Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

15 août 2018 3 15 /08 /août /2018 18:36

Zilele trecute, la sfînta mănăstire Lainici, din defileul Jiului, ne-am adunat o ceată de creștini din generații & profesii diferite spre a-l evoca pe cel care a fost pictorul Paul Gherasim (1925-2016), la doi ani de la trecerea sa la Domnul; este omul care a întruchipat ceea ce românii au, poate, cel mai puțin: comuniunea.

Întîlnirea duhovnicească a fost pusă la cale de tînărul arhitect Marius Pandele, cel alături de care Paul Gherasim, a gîndit și întruchipat acel număr impresionant de publicații, care au apărut după trecerea la Domnul a artistului nonagenar. I s-au alăturat și au dat curs gîndului său minunat: gazdele, în frunte cu arhimandritul mănăstirii Lainici, părintele Ioachim și obștea, părintele profesor Constantin Coman (însoțit de presbitera Garoafa Coman), profesorii Dan Mohanu (alături de doamna sa, Ileana Mohanu ), Andrei Rosetti, istoricii de artă Oliv Mircea, Vladimir Bulat, pictorii: Horia Paștina, Ion Grigorescu, Constantin Ritivoiu și Marian Dobre, meșterul- crucifer Teodor Bindea, rudele Liviu și Ioana Pavelescu (nepoții lui Paul Gherasim), jurnalistele Teodora Stanciu și Oana Enachescu, precum și un grup numeros de tineri deștepți și frumoși din Timișoara, Brașov și București.

afișul manifestării de la Lainici; foto: @vladimir bulat

afișul manifestării de la Lainici; foto: @vladimir bulat

Au fost două zile de evocări, analize, proiecții, memorări și nu în ulimul rînd - de rugăciuni, pentru buna așezare a celui care ne-a adunat împreună, Paul Gherasim, și soția sa, Steliana-Maria, care s-au pomenit printr-o slujbă de parastas în ziua de sîmbătă, de către un sobor de slujitori ai altarului, și de cei care s-au adunat la Lainici, pentru ceea ce s-a numit „scrierile, cuvintele și lucrările lui Paul Gherasim” (10-11 august). Tot atunci s-a lansat publicația omonimă, editată de asociația Studiul, cu sprijinul frăției de la mănăstirea Lainici.

Ar fi multe de spus, de analizat în urma acestei întîlniri, dar lucrul cel mai important, cred, care trebuie consemnat este că anume minunata lucrare pe care a lăsat-o Paul Gherasim ne-a adunat laolaltă, și ne inspiră să rămînem întru sporirea cu folos a acesteia. Tot în aceste zile s-a pus temelia unei asociații, Studiul, prezentate de către Marius Pandele, Dan Mohanu și Andrei Rosetti, dar care va putea crește doar dacă noi cei prezenți, și alții vom fi alături, cu fapta, cu umărul care trebuie pus la a duce mai departe analiza operei și receptării lucrării lui Paul Gherasim. 

Trebuie să înțelegem că nu atît pictura sau creația poetică sunt importante, esențiale, cît imagologia forjată de omul Paul Gherasim asupra culturii creștine, a țăranului român, a felului în care s-a format(at) simbioza dintre tradiție și cultura contemporană îmbisericită. Este, cred, peremptoriu a se pune anume acest accent: cultura îmbisericită. Căci modernitatea europeană a corodat și împuținat prin anihilare anume cultura care își trăgea sevele din tradiția creștină, bimilenară. Paul Gherasim, cu spiritul său fin, cu tact și pricepere harică i-am spune, a vorbit sistematic despre aceste lucruri, și a arătat prin propriul său exemplu, cum trebuie să fie și ce funcție mai poate avea într-o lume secularizată cultura îmbisericită. A lăsat o pictură și o poezie încă neînțelese, neanalizate, neasimilate de societatea noastră în continuă evoluție tehnologică, și a cărei dematerilizare afectează poate cel mai mult sufletele tinere, neformate la școala trecutului, ci „adăpate” doar de cea a prezentului. Or, întreaga cultură europeană este o creație a creștinismului, a evoluției sale, cu salturi și coborîșuri, cu minunatele sale sinteze, cum s-au cristalizat acestea de la Padova pînă la Rostov. 

Paul Gherasim ne veghează din ceruri! Lucrul acesta nici nu trebuie demonstrat, căci este vădit prin oamenii care au stat în preajma sa, prin membrii grupului Prolog, prin urmașii săi duhovnicești, al cărora număr este greu de stabilit, și care, sunt sigur de asta, îi vor duce prin credință mai departe lucrarea, și care au nevoie de ajutor de la Dumnezeu, așa cum întreaga viață a lui Paul Gherasim a fost călăuzită de Bunul și Milostivul Dumnezeu!

Spre a înțelege fie și sumar cum a fost acest om, Paul Gherasim, propun la capătul acestor însemnări a se ceti cu luare-aminte ultimul interviu oferit de el revistei Lumea Monahilor, apărut cu puțină vreme înainte ca pictorul să se mute la Domnul.

haiku gîndit și scris de Paul Gherasim; foto: @vladimir bulat

haiku gîndit și scris de Paul Gherasim; foto: @vladimir bulat

Partager cet article

Repost0
2 août 2018 4 02 /08 /août /2018 07:49
„Mergi în sufletul meu!”

                                       După lectura cronicii semnate de Andrei Corbea, despre publicarea în germană a romanului America de peste pogrom, a ieșeanului Cătălin Mihuleac, mi-au atras atenția și acuratețea cu care autorul subliniază „acest stil inconfundabil, cu propoziții scurte, replici sacadate și împănat cu jocuri de cuvinte / bons mots, unele de-a dreptul memorabile, livrate cu o viteză amețitoare”, - care nu e nimic altceva decît chiar haina romanului. Apoi, fraza care m-a determinat să caut romanului lui Mihuleac a fost aceasta: „cititorii romanului Oxenberg & Bernstein au avut a sesiza încărcătura incendiară – riscată și în original – a acestei maniere de a povesti „rîzînd“ istoria ca pululație de mecanisme ucigașe: un „rîs“ ca o crampă menită a preveni sau disimula invazia unei tristeți nesfîrșite față cu amestecul dintre cruzime și grotesc din spectacolul ucigaș în care măștile civilizației cad, pentru a lăsa loc doar manifestării slobode a instinctualității primare și primitive, victorie deplină a periferiei imunde asupra iluziei „progresului“ și „emancipării“ ființei umane de povara pulsiunilor ancestrale”.

M-am pus pe cale, să caut opera cu pricina! Căci sunt în așteptare de multă vreme să descopăr scrieri literare care să mă marcheze, și să mă pună serios pe gînduri, să-mi însămînțeze meditația, așa cum a făcut-o altădată un mare roman al secolului XXI, Austerlitz (2001), a lui W.G.Sebald. Au trecut zece ani de atunci, de cînd a apărut în românește (între timp, romanul a fost reeditat, în 2015), un deceniu de experimente, de lecturi multe, diferite, unele entuziasmante, altele de care am tras cu greu, posace, grafomane...Vroiam ceva pe măsura lui Austerlitz.

O recomandare ca cea făcută de profesorul Andrei Corbea - nu mă putea lăsa indiferent, căci dincolo de competența sa în materie de germanistică, îl știu un admirator al operei lui Celan, iar cartea domniei sale, Paul Celan și „meridianul” său (Polirom, 1998), m-a învățat cum să înțeleg poetica și destinul marelui cernăuțean. Pe cale de consecință, pentru că a vorbit despre America de peste pogrom, îmi devenea clar, că era o lectură de neratat pentru mine.

