Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

21 août 2017 1 21 /08 /août /2017 13:36
Lucifer și Lucia Ferescu sub steaua dimineții

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, ed. Compania, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835, și se încheie tot într-o zi de iulie, a anului 2060.

Să recitim pasajele din acest pseudoroman: „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toși și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorțise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos.” (pag. 17);

Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfoerbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă.” (pag. 314).

Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă și-a scris, am putea spune, romanul vieții; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

Lucia Ferescu se naște în acel îndepărtat an, 1835, într-un ev încă fanariot, în familia polcovnicului Ferescu, pentru ca la scurtă vreme (încă de la momentul botezului) să ajungă să uimească pe toți din jurul său, prin excepționalele calități intelectuale care s-au arătat de timpuriu, și care i-au asigurat, deopotrivă, longevitatea, clar-vederea, nemurirea și ubicuitatea...Ea a venit pe pământ cu o prețioasă misiune: să vorbească despre lumile extramundane, despre fenomenul OZN privit prin prismă religioasă, despre rolul omului/oamenilor de a furniza material genetic unor civilizații superioare etc. Chestiunea cunoașterii este o chestiune a celor aleși, puțini, inițiați, tot astfel cum religia e creată pentru mulți, în timp ce credința e dăruită celor foarte puțini, „chemați”. În fapt, întreaga scriere romanescă este o pledoarie și meditație asupra acestei probleme: religia este un fenomen ontologic, și e caracteristic ființei umane, sau i-a fost inoculat acestuia de entități suprafirești, mult superioare acestuia, care se află dintotdeauna și pe pământ și în afara lui?

După cum vedem, Petru Vintilă jr. nu se dedă doar la a construi cu un apetisant meșteșug o foarte pasionantă Poveste, care se întinde cronologic pe mai bine de două veacuri - ca două zile - ci „dizolvă” în acest text o sumedenie de referințe, date, nume, idei, locuri, păreri, rezultate ale unor descoperiri științifice și chiar monade revelate. Prin fața ochilor și a minții ni se perindă imagini de tablouri, dialoguri lungi, arguții, fragmente de texte esoterice și gnostice, apocrife, artefacte arheologice, rezumate de cărți aflate departe de opaițele academice; astfel că înțelegem într-o manieră și mai convingătoare că, într-un sens mai larg, Lucia Ferescu este un profet într-o lume în care confuzia și ignoranța par să fie în chip perfid dirijate, amplificate, strict supravegheate; o realitate dură, în care acest gând al lui Mircea Eliade sună cu o forță care nu are cum să nu-ți dea frisoane, ca acel clopot care bătea de capul lui la botezul Luciei Ferescu: „Misterul incomprehensibil al nimicirii Creației de către propriii ei creatori”.

Ce vrea să spună asta? Că „nu ne aducem aminte despre cei care au fost înainte, dar despre cei care vor veni pe urmă nici o pomenire nu va fi la urmașii lor”(Ecleziastul, 1, 11); versiunea Septuagintei vorbește mai ales despre cele neînsuflețite: „Pentru cele de la început nu este amintire, iar pentru cele neîmplinite la urmă nu va fi amintire, la cei care vor fi până la urmă”, și mai departe: „Eu, Ecleziastul, am fost rege peste Israel, în Ierusalim. Și inima mi-am pus-o să caute și să le cercteze cu înțelepciune pe toate câte sunt sub cer; căci grea frământare le-a dat Dumnezeu fiilor omului ca să se frământe cu ea. Am văzut toate făpturile care s-au înfăptuit sub soare și, iată, toate sunt deșertăciune și căutare de vânt. Ce e strâmb nu va putea fi îndreptat și ce lipsește nu va putea fi numărat (...) căci în belșug de înțelepciune (este) belșug de cunoaștere, iar cel care sporește cunoașterea va spori durerea.” (Ecleziastul 1, 12-14, 18).

În esență, întreaga zbatere a omenirii să în aceste rânduri ale Ecleziastului...întreaga experiență umană, a umanității confirmă relativismul cunoașterii, care se raportează mereu la Ceva sau la Cineva. „Domnul a făcut toate pentru o țintă, chiar și pe cel rău pentru ziua nenorocirii” (Pilde 16, 4). Iată la ce consluzie ajunge Lucia Ferescu, în lungul său dialog cu tânărul savant Alexandru Theodorescu (un imaginar discipol al lui Ioan Petru Culianu, despre al cărui tragic sfârșit se vorbește la un moment dat): „Decriptarea corectă a textelor Facerii și a Apocalipsei ne oferă informații prețioase despre adevăratele „lucrări cerești tainice” ale supercivilizațiilor extraterestre. Ingineria lor genetică a fost ascunsă sub un înveliș religios, al cărui discurs a fost voit arhaizat, în spiritul vremurilor biblice, și împănat cu povești aparent naive. Astfel, povestea „naivă” a păcatului originar, așa cum este relatată de textul Bibliei, camuflează un diferend științific axat exclusiv pe ingineria genetică, abordată diferit de Dumnezeu și de Satana. Singurul și adevăratul motiv al conflictului dintre Dumnezeu și Satana, care a dus la războiul dintre cele două tabere, a fost generat de structura ADN-ului uman. Stabilit prin inginerie genetică de specialiștii lui Dumnezeu, el a fost modificat ulterior de cei ai lui Satana, „păcatul originar” nefiind decât un pretext religios comparabil cu firul epic aparent naiv al Facerii, dar și al întregii Biblii. „Și s-a făcut război mare în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Iar balaurul și îngerii lui au stat în luptă.” (Apocalipsa 12, 7)  -  (pag. 250-251).

