţionând asupra reprezentării, contribuie la sporirea incertitudinilor iniţiale. Cotidianul supradimensionat, efectul de oglindire, pierderea sensurilor care dezbracă formele de conţinut, bruiajul, cacofonia, jocul de forme, cuvinte şi ambiguităţi de sensuri sunt doar câteva dintre mijloacele de  exprimare alese de un grup de artişti.

 

Aceştia sunt: Aura Bălănescu, Ciprian Ciuclea, Cosmin Haiaş, Liliana Mercioiu Popa, Sorin Neamţu, Simona Nuţiu Gradoux, Sorin Oncu, Renée Renard, Andrei Rosetti, Liviu Saşa Stoianovici, Sorin Vreme, Tudor Vreme.

                                                                                               Curator: Ileana Pintilie

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
2 juin 2011 4 02 /06 /juin /2011 16:41

Pasiunile artei contemporane la Venezia sunt în plină fierbere: pavilioanele naţionale îşi deschid uşile, Bienala aşteaptă publicul şi mămăliga.

 

Moldova mai face o încercare. Să fie şi ea prezentă. Figurează în lista participanţilor cu 3 proiecte distincte. De la distanţă s-ar putea spune chiar că arta contemporană a acestei ţări are ce să arate. S-a întrat într-o oarece normalitate, faza activă e o evidenţă. Privite de acasă însă, lucrurile nu stau tocmai aşa. Cu ceva vreme în urmă spiritele au fost încinse, dar nu foarte. Anumite cercuri de la Chişinău doresc ca circuitul pregătirii pentru Bienală să fie aidoma celui de la Eurovision. De acord. Dar să fie şi oferta ca la Eurovision. Aceasta este însă desăvîrşită prin absenţă, prin pasivitate, ignoranţă şi aleatoriu. Doar cînd cineva îşi asumă nişte riscuri, şi reuşeşte să propună ceva (şi cînd spun asta nu emit o judecată de valoare, ci doar presupun o posibilitate cantitativă), imediat se face, ad hoc cum ar veni, o "massă critică" - şi încep animozităţile, criticile. Peroraţiile şi disconforturile.anniv_coin.gif Artista Lucia Macari a calculat că dacă fiecare moldovean neaoş ar contribui cu 63 de bani la bugetul artei contemporane, aceasta ar putea fi prezentă la Bienala de la Venezia ori de cîte ori îşi deschide aceasta ediţiile, la doi ani o dată. Aceasta a emis şi o monedă "aniversară" (sic!), cu valoarea amintită, care să marcheze prima participare a Moldovei la ospăţul artei actuale. Obiectul e simpatic, are şi o casetă elegantă, după cum se poate lesne constata. Doar că dincolo de băşcălia gestului, rămîne problema. Cea a existenţei, a metabolismului artei contemporane în acel areal. Nu banii lipsesc, nici voinţa. Sunt convins că şi dacă aceşti bani s-ar aduna - tot problema va rămîne! Lipseşte tradiţia şi conceptele. Dacă e sau nu aşa - va arăta timpul. Deocamdată sunt sceptic, dar asta nu înseamnă că nu gust gluma fină şi invitaţia la caritate lansate de Lucia Macari!

 

Totuşi, 63 de bani, un bilet la Venezia mi se pare un preţ prea caraghios... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
17 mars 2011 4 17 /03 /mars /2011 13:26

Discreţia cu care a traversat aceşti mai bine de 20 de ani post-comunişti -- este exemplară. Acum are 93 de ani, şi a deschis o expoziţie personală, de desene, la galeria Dialog din Bucureşti. Este născut la Iaşi, în 1918, şi desenează de cînd se ştie...