Am parcurs America de peste pogrom în două zile și o noapte! Pentru că am și dat-o altcuiva spre lectură, îmi lipsește textul de sub nas. Îi resimt lipsa. Vreau să-i simt duhoarea și aroma, deopotrivă. Chiar nu aș fi bănuit - deși nu mai sunt demult un puști, am văzut multe și am trăit multe! - că se poate scrie în acest fel despre fapte și evenimente atît de nedrepte, imunde, pestilențioase, terifiante, demonice pe alocuri. Cum? Felul în care o face Cătălin Mihuleac este, tehnic vorbind, similar cu povestea narată de W.G.Sebald, doar că ieșeanul nostru parcă surîde mereu, într-un colț al gurii. Pe cînd ochii săi lăcrimează, plîng întrascuns. Nu se poate, îmi tot dădea ghes conștiința, cum e să vorbești despre ororile imposibil de articulat în cuvinte din țara ta cu atîta candoare, pe cînd știi că încleștarea dinților e singura atitudine pe care trebuie să o ai?

Pe de o parte, Golda/Golduța/Dora este, după mine, personajul chintesențial în toată construcția imaginată de Cătălin Mihuleac; ea este cea care de jună visa să ajungă la Hollywood, să scrie scenarii de succes (vis pe care l-a desăvîrșit un alt conațional al său, I.A.L.Diamont, născut în Ungheniul vecin cu Iașul, cîștigător de Oscar, în 1960); ea cea care își duce rățuștele galbene de jucărie în vacanță, și le pune să înoate în Marea Nordului; ea este cea care asistă la violul colectiv al propriei mame (cu groază mi-am amintit de episodul din Cartea Regilor 19, 24-29, doar că acolo levitul și-a dat singur femeia pe mîna bărbaților din Gabaa); e martoră la raptul din propria casă a tatălui și a fratelui său de către regimul antisemit; ea este cea care, în oribila zi a lui 29 iunie 1941 (trupele germane începuseră invadarea URSS cu o săptămînă mai devreme, iar România fiind aliata Germaniei, a intra alături de aceasta în război!), cînd Pogromul de la Iași a zguduit din temelii țesutul societății românești, l-a salvat în plină stradă pe Rabbi, salvîndu-se astfel și pe sine; ea este Golda care uimește prin meșteșugul său de croitoreasă, și de bricoleur textil, odată ajunsă la Viena, și tot acolo e „găsită” de Făt-Frumos, și dusă în America, doar că în SUA nu mai era Golda, ci Dora; fie că vorbim despre Dora Bernstein (fostă Oxenberg, fiica lui Jacques Oxenberg, marele ginecolog din Iașiul interbelic, specialist în nașteri prin cezariană, pe care creștinii noștri, cu „evlavie creștinească”, probabil, îl numeau „marele pizdar” și „iudă belită”!), fie despre Golda,  dar tot despre „aur” vorbim, despre aurul inepuizabil și imposibil de descris al ființei umane, al caracterului feminin care știe să iubească, să urască, să se răzbune, și mai ales să rabde, să pună la cale, să ... 

Pe de alta, Sînzianei Stipiuc, devenită Suzy Bernstein, prin căsătoria cu fiul Dorei, este cea care povestește într-un fel determinant despre noi, românii, despre țara noastră, despre lumea noastră second-hand, numită glumeț-precupețesc: vintage. Ea este cea care e născută în plin comunism, în orașul de baștină al Nadiei Comăneci, iar acest amănunt o translata cumva imaginar, și în chip simbolic în America, în care Sînziana nu visa să ajungă, așa cum și-o dorea de mică Golda Oxenberg! Suzy Bernstein descoperă în America minimalismul. Pentru mine, ca istoric de artă, nu este un amănunt oarecare, cum nici pentru Cătălin Mihuleac nu era atunci cînd l-a ales, și l-a accentuat. Autorul optează special pentru minimalism, spre a-i defini mai explicit caracterul minimalist al Sînzianei (nu am de gînd să produc un spoiler, de aceea nu explic deloc). Orice izm ai pronunța astăzi, îl poți asocia lejer cu comerțul, „bienializarea”, promovarea agresivă, globalizarea; și doar minimalismul a rămas un stil artistic în sine, auto-reflexiv, sobru, simplu, lăsat cumva în umbră; iar viața minimalistă e doar pentru unii, puțini; deși Sînziana a devenit americancă, răspunzînd la caraghiosul Suzy, persistă în a fi trează, dubitativă, calculată, povestitoare, tonică, iscoditoare, anume ea este cea care-i capabilă să-și dea seama, că viața autentică a acestei lumi e de fapt ca o „viață de tinichea, viață la mîna a doua, obială zdrențuită“. Nu pot să mă abțin în acest context să nu amintesc de cartea Svetlanei Alexievici, Vremuri second-hand, care tare se potrivește pentru a înțelege secundaritatea și precaritatea vieții de după comunism, într-un areal geografic post-comunist. În fapt, nu ne trăim propria viață, fiind incapabili de așa ceva, ci a altora, a vedetelor de carton, a îmbogățiților acestei lumi, vieților celor pe care nu-i vom cunoaște niciodată, noi, cei superficiali în opțiuni, tabloizați, iuți în pasiuni, grabnici la mînie, incapabili de a zice în public: „am greșit, iertați-mă!”.

America de peste pogrom este acel ceva (nu știu exact ce este: roman, eseu, pamflet, poem în proză, tratat de etică, filipică morală?!?) care ne-a lipsit în societatea românească, este un manifest necesar și urgent al unei conștiințe publice scăpate de necroza care ne macină pe ceilalți; căci nu ne mai lecuim de povara propriei suficiențe, de evlavia fățarnică, bisericoasă, de incapacitatea de a ne fi rușine de istoria noastră recentă și mai puțin recentă, pentru că nu învățăm căința și nu o practicăm, deși ne credem creștini ortodocși, majoritari (turma șterge urma?); o spun responsabil, în nume propriu: nu în numele lui Hristos a menținut biserica ortodoxă sclavia pînă în secolul al XIX-lea, nici tăcerea noastră asupra Holocaustului românesc nu mai este de amînat pînă-L vom uita cu totul pe Hristos!

Să învățăm blîndețea, recunoștința, toleranța și iertarea lui Rabbi, care nu precupețea la a spune, firesc: „Mergi în sufletul meu!”...cred că spiritul public are acum nevoie ca niciodată de acest sentiment, de această înțelegere tămăduitoare.       

 

Partager cet article

Repost0
6 juillet 2018 5 06 /07 /juillet /2018 16:08
foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

Povestea” personală dezvăluită de Doina Domenica Cojocaru Thanasiadis printr-o instalație documentar-vegetală, elaborată ca lucrare de masterat, mi s-a destănuit ieri seara, în chiar ajunul comemorării victimelor comunismului de dincolo de prut, a cărora deportare a început în anul negru, 1949.

O spun din capul locului, narațiunea ei vizuală nu este despre asta, ci despre o memorie redescoperită, despre memoria personală regăsită. vorba e că Doina, pe care o descopăr „in absentia”, s-a născut după căderea comunsimului, și după disiparea U.R.S.S., deci relația (experiența) ei cu acele realități nu putea fi decît (inter)mediată, filtrată prin bagajul existențial al altora. mai mult, ea a plecat pentru multă vreme din ținuturile natale, cînd avea 10 ani.

