Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

4 mai 2016 3 04 /05 /mai /2016 09:09

Dezvelirea la Praga, în 16 ianuarie 2016, a ansamblului sculptural-arhitectural The House of Mother of the Suicide and the House of Suicide, dedicat memoriei lui Jan Palach, ridică anumite probleme de ordin etic, religios și conceptual.

Povestea acestui memorial este veche, și e datorată arhitectului american  John Quentin Hejduk, care în 1991, în prezența lui Vaclav Havel, a dezvelit, tot la Praga, în Pražský hrad, un monument cu același nume, într-un loc nu prea vizibil al orașului. Primele schițe ale acestui monument au apărut încă în 1980, și erau inspirate atît de poemul lui David Chapiro, The Funeral of Jan Palach (1969), cît și de tabloul lui Cezanne, La Maison du pendu (1873). Complicata relaționare dintre faptul istoric, literatură, arhitectură, pictură și martiriu și-a găsit întruchiparea, stilizarea și distilarea ultimă în acest monument care e, pînă la urmă, anti-creștin! Sau, ca să fiu mai nuanțat, ne-creștin. Desigur, chestiunea e ceva mai repede tranșabilă în cazul cehilor, care sunt creștini protestanți (husiți, continuatori ai lui Jan Hus), iar incinerarea morților este o practică uzuală, curentă, canonizată; Jan Hus însuși a fost ars pe rug, iar cenușa i-a fost atuncată în rîul Sfiwt. Astfel, practic orice locaș husit are sub spațiul liturgic o încăpere funerară, de fapt un columbar, cu un havuz în care clipocește apa. Susurul acesta are menirea să reamintească jertfa lui Hus, în liniștea desăvărșită a cenușii adunate în firidele columbarelor. 

Amplasamentul din 1991 al monumentului a fost temporar, și cele două module, din lemn și placaj, au stat acolo pînă în 2000, pînă s-au deteriorat simțitor, cînd autoritățile au decis demontarea.

În 2015-2016, după 1/3 de veac, ideea de casă a suicidului a fost transpusă în material definitiv, din plăci metalice tratate chimic (casa fiului) și plăci de inox (casa mamei), care este expusă acum pe una dintre arterele mari ale capitalei Cehiei, pe cheiul Alšovo al rîului Vltavei, în piața care poartă numele lui Jan Palach. E voba de niște două case convenționale încununate ambele de limbi de foc, perfect ascuțite și răsfirate, ca niște ace la una dintre ele (casa din inox), și mai rotungite, mai drepte, la cealaltă, cu vîrfurile boante (casa patinată, oxidată, pîrjolită).    

 

Dům sebevraha a Dům matky sebevraha=The House of the Suicide a The House of the Mother of the Suicide. Foto: Gampe, 2015.

Dům sebevraha a Dům matky sebevraha=The House of the Suicide a The House of the Mother of the Suicide. Foto: Gampe, 2015.

De ce cred că, în pofida unei foarte moderniste realizări plastice, sculptural-arhitecturale, ideea pe care o conține acest monument este ne-creștină? Pentru că face un discurs asupra focului mistuitor a toate, distrugător și ireversibil. Este, în ultimă instanță, un memorial al suicidului. Dedicat omului care nu a mai răbdat umilința, și s-a supus imolării prin incendiere. Chiar dacă e vorba de un suicid simbolic, cum a fost cel al lui Jan Palach, care a adus ca jertfă proprie nemulțumirea întregii națiuni față de invazia sovietică a Cehoslovaciei. Palach a avut parte de funeralii naționale, într-o Pragă oprimată, tristă, cenușie, înghețată.

La noi, de pildă, gestul din Poiana Brașov, a lui Liviu Babeș, nu a produs nici pe departe un ecou atît de puternic și persistent în timp, ca cel al lui Palach. De fapt, astăzi, numele și fapta lui curajoasă sunt aproape uitate. La un monument de anvergura celui deschis la Praga, nici nu putem visa. De-abia dacă avem o mică stelă în curtea bisericii din Poiana Brașov, cu numele celui care a avut curajul să înfrunte un sistem politic, care părea că este etern...cu textul „A binemeritat de la Patrie”. Patrie cu majusculă. Doar atît își mai amintește patria... 