 

Acum însă este prima sa personală într-un spaţiu consacrat. Cronicile au început să curgă, chiar şi una defăimătoare. Aceasta este semnată de o persoană foarte versatilă, care narează despre trecutul lui Nestor Ignat, numindu-l  un "zelot al stalinismului dezlănţuit", învinovăţindu-l pînă la urmă, de toate relele posibile şi imposibile: "Nestor Ignat a fost un stâlp al propagandei comuniste în cea mai dură perioadă, un chien de garde al puritatii ideologice, un om care a făcut un rău enorm prin scrierile şi acţiunile sale". Mi se pare o acuză mult prea gravă, şi total irelevantă pentru a defini în vreun fel discursul artistic al lui Nestor Ignat -- aşa cum se desprinde el din minunata expoziţie de la galeria  "Dialog"...Curios lucru, dar autorul infamei dezvăluiri nu a făcut publică această "apocalipsă" pînă acum, ci a profitat de moment, de umila ieşire publică a lui Ignat. Adică, l-a lovit pe acest om în ce a avut el mai inocent, mai pitit în tainiţele vieţii sale de intelectual: desenul. Mişcarea mi se pare tipic nkvd-istă: crima fiind comisă, trebuia găsit un fraier...Omul de la washington caută vrăjitoare şi acolo unde acestea au sucombat demult, sau nici nu au existat vreodată! Iată omul...ni se arată.

 

Dar trebuie să recunosc că acest text -- m-a făcut extraordinar de curios (ceea ce-mi şi stă în fire!). Mi-am dorit să văd expoziţia, să cunosc adevăratul "obiect" al discuţiei de faţă. Asta m-a interesat cel mai mult. Mi-am închipuit că e ceva ieşit din comun, că nu insistă cineva care mîine-poimîine ia în braţe secolul, să iasă în public --  pentru a se face de rîs; am intuit că acest om e bine şi cu vîrf de măsură motivat, cristalizat, lămurit definitiv cu sine, şi cu ceea ce face. Cea mai "veche" lucrare (din expoziţie*) a lui Ignat intitulată Aglomeraţie, datată 1966, mi-a evocat lumea lui Zameatin, din romanul "Noi". Dealtfel, întregul univers morfologic, prezent în desenele lui Ignat, vine de departe, are (sau i se pot atribui) atît referinţe literare, cît şi plastice, din diverse epoci. Dar ceea ce e cel mai preţios în acest discurs al său -- este totala lui libertate tematică, chiar dacă "instrumentarul" plastic este rectiliniu, previzibil, neschimbător...Nu există rupturi tematice de-a lungul deceniilor, şi ar putea fi circumscrisă întreaga lui pledoarie unei problematici foarte largi, a lui "ce nu se vede..." Poate că aici, în aceste desene pe care le face "oriunde", după propria lui mărturisire -- a fost şi este mereu sincer, "în pofida oricăror impocrizii"...Îşi datează (şi adesea, le localizează: Otopeni, Govora, Mănăstirea Bistriţa, Berlin...) desenele, unele au legătură cu anumite evenimente, altele vorbesc sau evocă vremuri şi circumstanţe de demult sau dintotdeauna (Cutremur, ciclul Antropotehnica, De cînd e lumea etc.). Poate sunt plăsmuiri ale imaginaţiei, poate proiecţii ale unui "dicteu automat", poate chiar ecouri stinse, ale unor generaţii apuse? Artistul le "metisează", le aduce la suprafaţă printr-o linie discontinuă; ai sentimentul la o privire atentă - că nu rupe creionul de pe suprafaţa hîrtiei pînă nu se "consumă": ideea, tema, subiectul, fiorul. Iar linia asta poate fi făcută cu creionul simplu, peniţa, flow-masterul, creionul colorat, pixul...Neliniştea nu ia seama la mijloace sau forme.