De curînd, s-a „îmbarcat într-o călătorie spre trecut”, și astfel și-a descoperit trecutul bunicilor, mai ales al bunicii sale, care a avut o „activă viață politică” în partidul comunist, dar dincolo pe fotografiile din anii 1950-1980, pe ale căror protagoniști nu i-a cunoscut niciodată, tînăra artistă s-a împiedicat de faptul că întreaga corespondență a acelor decenii era redactată cu caractere chirilice (dar în română), scriere pe care ea nu și-a însușit-o! ei bine, numeroasele plicuri, diplome, distincții, acte, moștenite de familie, au rămas necitite, neasimilate de cea care a decis să lucreze (deocamdată) doar cu fotografiile, cu enormul „muzeu antropologic”, cum l-a numit ea...dar ce te faci, cînd chipurile celor îmbălsămați pe suprafața alb-negru de gelatină îți sunt necunoscute?

Ideea ei candidă & sublimă, a artistei, a fost să asocieze această necunoaștere a sa, această nebuloasă abrazivă, cu cea a efemerității botanice, cu fragilitatea imuabilă a florilor; Doina Domenica Cojocaru Thanasiadis le-a acoperit chipurile tuturor celor din fotografiile moștenite, astfel că instanța fiziognomică a devenit material vegetal: floare sau boboc. Toate fotografiile au primit această „mască” florală, astfel încît dincolo de artificialul conservat de imaginea fotografică, avem amprenta organică a lumii vegetale, la fel de uscate, ca și trecutul pe care-l acoperă parțial...peste o parte din plicuri, diplome și gramote - aparținînd aceluiași „muzeu antropologic”, artista a depus un sarcofag din sticlă transparentă, în care a „îngropat” flori de grădină și de cîmp, de-o diversitate amețitoare; la o privire atentă, sub sticlă putem observa muscuțile vii, și gîndăcei la fel de agili etc:

viața continuă și dincolo de arhivă...

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

Nu sunt deloc în măsură să dau sfaturi, dar îndrăznesc să formulez următorul gînd. Pe măsură ce artista (cu studii de foto-video, la Athena și București) va afla și conștientiza straturi necunoscute din noianul moștenirii familiale, obiective și subiective, să desprindă acele flori, treptat și lent, spre a ne lăsa și pe noi să descoperim chipurile măcar ale celor care-au pus-o pe calea acestei „reconcilieri” cu trecutul.

 

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

De fapt, în cazul unei reconcilieri nu vorbim despre continuitate, ci despre o devoalare, de natură mistică aproape, a ceva ce pitit se afla dintotdeauna în noi, în substanța noastră adînc ancorat, tainic, și pe care nici nu bănuiam, nici intuiam că există

 

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

Partager cet article

Repost0
12 avril 2018 4 12 /04 /avril /2018 12:14

Acesta este un citat din părintele Constantin Coman, care într-un articol despre ferestrele bisericilor, ne explică cum putem vedea lui lui Dumnezeu (prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității, ed. Bizantină, 2007).

 

Mi-am amintit de acest articol în contextul unei discuții despre ferestrele înguste ale bisericilor răsăritene...

Vechea mea prietenă, Ligia, m-a întrebat, ieri (24 august, 2016), la imaginea de mai jos așa: „ce reprezinta acest orificiu”? I-am răspuns simplu: Este fereastra absidei altarului. Dar răspunsul meu se cere a fi ceva mai complex, îmi dau seama. Pentru că dacă vom înțelege mai bine funcția acestui tip de deschidere, nu vom mai greși, cînd afirmăm că zidirile de azi - cu puține, dar notabile excepții - au o mare problemă cu prea multă lumină în interior. Ferestrele prea mari sunt inutile unei biserici în care se slujește Sfînta Liturghie, căci misterul liturgic nu trebuie „melanjat” cu lumina de afară, cu vacarmul, vederile, grijile de dincolo de zidurile ei. Dacă ne uităm la acest detaliu arhitectural la bisericile importante, indiferent de mărimea lor, și geografia în care au fost ridicate, deci de la Sfînta Sofia din Constantinopol, la mult prea umila bisericuță din Dobrăvățul moldovenesc, și de la Ravanica, Priboi și Decani, în Serbia, și multe alte exemple minunate ale Răsăritului ortodox, vom vedea că ferestrele sunt mici, înguste, de-abia dacă „sparg” zidurile care le conțin. Parcă se tem să o facă...În tradiția ortodoxă și ferestrele sunt umile, smerite, vagi, sfioase! Mai avem ochi să vedem astfel de amănunte, care numai întîmplătoare nu sunt? Să deschidem ochii, pentru a vedea lucruri mici, dar atît de grăitoare...

Apostolul Pavel, în Epistola întîia către Corinteni, ne spune că lumea lui Dumnezeu o vedem acum „ca'n ghicitură”, ca apoi să ni se deschidă, „atunci, față către față”. „Atunci” = cînd vom fi în Împărăția Cerurilor. Ni se vorbește odată în plus, că suntem între lumi, între cea trecătoare, limitată în timp, pieritoare, și cea veșnică, unde nimic nu trece. Pînă și ferestrele mici ale bisericilor vechi ne vorbesc despre asta.

În chip magistral găsim explicații în eseul amintit mai sus, al părintelui Constantin Coman, publicat inițial în Vestitorul ortodoxiei, în 2006, și reluat în magistrala sa carte despre Ethosul ortodox: „prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității”. Iată teza acestui articol: „La biserici ferestrele sunt mici pentru a se limita comunicarea cu lumea de afară”. Și mai încolo: „Intrat în biserică, credinciosul este chemat „să se lepede de toată grija cea lumească”, pentru a se putea apropia de o altă lume, de lumea lui Dumnezeu”, ibidem, pag. 13. Un alt argument al necesității de a împuțina lumina este și aceea a ochiului deosebit de sensibil la aceasta, la influențele pe care le poate purta: „Ochiul sau vederea este organul și simțul prin care omul este scos afară din sine și se agață deseori ierecuperabil de nesfîrșitele chipuri ale lumii acesteia” - ibidem, pag. 16.

foto: vladimir bulat. fereastra altarului bisericii mănăstirii Poganovo-Dimitrovgrad, Serbia, 2016.

foto: vladimir bulat. fereastra altarului bisericii mănăstirii Poganovo-Dimitrovgrad, Serbia, 2016.

Partager cet article

Repost0
12 avril 2018 4 12 /04 /avril /2018 07:07
foto: vladimir bulat @2018

foto: vladimir bulat @2018

Atîta m-am priceput io să descifrez din inscripția sculptată de de-asupra ușii de intrare în bisericuța din grecii de jos (ilfov): „Rădicatu-s-au aceastu ușă () în luna lui iulie în leat 7263 (1755), făcută de meșter (micu) gheorghie ”...

Cine poate da o mînă de ajutor în deslușirea acestei mărturii scriptice este îndemnat să o facă cu toată îndrăzneala!

Avem în fața ochilor un scurt text de care ne despart 263 de ani! wow, pentru epoca noastră este ceva de neimaginat...căci clipa a substituit secolele, iar modelele & modele se succed cu viteza luminii.

Poate că un astfel de text ne vorbește despre statornicie, bună așezare? Sigur, așa este.