Revin la monumentul lui Palach din Praga, realizat după ideea și schițele lui Hejduk. Îmi place că nu poartă datele unei iconografii a monumentalisticii de tip realist, cu figuri, compoziții și gestici previzibile (cum sunt, de pildă, sterilele Aripi, care au apărut în fața Casei Presei din București). Cel praghez e un memorial decent, subtil, dar a cărui denumire îmi dă frisoane, o neliniște surdă, în care se face apologia deznădăjduirii, a unui final abrupt dramatic. Ceea ce în creștinism consună cu blasfemia, cu lipsa de speranță în mila lui Dumnezeu, cea nemărgnită. 

La nivelul semanticii literare - The House of Mother of the Suicide and the House of Sucide - este în opinia mea, o sinecdocă. Cu alte cuvinte, suicidul este celebrat de-asupra eroismului, jertfei supreme, a morții individuale pentru comunitate. Aici este, cred, problema. Iar designul celor două module este mai prețios decît ideea pe care stau s-o ilustreze...   

Repost 0
2 mai 2016 1 02 /05 /mai /2016 00:22
Foto: © vladimir bulat, 2016

Foto: © vladimir bulat, 2016

Cu două seri înainte Învierea Domnului am rămas frapat de cum se jucau luminițele de la lumînări pe zidul de de-asupra celor două lumînărare din curtea mănăstirii Stavropoleos din București. Era după Denia celor 12 Evanghelii.

Este locul cel mai drag mie din această metropolă imensă, depersonalizantă, cenușie, sufocată de rumori politicianiste, etnice, sexuale, evazioniste, tehniciste, primitive...

Îmi place să privesc lumina lumînărilor, cum i-a plăcut și lui Gaston Bachelard, cel pe care-l inspira flacăra lumănării. În această carte* el spune: „Și în viață există nenumărate lucruri a căror ardere se vrea reaprinsă!

Atunci cînd flacăra de deasupra renăștea, bunică-mea zicea: Uite, copile, păsările focului!”.

 

* Flacăra unei lumînări, ed. Anastasia, B., 1994, p.81.

Foto: © vladimir bulat, 2016

Foto: © vladimir bulat, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Spiritualia Diariu
commenter cet article
1 mai 2016 7 01 /05 /mai /2016 02:59
Pogorîrea la Iad, miniatură armenească, secolul al XIV-lea

Pogorîrea la Iad, miniatură armenească, secolul al XIV-lea

HRISTOS A ÎNVIAT!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Radicalisme
commenter cet article
29 avril 2016 5 29 /04 /avril /2016 12:54
Troița  (1919) de la Iurceni, septembrie 2015. Foto: © vladimir bulat.

Troița (1919) de la Iurceni, septembrie 2015. Foto: © vladimir bulat.

De la Sfîntul Chiril al Turovului cetire:

Cela ce singur ești fără de moarte, Iubitorule de oameni, Care pentru noi, păcătoșii, din sînurile Tatălui ai venit, răni și răstignire răbdînd de bunăvoie și necruțînd trupul Tău cel neprihănit, ce păgînește a fost atîrnat pe Cruce, Cela care, biruit de îndurările și de iubirea Ta de oameni, între cei morți ai fost socotit și prin această iconomie l-ai vînat pe chinuitorul diavol, și ai stricat pe cel ce are stăpînirea morții, și toată oastea cea drăcească prin arătarea crucii Tale ai risipit-o, și în cele mai dedesubt intrînd împărăția iadului ai stricat, și de la tînguirea stricăciunii la veselie i-ai adus pe morții cei din veac, și pe cei robiți de păcat la fericirea cea dintru început i-ai întors, Tu singur ești curat și fără de prihană ai pătimit pentru păcătoși, iar eu sunt spurcat cu sufletul și cu trupul; curățește-mă cu Sîngele Tău cel sfînt, care a curs din coasta Ta, pironește cu frica Ta trupul meu și cu moartea Ta cea de viață dătătoare omoară mădularele trupului meu, care se nevoiesc spre rău; caută-mă pe mine, cel rătăcit, ca pe oaia cea pierdută, pe care luîndu-o pe umeri ai adus-o la Tatăl și ai chemat să se bucure cetele îngerești, că toate le poți și cîte le voiești le faci: după marea mărirea Ta, așa și mila Ta e nenumărată”*.

