Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, ed. Compania, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835, și se încheie tot într-o zi de iulie, a anului 2060.

Să recitim pasajele din acest pseudoroman: „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toși și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorțise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos.” (pag. 17);

„Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă.” (pag. 314).

Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă și-a scris, am putea spune, romanul vieții; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

Lucia Ferescu se naște în acel îndepărtat an, 1835, într-un ev încă fanariot, în familia polcovnicului Ferescu, pentru ca la scurtă vreme (încă de la momentul botezului) să ajungă să uimească pe toți din jurul său, prin excepționalele calități intelectuale care s-au arătat de timpuriu, și care i-au asigurat, deopotrivă, longevitatea, clar-vederea, nemurirea și ubicuitatea...Ea a venit pe pământ cu o prețioasă misiune: să vorbească despre lumile extramundane, despre fenomenul OZN privit prin prismă religioasă, despre rolul omului/oamenilor de a furniza material genetic unor civilizații superioare etc. Chestiunea cunoașterii este o chestiune a celor aleși, puțini, inițiați, tot astfel cum religia e creată pentru mulți, în timp ce credința e dăruită celor foarte puțini, „chemați”. În fapt, întreaga scriere romanescă este o pledoarie și meditație asupra acestei probleme: religia este un fenomen ontologic, și e caracteristic ființei umane, sau i-a fost inoculat acestuia de entități suprafirești, mult superioare acestuia, care se află dintotdeauna și pe pământ și în afara lui?

După cum vedem, Petru Vintilă jr. nu se dedă doar la a construi cu un apetisant meșteșug o foarte pasionantă Poveste, care se întinde cronologic pe mai bine de două veacuri - ca două zile - ci „dizolvă” în acest text o sumedenie de referințe, date, nume, idei, locuri, păreri, rezultate ale unor descoperiri științifice și chiar monade revelate. Prin fața ochilor și a minții ni se perindă imagini de tablouri, dialoguri lungi, arguții, fragmente de texte esoterice și gnostice, apocrife, artefacte arheologice, rezumate de cărți aflate departe de opaițele academice; astfel că înțelegem într-o manieră și mai convingătoare că, într-un sens mai larg, Lucia Ferescu este un profet într-o lume în care confuzia și ignoranța par să fie în chip perfid dirijate, amplificate, strict supravegheate; o realitate dură, în care acest gând al lui Mircea Eliade sună cu o forță care nu are cum să nu-ți dea frisoane, ca acel clopot care bătea de capul lui la botezul Luciei Ferescu: „Misterul incomprehensibil al nimicirii Creației de către propriii ei creatori”.

Ce vrea să spună asta? Că „nu ne aducem aminte despre cei care au fost înainte, dar despre cei care vor veni pe urmă nici o pomenire nu va fi la urmașii lor”(Ecleziastul, 1, 11); versiunea Septuagintei vorbește mai ales despre cele neînsuflețite: „Pentru cele de la început nu este amintire, iar pentru cele neîmplinite la urmă nu va fi amintire, la cei care vor fi până la urmă”, și mai departe: „Eu, Ecleziastul, am fost rege peste Israel, în Ierusalim. Și inima mi-am pus-o să caute și să le cercteze cu înțelepciune pe toate câte sunt sub cer; căci grea frământare le-a dat Dumnezeu fiilor omului ca să se frământe cu ea. Am văzut toate făpturile care s-au înfăptuit sub soare și, iată, toate sunt deșertăciune și căutare de vânt. Ce e strâmb nu va putea fi îndreptat și ce lipsește nu va putea fi numărat (...) căci în belșug de înțelepciune (este) belșug de cunoaștere, iar cel care sporește cunoașterea va spori durerea.” (Ecleziastul 1, 12-14, 18).

