Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

29 mars 2017 3 29 /03 /mars /2017 15:04

după înjumătățirea postului, marcată de sărbătoarea Sfintei CRUCI, se revine la rugăciunile cuprinse în „canonul cel mare”, închipuit în cuvinte de către Sfîntul Andrei Criteanu, iar ilustrarea cea mai bună, vizual, este cea pe care o reprezintă Moisi, cel care „a strigat către Domnul și Domnul i-a arătat un lemn pe care Moisi l-a aruncat în apă și apa s-a îndulcit. acolo i-a pus poporului îndreptări și judecăți; acolo l-a pus la încercare” (Exodul 15, 22-25)...este vorba de oprirea la izvorul mera (în limba română ebraicul „mārāh” se redă foarte limpede prin „amar” sau „amărăciune”, cf. comentariului din septuaginta, vol 1., 2004, pag. 232), după trei zile de mers prin pustiu, în care evreii nu au găsit apă. găsindu-o, aceasta nu era însă deloc bună pentru consum, iar poporul a murmurat împotriva Moisi...

după ce se cetește în patru seri consecutive, din prima săptămînă a postului mare, „canonul cel mare” se recetește azi seara, integral, în „denia canonului mare” - care este de fapt o slujbă a utreniei, cea a zilei următoare, astfel că acest lemn al lui Moisi, același care a despicat mai înainte apele mării roșii, spre a putea trece norodul lui israel, este întru totul același, ce va îndulci și apele merei...spre a ne pregăti de primirea adevăratei Crucii a Domnului, și a ne reamintește, fără tăgadă, că anume: „lemnul cel de viață făcător al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, îndulcește amărăciunea postului celui de patruzeci de zile și ne mîngîie pe noi care trăim în pustie pînă ce ne va duce, prin Învirea Lui, la Ierusalimul cel spiritual” - (alexander schmemann, „postul cel mare”, ed. doris, 1998, pag. 100).

din cîte cunosc, nu mai există o altă reprezentare iconică a acestui episod în care Moise îndulcește apa amară, față de aceasta, dăruită nouă de zugrava Elena Murariu. mai mult, iconara augmentează subtil sensul acestei scene, adăogînd pe marginea apei un cerb, care se adapă, semn că apa e bună la gust, precum și cîteva păsări, care nici ele nu pot bea apă amară. cerbul este în repetate rînduri amintit în Vechiu Legămînt: „atunci va sări șchiopul ca un cerb/și limpede va fi gura gîngavilor, / că apă a țîșnit în pustie/ și pîraie în pămînt însetat” (Isaia, 35, 6 - versuri profetice, care se vor împlini prin venirea lui Hristos); cerbul este și un simbol al purității, după cum reiese din această prescripție din cartea Deuteronom: „după dorința ta vei jertfi și te vei înfrupta cu carne după binecuvîntarea Domnului Dumnezeului tău, pe care ți-a dat-o, în fiecare oraș; omul necurat de la tine și cel curat vor mînca la un loc, ca și cum ar fi carne de ciută sau cerb” (12, 15); „căprioarele și-au fătat puii-n poiană/și au părăsit-o, că nu era iarbă” (Profetul Ieremia, 14, 5); cu cerbul se compară în Psalmi, pe alocuri, și regele David...păsările erau văzute de același Moisi, ca unele curate și necurate; cele dintîi erau bune de mîncat, acestea se hrănesc cu semințe, boabe. anume acestea curate sunt aduse ca jertfă (găsim referințe în Levitic, 1, 14-17; V, 7-10; XIV, 4-7).

În cazul icoanei de față avem de-a face cu păsări care se hrănesc cu pește sau animale acvatice, ceea ce ne duce cu gîndul că aceste păsări nu erau dintre cele comestibile, și se află în antiteză semantică cu figura cerbului. totuși, la diverși profeți sunt referințe la păsările călătoare, barza, rîndunica, egreta etc., iar gîndul ne duce că prezența lor concretă aici, se referă la reîntoarcerea evreilor în locurile natale, cum și păsările revin după trecerea iernii - în habitatul de vară. Domnul readuce pe poporul Său în țara făgăduită, acela cîndva înrobit și hăituit, cum păsările călătoare se reîntorc pentru a-și perpetua seminția...iar parcă din străfundurile acelei ape îndulcite auzim: „cei ce mă urăsc fără temei m-au gonit ca pe o pasăre” (Plîngerile lui Ieremia, III, 52; idee reluată de cîțiva dintre Psalmii lui David).

comentariul de mai sus a fost prilejuit de contemplarea unei singure scene din minunata icoană a Sfintei Cruci, închipuită de Elena Murariu, concepută împreună cu monahii de la mănăstirea oașa - expusă zilele acestea la librăria bizantină din bucurești.

foto @ vladimir bulat, martie, 2017

foto @ vladimir bulat, martie, 2017

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
27 février 2017 1 27 /02 /février /2017 09:35

Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care îl plăsmuise și l-a așezat în grădină, ca să o lucreze și să o păzească” (Geneza, 2, 15) - Septuaginta, ed. Polirom 2004, vol. 1, pag. 58.

 

Este clar și limpede că această grădină, devenită în hermeneutica exegeților, a desfătării, era pusă dintru început în paza omului, urmînd a fi lucrată, cultivată, înmulțită. Iar ceva mai devreme se precizează: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și l-a așezat acolo pe omul pe care l-a plăsmuit” (de la elinescul „plasso”, care evocă activitatea olarului sau a sculptorului) - Geneza, 2, 8.

 

Cuvîntul slavon Rai, în „Dicționarul etimologic al limbii ruse”, a lui Max Fasmer, pare a fi un ecou etimologic din protoiranianul rѓґу, care desemna „bogăție” și „fericire” sau din hindusa străveche: rayiґs = „dar”, „posesiune”; în slavona bisericească a devenit „rai” înrudit oarecum cu grecescul ParЈdeisoj, adică grădină.

 

Greu de stabilit cînd slavonescul „Rai” pătrunde în limba română veche, cu sensul de grădină în sens propriu, cert este că în Noul Testament publicat de mitropolitul Simion Ștefan la 1648, la Belgrad, în Evanghelia după Luca apare „raiu”, care e hărăzit tîrlharului de pe cruce (cap. 23, 43). Așijderea, Noul Așezămînt de la Noul Neamț, din 1851, în același text, se menține același slavonesc „Raiu”. Tot „Rai” e și în textele lui Bartolomeu Anania, dintre cele diotrosite mai recent. Pare că Rai e locul înnoit după Învierea Domnului.