 

* Rugăciuni pentru fiecare zi a săptămînii și canoane de pocăință, editura Sophia, B., 2015, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, pag. 82-83.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
20 avril 2016 3 20 /04 /avril /2016 01:00

În octombrie 2014 s-a sfințit locul pe care va fi ceea ce americanii au numit Saint Nicolas National Shrine - o biserică ortodoxă în proximitatea celor două turnuri ale WTC din NY, prăbușite în ziua de 9 septembrie a anului 2001.  Este un proiect imaginat de renumitul arhitect Santiago Calatrava.

Cu adevărat e vorba despre un arhitext faimos, cunoscut prin superbele sale poduri, gări, muzee, spații artistice; este un artist total, designer, pictor. Din cîte-mi pot da seama nu a mai proiectat biserici, iar acum vine cu un ambițios gînd de a reimagina un spațiu liturgic ortodox, în inima cuptorului financiar al NY. Și nu oricum, ci pornind de la două exemple majore, de prim rang ale lumii bizantice: Sfînta Sophia și biserica Chora, ambele din fosta metropolă a lumii bizantine, Constantinopol. Referințe de prim rang de arhitectură, decorație interioară și exterioară, pictură și mozaicuri. Ei bine, Calatrava pornește de la aceste exemple și le recompune într-un recipient alb imaculat, cu trei intrări alăturate, cu un interior aseptic, alb, îmbrăcat în marmoră, cu un iconostas pe un singur registru, și o boltă în centrul căreia va plasa pe Pantocratorul înconjurat de 20 de apostoli, probabil, pornind de la modelul Chora - unde de fapt sunt 24 de personaje care-L încadrează pe Proniatorul.

Am văzut imaginile într-un material video difuzat de arhitectul însuși,   în care acest minimalism este explicit, și deja permite anumite considerații cu privire la viitorul altar ortodox, în care se vor comemora victimele atacurilor teroriste din acel areal. Și nu în cele din urmă - va continua tradiția liturgică existentă în acel loc, întreruptă brutal atunci cînd cele două turnuri ale WTC s-au prăbușit. Istoria locului ne spune că aici a existat cu începere din 1919 un edificiu religios, cu hramul sfîntului Nicolae, din momentul în care cinci familii de emigranți greci au cumpărat o tavernă, și au transformat-o într-un spațiu liturgic. Slujbele propriu zise au debutat în 1922.  Suma plătită atunci pentru cumpărarea spațiului aflat pe Cedar Street 155, a fost de 25 de mii de dolari. În 1960 edificiul a primit anumite transformări ale fațadei, pe partea de nord. Astăzi, acel teren valorează zeci milioane de dolari...cu toate acestea, se pare că Dioceza greacă a SUA e decisă să ducă la bun sfîrșit acest proiect, prin care să împace și memoria victimelor și oculta tendențioasă a lumii contemporane. 

Desigur, este o chestiune de gust să-ți placă sau nu acest proiect admirabil în esență. S-ar părea că nu e nimic de comentat la acest nou început de ritm de slujire lui Dumnezeu, într-un univers preponderent neo-protestant sau chiar laic-libertarian și liber-cugetător. Ortodoxia merge mai departe, releagă vechea tradiție, și duce spre veșnicie dreapta-slăvire a lui Dumnezeu. Doar că una este să slujești pur și simplu, fie și într-o sală de mese, cum se întîmplă în multe locuri ale estului post-comunist (chiar și în mănăstiri), în care dorința de multe și necesare altare, face ca problemele arhitectonice și estetice să rămînă foarte în umbră și în contratimp față de această dorință, și alta e ca sarcina închipuirii unui recipient pentru viitoarea slujire să fie în primul rînd un obiect estetic și de design din toate punctele de vedere (finisaje, lumini, iluminat, mobilier etc.).