Întrucît postarea cu pricina fusese afișată în proteicul și sterilul totodată fb, și generînd un șir de comentarii pe care le găsesc nu doar pertinente, ci și utile, am decis să trasfer pe cele referitoare la subiectul discutat aici, în pagina mea personală:

Vladimir Bulat
17 hrsBucharest
 
Cristina Cojocaru Bună ziua! Transcrierea corectă a inscriptiei este: „Rădicatu-s-au aciastu uşă la veleat 7263 (1755), în luna lui iulie, meşt[er] Micu Gheorghie, logofăt [..] în”. Am publicat-o în teza mea de disertație susținută la Universitatea Națională de Arte în 2013 .
Vladimir Bulat Cristina Cojocaru: Hristos a Înviat! mulțumesc pentru această precizare; doar că nedumerit sunt asupra cuvîntului „logofăt”, deși acum văd și io că e anume această demnitate gravată...este cunoscut numele lui în analele meșterilor în lemn?
Cristina Cojocaru E într-adevăr o biserică foarte interesantă aflată în pericol
Cristina Cojocaru Vladimir Bulat Adevărat a înviat! Judecând în primul rând după redactarea deficitară a mai multor cuvinte, am presupus că demnitatea de logofăt nu e legată de numele meșterului Micu Gheorghe (sau a meșterilor Micu și Gheorghe, pentru că abrevierea nu ne lasă să concluzionăm dacă e vorba de o singură persoană), ci mai degrabă de intervalul rămas necioplit pe ultimul rând (l-am marcat cu puncte de suspensie), înainte de ”în”. Presupun că numele logofătului a rămas nescris. Oricât de liberalizate ar fi fost rangurile bioerești în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea este greu de crezut că un logofăt (în cazul asta cu sensul de grămătic, scriitor de acte de cancelarie) să fi redactat atât de prost. Cel mai probabil logofătul necunoscut este cel care a dictat textul unui meșter slab cunoscător de carte. Din păcate nu am reușit să găsesc o explicație pentru cuvântul ”în” lăsat în suspans. Nu se leagă de nimic . E, totuși, o inscripție ciudată.
Vladimir Bulat da, mulțumesc, întru totul de acord...tocmai, „logofăt” nu putea fi acela care să fi scris acest text; e o inscripție cu multe puncte de suspensie; acum despre pictură! atît cît am reușit să văd în prodvoraș (sic!) calitatea acesteia este foarte ridicată, chiar și programul, incluzînd Facerea și Conciliile ecumenice, plus acel Deisis (deși poate fi și o variantă simplificată a Învierii), mă face și mai dornic de a intra în acel chivot; și încă o întrebare: cum s-a făcut datarea monumentului? doar nu s-o fi găsit în interior vreo datare?
Cristina Cojocaru Dupa știința mea nu există publicate la noi ”anale” de meșteri lemnari. Există diverse volume și articole care redau inscripții și nume de meșteri, dar e dificil de stabilit dacă un anumit Gheorghe (de la Târgoviște să zicem) e același cu cel semnat la Grecii de Ilfov. Din păcate Gheorghe e un nume foarte comun.
Vladimir Bulat Cristina Cojocaru: dar e gheorghie, totuși, nu gheorghe! mă uit atent și la luna „iulie”, unde apare același „i” - să-i zicem latinesc)
Cristina Cojocaru Vladimir Bulat  Da, e redactat Gheorghie, cu diftongul IE, ca și la iulie. Nu e latinesc, e o formulă de redactare specifică limbii slavone, unde ”I” există ca sunet moale și poate sta doar în diftong de tip IE, IO, IA, etc. Asta dovedește clar că meșterul a redactat ”după ureche”, cum auzea el, că nu știa să scrie conform normelor de cancelarie. Dar numele în sine tot Gheorghe e.
Cristina Cojocaru  În legatura cu pictura - am făcut repertorierea completă a tuturor celor 4 biserici din ansamblul moșiei Greci din Ilfov (Mănăstirea Balamuci (Sitaru), Micșuneștii Mari (am vazut cu bucurie că ați postat imagini și de acolo), Grecii de jos și Grecii de mijloc (Scuipici)), inclusiv inscripțiile interioare și tablourile votive. Pictura interioară de la Grecii de Jos e de bună calitate, se conservă complet, dar e nerestaurată, cu un strat gros de depuneri de praf și fum și văluri de calciu cauzate de infiltrații. Stilistic și iconografic aș putea spune că se încadrează în ”Școala lui Pârvu Mutu” / ”Școala de la București” (echipele de zugravi care i-au dus mai departe moștenirea).Tabloul votiv îi înfăţişează în calitate de ctitori pe Ioan Grecianu vel medelnicer cu soţia Maria Grecianca, alături de Iane vel medelnicer şi baş Capuchehaia Ţării Româneşti, Scarlat Drugănescu cu soţia Ilinca şi alţii. Anul încrustat în cadrul uşii este singura inscripției păstrată. Biserica nu are pisanie. Evident el nu reprezintă o datare sigură a picturii, dar temele iconografice abordate, stilul acesteia și numele ctitorilor ar indica deceniile 5-7 ale secolului al XVIII-lea.
Vladimir Bulat Cristina Cojocaru:  și despre pictura interioară, ceva detalieri? intuiesc că dacă a și fost curățată, asta s-a întîmplat foarte demult?! poate chiar în interbelic...
Manage
 
 
Cristina Cojocaru  Ceea ce am spus mai sus include pictura interioara. Am informatii ca biserica a fost reparată în 1941, dar nu aș putea spune dacă pictura a fost curățată cu acea ocazie. Tind să cred că nu, având în vedere gradul de deteriorare.
 
Vladimir Bulat mulțumesc, și scuze, Cristina, pentru lămuriri; nu văzusem postarea anterioară, acum am cetit-o! se poate crede, în rezumat, că toate cele patru monumente repertoriate au fost pictate de aceeași echipă de zugravi? sau doar încadrarea generală de „școală” este suficientă pentru a explica similitudinile stilistice existente la acele chivoturi? da, la micșuneștii mari am putut vedea, prin lipsa geamului, pictura din glafuri, precum și masivul zid despărțitor dintre naos și pronaos...este clar că trebuie să revin (dar cred că va trebui să consult și repertoriul frăției tale; e publicat?); dintre cele patru biserici studiate de frăția ta, doar schitul balamuci îl cunosc mai bine, acolo mergînd de cîteva ori, și chiar putînd să fotografiez pe îndelete, găsind înțelegere la monahi...este excelentă dozarea însuflețită iconic de către zugravi, dintre teologie, naivitate și eshatologie, la balamuci!
Cristina Cojocaru Cu siguranță cele 4 biserici ale Grecenilor nu au fost pictate de aceiași zugravi; două dintre ele, Micșuneștii și mănăstirea Balamuci sunt semnate de popa Dima zugravul și echipa sa la 1743, respectiv 1754 (vezi Cornelia Pilat,“Quatre églises de du departement d`Ilfov significatives pour l`art du Moyen Âge de la Valachie” în RRHA, 7/1968), celelalte sunt însă extrem de diferite, deși apropiate în timp ca datare (cca. 1755-1763). Grecii de mijloc are o pictură de factură aulică, foarte îngrijită și preponderent grafică, în timp ce la Grecii de jos se simte un stil mai robust, mai conservator și oarecum rustic, care se aseamană intrucâtva cu pictura de la biserica Batiștei din București (cel puțin la nivelul chipurilor de sfinți). Repertoriul meu cuprinde toată pictura postbrâncovenească (1722-1815) din București și jud. Ilfov, adică 25 de biserici.
 
