Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

14 décembre 2011 3 14 /12 /décembre /2011 20:51

Sîmbăta trecută -- însoţind la Chişinău grupul psaltic Stavropoleos - am vizitat din nou mănăstirea Frumoasa, una cele patru aşezăminte monahale care formează surprinzătoarea "salbă de mănăstiri călărăşene". Au trecut mai bine de cinci ani de la ultimul pelerinaj acolo, şi am găsit lucruri primenite, mai aşezate, maturizate.

 

Maica egumenă Benedicta ne-a arătat muzeul (după ce ne-am închinat în biserica mare), unde am descoperit cu mare bucurie şi suprindere un manuscris cu notaţii psaltice, pe cîteva pagini. Pînă să intreprind cercetări cu privire la provenienţa, forma şi structura acestui monument, al cărei autor este ascultătoarea Anica Petreanu Bortă *, datat 1929, pot afirma că muzica psalică era prezentă în spaţiul basarabean, în mediile monahale, şi se transmitea prin copierea partiturilor. În acest caz concret, consider că e vorba despre o altă mînă decît a celei care a transcris în chirilică rugăciunile Postului Mare (?).

DSCN9143.JPG Asta este pagina în care copista realizează un elegant desen în cerneală roşie, şi se semnează. Mai spre finalul acestui manuscris am dat peste notaţia psaltică, iar cîteva pagini sunt chiar fără text sub ele. Pe paginile alăturate -- explicaţii tipiconale, făcute discret cu creionul simplu.

DSCN9151.JPG

                                              Răspunsuri. Glasul al VIII-lea. La Sfînta şi Dumnezeiasca Liturghie.

DSCN9152.JPG

DSCN9154.JPG

DSCN9155.JPG

 

* În minunat documentata carte a lui Vladimir Beşleagă, Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959, ed. Prut Internaţional, 2006, se conţine lista completă a vieţuitoarelor mănăstirii Răciula, actualizată în 1 ianuarie 1959 (transcrisă după o fotocopie aflată la mănăstire). Din acest document rezultă că mănăstirea avea în acel moment 225 de suflete. La poz. 17 am identificat-o pe Bortă Anna Petrovna (nume redactat după tipic sovietic), unde se conţin următoarele date: născută în 25.11.1910, s.Costeşti, r-nul Cotovsk, într-o familie de ţărani moldoveni, avea 2 clase, a intrat în mănăstire în 1914, şi tunsă în monahism de-abia în anul 1955, cu numele de Agapia. Figurează cu funcţia de regentă [completare: 17.12.2011].   

 

FOTO: © vladimir bulat, dec., 2011

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
8 novembre 2011 2 08 /11 /novembre /2011 19:51

Biserica cu hramul Sfîntul Dumitru din Chişinău (ctitorită între 1890-1902, în vremea regimului ţarist) este o grea piatră de încercare pentru oricine doreşte să ia pulsul ortodoxiei contemporane din Republica Moldova (RM). Se spune că aceasta este biserica a "intelectualităţii" chişinăuiene, un loc de întîlnire, iar cine doreşte o cununie cu ştaif - alege acest loc fără ezitare. Un sobor de preoţi, împreună cu părintele Pavel Borşevschi, care slujeşte la altarul acestui aşezămînt este dispus să refacă "frăţia ortodoxă", şi înţelegerea între români-basarabeni, ruşi, ucraineni, bulgari, tătari, găgăuzi - întregul evantai etnic al Basarabiei. Nu sunt însă suficiente dorirea, aspiraţia, perseverenţa, buna-voinţa, fervoarea... S-a decis că locul trebuie să devină bun pentru toţi şi orice este adus în discuţie cu numele Domnului. Iar la moldoveni cel mai bun lucru este să te căsătoreşti, să-ţi dai ultimul bănuţ pentru o fală cît mai costisitoare, despre care lumea să tot vorbească. Se spune că există, la băncile locale, un împrumut special: pentru nuntă! Dacă este uneveniment atît de important în viaţa unor tineri, biserica nu poate rămîne imună - îşi oferă şi ea serviciile. La mănăstirea Hîncu, bunăoară, am întîlnit în această vară o desfăşurare de forţe scenografice pe care nu le-aş fi bănuit niciodată (deh, imaginaţie scăzută!), în condiţiile în care acest aşezămînt are cea mai numeroasă comunitate de maici (mult peste o sută de vieţuitoare) din întreaga Basarabie.

DSCN7381.JPGInteresant de observat că în faţa nunţilor nu rezistă nicio faţă bisericească, mai mult, orice slujitor doreşte să apară în faţa celor care-şi unesc destinele în forma cea mai aleasă. Mai ales cînd este vorba de cupluri cu dare de mînă, sau de moştenitorii unor familii aşezate, întărite subit, sau revenite cu ceva avere de pe meleaguri îndepărtate. Nunţile nu mai sunt demult un prilej de bucurie şi luminare sufletească, ci o afacere cu miză, cu statistici ce includ numeroase zerouri la purtător - indiferent de monedă! Sau doar un spectacol costisitor, hilar şi lipsit de gust şi sens. De cele mai multe ori acestea au funcţia creării unui contrast flagrant faţă de ce se întîmplă în jur, căci, cum spunea mireasa pe care am fotografiat-o, orice mijloc e bun pentru atingerea scopului: "Dacă tot ţie- dat să fii o singură dată mireasă, atunci să fii ca o regină în acea zi!" Regină, pentru o singură zi...după care - revenirea bruscă şi pedestră la "normal"  (normal este unul dintre cuvintele cheie care defineşte mentalitatea majorităţii basarabenilor: acesta poate însemna orice! de la superlativ la negativul absolut, după bunul plac, contextual). Nu contează că a doua zi vei avea probleme cu soţul, cu întreţinerea, cu plata chiriei, cu asigurarea medicală etc, important este să demonstrezi tuturor că azi - ai fost "regină"! Că ai consumat şi ai amanetat totul...

DSCN8213.JPGPe acest fundal penibil al înfumurării, devenite normă de comportament public, preoţimea nu se lasă nici ea mai prejos -- nici aceasta nu excelează prin discreţie, bun-gust sau "darul deosebirii". Părintele Borşevschi şi-a dorit pentru ctitoria sa, biserica cu hramul Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, nimic altceva decît cruci de aur, sau poleite cu aur - în orice caz foarte lucioase, şi impresionant de vizibile de departe. Acestea au fost sfinţite şi ridicate taman în ziua de sărbătorire a Înălţării Sfintei Cruci, pe 27 septembrie (stil vechi). Pe care le-a ridicat pe turlele bisericii imediat după slujba acelei zile.