În cazul propunerii lui Calatrava se resimte în primul rînd grija pentru un obiect frumos, stilat, distins, perfect întru formele sale rectilinii, care fac un magic joc de lumini și umbre. De altfel nu este doar opinia mea, este și un punct de vedere al unei reviste ortodoxe din SUA.  Cînd vorbim de personalități de prim rang al discursului arhitectural contemporan, cum e și Calatrava, s-ar părea că lucrurile ar trebui pe larg discutate, dezbătute, cumpătate, căci această chestiune este încă foarte spinoasă în spațiul estic însuși. Aici, cel puțin în România, problematizarea construirii unei biserici este foarte delicată, dacă nu ocultată de-a dreptul. În sens că aceasta poate să arate oricum, doar să existe voință, bani și binecuvîntare. Chestiunea felului în care trebuie să arate un spațiu liturgic, de mir sau monahal, în secolul XXI, rămîne neclarificată, neasumată, în afara oricărui dialog între Răsărit și Apus. Acesta pur și simplu copleșește prin absență. Anume din acest punct de vedere un intelectual ca Santiago Calatrava are toate șansele să îmbine un model-princeps al lumii bizantine, apuse, și dorința bisericii de a avea un spațiu ecumenic, deschis permanent: „This is that I want; this is that the church wants: a very ecumenical place; they would like to have 24 hours the church open”, zice Calatrava. El susține că pînă la urmă credincioșii vor avea ultimul cuvînt, dar asta în ultimă instanță se va testa după finalizarea construcției. Altfel spus, Duhul va umaniza ulterior ceea ce omul a făcut fără să țină cont că Acesta va trebui măcar din cînd în cînd să viziteze acel recipient. Problema este foarte delicată, niciodată îndeajuns deslușită, și se leagă de bimilenarele discuții și dezbateri despre cum trebuie să arate locașul Domnului. Oare cum de nu se cutremură de fiecare dată cei care nu țin cont de aceste slove ale Proorocului Iezechil: „Și am privit și am văzut și iată: Casa Domnului era plină de slavă”? Cîtă „plinătate a slavei” emană construcțiile bisericești pe care le facem astăzi? Mai e pe undeva?

Voi reveni la acest subiect pe măsură ce receptarea acestui ambițios proiect va căpăta mai multă claritate și un discurs mai coerent în spațiul duhovnicesc pentru care s-a conceput. Este foarte important de urmărit cum lumea americană se va apropia de tradiția răsăriteană, inclusiv prin acest Saint Nicolas National Shrine, cu gîndul că însăși lumea ortodoxă îi va oferi un exemplu ziditor, lămurit, așezat și viu în aceeași vreme! Cît va fi doar intenție, și cît trăire credincioasă, autentică, va arăta timpul, dar și lucrarea și vrerea lui Dumnezeu. Personal nu cred că omul singur, după capul lui, poate face un locaș potrivit Dumnezeului său. Asta e finalmente marea problemă. 

 

P.S. Că nici lumea răsăriteană nu stă prea bine cu înnoirile în materie de arhitectură ecleziastică, se poate vedea în chip cît se poate de lămurit aici.    

schița de la care a pornit macheta edificiului

schița de la care a pornit macheta edificiului

viitoarea biserică văzută din exterior

viitoarea biserică văzută din exterior

vedere spre iconostas și altar

vedere spre iconostas și altar

captură a cupolei după filmul lui Calatrava, 2014

captură a cupolei după filmul lui Calatrava, 2014

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
29 mars 2016 2 29 /03 /mars /2016 09:15

René Redzepi a devenit sinonim cu faimosul restaurant din cartierul Christianshavn din Copenhaga, orașul în care se spune că nimeni pînă acum cîțiva ani nu călca din rațiuni gastronomice. Localul se numește NOMA, și este locul despre care acum se vorbește enorm de mult în sfera bucătăriei de tip nou.  