Acest pasaj lămurește cu vârf de măsură întregul mesaj pe care Lucia Ferescu este „autorizată” de creatorul ei să ni-l transmită, înainte ca ciclul existențial în care ne aflăm să se apropie de final (totuși, anul 2060 nu e chiar așa departe, iar ritmul evoluției tehnologice poate chiar va și accelera și scurta acest parcurs cronologic!). Poate că nu e nicidecum întâmplător faptul că undeva în proximitatea noastră, în Vlasac, pe partea sârbească a Dunării a fost dezgropată în 1970 o piatră, pe care filologul sârb Vida Tomic ar fi cetit următotorul text, scris într-un alfabet care premerge celui sumerian cu două milenii: „Totul se petrece în cicluri și, când termini de băut paharul vieții, te întorci în praf.” (pag. 237).

Nu știm exact cărui dumnezeu slujește Lucia Ferescu, dar asistăm la o reală și panoramică confruntare între ea, și demonul Cunoașterii, Lucifer, dezbatere a cărei incadescență o depășește pe cea a zilelor de iulie de la debutul și finalul cărții...totuși vocea lui Iisus, prin scrierea de bătrânețe a Apostolului Ioan, ne spune următoarele: „Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească văuă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina și odrasla lui David, steaua strălucitoare a dimineții” (Apocalipsa 22, 16). De aici încolo orice dezvoltare speculativă se poate multiplica după darul și chemarea fiecăruia...

O scriere ezoteric-literară cu adevărat pasionantă, erudită, documentată, conectată la informațiile și cugetările cele mai vii și mai actuale, la cercetări existente în fizică, astrofizică, medicină, genetică, arheologie, și mai câte altele, de accea este cu atât mai misterios faptul că existența ei în „piața ideilor” naționale este atât de anemică, tinzând spre zero...Dar asta, din punctul meu de vedere, poate fi o dovadă cât se poate de clară, că scrierile cu adevărat valoaroase nu trebuie „marchetizate” cu orice preț, nici trâmbițat prea mult nu e nevoie despre ele, ci se cade ca acestea să fie descoperite, savurate ci încetul, dezghiocate cu țârâita, latent, căci în acest fel poate produce și un efect placebo cititorului autentic, liber, neostenit, vicios în ale cunoașterii. 

 

 

 

Repost 0
29 mars 2017 3 29 /03 /mars /2017 15:04

după înjumătățirea postului, marcată de sărbătoarea Sfintei CRUCI, se revine la rugăciunile cuprinse în „canonul cel mare”, închipuit în cuvinte de către Sfîntul Andrei Criteanu, iar ilustrarea cea mai bună, vizual, este cea pe care o reprezintă Moisi, cel care „a strigat către Domnul și Domnul i-a arătat un lemn pe care Moisi l-a aruncat în apă și apa s-a îndulcit. acolo i-a pus poporului îndreptări și judecăți; acolo l-a pus la încercare” (Exodul 15, 22-25)...este vorba de oprirea la izvorul mera (în limba română ebraicul „mārāh” se redă foarte limpede prin „amar” sau „amărăciune”, cf. comentariului din septuaginta, vol 1., 2004, pag. 232), după trei zile de mers prin pustiu, în care evreii nu au găsit apă. găsindu-o, aceasta nu era însă deloc bună pentru consum, iar poporul a murmurat împotriva Moisi...

după ce se cetește în patru seri consecutive, din prima săptămînă a postului mare, „canonul cel mare” se recetește azi seara, integral, în „denia canonului mare” - care este de fapt o slujbă a utreniei, cea a zilei următoare, astfel că acest lemn al lui Moisi, același care a despicat mai înainte apele mării roșii, spre a putea trece norodul lui israel, este întru totul același, ce va îndulci și apele merei...spre a ne pregăti de primirea adevăratei Crucii a Domnului, și a ne reamintește, fără tăgadă, că anume: „lemnul cel de viață făcător al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, îndulcește amărăciunea postului celui de patruzeci de zile și ne mîngîie pe noi care trăim în pustie pînă ce ne va duce, prin Învirea Lui, la Ierusalimul cel spiritual” - (alexander schmemann, „postul cel mare”, ed. doris, 1998, pag. 100).

din cîte cunosc, nu mai există o altă reprezentare iconică a acestui episod în care Moise îndulcește apa amară, față de aceasta, dăruită nouă de zugrava Elena Murariu. mai mult, iconara augmentează subtil sensul acestei scene, adăogînd pe marginea apei un cerb, care se adapă, semn că apa e bună la gust, precum și cîteva păsări, care nici ele nu pot bea apă amară. cerbul este în repetate rînduri amintit în Vechiu Legămînt: „atunci va sări șchiopul ca un cerb/și limpede va fi gura gîngavilor, / că apă a țîșnit în pustie/ și pîraie în pămînt însetat” (Isaia, 35, 6 - versuri profetice, care se vor împlini prin venirea lui Hristos); cerbul este și un simbol al purității, după cum reiese din această prescripție din cartea Deuteronom: „după dorința ta vei jertfi și te vei înfrupta cu carne după binecuvîntarea Domnului Dumnezeului tău, pe care ți-a dat-o, în fiecare oraș; omul necurat de la tine și cel curat vor mînca la un loc, ca și cum ar fi carne de ciută sau cerb” (12, 15); „căprioarele și-au fătat puii-n poiană/și au părăsit-o, că nu era iarbă” (Profetul Ieremia, 14, 5); cu cerbul se compară în Psalmi, pe alocuri, și regele David...păsările erau văzute de același Moisi, ca unele curate și necurate; cele dintîi erau bune de mîncat, acestea se hrănesc cu semințe, boabe. anume acestea curate sunt aduse ca jertfă (găsim referințe în Levitic, 1, 14-17; V, 7-10; XIV, 4-7).