Ignat 

În linii largi, aş încadra creaţia lui Ignat în ceea ce, formal şi clinic, se numeşte un "caz" -- "Cazul Nestor Ignat". E de văzut, de analizat mult mai atent, cît este estetică în destinul său, şi cît este un simplu escape. "Evaziune" -- din propriul destin, care, nu a fost deloc rectiliniu -- cum pare opera lui a fi!, - dar nici mereu vertical, liniştit. Dar nu e generaţia noastră în drept să judece. Nici să ceară socoteală. Nu ştiu nici măcar dacă un politolog e îndrituit să afirme astfel de lucruri: "Nu ştim dacă vreodată şi-a exprimat regretul sau căinţa pentru ceea ce a făcut"...

 

Dar eu voi risca un răspuns: din punctul meu de vedere -- arta poate fi o expresie a regretului, iar acest regret poate să fie continuu, nu doar de dată recentă, chiar dacă acesta nu se poate înregistra statistic, ca atare. Faptul că Ignat a imaginat lumea din jurul său (din ultimii 60 de ani cel puţin!) ca o imensă rană, ca o traumă hiperbolizată, precum o magnifică distorsiune, avarie, îmbătată în copulaţie, dansuri macabre şi rînjete sardonice, înfricoşătoare -- ce definiţie mai cinică (şi mai lucidă) s-ar putea da acelei lumi?! El anume aşa a simţit-o...şi nu a vrut să ducă cu el această sensibilitate, lăsînd-o anonimă. Acum ştim! 

 

Această mărturisire plastică, a lui Nestor Ignat -- eu aşa o citesc -- nu este a unui "zelot al stalinismului".  

____________________    

* se pare că autorul are şi lucrări din epoca debutului său literar, din 1939. O viaţă petrecută printre desene...  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
23 mai 2008 5 23 /05 /mai /2008 09:56
Curatorul Jan-Erik Lundström - in fata lucrarii lui Jan Svenungsson, Psycho-Mapping Scandinavia, 1996.

BB3 s-a deschis. Amplasata in cateva locatii ale capitalei acesta bienala are toate datele sa devina unul din evenimentele cele mai importante ale ultimilor ani. Chiar daca - o spun din start - mediul local a cam ingnorat-o: prin neprezenta masiva la vernisaj! Fireste, curiozitatea benigna ii va impinge pe cei din breasla sa mearga sa vada acest proiect axat pe "geografie", "cartografiere", "scanare a spatiului", "documentare a lumii globalizate", "stocare de date". Este poate cel mai ne-vizual ansamblu expozitional din cate mi-a fost data sa vad, dar acest fapt nu ma face decat si mai curios. Chiar daca ma macina ideea ca lumea NU va sti mai multa geografie decat pana acum. Pasiunea asta va ramane si pe mai departe un fapt insular. Caci exista un paradox - intuiesc, quasi-general - pe care l-as formula in felul urmator: cu cat lumea este mai in miscare, si practica turismul la scara mare, cu atat mai putin ea stie geografie. Lucrul asta este lasat in seama agentiilor de turism, ghizilor, comisionarilor de toate spetele etc. Nu la fel stau lucrurile cu artistii. Se vede si din aceasta Bienala ca tot mai multi artisti isi "focuseaza" atentia si par tot mai preocupati de investigarea locurilor/spatiilor in care calatoresc sau se stabilesc temporar (in stagii, burse, exiluri, escapes...). Universul acesta este unul al cercetarii, documentarii, crearii de banci de date. Pozitionarea artistului este insa mereu (sau aproape) interesata, politizata. Scopul lui nu este doar sa informeze, sa arate cum stau lucrurile - precum o fac ghidurile, atlasurile, hartile, tabelele, schemele. Artistul afirma ceva. Pune degetul pe rana - sau pe buton.
Johan Jarnestad, Values, 2007, print, 70 x 70 cm. Courtesy the artist & Dagens Nyheter.