Deși nouvelle cousine este un moft mai vechi, de cam jumătate de veac, René Redzepi a reușit să-i insufle o nouă viață, mergînd cumva pe urmele gastronomiei moleculare, punînd ca piatră unghiulară în laboratorul său conceptul de ingrediente locale, autohtone, de terroir nordic. Desigur, la nivel general poate părea totul simplu, explicit, firesc. Dar nu este. Redzepi a pus la lucru o întreagă rețea de pescari, culegători de ciuperci, alge, plante, apicultori, chimiști, biologi, naturaliști etc. Nu că aceștia nu ar fi existat pînă la el, dimpotrivă. Aveau poveștile lor, cu pasiuni întinse peste decenii. Chef-ul însă i-a convins că munca lor este esențială în bucătăria lui, că el este în căutare de noi arome, gusturi, nuanțe gustative, accente olfactive, cromatice, sculpturale, conceptuale...și că orice materie primă furnizată de ei, devine un element inestimabil pe masa sa de lucru. Masă, în acest context, este o metaforă de fapt, pentru că NOMA e un uriaș laborator, în care lucrează, experimentînd, gătind, vrăjind și înfrumusețînd elemente de materii prime și ingrediente mulți tineri entuziaști, temerari bucătari, asistenți și personal super-calificat din întreaga lume. În fiecare sîmbătă au loc ședințe paideice, veritabile antrenamente filosofice, demersuri care îmbogățesc și augmentează continuu meniul restaurantului. René Redzepi este la cîrma acestui comando gastronomic! Pasiunea lui e, se pare, foarte foarte contagioasă.      

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

credit foto: http://www.alifewortheating.com/posts/copenhagen/noma

Filmul documentar, recent lansat al lui Pierre Deschamp - Noma My Perfect Storm (2015), avîndu-l pe René Redzepi în miezul narațiunii vizuale, este un poem adus acestui magician de geniu al vremurilor noastre, care demonstrează (încă și încă odată) cît de necuprinsă, imprevizibilă și nesecată este imaginația gastronomică a vremurilor în care trăim, și cît de mult se poate investi în această pînă la urmă necesitate organică a omului, dar ridicată la rang de artă. Nevoia devenită lux. De curînd am aflat această formulare verbală, care definește de minune întîietatea francezilor de a fi pionierii gastronomiei moderne: Cînd toată lumea mănîncă, francezii stau la masă. De unde reiese că mîncarea, hrana, îngurgitarea nu e totul. Peremptoriu în această zicere este anume statul la masă, care e un ritual, nu doar o gestică, e participare la vraja și consumarea aromelor, culorilor, gusturilor, miresmelor, a naturii însăși. Ceea ce obține Redzepi în laboratorul său se poate înscrie firesc în universul gastronomiei moleculare, căci investigațiile lui „coboară” foarte adînc în structura materiilor prime (de la parfumul sîngelui ușor deteriorat la izul degajat de lichenii ascunși în răcoarea umedă a pădurii scandinave), pentru a obține ceva foarte diferit (tocmai de aceea costisitor, la un pas de risipă și supralicitare!) de procesul rapid de mondializare a hranei. Această diferență o putem doar intui, căci pentru a o și trăi în act e nevoie de acces în această lume exclusivistă. Nu oricine îl are. Dar, din cîte-mi pot da seama, aceasta e la fel de marginală, ca și existența vieții creștine autentice, azi.

Lumea actuală are acești doi poli. Sunt, pînă la coadă, cele două extreme: acele două tipuri de hrană, esențiale. Trupul nu poate fi vidat de suflet. Undeva în film se spune că Redzepi îmbină rigoarea scandinavă, tocită și cizelată de asprimea climei nordice, cu abundența naturală și parfumată a sudului, căci Redzepi are rădăcini răsăritene, macedo-albaneze, tatăl său fiind de prin părțile lui Tetovo, din nordul Macedoniei. Acolo a mers adesea copil fiind acest faimos bucătar. Și își amintește cu drag de acele locuri. Furtuna lui perfectă pînă acolo și-a întins rădăcinile.  

Scriind aceste lucruri nu mă pot abține să nu-mi amintesc de mesele frugale despre care se pomenește în Vechiul Legămînt și în Evanghelii: pește fript și fagure de miere (Ieșirea 3, 17; Psalm 18, 11; Luca 24, 42; ), dar și prin reprezentările de pe icoanele răsăritene, în special la Cina Mistică și Cina de la Mamvri: miel, pîine, azimă, ceapă, ridichi. Cît de departe sunt toate acestea de scumbriile sechestrate în cocoloașe de aluat, cu pudră pe ele, precum pregătesc cei de la NOMA, amintind cumva de înrobirea vechilor icoane sub ferecăturile greoaie, sub care au fost ascunse secole în șir.