În cazul icoanei de față avem de-a face cu păsări care se hrănesc cu pește sau animale acvatice, ceea ce ne duce cu gîndul că aceste păsări nu erau dintre cele comestibile, și se află în antiteză semantică cu figura cerbului. totuși, la diverși profeți sunt referințe la păsările călătoare, barza, rîndunica, egreta etc., iar gîndul ne duce că prezența lor concretă aici, se referă la reîntoarcerea evreilor în locurile natale, cum și păsările revin după trecerea iernii - în habitatul de vară. Domnul readuce pe poporul Său în țara făgăduită, acela cîndva înrobit și hăituit, cum păsările călătoare se reîntorc pentru a-și perpetua seminția...iar parcă din străfundurile acelei ape îndulcite auzim: „cei ce mă urăsc fără temei m-au gonit ca pe o pasăre” (Plîngerile lui Ieremia, III, 52; idee reluată de cîțiva dintre Psalmii lui David).

comentariul de mai sus a fost prilejuit de contemplarea unei singure scene din minunata icoană a Sfintei Cruci, închipuită de Elena Murariu, concepută împreună cu monahii de la mănăstirea oașa - expusă zilele acestea la librăria bizantină din bucurești.

foto @ vladimir bulat, martie, 2017

foto @ vladimir bulat, martie, 2017

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
27 février 2017 1 27 /02 /février /2017 09:35

Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care îl plăsmuise și l-a așezat în grădină, ca să o lucreze și să o păzească” (Geneza, 2, 15) - Septuaginta, ed. Polirom 2004, vol. 1, pag. 58.

 

Este clar și limpede că această grădină, devenită în hermeneutica exegeților, a desfătării, era pusă dintru început în paza omului, urmînd a fi lucrată, cultivată, înmulțită. Iar ceva mai devreme se precizează: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și l-a așezat acolo pe omul pe care l-a plăsmuit” (de la elinescul „plasso”, care evocă activitatea olarului sau a sculptorului) - Geneza, 2, 8.

 

Cuvîntul slavon Rai, în „Dicționarul etimologic al limbii ruse”, a lui Max Fasmer, pare a fi un ecou etimologic din protoiranianul rѓґу, care desemna „bogăție” și „fericire” sau din hindusa străveche: rayiґs = „dar”, „posesiune”; în slavona bisericească a devenit „rai” înrudit oarecum cu grecescul ParЈdeisoj, adică grădină.

 

Greu de stabilit cînd slavonescul „Rai” pătrunde în limba română veche, cu sensul de grădină în sens propriu, cert este că în Noul Testament publicat de mitropolitul Simion Ștefan la 1648, la Belgrad, în Evanghelia după Luca apare „raiu”, care e hărăzit tîrlharului de pe cruce (cap. 23, 43). Așijderea, Noul Așezămînt de la Noul Neamț, din 1851, în același text, se menține același slavonesc „Raiu”. Tot „Rai” e și în textele lui Bartolomeu Anania, dintre cele diotrosite mai recent. Pare că Rai e locul înnoit după Învierea Domnului.

 

Sacra Vulgata, recent editată (2015), propune în felul următor traducerea în românește a textului latin al Sfîntului Ieronim: „Isus i-a zis: Amin zic ție, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (pag. 403). Latinescul „in paradiso” era firesc să devină „în paradis”, doar că și acest cuvînt are ca rădăcină un ebraism, pardes.

În ceea ce privește cuvîntul Eden acesta devine Edem în greacă, este o subtilă formulă ebraică גַּן עֵדֶן, Gan ʿEḏen, iar în traducerea Torei și a Profeților, Cornilescu (1921) o păstrează ca atare: „stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu...”, Ezechiel, 28,13, și „țara era ca o grădină a Edenului”, Ioil/Ioel, 2, 3 (același pasaj, Bartolomeu Anania îl traduce astfel: „pămîntul e rai al desfătării”, ed. Anastasia, 2000, pag. 218). Cum am observat și mai sus, traducătorii Septuagintei, folosesc distinct cuvîntul „grădină” de cel de „Eden”, și aleg pentru Geneza 3, 23-24, sintagma „grădina desfătării” folosită de două ori, succesiv: „Și Dumnezeu l-a alungat din grădina desfătării, ca să muncească pămîntul din care a fost luat. L-a scos afară pe Adam, l-a așezat în fața grădinii desfătării și a pus heruvimii și sabia de foc cea rotitoare, ca să păzească drumul către pomul vieții”.

 

Din cele expuse succint mai sus, am ajuns la concluzia că toți acești patru termeni au semnificații diferite, în raport cu intensitatea și contextul în care sunt folosiți, dar cred cu tărie că termenul Rai nu poate fi substituit nicidecum prin paradis, mai ales că Raiul nu este doar o grădină, ci este chiar proiecția Împărăției lui Dumnezeu, după cum o arată și etimologia cuvîntului în persana străveche: „bogăție” și „fericire”.

 

Atunci cînd Sfîntul Apostol Luca ne redă cuvîntul ultim al tîlharului de pe cruce: „Pomenește-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăția Ta”, acesta nu putea să audă decît: „Amin zic ție: astăzi împreună cu mine ve fi în Raiu” -, acesta se referă, desigur, la distincția fundamentală pe care o intuia prin revelație și Sfîntul Ioan Damaschinul, în Dogmatica sa, cînd scrie: „omul locuia cu trupul într-un loc cu totul dumnezeiesc și foarte frumos, iar cu sufletul locuia înr-un alt loc foarte înalt și incomparabil mai frumos. Dumnezeu, care locuia în el, era casa lui” (p.68). Și mai departe, același purtător de Dumnezeu Ioan, adaogă: „socotesc eu că paradisul dumnezeiesc a fost dublu și, în adevăra părinții purtători de Dumnezeu au predat aceasta; unii învățînd că este sensibil, alții că este spiritual” (p.69; ambele citate din Sfîntul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D.Fecioru, ediția a III-a, ed. Scripta, 1993, cap. XI).