DSCN8235.JPGAsta pentru ca poporul să fie martor şi încrezător că pentru mîntuirea sufletului este aproape suficientă contemplarea asiduă şi permanentă a crucilor strălucitoare, aurite, care surmontează biserica al cărei prag îl trece duminică de duminică, dacă nu şi mai des decît atît. Predica părintelui din acea zi a fost lămuritoare în acest sens, anume că nu putem face "economie" pentru Dumnezeu, Căruia îi dăm tot ce avem mai bun! 

DSCN8232.JPGLumii chinuite, subdezvoltate şi quasi-inculte a Basarabiei îi lipseau -- pentru o bună sporire în toate -- crucile aurite de pe cupolele bisericilor. Acum le are. Dacă e să urmăm logica propusă, de acum încolo toate vor progresa, ortodoxia va fi în minţile tuturor, iar prosperitatea va radia în toate casele, şi imaginea Raiului pămîntean nu devine decît rezultatul unui efort minim al imaginaţiei. Poate că Pronia cerească va rîndui cum e mai bine pentru destinul ulterior al unor astfel de decizii, curajoase fără tăgadă, dar pentru omul de rînd rămîn pînă atunci frustrările, neînţelegerea, "coşul minim de consum"  zilnic, spatele cronic aplecat...

Astfel, dacă aceste sacrificii sunt făcute doar pentru Dumnezeu - omul simplu, contribuabilul, este oare străin de acestea? Nu fac decît să formulez întrebarea, fără a putea articula şi un răspuns. Răspunsul pluteşte în aer...

 

Foto: © vladimir bulat, 2011.        

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
14 octobre 2011 5 14 /10 /octobre /2011 13:44

gafencu_afis.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
26 mai 2011 4 26 /05 /mai /2011 14:36

Una din personalităţile lumii teologice şi monahale apusene a trecut la Ortodoxie în ziua de 27 august a anului trecut. Numele schimonahului Gabriel Bunge este destul de cunoscut în ţara noastră, întrucît editura Deisis de la Sibiu i-a editat cîteva cărţi esenţiale. Volumul despre Cuviosul Andrei Rubliov e considerat, poate, cea mai bună analiză a celui care ne-a lăsat, prin Harul Domnului, celebra Sfînta Treime, înmiresmată în culori.

 

În toamna anului trecut revista rusească «Фома» a publicat un amplu interviu cu monahul şi cărturarul aflat la Moscova, pentru a se uni cu drepta-credinţă, în prezenţa Mitropolitului Ilarion al Volokolamskului, unul din vechii prieteni ai chimnicului occidental. Am ales doar cîteva crîmpeie din această discuţie ziditoare şi lămuritoare.

bunge-copie-1.jpg  

Întrebare: Dacă un om face trecerea dintr-o tradiţie creştină în alta - asta însemnează că acestuia i-a lipsit în viaţa duhovnicească ceva esenţial...

 

Răspuns: - Da, iar dacă acest om atins vîrsta de şaptezeci de ani, este greu de crezut că acest pas a fost făcut necugetat, nu-i aşa?

 

Este adevărat. Dar ce anume v-a lipsit - unui monah cu o viaţă duhovnicească atît de bogată, ca a Dvs.?

 

- Trebuie să spun că aici nu e vorba despre o singură decizie, ci despre drumul vieţii mele, în plinătatea ei, în care subzistă o logică interioară: într-un anumit moment are loc un eveniment pe care întreaga viaţă anterioară l-a pregătit.

Atunci cînd am intrat la facultatea de filosofie din Bonn, studiam şi teologia comparată. Înainte de asta, însă, am fost pentru două luni în Grecia, pe insula Lesbos. Acolo am văzut cu proprii ochi un adevărat stareţ răsăritean. Acesta m-a suprins prin faptul că era întruchiparea a tot ce citisem mai bun în cărţi despre monahism, inclusiv despre cel rusesc. Ulterior, mi-am scris întreaga viaţă cu acel monah. Astfel a apărut pentru mine idealul vieţii monahale. La revenirea în Germania am intrat în ordinul benedictin - pentru că acesta mi s-a părut cel mai apropiat de aspiraţiile mele. Chiar şi structura ordinului aminteşte cumva de organizarea bisericii primare: în ordin nu există un sistem al supunerii unice pe verticală, fiecare comunitate fiinţează autonom. Tradiţia şi un statut comun garantează unitatea acestor comunităţi. Părintele meu duhovnic, care era şi abatele nostru, mi-a remarcat înclinaţia către biserica răsăriteană, dragostea pentru întreaga spiritualitate a răsăritului. Acesta mi-a dat binecuvîntarea să mă mut într-un schit din Belgia. Acolo am stat optsprezece ani, unde am acumulat o imensă experienţă, iar de acolo m-am îndreptat, după o nouă blagoslovire, la schitul din Elveţia. Deplasările acestea aveau un singur scop - încercarea de a mă apropia cît mai mult de viaţa mohanală, de cea a primilor creştini. Aşa cum o vedeam în creştinismul din Răsărit. Ultimul eveniment pe acest drum a fost trecerea la Ortodoxie.

 

De ce totuşi aţi făcut acest pas, căci se poate iubi Ortodoxia cu toată inima, rămînînd în catolicismul în care v-aţi născut. Sunt cazuri destule de acest fel în Occident... 

 

- Da,mulţi cărora le place Ortodoxia, rămîn în sînul Bisericii Catolice. E firesc să fie aşa. Dar...în viaţa reală, de zi cu zi, societatea şi oamenii nu se schimbă în niciun fel. Interesul pentru Ortodoxie rămîne mai degrabă de natură culturală. Iar cei piezişi, ca mine, care manifestă un interes profund duhovnicesc, sunt în minoritate. Suntem priviţi ca nişte ciudaţi, cel mai adesea - rămînem neînţeleşi.

Am crezut multă vreme că cele două biserici merg una în întîmpinarea celeilalte. Dar cunoscînd lucrurile mai în amănunt, maturizîndu-mă, am încetat să mai sper într-o astfel de posibilitate. Unitatea se poate căuta la nivel individual. Într-un anume sens, se poate restabili unitatea Bisericii înteriorul omului - în mine. Mai mult decît atît nu am putut face. Mi-am urmat propria conştiinţă - şi am făcut pasul spre Ortodoxie.