 

Sacra Vulgata, recent editată (2015), propune în felul următor traducerea în românește a textului latin al Sfîntului Ieronim: „Isus i-a zis: Amin zic ție, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (pag. 403). Latinescul „in paradiso” era firesc să devină „în paradis”, doar că și acest cuvînt are ca rădăcină un ebraism, pardes.

În ceea ce privește cuvîntul Eden acesta devine Edem în greacă, este o subtilă formulă ebraică גַּן עֵדֶן, Gan ʿEḏen, iar în traducerea Torei și a Profeților, Cornilescu (1921) o păstrează ca atare: „stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu...”, Ezechiel, 28,13, și „țara era ca o grădină a Edenului”, Ioil/Ioel, 2, 3 (același pasaj, Bartolomeu Anania îl traduce astfel: „pămîntul e rai al desfătării”, ed. Anastasia, 2000, pag. 218). Cum am observat și mai sus, traducătorii Septuagintei, folosesc distinct cuvîntul „grădină” de cel de „Eden”, și aleg pentru Geneza 3, 23-24, sintagma „grădina desfătării” folosită de două ori, succesiv: „Și Dumnezeu l-a alungat din grădina desfătării, ca să muncească pămîntul din care a fost luat. L-a scos afară pe Adam, l-a așezat în fața grădinii desfătării și a pus heruvimii și sabia de foc cea rotitoare, ca să păzească drumul către pomul vieții”.

 

Din cele expuse succint mai sus, am ajuns la concluzia că toți acești patru termeni au semnificații diferite, în raport cu intensitatea și contextul în care sunt folosiți, dar cred cu tărie că termenul Rai nu poate fi substituit nicidecum prin paradis, mai ales că Raiul nu este doar o grădină, ci este chiar proiecția Împărăției lui Dumnezeu, după cum o arată și etimologia cuvîntului în persana străveche: „bogăție” și „fericire”.

 

Atunci cînd Sfîntul Apostol Luca ne redă cuvîntul ultim al tîlharului de pe cruce: „Pomenește-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăția Ta”, acesta nu putea să audă decît: „Amin zic ție: astăzi împreună cu mine ve fi în Raiu” -, acesta se referă, desigur, la distincția fundamentală pe care o intuia prin revelație și Sfîntul Ioan Damaschinul, în Dogmatica sa, cînd scrie: „omul locuia cu trupul într-un loc cu totul dumnezeiesc și foarte frumos, iar cu sufletul locuia înr-un alt loc foarte înalt și incomparabil mai frumos. Dumnezeu, care locuia în el, era casa lui” (p.68). Și mai departe, același purtător de Dumnezeu Ioan, adaogă: „socotesc eu că paradisul dumnezeiesc a fost dublu și, în adevăra părinții purtători de Dumnezeu au predat aceasta; unii învățînd că este sensibil, alții că este spiritual” (p.69; ambele citate din Sfîntul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D.Fecioru, ediția a III-a, ed. Scripta, 1993, cap. XI).

 

Există un rai sensibil și un rai spiritual. Dar acestea sunt altceva decît „grădina desfătării” din care Adam a fost alungat, și al cărui păcat originar îl moștenim pînă astăzi...         

@ cupola sudica, mozaic san marco, venezia, 1215-1235

@ cupola sudica, mozaic san marco, venezia, 1215-1235

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
30 janvier 2017 1 30 /01 /janvier /2017 10:31

Scrierea mustoasă și stufoasă a lui Patrick Leigh Fermor, care face plămada volumului Drum întrerupt  (ed. „Humanitas”, 2016), este un bun prilej de meditație despre cum consemnează istoria deambularea unui tînăr călător, scrisă de el însuși după o vreme îndelungată de la momentul consumării evenimentelor, despre care narează însuși autorul. Mai simplu spus: care este valoarea în timp - mai ales în era internetului - a unor astfel de mărturii literare? Nu numai că însuși autorul a scăpat multe dintre detaliile, amănuntele și datele acelei vremi, dar și peisajul urban și uman s-a transformat de-a lungul deceniilor. De fapt, s-a schimbat cu totul. De aici și tilul...cred.

Transcriu mai jos un fragment semnificativ din această superbă scriere: „Toate aceste fragmente disparate formează un puzzle care nu este nici pe departe complet; dar, sforțîndu-mă să-mi amintesc, concentrîndu-mă pe un gol anume, descopăr că adesea piesele lipsă ies la suprafață și se întrepătrund. Poate faptul că am consemnat deja acest mic fragment din trecut într-un carnet de însemnări, deși am pierdut însemnările, a ajutat respectivele evenimente să prindă rădăcini cîteva straturi mai jos. Tonul unei voci, stări de spirit, lumina, detaliile peisajului sau ale straielor, străzi, castele, lanțuri muntoase, negi, dinți de aur, cicatrici, mirosuri, dispunerea unei camere, un vers dintr-un cîntec, gustul mîncării sau al băuturii încercate pentru prima oară, titlul unei cărți lăsate deschisă pe o bancă, un titlu dintr-un ziar sau, destul de des, vreun obiect neînsemnat, pe care nici nu-l admiram, nici nu mi-l doream, expus în vitrina unei prăvălii, o față cu melon sau umbrită de o pălărie de fetru, sub un felinar sau într-un bar, pe care n-o mai întîlnisem, cu care nu mai stătuseam de vorbă și nici nu voiam să stau, dar pe care doar o studiasem - cît de limpede față de galaxia de necunoscuți baudelairieni pe care tînjeam să-i cunosc, ca silueta din A une passante! - dau fuga, vin alene sau se furișează din întunericul cețos care le-a adăpostit aproape trei decenii. Dar există niște goluri pe care nici măcar concentrarea nu le poate umple: piesa care lipsește a pierit pentru totdeauna.

Sunt multe asemenea goluri.” (pag. 87).

Cugetarea de mai sus este lămuritoare pentru felul în care notația frustă, jurnalieră, schița descriptivă din imediat, se topește în aluat literar, care nu mai are valoarea unei informații, ci devine un organism existențial, transmis prin cuvinte, în cea mai bună tradiție a travelog-ului. De subliniat aici contribuția britanică la această cultură devenită internațională, prin piesele literare semnate, alături de Patrick Leigh Fermor, a unor Bruce Chatwin, Colin Thubron sau Robert Byron.