 

Există un rai sensibil și un rai spiritual. Dar acestea sunt altceva decît „grădina desfătării” din care Adam a fost alungat, și al cărui păcat originar îl moștenim pînă astăzi...         

@ cupola sudica, mozaic san marco, venezia, 1215-1235

@ cupola sudica, mozaic san marco, venezia, 1215-1235

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
30 janvier 2017 1 30 /01 /janvier /2017 10:31

Scrierea mustoasă și stufoasă a lui Patrick Leigh Fermor, care face plămada volumului Drum întrerupt  (ed. „Humanitas”, 2016), este un bun prilej de meditație despre cum consemnează istoria deambularea unui tînăr călător, scrisă de el însuși după o vreme îndelungată de la momentul consumării evenimentelor, despre care narează însuși autorul. Mai simplu spus: care este valoarea în timp - mai ales în era internetului - a unor astfel de mărturii literare? Nu numai că însuși autorul a scăpat multe dintre detaliile, amănuntele și datele acelei vremi, dar și peisajul urban și uman s-a transformat de-a lungul deceniilor. De fapt, s-a schimbat cu totul. De aici și tilul...cred.

Transcriu mai jos un fragment semnificativ din această superbă scriere: „Toate aceste fragmente disparate formează un puzzle care nu este nici pe departe complet; dar, sforțîndu-mă să-mi amintesc, concentrîndu-mă pe un gol anume, descopăr că adesea piesele lipsă ies la suprafață și se întrepătrund. Poate faptul că am consemnat deja acest mic fragment din trecut într-un carnet de însemnări, deși am pierdut însemnările, a ajutat respectivele evenimente să prindă rădăcini cîteva straturi mai jos. Tonul unei voci, stări de spirit, lumina, detaliile peisajului sau ale straielor, străzi, castele, lanțuri muntoase, negi, dinți de aur, cicatrici, mirosuri, dispunerea unei camere, un vers dintr-un cîntec, gustul mîncării sau al băuturii încercate pentru prima oară, titlul unei cărți lăsate deschisă pe o bancă, un titlu dintr-un ziar sau, destul de des, vreun obiect neînsemnat, pe care nici nu-l admiram, nici nu mi-l doream, expus în vitrina unei prăvălii, o față cu melon sau umbrită de o pălărie de fetru, sub un felinar sau într-un bar, pe care n-o mai întîlnisem, cu care nu mai stătuseam de vorbă și nici nu voiam să stau, dar pe care doar o studiasem - cît de limpede față de galaxia de necunoscuți baudelairieni pe care tînjeam să-i cunosc, ca silueta din A une passante! - dau fuga, vin alene sau se furișează din întunericul cețos care le-a adăpostit aproape trei decenii. Dar există niște goluri pe care nici măcar concentrarea nu le poate umple: piesa care lipsește a pierit pentru totdeauna.

Sunt multe asemenea goluri.” (pag. 87).

Cugetarea de mai sus este lămuritoare pentru felul în care notația frustă, jurnalieră, schița descriptivă din imediat, se topește în aluat literar, care nu mai are valoarea unei informații, ci devine un organism existențial, transmis prin cuvinte, în cea mai bună tradiție a travelog-ului. De subliniat aici contribuția britanică la această cultură devenită internațională, prin piesele literare semnate, alături de Patrick Leigh Fermor, a unor Bruce Chatwin, Colin Thubron sau Robert Byron.

Ei bine, Fermor, mi se pare, îl are „mentor” anume pe Robert Byron (1905-1941), un stălucit cărturar și istoric de artă și al arhitecturii britanic, care în 1928 a publicat volumul The Station, în care se ocupă de o manieră diferită de studiul mănăstirilor grecești pe care le vizitează, decît au făcut-o anterior numeroșii călători, pelerini și oameni învățați, după ce a vizitat Athosul în 1927. 

Patrick Leigh Fermor vizitează Muntele Sfînt la mai puțin de un deceniu după Robert Byron, mai exact între 24 ianuarie și 18 februarie 1935. Prezența lui Byron junele, o putem intui și din consemnarea că Fermor și-a cumpărat poemul Don Juan...„mi-am mîncat merindele, iar apoi, vreme de cîteva ceasuri, am fumat și am citit Don Juan de Byron - am cumpărat poemul ieri, foarte ieftin, dintr-o librărie micuță. Cred că este o operă magifică, deși nu e în totalitate poezie” (pag. 299). Scrierea aceasta a lui Byron l-a însoțit pe Fermor de-a lungul peregrinărilor sale prin mănăstirile aghiorite, deși lordul Byron nu a vizitat niciodată acele locuri, deși pomenște de Athos în Peregrinările lui Childe Harold, din care Fermor transcrie un fragment (vezi pag. 314-315). Dealtfel, chiar memoria lui Byron, o găsește evocată de părintele de la Sofronie, de la Iviron, care susținea că „Lordul Byron... era un mare admirator al Greciei” (pag. 329). Foarte interesantă este atitudinea scriitorului în fața celor pe care-i vede prosternîndu-se și îngenunchind peste tot, în semn de evlavie și de credință, iar el scria astfel despre sine: „M-am simțit ca un păgîn și un filistin groaznic că eram singurul care stătea nemișcat, dar ce altceva puteam să fac?” (pag. 328). Neaderența lui la comportamentul credinciosului ortodox nu-l privează însă de capacitatea-i fantastică de a observa oamenii, gesturile, simțirile acestora, și conchide: „Este emoționant să vezi solicitudinea cu care călugării își tratează oaspeții” (pag. 334).