Din păcate nu am avut posibilitatea să îl public la o editură pentru că nu am găsit pe cineva interesat de asemenea subiecte si în acelasi timp dispus să susțină un volum de ținută academică cu un nr. destul de mare de pagini, note de subsol, ilustrații color, desfășurătoare iconografice, tabele comparative etc (de tipul celor publicate pe vremuri la Meridiane). Chiar am încercat. Dar îl puteți consulta în forma lucrării de disertație (citabilă și recunoscută oficial) la biblioteca Facultății de Istoria și Teoria Artei.
 
De asemenea, capitolul dedicat iconografiei pronaosului a fost pubilcat separat în ”Spicilegium”, Ed. UNArte, 2015 (volumul omagial dedicat dnei prof. Corina Popa), din nefericire și acesta în numar restrâns de exemplare ... pentru că în ziua de astazi, arta religioasă târziu medievală (mai ales cea care nu e turistică și frumos restaurată/repictată) interesează pe prea puțini oameni .
Vladimir Bulat mulțumesc, Cristina Cojocaru, pentru întreaga discuție și lămuririle împărtășite; și, cu permisiunea frăției tale, o voi transfera în blogul meu, căci e păcat să se rătăcească atîta puhoi de informație în acest proletar fb.! pe „ochiuldeveghe” oricînd se va putea da o căutare tematică, și cele postate devin din nou accesibile, pe cînd febeul le ascunde în „sertărașe” numai de el știute...)
 
p.s. chiar nu știam de studiul doamnei cornelia pillat, recunoscător pentru această referință! zi frumoasă și cu spor!
 
Simona Nana Tanasescu Dacă aş putea să o distribui (mesaj privat) - aş putea să am traducerea....
Manage
 
Simona Nana Tanasescu Adevăr grăieşti!
 

Partager cet article

Repost0
22 mars 2018 4 22 /03 /mars /2018 22:23

În contextul deschiderii la București a expoziției fotografului-diletant Zaharia Cușnir (1912-1993), aș dori să-l pun în balanță cu un proiect expozițional deschis recent la Madrid, cea a fotografului profesionist Ed van der Elsken (Ámsterdam, 1925-Edam, 1990), aceasta din urmă fiind considerat o somitate a culturii experimentale și socialmente angajate a deceniilor de după al doilea război mondial. În fond, cei doi au făcut din aceeași generație, doar că au locuit în lumi diametral opuse.

Zaharia Cușnir a fost un prizonier al unei lumi închise, hidoase, coercitive, terifiante, în care vocația nu aparținea nicidecum individului, ci partidului, iar figura artistului era privită cu suspiciune, deloc încurajată;pe de altă parte, olandezul Ed van der Elsken a călătorit și trăit în lumea întreagă, din Japonia în Africa, și de la Paris la Sierra Leone și Malayesia...a fost aclamat, adulat, încurajat, publicat, arhivat, protejat; în timp ce el documenta viața marilor jazz-meni, dar și a prostituatelor franceze, a gansterilor niponi (Yakuza), a celor fără adăpost și a persoanelor asociale, considerați punks, junkies, pretty girls...

Rezultatul: în aproape 25 ani de la trecerea la cele veșnice, Zaharia Cușnir e cunoscut de o mînă de oameni, întîmplător redescoperit, în timp ce faima lui ed van der elsken - nu apus niciodată, iar expoziția lui de la Fundación Mapfre, din madrid, este coorganizată cu cel mai important muzeu al Țărilor de Jos, Stedelijk Museum Amsterdam, în colaborare cu Jeu de Paume, paris.

Părerea mea fermă este că materialul foto, care i-a supraviețuit lui Zaharia Cușnir este mai degrabă unul subsumabil, cred, conceptului de „morada vital” - „sălaș vital”, teoretizat de criticul spaniol Américo Castro, care teoretiza despre un anume specific, și o viziune a existenței spaniole; în cazul lui Cușnir trebuie să vorbim despre îmbălsămarea pe suport fotosensibil a acestui compact „sălaș vital” rural moldovenesc: profund, temeinic, persistent, dar care a fost, fatalmente, corodat, denaturat și spulberat (aparent, din fericire!) de către regimul tiranic sovietic, exclusivist, prin anihilarea fizică a celor care locuiau acest „sălaș vital”...tocmai de aceea, mărturia fotografică a acestuia trebuie pusă la locul cuvenit în memoria noastră culturală.

Voi mai vorbi despre universul lui Cușnir; acum însă propun, prin comparație, parcurgerea unui tur virtual prin expoziția madrilenă a lui Ed van der Elsken, pentru a putea apoi declanșa o discuție sobră și pertinentă despre ce-i apropie pe cei doi, și mai ales, despre ce-i desparte, cred, definitiv...

Zaharia Cușnir, foto, f.a.@vl. b., martie, 2018

Zaharia Cușnir, foto, f.a.@vl. b., martie, 2018

Partager cet article

Repost0
10 mars 2018 6 10 /03 /mars /2018 10:38
credit foto:

credit foto:

Menolog: Cuviosul Pavel din Taganrog (+1879), pe care biserica noastră îl cinstește azi, cu începere din 1999, provenea dintr-o familie a unor dvoreni cu domenii întinse și bogății substanțiale, în gubernia Cernigov.
 
La vîrsta de 25 de ani însă, oarecum după pilda „fiului curvar” (Luca, 15, 11-32), tînărul Pavel Stojkov și-a cerut partea de avere, pe care însă a împărțit-o toată, lăsîndu-și atît cît să poată călători spre locurile sfinte, unde urma să-și caute menirea sfîntă pe pămînt!
 
După zece ani de pererinaje și peregrinări, s-a stabilit în regiunea taganrog, pe malul mării azov, unde și-a făcut o colibă sub pămînt, ajutînd la munca grea a celor care munceau în portul maritim, petrecînd în rugăciune și meditație. „Rugăciunea lui Iisus” era mereu pe buzele sale, și așa a trăit ani mulți, pînă să-l lase puterile fizice, stabilindu-se apoi într-o casă micuță, slujind lui Dumnezeu și oamenilor; purta cu sine un scăunel, un prosop alb pe umeri, și două traiste din pînză de in; nimic nu trăda trecutul său bogat, învățat și îndestulat cu cele omenești; devenise omul lui Dumnezeu.
 
După Sfînta Liturghie mergea prin piețele orașului Taganrog, și învăța din cele sfinte, primea milostenie, dar nu de la oricine. darul clar-vederii îl ajuta să se ferească de cei care nu aveau inima curată. tot acest dar l-a făcut să-i spună la un moment dat duhovnicului său, ieromonahului Damian (Kasatos, ), următoarele cuvinte: „vei fi un om mare, mai mare decît atît nu se va putea” («Ты бу­дешь ве­лы­кый че­ло­век, та­кий, шо бо­лы­ний буть не мо­же»); în anul 1897 -- Damian va fi intronizat patriarh al Ierusalimului, și va rămîne în această demnitate pînă în 1908, anul în care au început tulburările în Palestina...formal însă, Damian a rămas patriah pînă la moartea sa, în 1931.
 