Ei bine, Fermor, mi se pare, îl are „mentor” anume pe Robert Byron (1905-1941), un stălucit cărturar și istoric de artă și al arhitecturii britanic, care în 1928 a publicat volumul The Station, în care se ocupă de o manieră diferită de studiul mănăstirilor grecești pe care le vizitează, decît au făcut-o anterior numeroșii călători, pelerini și oameni învățați, după ce a vizitat Athosul în 1927. 

Patrick Leigh Fermor vizitează Muntele Sfînt la mai puțin de un deceniu după Robert Byron, mai exact între 24 ianuarie și 18 februarie 1935. Prezența lui Byron junele, o putem intui și din consemnarea că Fermor și-a cumpărat poemul Don Juan...„mi-am mîncat merindele, iar apoi, vreme de cîteva ceasuri, am fumat și am citit Don Juan de Byron - am cumpărat poemul ieri, foarte ieftin, dintr-o librărie micuță. Cred că este o operă magifică, deși nu e în totalitate poezie” (pag. 299). Scrierea aceasta a lui Byron l-a însoțit pe Fermor de-a lungul peregrinărilor sale prin mănăstirile aghiorite, deși lordul Byron nu a vizitat niciodată acele locuri, deși pomenște de Athos în Peregrinările lui Childe Harold, din care Fermor transcrie un fragment (vezi pag. 314-315). Dealtfel, chiar memoria lui Byron, o găsește evocată de părintele de la Sofronie, de la Iviron, care susținea că „Lordul Byron... era un mare admirator al Greciei” (pag. 329). Foarte interesantă este atitudinea scriitorului în fața celor pe care-i vede prosternîndu-se și îngenunchind peste tot, în semn de evlavie și de credință, iar el scria astfel despre sine: „M-am simțit ca un păgîn și un filistin groaznic că eram singurul care stătea nemișcat, dar ce altceva puteam să fac?” (pag. 328). Neaderența lui la comportamentul credinciosului ortodox nu-l privează însă de capacitatea-i fantastică de a observa oamenii, gesturile, simțirile acestora, și conchide: „Este emoționant să vezi solicitudinea cu care călugării își tratează oaspeții” (pag. 334).

După ce vizitează nordul și centru peninsulei, Fermor coboară spre Marea Lavră, unde i se recomandă să viziteze un schit românesc, unde are ocazia să vorbească românește, dată fiind familiaritatea autorului cui spațiul românesc despre care narează în prima parte a cărții de față, dar și în anumite capitole din cealaltă carte a sa, apărută și ea în românește, Între păduri și ape (ed. „Humanitas”, 2016). Iar despre monahii de aici spune că „au un farmec nesecat” (pag. 335).

Prima semnalare a numelui lui Robert Byron apare în contextul în care Fermor ajunge la Simonopetra - mănăstirea pe care descendentul lordului Byron o compară cu Potala din Llasa, „și avea dreptate”, conchide Fermor. Iar la mănăstirea rusească cu hramul Sfîntului Panteleimon află despre minunata vizită aici a cărturarilor britanici și americani, printre care era și Robert Byron, a cărui carte citată mai sus, i se îngăduie să o ia de la bibliotecă la el în chilie, de unde aflăm că părintele Vasile, care i-a împrumutat-o, este și el pomenit în The Station, într-o dedicație a lui Colin Davidson, și nu numai. Află apoi, că-și amintește mai multă lume de musafirii britanici, David Talbot Rice, Mark Ogilvie-Grant, și de profesorul american Thomas Wittemore (1871-1950), cel care în chip decisiv a constibuit la restaurarea minunatei ctitorii a lui Theodor Metochites, mănăstirea Khora din Constantinopol. Amintirea acestor oameni era încă proaspătă în conștiința monahilor de prin mănăstirile prin care a trecut și Fermor. Și asta pe fundalul unei minunate descrieri a slujirii în biserica Russikonului: „...o intensitate, o bogăție și un mister cum nu mai întîlnisem pînă atunci. Toate reperele mele s-au prăbușit, erau cît se poate de diferite de slujbele bulgărești, românești și grecești, iar cînd m-am uitat la chipurile  impenetrabile, inexpresive ale acestor mužik, au întruchipat în ochii mei stepele înzăpezite, plăsmuindu-mi în minte imagini alle Kremlinului, cu mulțimea lui de domuri, ale stepelor siberiene străjuite de pini și legănate de urletul lupilor. Ușor-ușor, biserica s-a umplut de lumînări aprinse, iar în lumina brîndă întinderile lucrate în aur și coloanele spiralate și-au pierdut orice urmă de prost gust” (pag. 352-353). 

Este evident că cea mai mare plăcere i-a făcut-o lui Fermor șederea la Sfîntul Panteleimon, căreia i-a dedicat și cele mai multe pagini (loc dspre care spune răspicat: „unde am fost cel mai fericit” (pag. 356)), pentru că-l vedem apoi pe autor tot mai trist, mai ales cînd ajunge la Xenophontos, unde este atent totuși la cele două mozaicuri, pomenite de Byron, în The Station. Devine clar că în bună măsură pașii săi sunt ghidați de însemnările antemergătorului, care privea cu ochi de specialist lucrurile și licrările. Zographou și Chilandari sunt mănăstirile care-i prilejuiesc autorului niște considerații despre starea și statutul mănăstirilor străine de neamul grec, acestea aparținînd, respectiv, bulgarilor și sîrbilor, precum și scurte incursiuni în istoria acestor seminții ortodoxe, prin mijlocul cărora trecuse înainte să ajungă la Sfîntul Munte.

La capătul acestor însemnări constați cît de diferiți suntem, noi cei din Răsărit, și cum suntem văzuți de cei din Apus; noroc că priveala aceasta este plină de simpatie și de pricepere erudită, vine din partea unui om care a empatizat mai mult și mai profund cu oamenii, decît a adorat călătoria în sine; iar lucrul cel mai minunat este că Patrick Leigh Fermor a descoperit lumea prin care a trecut mergînd anume pe jos, un lucru aproape imposibil azi! Dar cu putință atunci, în primele decenii ale secolului XX, iar astfel de cărți cum e Drum întrerupt, vorbește exact despre aceasta: acea lume polimorfă, tihnită, și pe cale de a așeza temeinic după conflictele balcanice, nu mai este la fel; drumul pe care puteai merge neîntrerupt altădată, nu mai este nici el, precum l-a călcat Fermor odinioară...   