După ce vizitează nordul și centru peninsulei, Fermor coboară spre Marea Lavră, unde i se recomandă să viziteze un schit românesc, unde are ocazia să vorbească românește, dată fiind familiaritatea autorului cui spațiul românesc despre care narează în prima parte a cărții de față, dar și în anumite capitole din cealaltă carte a sa, apărută și ea în românește, Între păduri și ape (ed. „Humanitas”, 2016). Iar despre monahii de aici spune că „au un farmec nesecat” (pag. 335).

Prima semnalare a numelui lui Robert Byron apare în contextul în care Fermor ajunge la Simonopetra - mănăstirea pe care descendentul lordului Byron o compară cu Potala din Llasa, „și avea dreptate”, conchide Fermor. Iar la mănăstirea rusească cu hramul Sfîntului Panteleimon află despre minunata vizită aici a cărturarilor britanici și americani, printre care era și Robert Byron, a cărui carte citată mai sus, i se îngăduie să o ia de la bibliotecă la el în chilie, de unde aflăm că părintele Vasile, care i-a împrumutat-o, este și el pomenit în The Station, într-o dedicație a lui Colin Davidson, și nu numai. Află apoi, că-și amintește mai multă lume de musafirii britanici, David Talbot Rice, Mark Ogilvie-Grant, și de profesorul american Thomas Wittemore (1871-1950), cel care în chip decisiv a constibuit la restaurarea minunatei ctitorii a lui Theodor Metochites, mănăstirea Khora din Constantinopol. Amintirea acestor oameni era încă proaspătă în conștiința monahilor de prin mănăstirile prin care a trecut și Fermor. Și asta pe fundalul unei minunate descrieri a slujirii în biserica Russikonului: „...o intensitate, o bogăție și un mister cum nu mai întîlnisem pînă atunci. Toate reperele mele s-au prăbușit, erau cît se poate de diferite de slujbele bulgărești, românești și grecești, iar cînd m-am uitat la chipurile  impenetrabile, inexpresive ale acestor mužik, au întruchipat în ochii mei stepele înzăpezite, plăsmuindu-mi în minte imagini alle Kremlinului, cu mulțimea lui de domuri, ale stepelor siberiene străjuite de pini și legănate de urletul lupilor. Ușor-ușor, biserica s-a umplut de lumînări aprinse, iar în lumina brîndă întinderile lucrate în aur și coloanele spiralate și-au pierdut orice urmă de prost gust” (pag. 352-353). 

Este evident că cea mai mare plăcere i-a făcut-o lui Fermor șederea la Sfîntul Panteleimon, căreia i-a dedicat și cele mai multe pagini (loc dspre care spune răspicat: „unde am fost cel mai fericit” (pag. 356)), pentru că-l vedem apoi pe autor tot mai trist, mai ales cînd ajunge la Xenophontos, unde este atent totuși la cele două mozaicuri, pomenite de Byron, în The Station. Devine clar că în bună măsură pașii săi sunt ghidați de însemnările antemergătorului, care privea cu ochi de specialist lucrurile și licrările. Zographou și Chilandari sunt mănăstirile care-i prilejuiesc autorului niște considerații despre starea și statutul mănăstirilor străine de neamul grec, acestea aparținînd, respectiv, bulgarilor și sîrbilor, precum și scurte incursiuni în istoria acestor seminții ortodoxe, prin mijlocul cărora trecuse înainte să ajungă la Sfîntul Munte.

La capătul acestor însemnări constați cît de diferiți suntem, noi cei din Răsărit, și cum suntem văzuți de cei din Apus; noroc că priveala aceasta este plină de simpatie și de pricepere erudită, vine din partea unui om care a empatizat mai mult și mai profund cu oamenii, decît a adorat călătoria în sine; iar lucrul cel mai minunat este că Patrick Leigh Fermor a descoperit lumea prin care a trecut mergînd anume pe jos, un lucru aproape imposibil azi! Dar cu putință atunci, în primele decenii ale secolului XX, iar astfel de cărți cum e Drum întrerupt, vorbește exact despre aceasta: acea lume polimorfă, tihnită, și pe cale de a așeza temeinic după conflictele balcanice, nu mai este la fel; drumul pe care puteai merge neîntrerupt altădată, nu mai este nici el, precum l-a călcat Fermor odinioară...   

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

Repost 0
4 août 2016 4 04 /08 /août /2016 13:37

Pictorul și omul de cultură Paul Gherasim, fost isonar și epitrop al Mănăstirii Stavropoleos, ne-a părăsit ieri, spre a se muta în Logosul, pe care a tot încercat de-a lungul anilor să-l reprezinte în culori. Cu posibilitățile omului și ale artistului.

În luna iunie a oferit un scurt interviu pentru revista Lumea Monahilor, pe care-l ofer cu multă căldură celor care nu au apucat să-l cetească.  Este în bună măsură chintesența a tot ce a simțit, reprezentat în imagini, propăvăduit și afirmat în cuvinte sau tăceri acest om în ultimele decenii, cel puțin în pătrarul de veac de cînd l-am cunoscut eu. Pare să fie ultima sa zicere dialogală.

Ultimul interviu al lui Paul Gherasim
Ultimul interviu al lui Paul Gherasim
Ultimul interviu al lui Paul Gherasim
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Oameni și chipuri
commenter cet article
6 juillet 2016 3 06 /07 /juillet /2016 15:31

Curioasă chestiune este hazardul!  Și am în cap această cugetare a lui Mallarme: „Un coup de des jamais n'abolira le hazard”. 

N-aș fi crezut nici în ruptul capului că niște numere de mașină mă pot pune pe cale, să descopăr, și să meditez asupra unor lucruri care nici pe departe nu au de-a face cu nici cu mașina, nici cu plăcuța sa de înmatriculare...