În profunzimile ei cele mai ascunse societatea rafinată caută simplitatea evanghelică, doar că face ocoluri mult prea alambicate spre a o obține. Pînă la urmă tirania acestui carnaval va sorbi din simplitatea cea dintîi, și se va reveni la blîndețea naturii cu adevărat inepuizabile. La simplitatea de nimic mărginită. Pentru că e cu de toate încăpătoare, așa cum ne reamintește și Înțelepciunea lui Iisus Sirah: „Cele dintîi trebuințe pentru viața omului sunt: apa, focul, fierul și sarea, fruntea făinii de grîu, laptele și mierea, sîngele strugurelui, untdelemnul și veșmîntul”. Și mai departe: „Toate acestea sunt bune pentru cei evlavioși, după cum pentru cei păcătoși ele se preschimbă în rele”(29, 26-27).

 

Cele dintîi trebuințe...”, care mai sunt acestea în zilele noastre?         

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

credit foto: http://pocketfork.com/denmark/noma/

Repost 0
13 mars 2016 7 13 /03 /mars /2016 23:18
Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Mosaics from Palatine Chapel, Palermo, Sicily. Mid 12th Century. Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012

Începem lupta cea duhovnicească pentru dreptul de a ne reîntoarce în Raiul cel pierdut de proto-părinții noștri, Adam și Eva. Aceștia, ca locuitori legitimi oarecînd ai Paradisului, au fost izgoniți de acolo, pentru neascultare, cîrtire și minciună. Acolo erau oameni perfecți, desăvărșiți, pînă cînd viermele cunoașterii de sine le-a jucat festa: i-a amăgit. Cîtă vreme dorința de a mușca din fructul cunoașterii sinelui va adumbri și eclipsa iubirea noastră pentru Cel care ne-a făcut - nu vom avea loc în acea grădină a desfătării veșnice, pentru că suntem încă captivii comozi ai seducției șarpelui.

Postul e o vreme pentru limpezirea minții, a cernerii sinelui. A lepădării de sine. Căci paradoxul necunoașterii ne ține captivi. Strîns legați. Orbi. Nepricepuți. Deoarece Creatorul a toate ne-a zidit și pe noi, cum tocmai El este Acela care așteaptă și rabdă cel mai îndelung pentru a ne întoarce de unde am plecat? Cum de simțirile noastre cele mai ascunse nu mai simt acel bold al dorului după Dumnezeu? Ne-simțirea noastră a ajuns să nu mai fie sensibilă la aceste împunsături, dureri, usturimi? „Veșmintele din piele, cu care i-a îmbrăcat Dumnezeu” (Geneza, 3, 21) au devenit ele, oare, atît de tăbăcite, de scorțoase, de nu se mai simte prin ele durerea, lovitura, blestemul lui Dumnezeu? 

Noe a fost primul om care a lucrat pămîntul și a sădit viță de vie” (Geneza, 9, 20). Să ne nevoim pentru a putea lucra via aceasta, care de la Domnul rodește sau nu, întru a ne întări și a avea vlaga necesară spre a urca înapoi în Raiul cel mai presus de fire. În aceste zile e de meditat cu maximă luarea-minte la cugetarea acesta de un misticism nesmintitor al Sfîntului Simion Noul Teolog: „știu că Cel Care este despărțit de toată zidirea, mă ia înlăuntrul Lui, și mă ascunde ca pe fratele Lui, și mă aflu înafara întregii lumi, și eu, cel muritor în lume privesc în mine întreg pe făcătorl lumii”. Asta vrea să însemne, că deși Adam a fost alungat din sînul Raiului, Dumnezeu ne poate lua pe fiecare înlăuntrul Său. Depinde chiar de fiecare dintre noi, dacă va fi ales, îngăduit, îndatorat, mîntuit...pentru a petrece pururea alături de Creatorul nostru.

Să ne iertăm unii pe alții, pentru a ne regăsi sub umbrela mînturii veșnice, în suflarea Duhului Sfînt.  