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

Repost 0
4 août 2016 4 04 /08 /août /2016 13:37

Pictorul și omul de cultură Paul Gherasim, fost isonar și epitrop al Mănăstirii Stavropoleos, ne-a părăsit ieri, spre a se muta în Logosul, pe care a tot încercat de-a lungul anilor să-l reprezinte în culori. Cu posibilitățile omului și ale artistului.

În luna iunie a oferit un scurt interviu pentru revista Lumea Monahilor, pe care-l ofer cu multă căldură celor care nu au apucat să-l cetească.  Este în bună măsură chintesența a tot ce a simțit, reprezentat în imagini, propăvăduit și afirmat în cuvinte sau tăceri acest om în ultimele decenii, cel puțin în pătrarul de veac de cînd l-am cunoscut eu. Pare să fie ultima sa zicere dialogală.

Ultimul interviu al lui Paul Gherasim
Ultimul interviu al lui Paul Gherasim
Ultimul interviu al lui Paul Gherasim
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Oameni și chipuri
commenter cet article
6 juillet 2016 3 06 /07 /juillet /2016 15:31

Curioasă chestiune este hazardul!  Și am în cap această cugetare a lui Mallarme: „Un coup de des jamais n'abolira le hazard”. 

N-aș fi crezut nici în ruptul capului că niște numere de mașină mă pot pune pe cale, să descopăr, și să meditez asupra unor lucruri care nici pe departe nu au de-a face cu nici cu mașina, nici cu plăcuța sa de înmatriculare...

M-am pomenit în fața casei, de dimineață cu o mașină garată, din acelea pe care eu le numesc tractoare urbane. Era nouă. Era neagră, lucioasă, design desăvîrșit. Un specimen auto pe care chiar și mandea, un biciclist pasionat, și pieton de profesie, n-ar cum să nu-l admire.

Patrimoniul, o chestiune de nuanță

Desigur, că am rămas cu gura căscată luînd aminte la designul plăcuței, la cifre, la blazonul discret înscris pe ea, și la orașul în care a fost cumpărat (probabil) vehiculul: Schaan. Recunosc aici, că habar nu aveam unde se află o localitate cu o astfel de denumire, geografia pe care o cunosc nu se procesează decît prin locuri mai generale...o căutare pe google mi-a șoptit că e vorba de cea mai mare municipalitate a ceea ce se ortografiază în germană prin: Fürstentum Liechtenstein. Principatul Liechtenstein, carevasăzică. 

Este un fel de domeniu privat înconjurat de Elveția, Austria și munți, e traversat de o linie ferată din est spre vest. Capitala e Vaduz, iar cel mai mare oraș - anume Schaan, care numără circa 6000 de suflete...Poate gîndesc anapoda, cîți dintre acei locuitori ai minusculului Principat folosesc trenul azi, dar atunci cînd americanul Thomas Tilleston Wells (1865-1946) a luat acest mijloc de transort de la Zuerich spre Innsbruck, în 1914, a ținut să coboare în această gară pentru cîteva minute, pentru a putea afirma că a vizitat liliputa țară.

Amănuntul mi-a fost adus la cunoștință prin intermediul unuia dintre autorii cărții Italy Invades. (Christofer Kelly), care a vizitat de curînd, pe urmele străbunicului său maternal, Liechtensteinul. Bunicul a fost chiar: Thomas Tilleston Wells. 

Detaliul însă cel mai interesant este gara cea veche, avanpostul Vaduz-Schaan, o modestă construcție din lemn, din scînduri înnegrite, cernite, care azi arată ca un mic depozit, dacă nu chiar ca un fînar țărănesc, de numărul cărora mustea cîndva și Ardealul nostru...Lîngă gara primară s-a zidit cîndva una de zid, cea veche rămînînd un monument al începutului de țară, de gară, de legătură cu restul lumii, cu civilizația europeană modernă. Gara este conservată cu aspectul său inițial. Văzînd acest obiectiv, ai sentimentul că timpul s-a proțăpit în loc. În inima Europei, vremea s-a oprit. E o chestiune de nuanță abia sesizabilă.

credit foto: http://americanconservativeinlondon.blogspot.ro/2015/09/invading-liechtenstein.html

credit foto: http://americanconservativeinlondon.blogspot.ro/2015/09/invading-liechtenstein.html

Și pentru că tot veni vorba despre o gară, nu pot să mă abțin să nu aduc în discuție în acest context minunata și foarte instructiva carte a lui Toader Popescu, Proiectul feroviar românesc (1842-1916), Simetria, București, 2014. Este o amplă istorie a dezvoltării insfrastructurii feroviare din România modernă, acoperind o perioadă dintre primele schițe de dezvoltare a acestui „monstru” al modernității (cartea lui Alessandro Baricco, Castele de furie, este un superb omagiu poetic, adus trenului alergător pe șine), pînă la primul război mondial.

Autorul structurează cartea în trei mari capitole: Teritoriul, Orașul, Gara, apoi un șir de anexe completează această istorie cu date de arhivă, bibliotecă, studiu comparatist etc. Chiar și o răsfoire a acestui somptuos album ne arată cît de ramificată, dezvoltată și complexă rețea feroviară a avut România modernă, și cît de mare era diversitatea de gări, halte și stații - majoritatea dintre acestea ridicate din piatră. Unele adevărate capodopere arhitecturale. Nu am găsit în cuprinsul acestui volum nici măcar un exemplu atît de precar, cum e edificul vechii gări din Schaan, fapt că România își permitea atunci să construiască temeinic, arătînd că e o țară ce investește în viitor, că e în pas cu revoluția tehnico-industrială. 