 

Nu e prea radicală opinia aceasta?

 

- În Grecia încă, fiind catolic, am priceput că anume Vestul s-a îndepărtat de Răsărit, şi nu invers. Era de neconceput pentru mine acest lucru, în acel moment. Mi-a trebuit mult timp ca să înţeleg că e vorba de un lung proces istoric...şi e cu neputinţă practic să arăţi cu degetul cine a greşit.

 

De ce aţi ales anume Biserica Ortodoxă Rusă?

 

- Mi se pare că astfel de decizii sunt determinate de oamenii cu care eşti în preajmă. Episcopii ruşi din Sankt-Peterburg, cu care mă cunosc, mi-au spus că nu au fost nicidecum suprinşi de hotărîrea mea: "Noi am fost alături mereu. Dar acum vom avea o comuniune şi mai strînsă, părtăşia sfîntă - din acelaşi Sfînt Potir". Îl cunosc de mia mult timp pe Vlădica Ilarion, ne-am cunoscut în 1994, cînd era doar ieromonah. Consider că este printre prietenii mei de suflet, şi preţuiesc această prietenie. Este unul din cei mai competenţi oameni din cîte mi-a fost dat să întîlnesc în viaţă, şi tocmai el a devenit persoana căreia i-am adresat doleanţa mea. Eram sigur că mă va înţelege, şi tocmai acest lucru s-a întîmplat.

 

Chiar vă lipseşte singurătatea în Elveţia, pe care o căutaţi în altă parte? Doar şi Valaamul este un loc animat, mereu sunt mulţi pelerini acolo...

 

- Elveţia este o ţară mică, şi dens populată. Schitul în care mă aflu este înconjurat de pădure, dar la cincisprezece minute de mers pe jos este un sat, iar în sat sunt circa o sută de suflete. În Valaam este mult mai liniştit. Desigur, acolo vine mult popor. Dar locul în sine, atît cît îl simt eu, este mult mai izolat de restul lumii. Poate pentru că e vorba de o insulă, poate că din alte motive, nu neapărat geografice. Toate acestea pot naşte în inima celui ajuns acolo starea dorită de singurătate şi de detaşare.

 

În Europa e mai dificil să obţii asta?

 

- Vulgarizînd niţel, se poate spune, că aceste lucruri nu există deloc în Occident. Tradiţia autentică a monahismului a fost călcată factice în picioare în timpul revoluiei burgheze din 1789. Convingerea mea fermă este: consecinţele acestei revoluţii nu sunt mai puţin dramatice decît cele ale revoluţiei bolşevice din 1917, şi cele provocate de ateismul care a durat şapte decenii. În Franţa după sîngeroasele răfuiri monahismul a fost repus în drepturi practic de la zero. Şi s-au ocupat de asta preoţii, nu monahii, pentru că aceştia nu existau! În Rusia monahismul a supravieţuit - în pofida progoanelor şi cumplitelor încercări. Au existat stareţi, indivizi izolaţi. Tradiţia duhovnicească s-a conservat, rămînînd întruchiparea celei mai autentice vieţi schimniceşti. Aici, în Rusia, am sentimentul uneori, că mulţi pur şi simplu nici nu-şi dau seama ce comori îi înconjoară, care se află la mînă întinsă...bogăţii ce trebuie topite în propria viaţă.

 

Cum v-a decurge viaţa Dvs. de aici încolo, ce reacţii aşteptaţi de la fii duhovniceşti? Bănuiesc că aceştia sunt cu toţii catolici... 

 

- În primul rînd, am de-a face cu oameni cultivaţi şi înţelegători, şi sunt convins că decizia mea va fi întîmpinată cu tot respectul cuvenit. Iar în al doilea rînd, eu niciodată nu mi-am ascuns părerile şi convingerile. Toţi fii mei duhovniceşti ştiau că idealul meu creştin este în Răsărit. Chiar nu cred că vor fi foarte miraţi. Dar am evitat să spun aceste lucruri înainte - pentru a evita discuţiile inutile. Oamenii cu care comunic permanent sunt cei care-mi împărtăşesc idealul duhovnicesc, într-o măsură mai mare sau mai mică. Altfel, de ce m-ar mai vizita?

 

Dar cu slujirea cum rămîne?

 

- Desigur, de aici încolo nu voi mai împărtăşi pe catolici. Dar şi mai înainte făceam foarte rar acest lucru: schitul e la oarece distanţă de lumea largă, iar teritoriul este mai mult încuiat, slujbele sunt şi ele doar pentru comunitatea noastră, pentru că bisericuţa este minusculă - pentru vreo zece oameni. Doar la Înviere şi Naştere deschidem uşile celor care doresc să se împărtăşească.

 

Dacă ar fi să transmiteţi omului contemporan un scurt cuvînt, de fapt o singură propoziţie, un sfat legat de rînduirea vieţii prin rugăciune, ce anume i-aţi spune?

 

- Voind a învăţa să înoţi - sari direct în apă. Numai acolo poţi să deprinzi. Numai cel care se roagă va simţi sensul, gustul şi bucuria rugăciunii. Din adîncul unui fotoliu moale şi adînc nu vei învăţa asta. Dacă eşti gata să îngenunchezi, să te căieşti din toată inima ta, să ridici ochii şi mîinile spre cer - mulţimea celor necesare ţi se va arăta. Desigur, poţi să ceteşti mulţime de cărţi, să audiezi prelegeri, să interacţionezi cu oamenii, este foarte important, şi te ajută să pricepi multe. Dar paşii concreţi cît timp îi vom amîna? Chiar nu vom pleca genunchii pentru rugăciune?

Cred că trebuie să fi ajuns să înţelegeţi lucrurile acestea. Doar că întrebarea o formulaţi de pe poziţiile unui necredincios... 

 

Exact. Revista noastră este pentru cei nehotărîrîţi.

 

-  Îndoielile sunt necesare, şi deloc nu trebuie să ne înfricoşeze. Deşi, nici nu trebuie căutate cu tot dinadinsul. Dar dacă-şi fac apariţia, trebuie mereu să avem convingerea că fiecare are şansa să audă: Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” (Ioan 20, 27). 

 

 

Gabriel BUNGE este născut în 1940 la Koeln. Tatăl său - luteran, mama - catolică. La 22 de ani a intrat în ordinul benedictin. În 1972 a fost hirotonit preot. Din 1980 vieţuieşte în chitul Sfintei Cruci din cantonul Ticino, din Elveţia. 