Artistul are o pozitionare activa, revolutionara. De aceea, de cele mai multe ori actele sale artistice se leaga de evenimente istorice, politice, economice, sociale. Harta, din aceasta perspectiva, poate deveni un argument major, o demonstratie, sau chiar o arma. Munca de cartograf sau geograf este un efort regresiv, pasiv, inert. Iar daca "fraiele" unui astfel de efort sunt preluate de artist - controlul poate scapa. Poate deveni periculos.
Adrian Matei, Hygienic, toilet paper manual printed, metal and ceramic support, 15,5 x 11 x 7 cm, 2008. Courtesy the artist. 

De pilda, cum am fi reactionat la o astfel de lucrare, daca ea ar fi fost realizata de un artist strain? De un american, albanez sau filipinez? Putem crede ca, adesea, artistii prefera sa mearga pe lama cutitului, si sa exprime o opinie, decat sa stea onest si rece in fata riglei, echerului si a uneltelor (tot mai sofisticate ale) geografului. De exemplu, Renaud Auguste-Dormeuil, cu seria sa de fotografii simulate ale cerului instelat, The Day Before..., a intreprins o incercare de a "ceti" 'n-stele "semnele" tragediilor ce aveau sa se abata asupra Guernicii (1937), Hiroshimei (1945), NY (2001) etc. Asta nu mai e o constatare, ci o invitatie si o provocare la meditatie. Se stie, "cetitul in stele" era o componenta foarte importanta a omului vechi, ancestral, medieval...De ce nu ar mai face-o si astazi?!  

Bureau D'Études, extract from the publication “The Ring”, 2006.

BB3 este o Bienala intelectualista, provocatoare, foarte actuala si un insert necesar in arealul lumii de azi. Ea pune si formuleaza intrebari, interogatii, idei - sa le descoperim.  

Fotografii: Vladimir Bulat 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
2 octobre 2007 2 02 /10 /octobre /2007 12:32

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

undefinedScriam acum deja mai bine de un an despre Samson Flexor, artist brazilian de origine română, născut la Soroca basarabeană. Iată că familia lui a pus la cale o expoziţie itinerantă de pictură şi grafică, care va putea fi văzută şi la Bucureşti, începând de joi, 4 octombrie. Vernisajul este programat pentru ora 18.00, la Muzeul Naţional Cotroceni. Este artistul a cărui operă a marcat apariţia şi dezvoltarea artei moderne în Brasilia, şi a pus bazele unei şcoli de pictură în acea ţară. Merită văzută expoziţia, e demn de salutat efortul familiei, al Ambasadei Brasiliei la Bucureşti, şi al tuturor celor care s-au implicat în materializarea acestui proiect.  

 ************************

 

 

 

 

 

 

 

În imagine: Samson Flexor, Figură, Paris, 33 / 24 cm., u.c., 1946.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
27 janvier 2007 6 27 /01 /janvier /2007 21:51

Precedentul posting impunea necesitatea unor imagini care să ilustreze opera de până acum a artistului Eugen Stănculescu, am făcut o selecţie în acest sens, şi le voi distribui în ordine cronologică. Eugen Stănculescu în faţa lucrării sale TIMP (triptic contemporan), instalaţie, 1968.

Bărbatul şi femeia, obiect, 1973-1974.

Pasărea din omul Eugen, tehnică mixtă, colaj, 1995-1996.

Haina bărbaţilor din familia Stănculescu, obiect, lemn, texturi diverse, 1998.

Schiţe pregătitoare pentru două lucrări care au figurat în expoziţia "Rugă pentru setea pământului", la Muzeul Satului, Bucureşti, mai-iunie, 2000.

TRICICLU, instalaţie, fier vopsit, 2000 (foto din expoziţia de la Muzeul Satului, Bucureşti).

Instalaţie funcţională, vedere generală, folie polietilenă, lemn, vara-toamna, 2001

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
12 janvier 2007 5 12 /01 /janvier /2007 14:28

R O M A / BOGDAN VLADUTA / mezeul cotroceni/ miercuri/ 19.30

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article