Patrimoniul, o chestiune de nuanță

Aruncătura de zar a fost pentru mine plăcuța mașinii, înmatriculate în îndepărtatul Schaan, dar această întîlnire frugală, mi-a prilejuit o gamă largă de asociații, gînduri, conexiuni și plăcerea întîlnirii cu istoria lumii, cea care trăiește din cuceriri, însemne, căi ferate, patrimoniu cultural. O chestiune de nuanță, de curiozitate, o clipă care conectează scurgerea abstractă a timpului, transformîndu-o în narațiune, într-un veritabil exercițiu al minții. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Spiritualia
commenter cet article
4 juin 2016 6 04 /06 /juin /2016 15:45
foto © vladimir bulat

foto © vladimir bulat

Cartea aceasta s-a născut dintr-un reportaj publicat în Vanity Fair, de jurnalistul Maximillian Potter. Raportul lui Maximillian pentru publicul american a pornit de la povestea sumbră prin care a trecut proprietarul celei mai scumpe plantații oenologice din lume: Domaine de la Romanée-Conti (DRC). Acesta a primit o scrisoarea anonimă, prin care i se comunica inerenta distrugere a celebrei vii, dacă Monsieur Aubert de Villaine - actualul moștenitor al domeniului - nu va plăti suma de un milion de euro, astfel „aurul roșu” al Burgundiei va fi salvat...ce poate fi mai dramatic pentru lumea vinului exclusiv, decît să rămînă orfană, fără acel 1% magic din care se face cel mai scump vin din lume?

Povestea este cu adevărat fascinantă, și nu trebuie povestită. Trebuie parcursă de fiecare cetitor în parte, individual, egoist, pe cont propriu. Tocmai pentru că acest volum a prilejuit autorului său să reconstitui aidoma unui arheolog istoria acestei podgorii, a persoanelor și personalităților care au avut tangențe cu ea, și se pare că Romanée-Conti se înrudește cu istoria Franței înseși. Mai mult, Potter povestește pe larg, în termeni oenologici specifici, ce-nseamnă acest terroir, și aceste les cuveries care fac faima Burgundiei, și a întregii lumi viticole franceze.

Cartea lui Maximillian Potter a apărut în luna iulie a anului 20014, și este un omagiu adus misticismului autentic (poate fi unul impur?) al artei vinului. Minunat este să consemnez că alături de foarte promițătoarea colecție In Vino Veritas a editurii Baroque Books & Arts, iată că și editura Publica își aduce foarte seriosul aport în promovarea culturii vinului în țara noastră. Umbre în vie va fi, cred, o carte discutată, comentată, savurată, cetită cu creionul în mînă, pentru că mai presus de orice este o foarte savuroasă poveste, o carte foarte bine scrisă & documentată. E un ghid instructiv, profund intelectual spre o lume în care simplii muritori nu au acces. În ultimă instanță,  face o punte spre ceva la care unii visează, și doar unii ajung să-l și savureze!

Bernard Pivot, în al său Dicționar din dragoste din Vin, răspunde el însuși unei întrebări pe care o adresa invitaților săi în emisiunea Bouillon de culture: „În ce plantă s-au animal v-ar plăcea să vă reîncarnați?” -  „Într-un butaș de Romanée-Conti”.

Rațiunile pentru care Pivot are și își declară public o astfel de dorință, ni le explică cu lux de amănunte americanul Maximillian Potter...în Umbre în vie, care prezintă adevărata poveste. Este și declarația unei fascinații de multe decenii, pe care o au oamenii din Lumea Nouă față de arta vinului francez...  

Repost 0
21 mai 2016 6 21 /05 /mai /2016 11:56

Poetul Ko Un, care la 1 august va împlini 83 de ani, povestea ieri la duelul poetic de la Librăria Humanitas Cișmigiu, că altădată, cu mai mulți ani în urmă, a întîlnit în Africa de sud un poet din Mongolia, care i-a arătat posteriorul, imprimat de o mare vînătaie. Era soarta poetului sub vremi. Ko Un are și el o vînătaie. A făcut destui ani de pușcărie, ca să fie și el înnobilat cu o astfel de pecete funestă, pe care o va duce cu el în mormînt...Asiaticii au tehinicile lor să-ți mutileze corpul, fără să bată la ochi. Trupul molestat geme-n poezie, asta face și Ko Un. 

Ko Un. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016

Ko Un. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016

La rîndul său, Yang Lian, a vorbit despre politică, care e în opinia sa, omniprezentă, carnivoră. Dacă în regimul socialismului real știai cine-ți este dușmanul, cine te urmărea și te persecuta, te fereai de cineva concret, azi nu mai este așa, căci pericolul e ubicuu. Făcînd parte din așa-zisa „grupare” a poeților Misty, el a povestit că în era aceea, el și colegii lui lucrau cît se poate de atent cu limbajul, evitînd cu obstinație estetismul, rezistența prin cultură (cum s-ar eticheta pe la noi)- dimpotrivă, se foloseau de un lexic frust, simplu, direct, al străzii, am zice acum. Oamenii aceștia nu se ascundeau în spatele paravanului verbal, a verbiajului abscons, nu încercau să submineze sistemul, care era oricum mai tare decît orice poet, ci îl sfidau prin folosirea altui limbaj decît se aștepta de la ei. Construaiu poezie în chiar țesătura locvacității propagandistice. Căutau să dezgroape din pămînt acea stăncuță îngropată de vie, cum sugera Kundera, nicidecum nu-i scriau scrisori deschise președintelui țării. Asocierea poetică era una bazată pe afinități profunde, nicidem pe ideea de insurgență, protest!

Apoi, a urmat exilul. China știe cum să-și alunge intelectualii! Gao Xinjian a trebuit să fugă la Paris, în 1988, Lian a hălăduit prin lumea largă, acum e stabilit la Berlin, în timp ce Mo Yan încasează Nobelul fără să-și părăsească țara. Doar cel din urmă este tradus la noi cu cîteva scrieri ale sale. Din Yang Lian există cîteva poeme în românește, iar pictorul și scriitorul, Gao Xinjian, acela care a fost încoronat cu Premiul Nobel, este complet necunoscut la noi, în timp ce romanul lui Soul Montain (1989) este o capodoperă; scriam despre acest lucru încă în 2012. Nicio editură românească nu s-a apropiat încă de opera lui. Nici de cea a lui Yang Lian.

Poate că dacă nu ar fi existat efortul unui critic de artă, ca cel al Simonei Nastac, nici poetul Ko Un nu ar fi fost deloc prezent în literele românești. Sigur nu e întîmplător acest lucru, căci anume „teritoriile conexe” sunt cele care vor iriga teritoriile culturale. Să reținem asta. Astfel, Simona a inițiat și coordonat apariția volumului Timp cu poeți morți, la Tracus Arte, a cărui valoare o vom gusta din plin.     

Yang Lian. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Yang Lian. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Repost 0
20 mai 2016 5 20 /05 /mai /2016 13:04

La galeria KUBE Musette - instalația Alinei Teodorescu, Contra.Diction.