 

Foto: Gabriel BUNGE (bogoslov.ru)

 

traducere & adaptare: vladimir bulat.       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
10 mai 2011 2 10 /05 /mai /2011 11:18

Paul-Gherasim_Taran_20-30-cm.jpg Călătoria în Basarabia din această primăvară a avut o dimensiune nebănuită, netrăită încă. Am încercat să o revăd cu ochii pelerinului care calcă pentru prima oară pe acele meleaguri. Şi de bună seamă, grupul pe care l-am însoţit, cu excepţia a două-trei persoane, veneau pentru prima oară la est de Prut. Ne-am alăturat acestei cete de peste douăzeci de persoane, făcînd un traseu încă de la Bucureşti, punîndu-se accentul pe vizitarea mănăstirilor, a bisericilor, dar şi a muzeelor din Chişinău. Dimensiunea cultural-spirituală era ţinta acestui pelerinaj - pregătit de mai mulţi ani, dar realizat - cu ajutorul lui Dumnezeu - doar în Săptămîna Luminată.

 

Domnul Paul Gherasim, epitropul şi isonarul mănăstirii Stavropoleos, pictor şi organizator de expoziţii, a fost pentru a doua oară în Basarabia. Venise după acea primă experienţă tulburat şi încîntat - în special de contactele avute cu oamenii locului, de la oameni politici, artişti, feţe bisericeşti, pînă la simpli ţărani şi femei de serviciu. Viziunea lui Paul Gherasim despre Basarabia este mai mult decît idilică; este imaginea României nepervertite, curate, ghidate de cumsecădenie şi simţul măsurii, de spirit gospodăresc şi smerenie...Aproape că nu am întîlnit pe nimeni altcineva atît de încîntat şi impresionat de peisajul basarabean: îngrijit, lucrat pînă la marginea şoselei, chivernisit şi înfrumuseţat. L-am întrebat la un moment dat dacă şi-a luat materiale să picteze, şi mi-a spus că vrea doar să privească...Că nu se mai satură de privit, de captat atîta frumuseţe. Cîmpurile proaspăt primenite, viu înverzite, livezile care tocmai şi-au lăsat floarea pe alocuri, în altele - înveşmîntate-n floare, gardurile gospodarilor, casele proaspăt văruite, pictate, albinile - toate astea îl umpleau de încîntare, de cuvinte dulci, molcome, bătrîneşti. Şedeam lîngă el şi conştientizam cu atît mai profund neputinţa de mea de a (mai) avea aceeaşi acuitate a percepţiei, a vederii pure, atente, nemediate. Vremea vitezei ne-a învăţat să nu mai putem vedea! Cînd ţi se întîmplă prea multe, şi într-un ritm prea alert, atenţia scade, se spălăceşte. Probabil, că experienţa pictorului Paul Gherasim este mai intensă decît a majorităţii dintre noi, dar ceea ce e cel mai important, el şi ştie cum să privească şi să vadă, căci a te uita nu înseamnă implicit şi a vedea. A sta o vreme lîngă Paul Gherasim înseamnă a parcurge un curs de tehnică a vederii. A vederii simţitoare, dotate cu discernămînt, o practică a analizei corecte, fireşti, decupate din neghina comunului, banalului, vulgarului, superficialului, evanescentului. Din felul în care explică Paul Gherasim lucrurile acestea devin clare, se aşează la locul cuvenit. Tradiţia habitatului, tradiţia bisericii, contactele cu oamenii de demult, dragostea pe care o poartă încă mentorului său Jean Steriadi (1880-1956), lecturile insistente şi atente - sunt tot atîtea repere sigure care-l fac să emită judecăţi subtile, să facă analize prundente dar temeinice, evitînd mereu "impresiile" şi "criticile". Nu este grăbit, nu se pripeşte, de aceea concluziile nu se înghesuie să îmbrace formele sentinţei sau ale judecăţii definitive. 

 

În imagine: Ţăran, de Paul Gherasim, u.p., 30 / 20 cm.

 

Notiţe de la vizitarea aşezărilor rupestre aici       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
19 avril 2011 2 19 /04 /avril /2011 11:41

valentin-amfiteatrov, 1880Anul trecut am cutezat să tălmăcesc un Cuvînt spus de această personalitate a ortodoxiei ruse, protoiereul Valentin AMFITEATROV, care a vorbit despre semnificaţia începutului Săptămînii Patimilor, un scurt Cuvînt la Marea şi Sfînta Marţi.

 

Anul acesta am ales să transpun Cuvîntul din Marea şi Sfînta zi de Joi. Sursa este aceeaşi, cartea de predici la Postul Mare a acestui minunat predicator şi trăitor în Duhul lui Dumnezeu, pentru învăţătură şi luare-aminte:

 

"Se apropie ceasul în care vom asculta pericopa evanghelică despre Patimile lui Hristos. Dar înainte să asultăm Cuvîntul Domnului despre aceste cumplite suferinţe, care au sfîşiat Prea-curatul Său Trup şi Sufletul său Preasfînt, e de datoria noastră să ne apropiem sufletul nostru către gîndurile cele potrivite cu suferinţele Omului-Dumnezeu.

 

Întîi, să ne amintim că Evanghelia ne va relata istoria suferinţelor nu ale unui om, sau înger, ci ale însuşi Fiului, Unuia Născut al lui Dumnezeu. Evenimentul acesta, fără egal, copleşeşte şi îngrozeşte 

mintea noastră: asta este minunea minunilor şi taina tainelor! Apoi, veţi auzi despre ostaşii romani, nesimţitor de duri, care cu o indiferenţă ucigătoare îl urcă pe Cruce pe Fiul lui Dumnezeu. Mai apoi, despre ucenicul-trădător, cel ce calcă în picioare prietenia, recunoştinţa şi toate simţirile cele mai curate, care împodobesc întreaga existenţă a omului pe pămînt.

 

Veţi auzi mai departe, despre fariseii şi cărturarii orbiţi de pasiuni şi păcate, care în loc să ceară îndurare şi milă de la Hristos, l-au judecat, i-au atras condamnarea la moarte.

 

Veţi auzi despre judecătorul Pilat, care s-a făcut bineplăcut oamenilor, condamnînd un inocent, dînd liniştit spre răstignire pe Făcătorul de Minuni cel Preasfînt. 