Cuviosul Pavel era un om bineplăcut lui Dumnezeu, căci multă lume s-a folosit de cuvîntul lui, de faptele sale ziditoare sufletului și trupului, astfel că ziua trecerii în lumea veșnică i s-a arătat cu precizie, iar el suferind fiind foarte, a cerut celor din jur să scrie scrisori rudelor sale, ca să asiste la înmormîntarea sa, săvîrșindu-se în Domnul în ziua de 10 martie, primind ultima împărtășanie de la duhovnicul său, Damian, amintit mai sus. în momentul ieșirii sufletului, trupul său s-a făcut alb ca neaua. toți cei care au asistat la această minunată pristăvire L-au slăvit pe Dumnezeu!
 
Mutarea moaștelor sale din bisericuța Tuturor Sfinților din cimitirul orașului, în biserica cu hramul Sfîntului Nikolaie din taganrog, s-a făcut în duminica zilei de 20 iunie 1999, unde s-a și cetit tomosul canonizării în biserica locală, și de atunci moaștele sale se cinstesc în acel loc.
 
Din anul 2016 numele Cuviosului Pavel a fost inclus în calendarul Patriarhiei Ruse; biserica ortodoxă română îl cinstește însă înaintea rușilor, căci calenadrul editat de mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Roma (eu am versiunea din 2015), îl citează printre cei slăviți în ziua de astăzi!
 
Cuvioase Pavel, icoana simplității și a blagocestiei, mijlocitorul celor obidiți, roagă-te Milostivului Dumnezeu, să curățească sufletele noastre, spre a fi moștenitori bineprimiți ai vieții veșnice întru Împărăția Cerurilor!
 
Amin.
 
rugăciune: Молитва праведному Павлу Таганрогскому
 
О, вели́кий уго́дниче Бо́жий и чудотво́рче, отче Па́вле! Ты́, на высоту́ доброде́телей возше́д, я́ко пресве́тлая звезда́, житие́м твои́м возсия́л еси́ и, стра́нническое жи́тельство избра́в, ми́ра сего́ кра́сная ни во что́же вмени́л еси́. Те́мже Всепра́ведный Судия́ мно́гими чудесы́ тя просла́ви, ду́шу же твою́ святу́ю в небе́сныя оби́тели всели́, иде́же, любве́ Бо́жия наслажда́яся, на́ша ну́жды зри́ши и проше́ния слы́шиши. Сего ради бу́ди на́м в неду́зех цели́тель, по мо́рю пла́вающим ко́рмчий, и утопа́ющим благонаде́жное избавле́ние. О, Па́вле блаже́нне, испроси́ все́м, во вся́цей ну́жде су́щим, и ко твоему́ засту́плению прибега́ющим, вся́кий да́р коему́ждо благопотре́бен: ве́ры и любве́ преспе́яние, благоче́стия умноже́ние, ми́ра утвержде́ние, больны́м исцеле́ние, печа́льным утеше́ние, бе́дствующим по́мощь, оби́димым заступление. И сподо́би ны, уго́дниче Бо́жий, моли́твами твои́ми благоче́стно житие́ земно́е сконча́ти, Небе́сное Ца́рствие и живо́т ве́чный унасле́дити со все́ми святы́ми во ве́ки веко́в. Аминь”.
 
credit foto & info: aici.

Partager cet article

Repost0
27 janvier 2018 6 27 /01 /janvier /2018 23:11

În rugăciunea de vineri, de după Utrenie, a Sfîntului Chiril al Turovului, găsesc aceste invocări: „...nu aștept să fiu pîrît, ci ca lamech mărturisesc asupra mea răutățile mele, că iată, vremea vieții mele se scurtează, iar întinăciunile sufletului meu s-au înmulțit... ”

În Septuaginta ni se relatează fapta homicidă a lui lamech: „Lamech a zis femeilor sale:

Ada și Sella, ascultați glasul meu,
femei a lui Lamech, luați aminte la cuvintele mele,
că am ucis un om, pentru o rană,
un băiețandru, pentru o vînătaie;
Cain a fost pedepsit de șapte ori,
Lamech va fi pedepsit de șaptezeci de ori cîte șapte
”. -- Geneza, 4, 23-24.

La acest nivel al pocăinței ne cheamă și ne îndeamnă Sfîntul Chiril al Turovului!

Așijderea, Canonul cel Mare al Sfîntului Andrei Criteanul, în „cîntarea a doua”, îl invocă iarăși pe Lamech:

O, cum am rîvnit eu să-i seamăn lui Lamech, ucigașul cel de demult, ca pe un bărbat ucigîndu-mi sufletul, ca pe un tînăr mintea și ca pe un frate trupul, așa cum fusese și ucigașui Cain, cu pornirile cele poftitoare de plăceri” (diortosire de +Bartolomeu al Clujului, 2004).

 

Vine vremea postului, vremea pocăinței, a tăcerii și înfrînării, iar cel care a fost Lamech să ne trezească pofta de a fugi plîngînd de răutăți, răzbunări, violență și exagerări lacome de tot felul...un exemplu străvechi, dar atît de viu și de actual printre oamenii actuali!

„...ca Lamech mărturisesc...”

Partager cet article

Repost0
28 décembre 2017 4 28 /12 /décembre /2017 14:01
„Unind cele două lumi” - iconostase bucureștene

Cercetătorii Evului de Mijloc au astăzi minunata șansă de a vedea vestigiile trecutului prin sita restaurărilor/conservărilor mai recente sau din ultimele decenii, de care au beneficiat monumentele, artefactele izolate sau chiar întregi situri arheologice. Acest privelegiu nu-l aveau savanții de acum cîteva decenii; de aceea, în bună măsură, materialul ilustrativ inclus în albume și teze de doctorat, și-a cam pierdut utilitatea.

Pornind de al această constatare, apariția în acest an a cel puțin 2 publicații, care au în centrul preocupărilor savante arta noastră medievală, dă posibilitatea să scrutăm cu ochi noi trecutul autohton din sfera iconografică. Este vorba despre pe de-o parte despre albumul: Sfântul Cuvios Pafnutie-Pârvu Zugravul : tradiţie şi modernitate în arta brâncovenească; iar pe de alta, despre catalogul: Iconostase din București. Secolele XVII-XIX. Ambele au fost publicate de editura Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, Cuvântul Vieții.

 

Dacă primul volum pregătea și întregea năzuința canonizării lui Pârvu Mutu, devenit după urcarea în rîndul sfinților -- Cuviosul Pafnutie, cel secund, catalogul, este o cercetare ceva mai „abstractă” și mai analitică, astfel că problematica iconostasului devine o abordare de pionerat, cel puțin în spațiul cercetării românești. Cele patru autoare: Cristina Cojocaru, Elisabeta Negrău, Sultana-Ruxandra Polizu, monahia Atanasia Văetiși și-au propus să aducă spre o mai largă cunoaștere exemplul a 15 catapetesme din bisericile capitalei României, împărțind/clasificînd aceste piese ecleziastice în felul următor: „iconostase brâncovenești” (7 exemplare), „iconostase postbrâncovenești” (2 exemple), „iconostase neoclasice” (2 exemple), „iconostase neobaroce” (2 exemple), „iconostase neogotice” (2 exemple).