Un statement este lăsat pe jos, în fața vitrinei, astfel că-l poți ceti și fără să intri [am avut tot răgazul pentru a intra, dar ușile erau încuiate]. Citesc și recitesc acest text, dar mă împiedic de această formulare: „o încercare de înțelegere a noimei constitutive a ființei umane”. „Mîna de factură bizantină”, cum se exprimă autoarea, este rezultatul a secole de meditație teologică, filosofică, estetică, iconografică. Acea mînă este chip iconic, este expresia unei spiritualități care acum fie s-a tocit, fie s-a diluat, fie s-a evaporat! 

Ei bine, nu prea văd unde este contra-dicția? În ce constă aceasta la nivelul instalației Contra.DictionNaturalismul este expresia depeizării, a anulării lui Dumnezeu, căci numai EL poate fi și ieri, azi și mîine și pururea - UNUL, neschimbat și stăpîn a toate. În consecință, Contra.Diction, este proiecția clară a unui non-sens. Un efort de înțelegere a „noimei constitutive” trebuie să dureze decenii și este, de fapt, miza artei laice. Arta realistă, academică, e atașată carnalității, senzualității, rugozităților, asperităților și lichidelor, ea nu se ocupă de ce e nepieritor, concentric, de ce este veșnic. Arta realistă este opusă iconicului. Nu există artă iconică, iconare, se pare, în afara sferei credinței în Dumnezeu. Mîna care binecuvintează este icoană. Icoana este slavă adusă lui Dumnezeu, în timp ce arta profană e - vanitate, proslăvire a omului, a perisabilității sale. Istoria e invenția omului. Cele două lumi nu sunt, prin urmare, contradictorii, nici nu se exclud neapărat reciproc. Ele există independent. Sunt două sisteme de referință, distincte. Este ca în pericopa evanghelică, care spune că nu poți fi slugă la doi stăpîni, ori ești cu Dumnezeu, ori cu mamona. Arta este ori cu miză spirituală, ori este exercițiu al minții umane, ferment al orgoliului acestuia, erzaț al manifestării teluricului. În plină tensiune (contradicție, cum ar veni) se află artistul, cînd nu e decis spre ce pol își îndreaptă mesajul, aspirațiile sau toropeala inimii. Avînd liberul arbitru la dispoziție, aceasta poate opta, ori-ori. Astfel văd eu, în puține cuvinte, contradicția Alinei Teodorescu, așa cum se desprinde aceasta din cele două componente ale gestului său artistic: lucrarea propriu-zisă, și textul care o însoțește.

Recomand cu căldură cartea lui Nikolai Tarabukin, Sensul icoanei (editura Sophia, 2008), una din multele posibile, în care autorul se ocupă exact de această dihotomie: icoană-tablou, de acolo decurge limpede explicația surselor celor două dimensiuni, la care omul și-a adus contribuția. Icoana este întruchiparea credinței, tabloul - „expresia subiectivă a personalității artistului, a ideilor lui, a concepțiilor lui, a atitudinii lui față de obiectul reprezentat” (Nikolai Tarabukin).

foto © vladimir bulat, mai, 2016

foto © vladimir bulat, mai, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Simeze ochiuldeveghe
commenter cet article
17 mai 2016 2 17 /05 /mai /2016 02:30
Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Dragă Victoria,

mi-amintesc cu nostalgie de expozițiile pe care le făceați, în primul deceniu post-1900, împreună cu Marian  și cei de la Noul Ierusalim, o epocă în care se întîmpla ceva ciclic, divers, pulsatoriu și mereu surprinător, care se înfățișa de Nașterea Domnului și de Învierea Lui. Erau expoziții program, erau evenimente culturale prin excelență, ecourile cărora persistau luni la rîndul! 

Apoi, am făcut împreună acel colosal proiect expozițional Ritual pentru setea pămîntului (inspirat de o compoziție a celei care a fost Myriam Marbe), o expoziție la Muzeul Satului din București, în anul 2000, ajutați de Ion Nicodim (mutat dintre noi, la Domnul, în 2007).

În acele zile de mai, a lui 2004, mi-ai prezentat-o pe doamna Ioana Giossan-Höhn (1915-2004), pe care am vizitat-o apoi la Geneva, în casa căreia am remarcat lucrările voastre, casă în care și unde am avut privilegiul de a vedea și primele picturi realizate în Occident ale celui care este marele artist, Christo Vladimirov Javacheff, cunoscut ca Christo, poate cel mai faimos artist în spațiul a ceea ce numim, intraductibil: environmental art.   

Au trecut ani mulți, și ne-am regăsit recent, cu ideea de a reclădi relația noastră de demult, sudată și animată de credință, artă, colocvii spirituale, afinități în materie de relații umane. Pentru că mereu mi-a plăcut la tine simplitatea și firescul demersului artistic, insistența cu care faci să propășească arta manualității, a rucodeliei, a faptului frust construit din materiale umile, organice, perisabile, pe care însă mereu simți și consimți să le miroși, pipăi, admiri la nivelul formelor și a cromaticii rafinate (de altfel, întreaga natură este desăvîrșită, prietenoasă, armonioasă).  

Am ajuns în torida lună a lui iulie, a anului trecut, în Sfîntul Munte. Pe căi numai de Dumnezeu rînduite și binecuvîntate am ajuns la chilia Sfîntului Tihon, din Kapsala. Am văzut și acolo amprenta mîinilor voastre, ale tale și ale lui Marian. Îndelung am admirat ușile, draperiile, detaliile a tot ce poartă (și) acolo amprenta inconfundabilă a Zidarilor!

În cele din urmă, am văzut filmul-poem al lui Franz Galo, și mi-am dat seama că acolo unde vă aflați acum - în dulcea și miraculoasa Bucovină - nu puteți fi decît în lumină, în tihnă, copleșiți și înnobilați de inspirație, de permanentul suflu creativ. De acolo trimiteți mesaje luminoase, povățuitoare, dar mereu discrete și profunde.

 

La Mulți ani, dragă prietenă în Hristos, tare mă bucur că El a rînduit să ne cunoaștem întru această viață, și tocmai datorită vouă, și ție, și lui Marian, să mă conving, fără tăgadă, că există o artă creștină în România contemporană.    