M-am pomenit în fața casei, de dimineață cu o mașină garată, din acelea pe care eu le numesc tractoare urbane. Era nouă. Era neagră, lucioasă, design desăvîrșit. Un specimen auto pe care chiar și mandea, un biciclist pasionat, și pieton de profesie, n-ar cum să nu-l admire.

Patrimoniul, o chestiune de nuanță

Desigur, că am rămas cu gura căscată luînd aminte la designul plăcuței, la cifre, la blazonul discret înscris pe ea, și la orașul în care a fost cumpărat (probabil) vehiculul: Schaan. Recunosc aici, că habar nu aveam unde se află o localitate cu o astfel de denumire, geografia pe care o cunosc nu se procesează decît prin locuri mai generale...o căutare pe google mi-a șoptit că e vorba de cea mai mare municipalitate a ceea ce se ortografiază în germană prin: Fürstentum Liechtenstein. Principatul Liechtenstein, carevasăzică. 

Este un fel de domeniu privat înconjurat de Elveția, Austria și munți, e traversat de o linie ferată din est spre vest. Capitala e Vaduz, iar cel mai mare oraș - anume Schaan, care numără circa 6000 de suflete...Poate gîndesc anapoda, cîți dintre acei locuitori ai minusculului Principat folosesc trenul azi, dar atunci cînd americanul Thomas Tilleston Wells (1865-1946) a luat acest mijloc de transort de la Zuerich spre Innsbruck, în 1914, a ținut să coboare în această gară pentru cîteva minute, pentru a putea afirma că a vizitat liliputa țară.

Amănuntul mi-a fost adus la cunoștință prin intermediul unuia dintre autorii cărții Italy Invades. (Christofer Kelly), care a vizitat de curînd, pe urmele străbunicului său maternal, Liechtensteinul. Bunicul a fost chiar: Thomas Tilleston Wells. 

Detaliul însă cel mai interesant este gara cea veche, avanpostul Vaduz-Schaan, o modestă construcție din lemn, din scînduri înnegrite, cernite, care azi arată ca un mic depozit, dacă nu chiar ca un fînar țărănesc, de numărul cărora mustea cîndva și Ardealul nostru...Lîngă gara primară s-a zidit cîndva una de zid, cea veche rămînînd un monument al începutului de țară, de gară, de legătură cu restul lumii, cu civilizația europeană modernă. Gara este conservată cu aspectul său inițial. Văzînd acest obiectiv, ai sentimentul că timpul s-a proțăpit în loc. În inima Europei, vremea s-a oprit. E o chestiune de nuanță abia sesizabilă.

credit foto: http://americanconservativeinlondon.blogspot.ro/2015/09/invading-liechtenstein.html

credit foto: http://americanconservativeinlondon.blogspot.ro/2015/09/invading-liechtenstein.html

Și pentru că tot veni vorba despre o gară, nu pot să mă abțin să nu aduc în discuție în acest context minunata și foarte instructiva carte a lui Toader Popescu, Proiectul feroviar românesc (1842-1916), Simetria, București, 2014. Este o amplă istorie a dezvoltării insfrastructurii feroviare din România modernă, acoperind o perioadă dintre primele schițe de dezvoltare a acestui „monstru” al modernității (cartea lui Alessandro Baricco, Castele de furie, este un superb omagiu poetic, adus trenului alergător pe șine), pînă la primul război mondial.

Autorul structurează cartea în trei mari capitole: Teritoriul, Orașul, Gara, apoi un șir de anexe completează această istorie cu date de arhivă, bibliotecă, studiu comparatist etc. Chiar și o răsfoire a acestui somptuos album ne arată cît de ramificată, dezvoltată și complexă rețea feroviară a avut România modernă, și cît de mare era diversitatea de gări, halte și stații - majoritatea dintre acestea ridicate din piatră. Unele adevărate capodopere arhitecturale. Nu am găsit în cuprinsul acestui volum nici măcar un exemplu atît de precar, cum e edificul vechii gări din Schaan, fapt că România își permitea atunci să construiască temeinic, arătînd că e o țară ce investește în viitor, că e în pas cu revoluția tehnico-industrială. 

Patrimoniul, o chestiune de nuanță

Aruncătura de zar a fost pentru mine plăcuța mașinii, înmatriculate în îndepărtatul Schaan, dar această întîlnire frugală, mi-a prilejuit o gamă largă de asociații, gînduri, conexiuni și plăcerea întîlnirii cu istoria lumii, cea care trăiește din cuceriri, însemne, căi ferate, patrimoniu cultural. O chestiune de nuanță, de curiozitate, o clipă care conectează scurgerea abstractă a timpului, transformîndu-o în narațiune, într-un veritabil exercițiu al minții. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Spiritualia
commenter cet article
4 juin 2016 6 04 /06 /juin /2016 15:45
foto © vladimir bulat

foto © vladimir bulat

Cartea aceasta s-a născut dintr-un reportaj publicat în Vanity Fair, de jurnalistul Maximillian Potter. Raportul lui Maximillian pentru publicul american a pornit de la povestea sumbră prin care a trecut proprietarul celei mai scumpe plantații oenologice din lume: Domaine de la Romanée-Conti (DRC). Acesta a primit o scrisoarea anonimă, prin care i se comunica inerenta distrugere a celebrei vii, dacă Monsieur Aubert de Villaine - actualul moștenitor al domeniului - nu va plăti suma de un milion de euro, astfel „aurul roșu” al Burgundiei va fi salvat...ce poate fi mai dramatic pentru lumea vinului exclusiv, decît să rămînă orfană, fără acel 1% magic din care se face cel mai scump vin din lume?