 

Veţi auzi despre cum întru apărarea Făcătorului a toate se întunecă soarele, se cutremură pămîntul, toată făptura tresare...

 

Ascultînd cu mare atenţie relatarea despre şirul suferinţelor lui Isus Hristos, veţi înţelege că prin moartea Sa Hristos ne-a împăcat pe noi cu dreapta-judecată a lui Dumnezeu. În istoria pătimirilor lui Isus Hristos niciun cuvînt, nici semn nu dispare fără un sens mîntuitor. Scara pe care a urcat Hristos pe cruce, - sînt păcatele noastre. Păcatele au creat Crucea. Cuiele cu care El a fost ţintuit - tot păcatele noastre sînt; spinii, din care s-a împletit coroana ce I s-a pus pe cap - aceleaşi păcate ale noastre!

 

Astfel, Însuşi Dumnezeu şi-a arătat faţă de oameni iubirea Lui nemărginită. Pentru mîntuirea fiilor Săi păcătoşi şi încăpăţînaţi El Însuşi se suie pe Cruce. Din acest moment crucea devine semnul sfinţirii şi a salvării. Din această clipă fiecare creştin care-şi ia crucea, trebuie să ştie că ea conţine împreunărea tainică dintre adevăr, milă, sfinţenie, speranţă, judecată şi iertare. Dumnezeu Fiul, Înţelepciune Dumnezeiască, ne-a arătat mijlocul prin care putem birui cu bărbăţie păcatul, fără a-l ucide pe păcătos. Şi neîndoilenic, cu toţii ne vom piti în umbra meritelor Mîntuitorului în ziua Judecăţii şi a răsplatei...

 

O, ce bine-ar fi dacă chiar astăzi, ne-am lăsă la poalele Crucii neputinţele noastre, să putem înlătura poftele şi patimile, şi să trăim precum ne-a poruncit  Răscumpărătorul şi Tatăl nostru!

 

Amin"     

 

traducerea şi adaptarea acestui text îmi aparţin, v.b..

Foto:  Protoiereul Valentin Amfiteatrov, în jur de 1880 (arhivă personală).   

   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
5 avril 2011 2 05 /04 /avril /2011 10:24

Lumea noastră te învaţă să fii performant, inventiv, neînfricat, iscoditor, calculat, trufaş, smart, ce mai...cel mai...clair et distinct.

 

Laicatul construieşte Turnul Babel.

 

Biserica construieşte omul, îl modelează din lut. Dar lutul după ardere e casant, fărîmicios, se schimbă doar prin spargere...

 

Ce este arderea? Decizia.

 

Ce premerge acesteia? O lungă dihotomie, o pendulare între "ştiu / nu ştiu".

 

O meditaţie asupra acesteia propune Preotul Andrei Tkaciov, o voce distinctă a teologie actuale din Ucraina:

 

  "ştiu / nu ştiu"

 

"Cît de multe cuvinte minunate există pe lume! Să lăsăm puţin de o parte Crezul, şi cuvintele cu care facem declaraţii de dragoste. Să ne concentrăm pe minunata fraza: Nu ştiu.

Dumnezeu mi-e martor că nu mint, cînd vorbesc despre frumuseţea ei. Nu e cu nimic mai prejos decît strigătul solemn: EVRICA!

 

Trebuie fugit de omul, care declară sus şi tare că le ştie - ca de blestem. Dimpotrivă, omul care cu smerenie zice: Nu ştiu asta, - se face bine plăcut. Devine chiar frumos, dincolo de trăsăturile chipului, de sex, dau de vîrsta pe care o are.

Unul vociferează că are răspunsuri la orice întrebări, şi spre el se îndreaptă gloatele de oameni, acei ale căror întrebări, de regulă, sunt lipsite de seriozitate. Altul spune că sunt lucruri care-l depăşesc - iar tocmai acesta devine un interlocutor captivant. Pentru că acesta -- ştie graniţele înţelegerii sale.

 

Necunoaşterea salvează. În acvariu înoată un peştişor. El este, în esenţă, într-o temniţă, şi mai e şi urmărit. Dacă acest peştişor ar fi conştient de umilinţa la care e supus, ar refuza să mai mănînce, şi peste două zile va pluti cu burta în sus - mort de necaz, şi ucis de privirile indecente. Dar el înoată în voie, pe acelaşi traseu, se apropie de geam ca răspuns la bătaia cu unghia în sticla acvariului...Se vede astfel de aproape că nu e om. Omenescul îi este străin -- conştiinţa suferinţei.

 

Şi noi suntem puţin în captivitate, şi noi suntem urmăriţi. Chiar mai mult decît ne putem închipui. Dar nu avem ştiinţă de aceste lucruri, nu le simţim ca atare, de aceea nu ne facem griji.

 

Eu, de pildă, nu ştiu niciodată ce gîndeşte vecinul de lîngă mine, cînd călătoresc în maxi-taxi. Dacă aş avea o astfel de cunoaştere, oare liniştea s-ar mai arăta mie? Mă îndoiesc. Dacă mi s-ar deschide minţii contorsionările şi învălburările sorţii tuturor oamenilor cu care mă intersectez în viaţă - putea-voi, oare, să trăiesc în pace? E o întrebare retorică. Dar cred că nu. Ne-am urî unii pe alţii, ne-am scîrbi de vecinătăţi. Porunca iubirii presupune o oarece necunoaştere divină despre natura omului, şi o nedorinţă de a pătrunde în esenţa acestei taine. Iată de ce iubirea faţă de cel ce ne greşeşte, care nu se stinge la vederea păcatelor lui, este superioară şi chiar mai minunată decît învierea morţilor.

 

Necunoaşterea noastră este un cadou de la Dumnezeu, ca şi cunoaşterea aceea relativă, ca şi dexterităţile şi talentele cu care ne împăunăm. Din acest clar-obscur, din alternanţa complicată dintre "ştiu / nu ştiu" se articulează frumuseţea lumii omeneşti. Să ni se spună că lumea nu e doar negru şi alb, ci conţine o infinitate de nuanţe. Cu toate astea, anume fotografiile negru / alb sunt cele mai reliefate şi mai suculente. Anume ele îmbălsămează cel mai bine clipa, şi transmit pulsaţia vieţii. Culorile stridente - araţin artei populare,cărţilor poştale, expediate de Crăciun, fără urmă de credinţă în Întruparea Domnului. Albul şi negrul cu mulţimea lor de nuanţe - e viaţa însăşi, deloc monotonă. Iar una din laturile acestui adevăr negru / alb -- chiar binomul "ştiu / nu ştiu".