  
 

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Oameni și chipuri
commenter cet article
9 mai 2016 1 09 /05 /mai /2016 10:26

Nu e o struțocămilă verbală, e încercarea sau poate tentativa de a mima măcar multitudinea limbilor în care a apărut această carte copleșitoare pe care, fără exagerare, am devorat-o în zilele Săptămînii Luminate; Poate Estera a apărut în ultimele zile ale postului mare și în românește. Înainte de asta scrierea a fost tradusă în: norvegiană, daneză, estoniană, maghiară, ucraineană, franceză, italiană, neogreacă, suedeză, portugheză, finlandeză, slovacă, braziliană, olandeză, albaneză, bulgară ...  

Katia Petrovskaia este autoarea acestei autentice bijuterii literare, deși editorul român a preferat să-i păstreze ortografierea germană a numelui, Katja Petrowskaja, așa cum ea însăși își semnează textele pentru publicațiile germane, tot astfel i-a apărut numele și pe titlul cărții ei de debut, Viellecht Esther, la Suhrkamp, în martie 2014, după ce a fost declarată cîștigătoare a premiului Ingeborg Bachmann, în vara lui 2013. 

Katia Petrovskaia în emisiunea "Вечір з Миколою Княжицьким" @ foto: vladimir bulat

Katia Petrovskaia în emisiunea "Вечір з Миколою Княжицьким" @ foto: vladimir bulat

Am spus că am devorat-o, pentru că proza acestei scriitoare (născute în 1970, la Kiev) mi-a amintit într-un chip care mi-a dat frisoane, de romanul Austerlitz semnat de inegalabilul W.G. Sebald, unul din scriitorii pe care-i consider pur și simplu contagioși, și un far al literaturii europene de după războiul al doilea mondial. 

Poate Estera este într-un anume fel tot un road-movie intelectual, mai degrabă poetic decît romanesc, care debutează la Berlin și își are finișul pe strada Instituțkaia din Kiev, acolo unde s-a născut scriitoarea, și tot acolo unde la două luni după terminarea de scris a cărții, mureau peste o sută de oameni, ca o consecință apoteotică a Maidanului...Autoarea povestește despre aceste coincidențe într-o emisiune TV la unul din canalele ucrainene, și pare vădit emoționată, mai ales că încearcă în acel context să vorbească despre alegerea anume a limbii germane pentru a vorbi despre familia sa, despre rădăcinile sale polonezo-ucraineano-ruso-evreiești. Da, cartea a fost scrisă în germană - limba poate cea mai flexibilă, liberă și neîndoctrinată din cîte există în acest moment, mai adaogă Petrovskaia, Germania fiind actualmente țara cu cea mai metisată imigrație din Europa, cel puțin.

Deși autoarea este stabilită în Germania din 1999, de-abia de curînd s-a decis să scrie literatură în această limbă, care spune că i se supune cu greu, lacerant, dar oarecum purificator, deși într-o publicație rusească ea susține că: „ficțiune în această carte este doar limba germană

Mie mi s-a părut că, de fapt, cartea a fost scrisă în rusă, dar într-o rusă marginală, simplificată, hîtră, plină de înțelepciunea tzadik-ilor, dar și cum se vorbea aceasta în tîrgurile Podoliei, sau a Poloniei subcarpatice. Pentru acest gen de lexic și de sintaxă Petrovskaia a potrivit intrumentarul limbii germane - admirabil tălmăcite în românește de Alexandru Al. Șahighian (traducătorul admirabil al Hertei Müller, Oskar Pastior, Jean Amery, Elias Kanetti ș.a.). Petrovskaia a reușit să scrie o carte despre propria istorie, despre familia sa, dar fără a fi ea însăși acolo un personaj; la un moment dat, într-un  interviu, autoarea vorbește despre un anumit efect stereoscopic al acestei scrieri. Vorba e că Poate Estera este o proză aparte, căci nu e nici documentar, nici reportaj, nici jurnal de călătorie, nici proză cu o tramă narativă lineară, nici poem epic (deși are ecouri epice multiple), iar „confuzia” e sporită de subtitlu: povestiri.

Petrovskaia parcă povestește aievea, în fața noastră, aduce în prim-plan pe strămoșii săi, bunici, unchi, mătușe, acele babușki (pe care ține să le ortografieze anume pe tipic rusesc, originar), care prin existența lor au stimulat acest nutreț verbal, bogat, și prilejuit adînci reflecții despre război, destin, identitate, evreitate, vină, responsabilitate, vecinătate, martori, muțenie, minciună...Ea însăși descrie astfel decizia de a se exprima în germană, nemețki, care în rusă înseamnă limba celor muți, de la nemoi, mut: „Voiam să scriu în germană, cu orice preț în germană, scriam și mă scufundam sub povara nutrețului de vorbe, care se umfla, de parcă eram și vacă, și vițică nenăscută, urlam și mugeam, zămisleam și eram zămislită, merita efortul, stelele mele intraductibile mi-arătau calea, scriam rătăcindu-mă pe cărările secrete ale gramaticii, scrii așa cum respiri, alean și alinare pe care mereu am vrut să le-mpac, de parcă împăcarea asta mi-ar putea dărui o gură de briza mării”(pag. 64). Fragmentul mi se pare tulburător, și explică practic întreaga tramă narativă, este motorul și agregatul în care ne scufundăm, pentru a înțelege mai bine acest ragtime - pus la cale de cea care ne poartă prin Polonia, Ucraina, Austria, prin fostul URSS, prin lagăre de concentrare, sisteme juridice totalitare, prin destine abrupre și supraviețuitoare.