În esență, întreaga zbatere a omenirii să în aceste rânduri ale Ecleziastului...întreaga experiență umană, a umanității confirmă relativismul cunoașterii, care se raportează mereu la Ceva sau la Cineva. „Domnul a făcut toate pentru o țintă, chiar și pe cel rău pentru ziua nenorocirii” (Pilde 16, 4). Iată la ce consluzie ajunge Lucia Ferescu, în lungul său dialog cu tânărul savant Alexandru Theodorescu (un imaginar discipol al lui Ioan Petru Culianu, despre al cărui tragic sfârșit se vorbește la un moment dat): „Decriptarea corectă a textelor Facerii și a Apocalipsei ne oferă informații prețioase despre adevăratele „lucrări cerești tainice” ale supercivilizațiilor extraterestre. Ingineria lor genetică a fost ascunsă sub un înveliș religios, al cărui discurs a fost voit arhaizat, în spiritul vremurilor biblice, și împănat cu povești aparent naive. Astfel, povestea „naivă” a păcatului originar, așa cum este relatată de textul Bibliei, camuflează un diferend științific axat exclusiv pe ingineria genetică, abordată diferit de Dumnezeu și de Satana. Singurul și adevăratul motiv al conflictului dintre Dumnezeu și Satana, care a dus la războiul dintre cele două tabere, a fost generat de structura ADN-ului uman. Stabilit prin inginerie genetică de specialiștii lui Dumnezeu, el a fost modificat ulterior de cei ai lui Satana, „păcatul originar” nefiind decât un pretext religios comparabil cu firul epic aparent naiv al Facerii, dar și al întregii Biblii. „Și s-a făcut război mare în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Iar balaurul și îngerii lui au stat în luptă.” (Apocalipsa 12, 7)  -  (pag. 250-251).

Acest pasaj lămurește cu vârf de măsură întregul mesaj pe care Lucia Ferescu este „autorizată” de creatorul ei să ni-l transmită, înainte ca ciclul existențial în care ne aflăm să se apropie de final (totuși, anul 2060 nu e chiar așa departe, iar ritmul evoluției tehnologice poate chiar va și accelera și scurta acest parcurs cronologic!). Poate că nu e nicidecum întâmplător faptul că undeva în proximitatea noastră, în Vlasac, pe partea sârbească a Dunării a fost dezgropată în 1970 o piatră, pe care filologul sârb Vida Tomic ar fi cetit următotorul text, scris într-un alfabet care premerge celui sumerian cu două milenii: „Totul se petrece în cicluri și, când termini de băut paharul vieții, te întorci în praf.” (pag. 237).

Nu știm exact cărui dumnezeu slujește Lucia Ferescu, dar asistăm la o reală și panoramică confruntare între ea, și demonul Cunoașterii, Lucifer, dezbatere a cărei incadescență o depășește pe cea a zilelor de iulie de la debutul și finalul cărții...totuși vocea lui Iisus, prin scrierea de bătrânețe a Apostolului Ioan, ne spune următoarele: „Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească văuă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina și odrasla lui David, steaua strălucitoare a dimineții” (Apocalipsa 22, 16). De aici încolo orice dezvoltare speculativă se poate multiplica după darul și chemarea fiecăruia...

O scriere ezoteric-literară cu adevărat pasionantă, erudită, documentată, conectată la informațiile și cugetările cele mai vii și mai actuale, la cercetări existente în fizică, astrofizică, medicină, genetică, arheologie, și mai câte altele, de accea este cu atât mai misterios faptul că existența ei în „piața ideilor” naționale este atât de anemică, tinzând spre zero...Dar asta, din punctul meu de vedere, poate fi o dovadă cât se poate de clară, că scrierile cu adevărat valoaroase nu trebuie „marchetizate” cu orice preț, nici trâmbițat prea mult nu e nevoie despre ele, ci se cade ca acestea să fie descoperite, savurate ci încetul, dezghiocate cu țârâita, latent, căci în acest fel poate produce și un efect placebo cititorului autentic, liber, neostenit, vicios în ale cunoașterii. 

„Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care îl plăsmuise și l-a așezat în grădină, ca să o lucreze și să o păzească” (Geneza, 2, 15) - Septuaginta, ed. Polirom 2004, vol. 1, pag. 58.

Este clar și limpede că această grădină, devenită în hermeneutica exegeților, a desfătării, era pusă dintru început în paza omului, urmînd a fi lucrată, cultivată, înmulțită. Iar ceva mai devreme se precizează: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și l-a așezat acolo pe omul pe care l-a plăsmuit” (de la elinescul „plasso”, care evocă activitatea olarului sau a sculptorului) - Geneza, 2, 8.

Cuvîntul slavon Rai, în „Dicționarul etimologic al limbii ruse”, a lui Max Fasmer, pare a fi un ecou etimologic din protoiranianul rѓґу, care desemna „bogăție” și „fericire” sau din hindusa străveche: rayiґs = „dar”, „posesiune”; în slavona bisericească a devenit „rai” înrudit oarecum cu grecescul ParЈdeisoj, adică grădină.

Greu de stabilit cînd slavonescul „Rai” pătrunde în limba română veche, cu sensul de grădină în sens propriu, cert este că în Noul Testament publicat de mitropolitul Simion Ștefan la 1648, la Belgrad, în Evanghelia după Luca apare „raiu”, care e hărăzit tîrlharului de pe cruce (cap. 23, 43). Așijderea, Noul Așezămînt de la Noul Neamț, din 1851, în același text, se menține același slavonesc „Raiu”. Tot „Rai” e și în textele lui Bartolomeu Anania, dintre cele diotrosite mai recent. Pare că Rai e locul înnoit după Învierea Domnului.

Sacra Vulgata, recent editată (2015), propune în felul următor traducerea în românește a textului latin al Sfîntului Ieronim: „Isus i-a zis: Amin zic ție, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (pag. 403). Latinescul „in paradiso” era firesc să devină „în paradis”, doar că și acest cuvînt are ca rădăcină un ebraism, pardes.

În ceea ce privește cuvîntul Eden acesta devine Edem în greacă, este o subtilă formulă ebraică גַּן עֵדֶן, Gan ʿEḏen, iar în traducerea Torei și a Profeților, Cornilescu (1921) o păstrează ca atare: „stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu...”, Ezechiel, 28,13, și „țara era ca o grădină a Edenului”, Ioil/Ioel, 2, 3 (același pasaj, Bartolomeu Anania îl traduce astfel: „pămîntul e rai al desfătării”, ed. Anastasia, 2000, pag. 218). Cum am observat și mai sus, traducătorii Septuagintei, folosesc distinct cuvîntul „grădină” de cel de „Eden”, și aleg pentru Geneza 3, 23-24, sintagma „grădina desfătării” folosită de două ori, succesiv: „Și Dumnezeu l-a alungat din grădina desfătării, ca să muncească pămîntul din care a fost luat. L-a scos afară pe Adam, l-a așezat în fața grădinii desfătării și a pus heruvimii și sabia de foc cea rotitoare, ca să păzească drumul către pomul vieții”.

Din cele expuse succint mai sus, am ajuns la concluzia că toți acești patru termeni au semnificații diferite, în raport cu intensitatea și contextul în care sunt folosiți, dar cred cu tărie că termenul Rai nu poate fi substituit nicidecum prin paradis, mai ales că Raiul nu este doar o grădină, ci este chiar proiecția Împărăției lui Dumnezeu, după cum o arată și etimologia cuvîntului în persana străveche: „bogăție” și „fericire”.