 

Ştiu, de pildă, că voi muri, neştiind însă cînd. Nici nu-mi doresc să ştiu asta, ca să nu-mi întinez cu această ştiinţă ucigătoare bucuria vieţii şi libertatea comportamentului creator. Cunosc că păcătuiesc, dar nu ştiu dimensiunea plenară a păcatului, pentru că nu-mi sunt judecător, nu am nici cuvînt întru îndreptăţire şi sentinţă. Cunosc multe, dar şi mai multe îmi rămîn necunoscute. Neştiinţa mă bucură în aceeaşi măsură în care resimt un extraz intelectual provocat de vreun concept nou înţeles, sau de vreo problemă soluţionată. Refuz pretenţia de a cunoaşte totul. Vreau să fiu ca peştişorul, care înoată fericit într-un recipient insignifiant, dar suficient. Doresc însă să fiu un peştişor care se roagă! Doresc să fiu Hamlet, care cunoaşte Universul privind într-o găoace minusculă, şi care nu se teme de coşmarurile nopţii.

 

Mîndria e inutilă. Patosul nu-şi găseşte niciodată locul. Chiar dacă omul zboară în cosmos, după ce se întoarce nu trebuie să zică: "Am cucerit cosmosul". Tu, omule, doar ţi-ai băgat nasul într-o lume nouă, iar acolo, pe tine, nebunule, te-au tolerat. Ridicam întotdeauna din umeri cînd auzeam din gurile alpiniştilor sau ale marinarilor, că ei ar fi cucerit, chipurile, piscurile munţilor sau largurile mărilor. De fapt, nu ai făcut decît să urci foarte sus, şi să coboari teafăr de acolo. Eşti încă viu, iar piscul cum a fost - aşa a şi rămas. Nu poţi fi sigur niciodată că vei mai escalada încă o dată acea înălţime. De unde acest patos al cuceririi?

 

Poate că ai cucerit sinele, frica proprie, lenea care te copleşeşte? Atunci datele problemei devin altele. Asta e calea. Pe acest drum biruinţele sunt necesare şi minunate. Lumea exterioară se cunoaşte prin cea interioară. Imensitatea lumii de afară păleşte în faţa profunzimii celei dinlăuntru. Iar tainele aici abundă. Lăcustele se grăbesc să mînînce mugurii de grîu, dar nu vor cunoaşte niciodată grîul. Mintea hapsînă a cuceritorului se inhibă de rezultate exterioare. Dar bucuria asta e de scurtă durată. Dacă mintea nu se va smeri în a-L chema pe Dumnezeu -- DOAMNE! -- totul se va preschimba, deloc spre bucuria exploratorului trufaş.

 

Se poate întîmpla că atunci cînd omul va fi setos, apă să nu fie. În locul apei: lucioase, răcoroase, mîntuitoare - să rămînă doar formula apei. Această formulă nu va potoli niciun însetat. Îi va irita pe cei ce o cunosc. Tot atfel formula chimică a pîinii va da doar frisoane celui flămînzit - oferită pe o hîrtie, în locul unui boţ de pîine adevărată. Aceasta este neputinţa şi iritarea provocate de succesele morganatice - perspectiva oricărei cunoaşteri trufaşe. Apa în acea zi, ziua foametei şi setei, o va avea doar peştişorul. Sau acela care măcar puţin va semăna cu aceasta - acela mulţumit cu puţin spaţiu şi fericit pe interior; acela care nu doreşte să absoarbă cu mintea hapsînă întregul Univers."  

                                                                                                                                                                                 

 

                                                                                                                                                                                  [octombrie, 2010]

 

tălmăcire de v.b.        

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
28 juin 2010 1 28 /06 /juin /2010 12:34

Despre schitul Balamuci bîntuie o groază de bancuri şi legende...Una care le copleşeşte pe toate celelalte am găsit-o în volumul 2 al memoriilor (Gustul eternităţii (1962-1975, Braşov, 2006) reputatului arheolog Mihai Gramatopol:

balamuci

 

"Pe la finele anilor'60 Dina Balş descoperise între Căldăruşani şi Bucureşti, la coada lacului Snagov, un schit brâncovenesc dărăpănat numit Balamuci. Bisericuţa era într-adevăr brâncovenească, dar chiliile purtau pecetea indelebilului stil ruină. La insistenţele sale, grupul s-a deplasat să sărbătorească un paşte (sic! - aşa e în text, v.b.). Se plecase de dimineaţa, din Vinerea Mare. Peisajul era straniu. Un pământ nisipos-nămolos-smârcos întreţinea o vegetaţie sălbatecă, rarefiată, un fel de sorg-mătură înalt de peste 2 m în care te puteai rătăci perfect şi puteaiu nimeri în mlaştina aglutinată ce contura apele puţin adânci ale acelui intrând terminal al Snagovului. Era un loc al misterului şi al dispariţiilor diavoleşti. Popa locului era ca şi răspopit, în tot cazul trimis acolo în surghiun de către autorităţile bisericeşti. Avea o gură bogată şi destul de liberă, o minte şi mai mobilă, mai ales dacă era gresată cu alcool, căci pe smârcurile acelea nisipoase popa sădise mai întâi de toate şi de cuvântul Domnului mai ales, care nu prea încolţea pe pământ neprielnic, o viţă foarte productivă de la a cărei poamă îi ajungea să se împărtăşească haiduceşte cam în tot restul anului.

După slujba de Vineri seara, popa a supt din sângele Domnului o cantitate apreciabilă care l-a transportat în lumea celor sfinte până după ceasul învierii de a doua zi. Noi întinseserăm masa şi am aţipit un pic, dar ne-am trezit cam pe la 1 noaptea. Popa sforăia şi se cutremura ca un hipopotam. L-am trezit să facem totuşi întârziata înviere. Şi-a pus buimac odăjdiile şi, a rămas cu mintea la ultimele lui fapte conştiente din ziua trecută, a rostit slujba de înviere în versiune prescurtată, cerându-ne apoi să ocolim de nu ştiu câte ori biserica, cu el în frunte, în pas alergător, cu lumânările aprinse, ca în cine ştie ce procesiune magico-liturgică: uitase că făcusem acelaşi lucru şi în acelaşi stil cu o seară înainte; pesemne că-şi închipuia că dormise toată Săptămâna Patimilor din pricina patimei sale. Am aterizat în cele din urmă pe pământ ferm, adică pe băncile din jurul mesei încărcate cu ce adusesem prin portbagajele celor ce aveau maşină, ori veniseră cu sacii încărcaţi, în cursa auto de Snagov. Eu sosisem cu Wolkswagen-ul verde al prietenilor Bebe şi Doina Dobrescu" (pp.121-122). 