Povestea este cu adevărat fascinantă, și nu trebuie povestită. Trebuie parcursă de fiecare cetitor în parte, individual, egoist, pe cont propriu. Tocmai pentru că acest volum a prilejuit autorului său să reconstitui aidoma unui arheolog istoria acestei podgorii, a persoanelor și personalităților care au avut tangențe cu ea, și se pare că Romanée-Conti se înrudește cu istoria Franței înseși. Mai mult, Potter povestește pe larg, în termeni oenologici specifici, ce-nseamnă acest terroir, și aceste les cuveries care fac faima Burgundiei, și a întregii lumi viticole franceze.

Cartea lui Maximillian Potter a apărut în luna iulie a anului 20014, și este un omagiu adus misticismului autentic (poate fi unul impur?) al artei vinului. Minunat este să consemnez că alături de foarte promițătoarea colecție In Vino Veritas a editurii Baroque Books & Arts, iată că și editura Publica își aduce foarte seriosul aport în promovarea culturii vinului în țara noastră. Umbre în vie va fi, cred, o carte discutată, comentată, savurată, cetită cu creionul în mînă, pentru că mai presus de orice este o foarte savuroasă poveste, o carte foarte bine scrisă & documentată. E un ghid instructiv, profund intelectual spre o lume în care simplii muritori nu au acces. În ultimă instanță,  face o punte spre ceva la care unii visează, și doar unii ajung să-l și savureze!

Bernard Pivot, în al său Dicționar din dragoste din Vin, răspunde el însuși unei întrebări pe care o adresa invitaților săi în emisiunea Bouillon de culture: „În ce plantă s-au animal v-ar plăcea să vă reîncarnați?” -  „Într-un butaș de Romanée-Conti”.

Rațiunile pentru care Pivot are și își declară public o astfel de dorință, ni le explică cu lux de amănunte americanul Maximillian Potter...în Umbre în vie, care prezintă adevărata poveste. Este și declarația unei fascinații de multe decenii, pe care o au oamenii din Lumea Nouă față de arta vinului francez...  

Repost 0
21 mai 2016 6 21 /05 /mai /2016 11:56

Poetul Ko Un, care la 1 august va împlini 83 de ani, povestea ieri la duelul poetic de la Librăria Humanitas Cișmigiu, că altădată, cu mai mulți ani în urmă, a întîlnit în Africa de sud un poet din Mongolia, care i-a arătat posteriorul, imprimat de o mare vînătaie. Era soarta poetului sub vremi. Ko Un are și el o vînătaie. A făcut destui ani de pușcărie, ca să fie și el înnobilat cu o astfel de pecete funestă, pe care o va duce cu el în mormînt...Asiaticii au tehinicile lor să-ți mutileze corpul, fără să bată la ochi. Trupul molestat geme-n poezie, asta face și Ko Un. 

Ko Un. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016

Ko Un. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016

La rîndul său, Yang Lian, a vorbit despre politică, care e în opinia sa, omniprezentă, carnivoră. Dacă în regimul socialismului real știai cine-ți este dușmanul, cine te urmărea și te persecuta, te fereai de cineva concret, azi nu mai este așa, căci pericolul e ubicuu. Făcînd parte din așa-zisa „grupare” a poeților Misty, el a povestit că în era aceea, el și colegii lui lucrau cît se poate de atent cu limbajul, evitînd cu obstinație estetismul, rezistența prin cultură (cum s-ar eticheta pe la noi)- dimpotrivă, se foloseau de un lexic frust, simplu, direct, al străzii, am zice acum. Oamenii aceștia nu se ascundeau în spatele paravanului verbal, a verbiajului abscons, nu încercau să submineze sistemul, care era oricum mai tare decît orice poet, ci îl sfidau prin folosirea altui limbaj decît se aștepta de la ei. Construaiu poezie în chiar țesătura locvacității propagandistice. Căutau să dezgroape din pămînt acea stăncuță îngropată de vie, cum sugera Kundera, nicidecum nu-i scriau scrisori deschise președintelui țării. Asocierea poetică era una bazată pe afinități profunde, nicidem pe ideea de insurgență, protest!

Apoi, a urmat exilul. China știe cum să-și alunge intelectualii! Gao Xinjian a trebuit să fugă la Paris, în 1988, Lian a hălăduit prin lumea largă, acum e stabilit la Berlin, în timp ce Mo Yan încasează Nobelul fără să-și părăsească țara. Doar cel din urmă este tradus la noi cu cîteva scrieri ale sale. Din Yang Lian există cîteva poeme în românește, iar pictorul și scriitorul, Gao Xinjian, acela care a fost încoronat cu Premiul Nobel, este complet necunoscut la noi, în timp ce romanul lui Soul Montain (1989) este o capodoperă; scriam despre acest lucru încă în 2012. Nicio editură românească nu s-a apropiat încă de opera lui. Nici de cea a lui Yang Lian.

Poate că dacă nu ar fi existat efortul unui critic de artă, ca cel al Simonei Nastac, nici poetul Ko Un nu ar fi fost deloc prezent în literele românești. Sigur nu e întîmplător acest lucru, căci anume „teritoriile conexe” sunt cele care vor iriga teritoriile culturale. Să reținem asta. Astfel, Simona a inițiat și coordonat apariția volumului Timp cu poeți morți, la Tracus Arte, a cărui valoare o vom gusta din plin.     

Yang Lian. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Yang Lian. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Repost 0
20 mai 2016 5 20 /05 /mai /2016 13:04

La galeria KUBE Musette - instalația Alinei Teodorescu, Contra.Diction.

Un statement este lăsat pe jos, în fața vitrinei, astfel că-l poți ceti și fără să intri [am avut tot răgazul pentru a intra, dar ușile erau încuiate]. Citesc și recitesc acest text, dar mă împiedic de această formulare: „o încercare de înțelegere a noimei constitutive a ființei umane”. „Mîna de factură bizantină”, cum se exprimă autoarea, este rezultatul a secole de meditație teologică, filosofică, estetică, iconografică. Acea mînă este chip iconic, este expresia unei spiritualități care acum fie s-a tocit, fie s-a diluat, fie s-a evaporat! 