Atunci cînd Sfîntul Apostol Luca ne redă cuvîntul ultim al tîlharului de pe cruce: „Pomenește-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăția Ta”, acesta nu putea să audă decît: „Amin zic ție: astăzi împreună cu mine ve fi în Raiu” -, acesta se referă, desigur, la distincția fundamentală pe care o intuia prin revelație și Sfîntul Ioan Damaschinul, în Dogmatica sa, cînd scrie: „omul locuia cu trupul într-un loc cu totul dumnezeiesc și foarte frumos, iar cu sufletul locuia înr-un alt loc foarte înalt și incomparabil mai frumos. Dumnezeu, care locuia în el, era casa lui” (p.68). Și mai departe, același purtător de Dumnezeu Ioan, adaogă: „socotesc eu că paradisul dumnezeiesc a fost dublu și, în adevăra părinții purtători de Dumnezeu au predat aceasta; unii învățînd că este sensibil, alții că este spiritual” (p.69; ambele citate din Sfîntul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D.Fecioru, ediția a III-a, ed. Scripta, 1993, cap. XI).

Există un rai sensibil și un rai spiritual. Dar acestea sunt altceva decît „grădina desfătării” din care Adam a fost alungat, și al cărui păcat originar îl moștenim pînă astăzi...         

Pictorul și omul de cultură Paul Gherasim, fost isonar și epitrop al Mănăstirii Stavropoleos, ne-a părăsit ieri, spre a se muta în Logosul, pe care a tot încercat de-a lungul anilor să-l reprezinte în culori. Cu posibilitățile omului și ale artistului.

În luna iunie a oferit un scurt interviu pentru revista Lumea Monahilor, pe care-l ofer cu multă căldură celor care nu au apucat să-l cetească.  Este în bună măsură chintesența a tot ce a simțit, reprezentat în imagini, propăvăduit și afirmat în cuvinte sau tăceri acest om în ultimele decenii, cel puțin în pătrarul de veac de cînd l-am cunoscut eu. Pare să fie ultima sa zicere dialogală.

Cartea aceasta s-a născut dintr-un reportaj publicat în Vanity Fair, de jurnalistul Maximillian Potter. Raportul lui Maximillian pentru publicul american a pornit de la povestea sumbră prin care a trecut proprietarul celei mai scumpe plantații oenologice din lume: Domaine de la Romanée-Conti (DRC). Acesta a primit o scrisoarea anonimă, prin care i se comunica inerenta distrugere a celebrei vii, dacă Monsieur Aubert de Villaine - actualul moștenitor al domeniului - nu va plăti suma de un milion de euro, astfel „aurul roșu” al Burgundiei va fi salvat...ce poate fi mai dramatic pentru lumea vinului exclusiv, decît să rămînă orfană, fără acel 1% magic din care se face cel mai scump vin din lume?

Povestea este cu adevărat fascinantă, și nu trebuie povestită. Trebuie parcursă de fiecare cetitor în parte, individual, egoist, pe cont propriu. Tocmai pentru că acest volum a prilejuit autorului său să reconstitui aidoma unui arheolog istoria acestei podgorii, a persoanelor și personalităților care au avut tangențe cu ea, și se pare că Romanée-Conti se înrudește cu istoria Franței înseși. Mai mult, Potter povestește pe larg, în termeni oenologici specifici, ce-nseamnă acest terroir, și aceste les cuveries care fac faima Burgundiei, și a întregii lumi viticole franceze.

Cartea lui Maximillian Potter a apărut în luna iulie a anului 20014, și este un omagiu adus misticismului autentic (poate fi unul impur?) al artei vinului. Minunat este să consemnez că alături de foarte promițătoarea colecție In Vino Veritas a editurii Baroque Books & Arts, iată că și editura Publica își aduce foarte seriosul aport în promovarea culturii vinului în țara noastră. Umbre în vie va fi, cred, o carte discutată, comentată, savurată, cetită cu creionul în mînă, pentru că mai presus de orice este o foarte savuroasă poveste, o carte foarte bine scrisă & documentată. E un ghid instructiv, profund intelectual spre o lume în care simplii muritori nu au acces. În ultimă instanță,  face o punte spre ceva la care unii visează, și doar unii ajung să-l și savureze!