 

Studiul introductiv al repertoriului -- „Unind cele două lumi”. Despre iconostase și rolul lor. Preliminarii la o istorie a iconostaselor bucureștene din secolele XVII-XIX -- este semnat de monahia Atanasia Văietiși, istoric de artă medievală și conservator al colecției de artă a mănăstirii Stavropoleos. Rețin din consistentul studiu al maicii Atanasia următoarea frază: „În bisericile bucureștene există desigur mult mai multe iconostase care pot fi încadrate în categoriile stilistice amintite, după cum există și alte categorii care ar fi putut fi incluse în volum. Cercetarea noastră a acoperit un număr limitat de monumente, intenția noastră fiind aceea de a identifica piesele reprezentative pentru un anumit stil care au fost restaurate în ultimii ani și de a oferi un tablou semnificativ pentru intervalul analizat. Pe lîngă cele șapte iconostase aparținînd epocii brâncovenești, exemplarele cele mai vechi și valoroase, am ales cîte două pentru fiecare epocă artistică prezentată de noi, un criteriu fiind, desigur, starea de conservare. Am consacrat din acest motiv și cîte o rubrică acestui aspect, considerînd important să prezentăm modul în care s-a încercat în timpă păstrarea acestor valoroase piese din zestrea unei biserici. Selecția ne-a oferit posibilitatea de a urmări evoluția sculpturii și structurii arhitecturale a iconostasului muntenesc pe parursul a două sute de ani, de la cel mai vechi exemplar (Cotroceni, 1682) la cel mai recent (Sfîntul Spiridon - Nou, 1860), și, în același timp, de a observa tendințele picturii bisericești și orientarea comanditarilor în intervalul analizat” (pag. 13).

 

Afundîndu-se în studiul celor 15 iconostase autoarele au purces la un drum lung, anevoios, neașteptat de arid, secetos, pentru că istoria fiecărei piese în parte presupune o identificare cu parcursul istoric al fiecărui locaș arhitectural în parte; unele și-au ocupat locul dintru începuturi în sfînta biserică, și au rămas acolo pînă în zilele noastre, altele au fost strămutate, modificate. Cîteva exemplare au impus metoda interdisciplinară, solicitînd cunoștințe de teologie, iconografie, arheologie istorică, filologică, de paleografie slavă și elină etc. Din rațiuni editoriale însă, întregul material a trebuit unificat, redus la un „numitor comun”, la o formatare standard, astfel că dorința cercetătorilor medieviști de amplificare a materialului pe viitor, va putea duce mai departe acest travaliu de arhivă, bibliotecă și muncă de teren. Pe alocuri e chiar nevoie de o mai amplă deslușire și analiză...

Designul, elegant & atent echibrat, precum și prelucrarea imaginilor aparțin fotografului Daniel Mihail Constantinescu, cel care are deja o fructuoasă colaborare cu editurile Patriarhiei Române.

Să ne bucurăm, în cele din urmă, că în anul omagial al icoanelor și iconarilor am primit acest cadou de mare preț, catalogul Iconostase din București. Secolele XVII-XIX, dimpreună cu o serie întreagă de cărți apologetice, editate sau reeditate, despre teologia icoanei și a picturii ecleziastice în general.          

detaliu din Arborele lui Iesei (Isei adormit), biserica Răsvan

detaliu din Arborele lui Iesei (Isei adormit), biserica Răsvan

Detaliu de coronament, biserica Albă

Detaliu de coronament, biserica Albă

paginile 96-97 din catalog

paginile 96-97 din catalog

Partager cet article

Repost0
24 novembre 2017 5 24 /11 /novembre /2017 08:54
„Secolul înghițít” al Rufinei și Justei

Adevărul este că acest roman m-a cucerit de-a dreptul, iar vraja lui se manifesta mai ales în toiul nopții, după ce dormeam o parte a acesteia, și-apoi mă trezeam, și mai mușcam o halcă din carnea-i narativă, mustoasă.

M-a cucerit mai ales coperta originală a cărții, din care versiunea românească a preluat doar o prea mică parte (poate că ar fi fost mai nimerit să se fi preluat cea originală?). Autoarea, Jessie Burton, pare de-a dreptul încîntată de versiunea grafică propusă de Ami Smithson și Lisa Perrin. Pentru că autoarea a pledat pentru această viziune, m-am întrebat, cum s-a ajuns la această atît de elaborată și atipică abordare pentru o carte de ficțiune contemporană. Am și găsit răspunsul, din gura celor două care au elaborat această minunată copertă. Ceea ce a ieșit nu mai este doar o ilustrație, ci un concept sintetic, pictat efectiv de Lisa Perrin - o graficiană din Lisabona, stabilită în  Cleveland.

Trecînd de copertă, constați că intriga este asamblată după rețetarul unui policier. Iar Jessie nu numai că stăpînește tehnicile acestui gen literar lăsate literelor britanice de către (mai ales) Agatha Christie, dar știe să și dozeze cu maximă dexteritate informația,  astfel că face atractiv textul său pentru un public cît mai larg, de la cetitorii de reviste glamour, pînă la experții de artă, istorici și cunoscători în ale umanioarelor, de care nici nu bănuiești...Simți, totuși din carte, un anume duh care adie dinspre mentalitatea cultivată demult, cu tact și răbdare de către reviste globaliste, precum Vogue*. E normal să fie așa, căci Jessie Burton scrie (și) pentru Vogue.

Intuiesc că orice categorie de oameni învățați va profita de pe urma experienței de a fi parcurs acest roman de 400 de pagini! Ciudat lucru, renunțasem demult să îmi mai pun mintea cu scrieri de ficțiune care depășeșc jumătatea acestui volum. Dar „Muza” m-a ținut captiv - chiar dacă cu intervale și pauze - pînă la ultima pagină. Mai mult, am parcurs cu mare interes lista bibliografică. Asta chiar că m-a făcut să surîd. Adică, de ce-o fi simțit nevoie autoarea să-și etaleze sursele, să-și exteriorizeze erudiția? Pentru că, în fond, romanul este o ficțiune, iar izvoarele din care s-a adăpat Burton puteau fi ținute ascunse, și pe care le-ar fi intuit doar niște cunoscători & diletanți autentici, fiecare din domeniul său.

Bibliografia e împărțită pe teme: Artă, Londra, Spania și Războiul Civil din Spania, Trinidad și experiența celor din Caiabe în Anglia, Radio, Film.  Fiecărui personaj i s-ar putea aloca o bibliografie aparte, iar cele 6 capitole ale romanului ascund, de fapt, un soi de arheologie a scrisului, în subteranele căreia trebuie să poți și să știi să te afunzi. La un prim nivel, avem un roman polițist, cum spuneam deja, și se poate rămîne confortabil pe suprafața acestei membrane narative pentru a considera această scriere o reușită. Sau nu. Dar cred că-și merită pe deplin premiile, și numeroasele traduceri, apărute deja, și cele care le vor urma.

Planul pe care aș dori eu să insist este unul ceva mai ascuns, chiar mai incifrat. Îl intuiesc. Este drama umană a singurătății, raportată la viața Sfintelor Rufina și Justa, martirele din primele veacuri ale creștinismului, prăznuite în lumea iberică în 19 iulie. Erau două surori, și locuiau în Sevilla, în época romana, cum aflăm prin gura Teresei Robles, povestindu-i stăpînei sale, Olive Schloss, în conacul din Arazuelo, unde familia Schloss se refugiase din Viena, în care familiile de evrei se simțeau tot mai strămtorate, mai nesigure...

Povestea celor două martire a dat naștere tabloului Rufina și leul -  atribuit, prin fire încîlcite de Burton, spre a ne face să credem asta, lui Isaac Robles, fratele Teserei Robles. Acești doi tineri au fost angajați de familia Schloss, ca să-i ajute în exilul lor autoimpus, în Spania profundă, să se descurce într-o gospodărie rurală care era departe de Londra și Viena. Au venit aici pentru a se simți acasă. Harold și Sarah Schloss erau părinții celei care a pictat de fapt tabloul, Olive, o tînără ambițioasă, talentată, pasională, capabilă, se va vedea, de jertfă din iubire pentru Issac, el însuși un talentat pictor, dar împăcat, probabil cu statutul său de argat la niște străini.