Poate Estera este o povestire din capitolul 5, Babii Iar. Este o proză care s-a culcat între paginile 171-183, și urmează excursului despre Babii Iar (intenționat nu scriu nimic despre acest toponimic, las cetitorii să-l redescopere pe cont propriu!), cîteva prenume de strămoși și rude, și vine să completeze convingerea autoarei despre istorie: „Istorie e atunci cînd, deodată, nu mai există oameni pe care să-i întrebi, ci numai surse” (pag. 23). Ei bine, această babușka care nu s-a prezentat la timp la adunarea evreiască, din ziua de 29 septembrie 1941 la intersecția străzilor Melnik și Dokterivski (lîngă cimitire), avînd conștiința că trebuie să fie și ea prezentă la acest apel, a coborît în stradă...mergea ca un melc, „precum șestoasa din aporiile lui Zenon, pas cu pas - încet, dar sigur -, era atît de înceată încît nimeni n-o putea ajunge din urmă , și cu cît mergea mai încet, cu-atît mai imposibil era s-o ajungi din urmă, s-o oprești, s-o readuci acasă, și cu atît mai puțin să i-o iei înainte. Nici chiar Ahile cel iute de picior n-ar fi putut-o face”(pag. 175). Babușka Estera nu a mai ajuns, se pare, la Babii Iar, dar cum a dispărut din optica prin care percepem o victimă, postfactum? Cine a văzut-o după ce a fost ajutată să iasă din bloc în stradă? Cine poate explica cum funcționează memoria omenească, ce este certitudine și ce reprezintă doar rodul imaginației noastre? Reconstituirea acestor ultime momente ale Poate Esterei se face prin comparația la care recurge autoarea, relatînd despre ficusul care l-a salvat pe tatăl său...adică hîrdăul în care era un ficus se nimerise în camionul de evacuare înaintea lui Miron, de 9 ani atunci, iar Semion, tatăl lui, a dat iute jos planta, pentru a face loc băiatului în bena mașinii. Printre alte catrafuse, vecini, rude, a rămas în viață. Astfel, deși ficusul l-a salvat pe Miron Petrovski, acesta după ani mulți nu își mai amintea despre acest amănunt, iar Katia e cea care relatează acum despre evacuare. Reproșîndu-i tatălui uitarea, Katia își primește sentința: „Uneori tocmai stropul de poezie face amintirea veridică” (pag. 181); prin același procedeu autoarea ne readuce din acel prezent în care a dispărut babușka, al cărei nume nici nu i se mai știe cu certitudine, de aici: Poate Estera. Căci nimeni nu-i mai știa numele, pentru că tata îi spunea babușka, iar bunicii, doar mama. Numele era în acte, probabil, iar acestea nu mai există...Poate... Posibil... Tal vez... Мабуть...Forse... Måske... Кажется...Peut-être...            

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

Poate Estera îmi amintește ca un ghiont și deambularea reconstitutivă, admirabil descrisă, în Leagănul respirației, de Herta Müller. Acolo e vorba despre drama deportării germanilor în Siberia, la Petrovskaia - despre cum evreii deveniseră prizonieri în propria lor țară, marginalizați, progonițiți, maltratați, deși majoritatea dintre ei s-au pus în slujba comunităților în mijlocul cărora au trăit și activat. Majoritatea celor din familia Katiei au lucrat cu copiii surdomuți în Polonia, Austria, URSS. 

Nu se poate povesti această carte, ar fi un act gratuit, parțial, nevrednic și, poate, părea o privire într-un tunel întunecat. E mai bine ca înarmîndu-se cu o lanternă a discernămîntului fiecare cetitor să se convingă că Poate Estera nu e o ficțiune, ci o dureroasă privire asupra noastră înșine, acum cînd lumea de azi ne-a învățat să judecăm doar după clișee, prejudecăți, repede-gîndire, via supermarketul conștiinței...

Mai e un element vizual care înrudește cartea Katiei Petrovskaia cu Sebald. Ea înserează în textul său cîteva fotografii alb-negru. Unele făcute chiar de ea, altele - materiale din arhiva familiei sau din arhive publice. Prezența acestor vigniete foto sporesc densitatea textului, veracitatea lui, pentru că ne și arată pe cei despre care se vorbește, sau despre locurile pe care le evocă. Doar două exemple. La pagina 109 avem o fotografie de doar 5/5 cm., în care vedem un fragment de caldarîm din orășelul polonez Kalisz, unde pe lîngă bolovanii de macadam observăm un ciob de piatră funerară evreiască, ale cărei litere sunt încastrate în carosabil. Mașevot - pietrele funerare jidovești - au fost înlăturate din cimititul orașului, și au ajuns material de construcție. Se spune că atunci, cînd s-au scos, în timpul celui de-al doilea război mondial, acestea au fost puse cu fața-n jos, recent însă, în urma unor lucrări de reamenajare tehnică a orașului, unele cioburi au ajuns cu scrierea-n sus, vizibile pentru un ochi atent. 

Anume atenția și rigurozitatea cercetării au ajutat-o pe Katia Petrovskaia să descopere acea fotografie (pag. 183) cu ruinele intersecției de străzi, Luternaskaia și Meringhovskaia, din Kiev, fotografie aeriană realizată, probabil, de autoritatea germană la două luni după masacrul de la Babii Iar. Este o priveliște în care autoarea deslușește patul în care a dormit tatăl său, în pofida prăpădului, a dărîmăturilor, carcaselor care au mai rămas după bombardamente. În pofida timpului, în pofida posibilității ca Estera însăși să mai fi fost vie în acel moment al fotografierii. Poate Estera mai trăia, atunci? Poate. Fotografia tace. E zăvorîtă-n sine. În general, fotografiile sunt mute. Dar e mereu cineva care le face, și acesta poate mărturisi. Chiar dacă actualizarea memoriei pare, adesea, o muncă de Sisif, ea nu trebuie nicidecum abandonată. Asta pentru a abandona într-o zi dihotomia păguboasă, care mai funcționează din plin în fosta lume post-sovietică, fărîmițînd memoria între victime și învingători. Dacă mai sunt victime, de ce mai trăiesc, și dacă sunt învingători, de ce au nevoie să-și bată joc la nesfîrșit de cei învinși? Cartea Katiei Petrovskaia este despre această nevoie de echilibru, de reconciliere, de normalitate; o aspirație, poate romantică, și o pledoarie pentru ziua în care

războiul

(leitomotiv al întregii scrieri)

să devină ceva imposibil,

                                                   mut, aseptic precum o fotografie.  

                                                                                                O vignietă într-un clasor al unui filatelist nebun.  

 

P.S. De-abia cînd am terminat de scris acest text mi-am dat seama că ziua de 9 mai este considerată și în actuala Rusie ziua biruinței asupra nazismului german. Ce omagiu poate fi mai potrivit pentru această a 61-a aniversare decît evocarea cărții Katiei Petrovskaia, care supune sub semnul îndoielii orice anchilozare istorică, orice triumfalism pe seama a ceea ce a fost, și pune între paranteze toate îndoctrinările cu care a fost nutrit poporul urssist; ea fiind, totuși, un copil sovietic! Ca și mine, dealtfel.      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Delicii literare
commenter cet article