 

Foto: Biserica mare a schitului Balamuci, fotografiată în aprilie 2007 -- v.b.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
28 mai 2009 4 28 /05 /mai /2009 14:06
Frescă de secol XI, din biserica Sfintei Sofia de la Ohrid, reprezentând Înălţarea Domnului la Ceruri (fragment). E una din imaginile cele mai tulburătoare din câte mi-a fost dat să văd, căci chipurile Apostolilor exprimă întreaga învăţătură a acestui eveniment de prim rang al Ortodoxiei. Ei privesc spre Ceruri, şi deja ştiu, încredinţându-se, că omenitatea a fost îndumnezeită, că moartea a murit, şi că întreaga suflare s-a unit cu Dumnezeu...că toate au devenit Unul.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
18 juillet 2008 5 18 /07 /juillet /2008 20:55

Interviu cu Mitropolitul Ioan de Korca (Albania)

- Inalt-Prea Sfintite, una din calitatile remarcabile ale bisericii ortodoxe albaneze este coexistenta pasnica cu vecinii musulmani, fapt ce pare paradoxal pentru Occident. Ortodocsii albanezi au depus eforturi sustinute in timpul conflictului din Kosovo, asigurand un suport medical, hrana si adapost atat pentru comunitatile de crestini, cat si pentru musulmani; iar aceste ajutoare sunt si acum, continuu, asigurate. Dar poate ca in opinia dumneavoastra exista si alte afinitati nevazute, care contribuie la mentinerea acestui echilibru? 

- Da, asa este. Mi se pare ca pe noi, ortodocsii, ne motiveaza o solida baza dogmatica. Convingera noastra este ca fiecare om este creat dupa asemanarea lui Dumnezeu, si, din numele Bisericii Ortodoxe, incercam sa convingem de asta poporul nostru. Dar dincolo de asta, exista numeroase legaturi invizibile, cum ar fi familia si relatiile cultural- istorice comune. De pilda, evlavia pentru Sfantul Cosma Etolianul este comuna si crestinilor si musulmanilor. In vremea vietii sfantului Cosma sudul Albaniei si nord-vestul Greciei erau o singura regiune. Epirul era inglobat in Imperiul Otoman, iar capetenia albanezilor, Ali Pasha, care conducea regiunea in veacul al XIX-lea, il cunostea personal pe acest cuvios. Ali Pasha apartinea musulmanilor din ordinul Bektashi, iar membrii acestui ordin si astazi apeleaza la prorocirile Sf. Cosma, chiar daca il numesc altfel. Noi, pravoslavnicii albanezi ii spunem Shen Kosma (Sfantul Cosma), ei il numesc Choban Baba. Choban inseamna "pastor, indrumator", iar Baba este "tata". De asemenea, Bektashii cinstesc sfintii de demult, de pilda, pe Sfantul Spiridon, pe care ei il numesc Sari Salltik, moastele caruia se odihnesc in apropiere, pe insula Corfu. Acesta atitudine fata de sfintii crestinilor l-a si motivat pe Ali Pasha sa construiasca o biserica de-asupra moastelor Sf.Cosma. In sudul Albaniei s-au conservat numeroase legende legate de viata Sf.Cosma, care se transmit din generatie in generatie. In fiecare sat al regiunii noastre exista alte relatari, ce spunea, ce a facut...Multe dintre acestea se exagereaza, dar ceva-ceva ramane...

- Ne puteti spune cate ceva despre asta?  
 
 

- Da. Acum cativa ani am ajuns intr-un sat albanez, in care era candva o casa minunata, ajunsa in paragina. Ultimul barbat din aceasta casa s-a prapadit in 1944, dar de atunci s-a nascut legenda ca la vremea sa Sf.Cosma a fost in acest satuc, si s-a oprit anume in acesta casa. El a fost bineprimit, omenit si adapostit. Dimineata acesta a spus: "La vremea rinduita, cred ca neamul acesta se va stinge". I s-a raspuns: "Parinte, este acesta un blestem?". Batranul spuse: "Eu va binecuvantez, caci va veni un timp in care vor conduce femeile si tineretul. Dar cand va veni acel timp mai bine va fi pentru cei care nu vor ramane printre cei vii". (Vladica a zambit). Acum asa este... In majoritatea caselor in care-mi este dat sa ajung, atunci cand il intrebi ceva pe barbat - raspunde fie femeia, fie fiica, fie fiii acestora. Cel mai adesea, tata si sotul nu au ce spune. Asa s-a facut ca in acea casa ultimul barbat s-a dus in lumea dreptilor in anul 1944. Dar sintagma: "va veni un timp in care vor conduce femeile si tineretul" nu trebuie inteleasa doar literal, ci si in sensul in care ea era talcuita de Sfintii Parinti. Spre exemplu Sfanta Sarah a zis fratilor sai: "Eu sunt barbatul, iar voi - femeile". Prin asta ea a vrut sa afirme ca masculine calitati se afla nu doar in diferenta sexelor, ci si in caractere. 

Am auzit in Konitsa, in Grecia, o legenda, ca atunci cand Sfantul Cosma a trecut prin fata casei viitorului dictator albanez, Enver Hoxa, la Gjirokastru, unde avea sa se nasca, acesta ar fi spus: "Aici se va naste Antihristul". 

- Am auzit adesea aceasta relatare. Mi-este greu sa ma pronunt asupra veridicitatii acestor istorii, dar uneori nici nu are importanta asta. Nu are relevanta in sensul ca poporul tine sa sublinieze anume darul de prooroc al Sf.Cosma, dar istoria se afla in paza lui Dumnezeu, de aceea tot ce i s-a intamplat poporului albanez sub Hoxa era dinainte scris. 
Mai exista si acum la noi o istorioara potrivit careia Ali Pasha, june, de 16 ani fiind, a fost intemnitat de catre Kurt Pasha, cand acesta era guvernatorul Beratului. Acestuia i s-a aratat Sf. Cosma, care zise: "Iata, vine Ali, Ali Pasha". Sfantul a prorocit ca Ali va deveni Pasa, si ca va ajunge la Istambul cu barba rosie, prevestindu-i acestuia i se va taia capul. Aceste istorii au fost povestite si repovestite, mai ales lui Ali, cand acesta era Pasa. Era un tiran crud, dar si altii, carora grecii le purtau faima de eroi-revolutionari, nu era mai putin inumani. Stiu direct aceste legende, caci pe linie materna eu sunt din satul crestin Souli. Familia mea s-a refugiat de acolo cand satul a fost distrus, iar legendele care s-au pastrat, vorbesc despre capeteniile grecilor ca nu erau mai putin crude decat Ali. Asa erau vremurile, asta era menirea conducatorilor. 