Doar că lucrurile se complică din momentul în care Teresa în loc să-i prezinte lui Harold Schloss - un dealer de artă, cu galerie în Paris - un tablou al lui Isaac, pune pe șevalet o lucrare de Olive Schloss.  Era Sfînta Justa în fîntînă, pe care chipurile l-ar fi pictat Issac, și pe care Harold l-a primit cadou de la familia sa, Sarah și Olive. În acel moment de derută, doar pe chipul Teresei, care pusese la cale această  stupidă rocadă, „se citea victoria sălbatică” (p. 185). 

Harold era încîntat de ce vedea în fața ochilor: „N-am mai văzut așa ceva de foarte mult timp. Liv, arăți de parcă tocmai ai văzut o fantomă, a zis tatăl. Sper că nu ești supărată că domnul Robles nu v-a pictat într-un stil mai protocolar? (ibidem). Minciuna din acel moment va sta la baza întregii investigații intreprinse de cei la Institutul Skelton, prin expertul Edmund Reede, fost funcționar al ambasadei britanice în Spania, în timpul războiului civil de acolo...

Se produsese o enormă minciună, o cacealma, care a schimbat din acel moment viețile tuturor celor implicați. Asta era în aprilie 1936. Războiul civil din Spania urma să se declanșeze, după ce Frontul Popular din acea țară cîștigase alegerile. Tabloul Sfînta Justa în fîntînă a plecat la Paris, și fusese achiziționat de nimeni alta decît Peggy Guggenheim, invocată în mai multe rînduri în roman. Inclusiv o scrisoare, citată in extenso, adresată de aceasta lui Isaac Robles (vezi pag. 229-230), inexistentă în realitate, desigur. Celălalt, Rufina și Leul, l-a scos din Spania Sarah Schloss, împreună cu o fotografie a autorilor, care urma să ajungă apoi la Muzeul Prado.

Totuși, Burton îi citează cartea de memorii a lui Peggy Guggenheim, Confesiunile unei dependente de artă, apărută în anul 1960. Acest volum conține un mic amănut de care, cred, s-a agățat și Burton, cînd a gîndit „Muza”. Din acest detaliu biografic s-a născut Odelle Bastien, cea care reprezintă vocea naratorului din roman, o tînără de culoare din Trinidad /Caraibe, ajunsă la Londra.

Peggy Guggenheim și-a deschis o galerie în Londra, care s-a numit Guggenheim Jeune. Numele i-a fost propus de către Wyn Henderson, care era secretara lui Peggy. Tot acesteia din urmă i se datorează și cîștigul de cauză obținut de Guggenheim în chestiunea unei „expoziții de sculptură”, pe care vama britanică nu dorea să o lase ca „manifestare artistică”, ci putea „fi admisă doar dacă exponatele erau acceptate separat, ca bucăți de bronz, marmură, lemn etc, ceea ce ar fi însemnat ca eu să plătesc taxe mari pentru ele...”, scrie Guggenheim în memoriile sale (tărășenia este pe larg descrisă la pag. 60-61, ed. rom.). Bref: Wyn Henderson a reușit să mobilizeze criticii de artă, încît cazul a ajuns în Camera Lorzilor, și de atunci orice expoziție putea ajunge în Anglia fără aprobarea directorului de la Tate Gallery, cum era încetățenit pînă atunci.

În „Muza” Odille, secretara de la Institutul de Artă  Skelton, se opintește să afle adevărul acelui tablou, reapărut din „adormire” („sleeper”- a lost masterpiece): Rufina și Leul, în iunie-noiembrie 1967. Tabloul developează adevărata personalitate a celei care se numește Marjorie Quick, ascunsa sub acest nume Teresa Robles, acea tăntăloaică, de 16 ani, cum o numise frate-său, care schimbase un tablou de Robles cu unul de Olive Schloss. Aceștia din urmă au murit în împrejurimile lui Arazuelo, împușcați de un ins plătit de tatăl fraților, după ce Issac instigase (plătise) niște oameni din anturajul lor, să le incendieze gospodăria părintească...lucrurile sunt complicate, și se pot afla din paginile romanului.

Ce mă intersează mai ales în această scriere, este felul în care Julie Burton reușește să grefeze o dramă din zorii creștinismului, cea a Mucenițelor Rufina și Justa, pe soarta cîtorva oameni, din categorii sociale diferite, dintr-o vreme în care ea nici nu era născută. Julie Burton a venit pe lume în 1982, în plin ev al celei care a imprimat Regatului Britanic numele său,  Margaret Thatcher. Iconografia celor două mucenițe este deosebit de bogată în arta spaniolă, și acest lucru e strecurat cu generozitate în trama romanului. Doar că interpretarea temei martirice este nițel forțat inserată în destinele celor care sunt implicați în roman și, personal, cred că adevărata muză este chiar lupta dintre puritatea inspirației și falsitatea adesea endemică a omului.

Teresa Robles, devenită Marjorie Quick, după moartea Olivei, se pomenește departe de casă, în Anglia, iar după război printr-un concurs de împrejurări, care au legătură cu Edmund Reede, ajunge să aibă propriul birou într-un institut prestigios, o instituție care avea incizat cu litere de aur acest minunat aforism: ARS VINCIT OMNIA. Ce-ar mai fi de spus? Teresa e adusă la Londra de familia Schloss, sub pretextul că aceasta este de fapt Olive, fiica lor. Ea „își plătise fuga cu sîngele lui Olive” (pag. 381), ea a scos cu sine o poveste, destinele a două familii, precum și chezășia că misterul artei și al iubirii unilaterale dintre Isaac și Olive va rămîne nedesferecat. Dar între ei Jessie Burton a pus un tablou, și cu asta a complicat rău lucrurile. Dacă nu era „povestea” tabloului, puține lucruri ar mai fi rămas memorabile...Oare să fie întîmplător faptul că apariția acestei scrieri de ficțiune este posterioară descoperirii unor piese de Murillo, cu portretele celor două mucenițe iberice, Rufina și Justa, care au aparținut familiei Rothschild, dispărute din Paris, în 1941? Mi-ar fi plăcut ca Burton să fi pomenit și de aceste minunate realizări murilliene...

* un singur exemplu: „La început, Lawrie nu mă întrebase nimic despre Trididad. Nu știam dacă o făcea din politețe sau chiar nu era interesat, dar indiferent cum a fi fost, mă bucură faptul că el nu accentua diferențele dintre noi, în materie de experiență de viață. Învățasem latina și îl citisem pe Dickens, dar văzusem și cum fetele cu pielea mai deschisă au parte de mai multă atenție din partea băieților, printr-un mecanism pe care probabil nici măcar băieții nu-l pricepeau. Majoritatea „diferențelor” fuseseră create de pielea albă a englezilor.  Și totuși, pe malurile Tamisei, complexitatea vieții de pe insula noastră se reducea la un fenotip: negru.

Practic, fiecare englez, pînă și cei mai înțelepți, credeau că noi am avea mai multe în comun cu un sudanez decît cu ei. Dar ce știam eu despre Sahara, despre cămile, despre beduini?” (pag. 159).

 

         

Partager cet article

Repost0