Bernard Pivot, în al său Dicționar din dragoste din Vin, răspunde el însuși unei întrebări pe care o adresa invitaților săi în emisiunea Bouillon de culture: „În ce plantă s-au animal v-ar plăcea să vă reîncarnați?” -  „Într-un butaș de Romanée-Conti”.

Rațiunile pentru care Pivot are și își declară public o astfel de dorință, ni le explică cu lux de amănunte americanul Maximillian Potter...în Umbre în vie, care prezintă adevărata poveste. Este și declarația unei fascinații de multe decenii, pe care o au oamenii din Lumea Nouă față de arta vinului francez...  

La galeria KUBE Musette - instalația Alinei Teodorescu, Contra.Diction.

Un statement este lăsat pe jos, în fața vitrinei, astfel că-l poți ceti și fără să intri [am avut tot răgazul pentru a intra, dar ușile erau încuiate]. Citesc și recitesc acest text, dar mă împiedic de această formulare: „o încercare de înțelegere a noimei constitutive a ființei umane”. „Mîna de factură bizantină”, cum se exprimă autoarea, este rezultatul a secole de meditație teologică, filosofică, estetică, iconografică. Acea mînă este chip iconic, este expresia unei spiritualități care acum fie s-a tocit, fie s-a diluat, fie s-a evaporat! 

Ei bine, nu prea văd unde este contra-dicția? În ce constă aceasta la nivelul instalației Contra.Diction? Naturalismul este expresia depeizării, a anulării lui Dumnezeu, căci numai EL poate fi și ieri, azi și mîine și pururea - UNUL, neschimbat și stăpîn a toate. În consecință, Contra.Diction, este proiecția clară a unui non-sens. Un efort de înțelegere a „noimei constitutive” trebuie să dureze decenii și este, de fapt, miza artei laice. Arta realistă, academică, e atașată carnalității, senzualității, rugozităților, asperităților și lichidelor, ea nu se ocupă de ce e nepieritor, concentric, de ce este veșnic. Arta realistă este opusă iconicului. Nu există artă iconică, iconare, se pare, în afara sferei credinței în Dumnezeu. Mîna care binecuvintează este icoană. Icoana este slavă adusă lui Dumnezeu, în timp ce arta profană e - vanitate, proslăvire a omului, a perisabilității sale. Istoria e invenția omului. Cele două lumi nu sunt, prin urmare, contradictorii, nici nu se exclud neapărat reciproc. Ele există independent. Sunt două sisteme de referință, distincte. Este ca în pericopa evanghelică, care spune că nu poți fi slugă la doi stăpîni, ori ești cu Dumnezeu, ori cu mamona. Arta este ori cu miză spirituală, ori este exercițiu al minții umane, ferment al orgoliului acestuia, erzaț al manifestării teluricului. În plină tensiune (contradicție, cum ar veni) se află artistul, cînd nu e decis spre ce pol își îndreaptă mesajul, aspirațiile sau toropeala inimii. Avînd liberul arbitru la dispoziție, aceasta poate opta, ori-ori. Astfel văd eu, în puține cuvinte, contradicția Alinei Teodorescu, așa cum se desprinde aceasta din cele două componente ale gestului său artistic: lucrarea propriu-zisă, și textul care o însoțește.

Recomand cu căldură cartea lui Nikolai Tarabukin, Sensul icoanei (editura Sophia, 2008), una din multele posibile, în care autorul se ocupă exact de această dihotomie: icoană-tablou, de acolo decurge limpede explicația surselor celor două dimensiuni, la care omul și-a adus contribuția. Icoana este întruchiparea credinței, tabloul - „expresia subiectivă a personalității artistului, a ideilor lui, a concepțiilor lui, a atitudinii lui față de obiectul reprezentat” (Nikolai Tarabukin).