Repost 0
10 mars 2016 4 10 /03 /mars /2016 09:42
 foto: © vladimir bulat, martie 2016

foto: © vladimir bulat, martie 2016

în lipsa verdelui din frunze,

curatul alb al cerului-

nsorit,

îmi poate sta cunună

necuprinsă

ca o îmbrățișare

de Domnul dăruită 

(azi, cînd am început să înțeleg această cugetare a Sf.Ghermanos, care zicea, chintesențial: „pămîntesc este ce se vede, iar înțelesul e mai presus de ceruri”. Sf.Ghermanos se referea atunci la icoană, dar oare întreaga lume creată nu este o icoană, în care e prezent întreg Făcătorul lumii, Cel care este despărțit de toată zidirea?).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
8 mars 2016 2 08 /03 /mars /2016 09:20

Nu am nicio știre despre ce-nseamnă exact 8 martie, și de ce i se spune acestei zile a „femeilor”...

Dar mi-am amintit de acest text, trimis de 8 martie 2006 prin e-mail (atunci nu exista ochiul de veghe!), la care am primit slabe reacții, din partea celor care l-au primit. De aceea, repet figura de acum un deceniu, lucrînd puțin la stilistica acestuia. 

Dorința de a trăi


Raoul Follereau (inițiatorul mișcării "Feu et lumiere") se afla intr-o leprozerie dintr-o insula din Pacific. O atmosferă ingrozitoare domnea acolo: numai cadavre ambulante, disperare, mînie, răni, plăgi și mutilări groaznice.
 

Dar, cu toate acestea, printre atîtea pustiiri, un bătrîn bolnav își păstra ochii surprinzător de luminoși și surîzători. Suferea în trup ca și nefericiții săi tovarăși, dar se arata atașat de viață, fără disperare, afișînd blîndețe în raporturile cu ceilalți. 

Curios în fața acestui miracol al vieții, în infernul leprozeriei, Follereau a dorit să-i caute explicația: ce anume putea să dea atîta dorință de a trăi  acelui suferind, crunt lovit de soartă? L-a abordat în chip discret și a descoperit că întotdeauna, la răsăritul soarelui, bătrînul se tîra spre zidul ce înconjura leprozeria și privea spre o femeie, bătrînă și ea, cu chipul  brăzdat de cute fine, cu ochii plini de blîndețe. Femeia nu vorbea, ci lansa
numai un mesaj tăcut și discret: un surîs, iar omul se lumina la vederea acelui surîs, și răspundea la fel. Dialogul mut dura cîteva clipe, apoi  bătrînelul se tîra inapoi înspre barăci. Acest lucru se întîmpla în toate diminețile și era un fel de comuniune zilnică. Leprosul alimentat și întărit de acel surîs, putea să suporte o altă zi, și să reziste pînă la o nouă întîlnire, cu acel surîs de pe chipul femeii.

Cînd Follereau l-a intrebat, leprosul i-a răspuns:

"Este soția mea !".

Și după un moment de tăcere: "înainte de a fi venit aici, m-a îngrijit în secret, cu tot ceea ce reușea să găsească. Un vrajitor i-a dat o pomadă, iar ea în fiecare zi îmi ungea fața cu ea, lăsînd numai o mică parte neunsă, ca să mă poată săruta. Dar totul a fost inutil și atunci m-au luat și m-au adus aici. Ea, însă, m-a urmat, și cînd o revăd în fiecare 
zi, numai de la ea aflu că sunt încă viu și numai pentru ea îmi place să mai trăiesc."

Din: Bruno Ferrero, Quaranta storie nel deserto

@ foto: © vladimir bulat, 2013

@ foto: © vladimir bulat, 2013

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Delicii literare
commenter cet article
9 février 2016 2 09 /02 /février /2016 09:03
foto: © vladimir bulat, 09 februarie, 2016

foto: © vladimir bulat, 09 februarie, 2016

Desigur, acestea sunt semnele clare ale primăverii! Cam timpurii, ce-i drept...

În grădină au apărut ghioceii. Indiferent ce ni se întîmplă nouă, ei tot apar. Au ritmul lor. Neabătut. 

Biodinamismul naturii e peste necazurile, nevoile, suferințele, plîngerile,disconfortul & neodihna pe care le putem pune mereu în față, ca posibilă motivație de a întîrzia, a amîna sau de a nu fi pur și simplu pe fază.

Al nostru este ipoteticul „dacă”, al naturii, pur și simplu neobositul „ESTE”.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe Diariu
commenter cet article