- Daca sustineti ca pasalele si conducatorii grecilor erau la fel de duri, cum i se permitea Sf. Cosma sa propovaduiasca in acele locuri iubirea Dumnezeiasca si fata de aproapele?

- Conducatorii musulmani ai albanezilor nu erau neaparat niste musulmani in sensul strict al termenului - pozitionarea lor era motivata mai degraba de setea egoista de suprematie, nicidecum de ideologia religioasa. Multi dintre ei aveau legaturi de rudenie cu crestinii, dar si prieteni in randurile acestora, sau koumbari (Koumbaros (sing.), Koumbari (plural): nasi la cununie sau la botez. In lumea ortodoxiei grecesti, balcanice si arabe acest grad de rudenie este extrem de important). In Albania pana de curand se conserva traditia musulmanilor de a alege koumbari din randul crestinilor, iar crestinii - din mijlocul musulmanilor. In sens foarte strict, fireste, acest lucru nu era permis, dar multe familii tineau sa pastreze acest fel de relatii, iar uneori aceasta rudenie era legata pe criterii politice. De aceea, cum am mentionat deja, multi albanezi erau Bektashi, si aveau multe puncte de tangenta cu traditia crestina. 

- Dar nu sunt, oare,
Bektashii la origine crestini, care au conservat elemente din credinta incipienta?            

   -  Intr-o anumita masura asa este, dar lucrurile nu sunt asa simple. Bektashii sunt descendenti din Asia Mica, adica din Turcia actuala. In Asia Mica existau mereu grupuri de crestini-gnostici, care conservau diverse traditii, iar acest fapt a influentat temeinic asupra Bektashilor. Acestia folosesc in cult pana astazi Evanghelia dupa Ioan, si cinstesc pe aproape toti sfintii crestini.

- Ei au aparut simultan in Albania?

- Nu. Ordinul Bektashilor nu a aparut in Albania, dar el este afin albanezilor mai mult decat orice alta forma islamica. Cand au navalit turcii, pentru a evita presiunile din partea acestora, si pentru a nu plati un impozit impus ne-musumanilor, intrarea in bektashism era singura forma de supravietuire a populatiei. Iar  Bektashii puteau pastra icoane, si le era ingaduit sa cinsteasca celelalte traditii.  Bektashii exista in Albania de mai multe secole, si constituie cam intre 15 si 20 % din totalul populatiei.
Albania este astazi centrul bektashismului, iar capetenia ordinului lor se afla la Tirana, nu in Turcia, caci Mustafa Attaturk Kemal i-a izgonit din Turcia in anii'30 ai secolului XX. Insusi Attaturk era albanez, si a devenit presedintele Turciei in timpul Revolutiei Junilor Turci, punand sub obroc ordinul dervishilor si al altora. Capetenia bektashilor era si el albanez, si acesta a decis mutarea ordinului in Albania, pentru a-l pune la adapostul celorlalti, departe de Istanbul. Un anumit numar de Bektashi era si pe insula Creta, dar acestia s-au alipit de biserica ortodoxa. Mai erau unii si in Bulgaria si in peninsula Balcanica, dar majoritatea lor se afla azi in Albania.

- Cat de apropiati sunt ei de siiti sau suniti?
  

-  Ei nu sunt nici una nici alta. Credinta lor aminteste mai mult de o plamada amestecata, aminitind de influente crestine metisate cu ideile musulmane ale lui Rumi, si ale altor invatatori ai Asiei Mici. Bektashii nu poseda o traditie scrisa, de aceea credinta lor si pravila difera in dependenta de proximitatea in care s-au aflat credinciosii.

- Dar acestia au similitudini si cu sufismul?
 

- Da, dar ei sunt mai deschisi catre crestinism, avem o asemanare exterioara. De exemplu, si ei au o structura bisericeasca, au si manastiri, nu simple moschei, ci adevarate manastiri. La fel ca si noi, au trei nivele ale ierarhiei bisericesti: Dervish (diacon, tarcovnic), Baba (parinte, preot), Gjysh (care se traduce fix, literal, ca batran, el implineste obligatiile unui episcop, deoarece poate hirotonisi pe altii). Structura organizatorica seamana cu cea eparhiala, iar toata regiunea de sub jurisdictia unui Gjysh se numeste Gjyshata. Ei au ceva care seamana cu taina botezului. Pentru botez se foloseste o apa cu esenta de trandafiri. De asemenea, au ceva care seamana cu impartasania, folosind paine, vin si cascaval. Dar mai presus de toate, la ei exista ceva unic in lumea islamica, anume - spovedania; de-asupra capului pacatosului se ceteste o rugaciune prin care Dumnezeu este rugat sa i se ierte pacatele. Tocmai de aceea, se poate conchide ca influenta crestina este una foarte temeinica.

- Dar acum cand crestinismul ortodox renaste in Albania, Bektashii manifesta fata de acesta vreun interes?
 

- In general se manifesta o deschidere fata de crestinism, si mai ales fata de ortodoxie, in virtutea acelei asemanari de care aminteam. Cand Bektashii nimeresc intr-un locas ortodox, acesta nu este pentru ei ceva strain. Si acest fapt ne ajuta. Cum aminteam mai sus, avem sfinti comuni, desi ii numim in feluri diferite, citim si cinstim acelasi vieti de sfinti, si icoane. Ei se folosesc de icoane. 

-
Din cate-mi pot da seama, Dumneavoastra sunteti convertit la Ortodoxie. Familia Prea Sfintiei Voastre era din randul Bektashilor?

- Asa este. Desi mare parte din familia noastra s-a reintors in sanul bisericii ortodoxe, eu mai pastrez legaturile de rudenie cu Bektashii. 

Continuarea aici,
textul netradus, de la pagina 67 pana la capat. 

Traducere de V.B.
  
 
 
 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article