Ei bine, nu prea văd unde este contra-dicția? În ce constă aceasta la nivelul instalației Contra.DictionNaturalismul este expresia depeizării, a anulării lui Dumnezeu, căci numai EL poate fi și ieri, azi și mîine și pururea - UNUL, neschimbat și stăpîn a toate. În consecință, Contra.Diction, este proiecția clară a unui non-sens. Un efort de înțelegere a „noimei constitutive” trebuie să dureze decenii și este, de fapt, miza artei laice. Arta realistă, academică, e atașată carnalității, senzualității, rugozităților, asperităților și lichidelor, ea nu se ocupă de ce e nepieritor, concentric, de ce este veșnic. Arta realistă este opusă iconicului. Nu există artă iconică, iconare, se pare, în afara sferei credinței în Dumnezeu. Mîna care binecuvintează este icoană. Icoana este slavă adusă lui Dumnezeu, în timp ce arta profană e - vanitate, proslăvire a omului, a perisabilității sale. Istoria e invenția omului. Cele două lumi nu sunt, prin urmare, contradictorii, nici nu se exclud neapărat reciproc. Ele există independent. Sunt două sisteme de referință, distincte. Este ca în pericopa evanghelică, care spune că nu poți fi slugă la doi stăpîni, ori ești cu Dumnezeu, ori cu mamona. Arta este ori cu miză spirituală, ori este exercițiu al minții umane, ferment al orgoliului acestuia, erzaț al manifestării teluricului. În plină tensiune (contradicție, cum ar veni) se află artistul, cînd nu e decis spre ce pol își îndreaptă mesajul, aspirațiile sau toropeala inimii. Avînd liberul arbitru la dispoziție, aceasta poate opta, ori-ori. Astfel văd eu, în puține cuvinte, contradicția Alinei Teodorescu, așa cum se desprinde aceasta din cele două componente ale gestului său artistic: lucrarea propriu-zisă, și textul care o însoțește.

Recomand cu căldură cartea lui Nikolai Tarabukin, Sensul icoanei (editura Sophia, 2008), una din multele posibile, în care autorul se ocupă exact de această dihotomie: icoană-tablou, de acolo decurge limpede explicația surselor celor două dimensiuni, la care omul și-a adus contribuția. Icoana este întruchiparea credinței, tabloul - „expresia subiectivă a personalității artistului, a ideilor lui, a concepțiilor lui, a atitudinii lui față de obiectul reprezentat” (Nikolai Tarabukin).

foto © vladimir bulat, mai, 2016

foto © vladimir bulat, mai, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Simeze ochiuldeveghe
commenter cet article
17 mai 2016 2 17 /05 /mai /2016 02:30
Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Dragă Victoria,

mi-amintesc cu nostalgie de expozițiile pe care le făceați, în primul deceniu post-1900, împreună cu Marian  și cei de la Noul Ierusalim, o epocă în care se întîmpla ceva ciclic, divers, pulsatoriu și mereu surprinător, care se înfățișa de Nașterea Domnului și de Învierea Lui. Erau expoziții program, erau evenimente culturale prin excelență, ecourile cărora persistau luni la rîndul! 

Apoi, am făcut împreună acel colosal proiect expozițional Ritual pentru setea pămîntului (inspirat de o compoziție a celei care a fost Myriam Marbe), o expoziție la Muzeul Satului din București, în anul 2000, ajutați de Ion Nicodim (mutat dintre noi, la Domnul, în 2007).

În acele zile de mai, a lui 2004, mi-ai prezentat-o pe doamna Ioana Giossan-Höhn (1915-2004), pe care am vizitat-o apoi la Geneva, în casa căreia am remarcat lucrările voastre, casă în care și unde am avut privilegiul de a vedea și primele picturi realizate în Occident ale celui care este marele artist, Christo Vladimirov Javacheff, cunoscut ca Christo, poate cel mai faimos artist în spațiul a ceea ce numim, intraductibil: environmental art.   

Au trecut ani mulți, și ne-am regăsit recent, cu ideea de a reclădi relația noastră de demult, sudată și animată de credință, artă, colocvii spirituale, afinități în materie de relații umane. Pentru că mereu mi-a plăcut la tine simplitatea și firescul demersului artistic, insistența cu care faci să propășească arta manualității, a rucodeliei, a faptului frust construit din materiale umile, organice, perisabile, pe care însă mereu simți și consimți să le miroși, pipăi, admiri la nivelul formelor și a cromaticii rafinate (de altfel, întreaga natură este desăvîrșită, prietenoasă, armonioasă).  

Am ajuns în torida lună a lui iulie, a anului trecut, în Sfîntul Munte. Pe căi numai de Dumnezeu rînduite și binecuvîntate am ajuns la chilia Sfîntului Tihon, din Kapsala. Am văzut și acolo amprenta mîinilor voastre, ale tale și ale lui Marian. Îndelung am admirat ușile, draperiile, detaliile a tot ce poartă (și) acolo amprenta inconfundabilă a Zidarilor!

În cele din urmă, am văzut filmul-poem al lui Franz Galo, și mi-am dat seama că acolo unde vă aflați acum - în dulcea și miraculoasa Bucovină - nu puteți fi decît în lumină, în tihnă, copleșiți și înnobilați de inspirație, de permanentul suflu creativ. De acolo trimiteți mesaje luminoase, povățuitoare, dar mereu discrete și profunde.

 

La Mulți ani, dragă prietenă în Hristos, tare mă bucur că El a rînduit să ne cunoaștem întru această viață, și tocmai datorită vouă, și ție, și lui Marian, să mă conving, fără tăgadă, că există o artă creștină în România contemporană.    

  
 

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Oameni și chipuri
commenter cet article