Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

21 juillet 2014 1 21 /07 /juillet /2014 22:51

when_the_world_comes_home_cover.jpg

Recunosc, cum îmi e felul, că de Alex Simu auzisem ocazional, că e flautist, cîntă în diverse formații din Occident, și că e prezent uneori, discret, și la București.

DAR mareața supriză a venit cînd am ascultat albumul Anatolian Alchemy, produs și interpretat de ARIFA (2012), în care Simu este o prezență proieminentă. Aș putea spune că acest album poate sta cu onoare alături de oricare dintre realizările discografice ale lui Anouar Brahem chiar! 

Deloc mai modest și mai prejos în acest diapazon al receptării și emotivității, se înscrie un alt album, realizat cu conscursul larg al lui Simu, în care lider este pianistul Franz von Chossy, intitulat When the World Comes Homes. Desigur, toată lumea e de acord că omenirea a luat-o razna de multă vreme, nu e cu toți boii acasă, ar fi spus bunicii noștri, și străbunicii. Atomizarea universului contemporan e la fel de evidentă, ca și smogul de-asupra marilor orașe, smog care ne sufocă și ne infestează pînă la ultima celulă, chiar și pe cea care jinduiește să rămînă neprihănită! Muzica nu poate rămîne imună la pandemia aceasta. Este o generație care vine din sfera jazzului, care-și propune să transpună această disoluție în ritmuri și cadențe. A spus cineva că e ușor?

Cum reușesc cei cinci muzicieni să readucă omenirea acasă? Printr-o muzică și o interpretare viguroasă, adîncă, fluidă, percutantă, reflexivă și serioasă pînă întracolo, încît ai sentimentul că fiecare acord pe care-l asculți că poate deveni un început al unei teme pentru muzica numită clasică, serioasă. Ce e asta? Jazz, fanky, fusion, muzică de improvizație, free? Cred că fiecare compoziție este o bijuterie îndelung cizelată, elaborată pînă cel din urmă sunet, iar cele care m-au cucerit fără drept de apel sunt: ”The Salt Companion”, ”Eternal Elephant” și ”Human Dark with Sugar”...nu că celelalte ar fi mai prejos, dar așa e bine, să te atașezi de ceva anume...

Mă bucur nespus că un muzician român, tînăr, are colaborări atît de serioase, și de motivate. Adevăratele valori trebuie să plece pe alte meleaguri pentru a se afirma, dar mai ales, pentru a avea parte de o autentică apreciere. Rămînînd aici, se poate pomeni cu ispita neantului, a anonimatului, și a dublei alienări. Pe de o parte se izbește de zidul apatiei colective care-l înconjoară, iar pe de alta - de îndoiala interioară, care se vlăguiește la gîndul, că e ceva mereu este în neregulă...De fapt, cele două se întrepătrund. Și se potențează reciproc. Cînd lumea de afară amuțește în sosul dezinteresului cronic, sensibilitatea artistului amorțește treptat, lent, neavînd resurse pentru a scăpa de procesul de auto-criogenizare!

Pe Alex Simu, și pe acei muzicieni despre care ma pomenit deja, cred că nu-i paște deloc acest nenoroc...Sunt alții pradă acestuia, fie și cu titluri universitare autohtone.

Qui prodest?  

Să fie vorba de Aurea mediocritas?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
17 juin 2014 2 17 /06 /juin /2014 23:23

Există  înregistrări istorice, cu violonistul David Oistrah, și pianistul Svjatoslav Rihter, interpretînd Sonata I în fa minor, în 1972, la Moscova, de unde îți dai seama cît de grav și de tulburător este în sonatele pentru vioară și pian, Serghei Prokofiev (1891-1953).

Avînd asta în cap, îți dorești să asculți aceeași lucrare camerală la doi dintre cei mai valoroși interpreți ai zilelor noastre, Alexandru Tomescu și Eduard Kunz, care au inclus-o în Turneul Stradivarius din acest an, alături de Sonata a II-a în Re major.

Ei bine, turneul s-a încheiat, printr-un periplu în 12 orașe ale României, care a culminat cu recitalul din 11 iunie, la Sala Radio din București.

Dar, Banca Națională a României, le-a solicitat celor doi muzicieni același program, cu titlul In the Mood for Prokofiev, pentru seara de 17 iunie, în Holul de Marmură a primei instituții bancare din România. Pentru un public restrîns, select și cunoscător.

Straneitati-2715.JPG

Am realizat un reportaj fotografic, pentru că despre muzica lor nu am decît cuvinte la superlativ, iar imaginile vorbesc de la sine, și mai cred, că se va scrie istorie despre ce a însemnat Turneul Stradivarius, care tocmai s-a consumat. Cel mai probabil, după acest set de concerte, în România, se va începe, cred,  o nouă eră Prokofiev, pentru că Tomescu și Kunz au dat tonul! Au dat tonul la cote superioare unei interpretări inovatoare, tulburătoare, indimenticabile, copleșitoare...

Pe cei doi i-am mai ascultat interpretînd împreună, anul trecut, la Atheneul Român.

Straneitati-2733.JPG

Straneitati-2738.JPG

Straneitati-2725.JPG

Straneitati-2741.JPG

Straneitati-2742.JPG

Straneitati-2746.JPG

Straneitati-2772.JPG

*«прокофьевская доминанта»

Credit foto: © vladimir bulat, 2014. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
17 octobre 2013 4 17 /10 /octobre /2013 10:58

Ziua de 15 octombrie este consemnată ca ziua în care s-au stabilit primele relaţii diplomatice ale României, cu Rusia, la nivel de legaţie. Era în anul 1878. Nu funcţiona încă o ambasadă între Regatul nostru şi Imperiul Ţarist, iar relaţiile dintre cele două ţări au avut destule urcuşuri şi coborîşuri. În special, în problema usturătoare a Basarabiei! Despre cum a negociat sau nu România acel spaţiu istoric al Ţării Moldovei nu e locul să insistăm aici. Cert este că problema persistă, doar că Basarabia de altă dată s-a autodeterminat ca stat independent, suveran,  numindu-se Republica Moldova.

La un deceniu de la legarea acelei istorice şi prime relaţii diplomatice dintre România şi Rusia, în Bucureşti, se finaliza construcţia falnicului Ateneu Român (1888), care în seara zilei de 15 octombrie 2013 a fost gazda unui concert de excepţie. Evenimentul a fost organizat de Ambasada Rusiei la Bucureşti, şi s-a dorit sublinirea faptului că data acestuia nu este aleasă aleatoriu, ci anume pentru a marca 135 de ani de relaţii diplomatice dintre cele două state. Astfel, cu un repertoriu minunat, şi cu muzicieni de primă mînă, această seara ne-a făcut părtaşi încă o dată puterea miraculoasă a culturii. Iar cei doi muzicieni, care au şi făcut să se umple pînă la refuz sala mare a Ateneului, Alexandru Tomescu (vioară) şi Eduard Kunz (pian), ne-a făcut mîndri că trăim alături de ei, că suntem contemporani cu astfel de talente! Mai mult, că de curînd, Eduard Kunz este şi concitadinul nostru... 

Mai e de menţionat şi prezenţa la acest regal, pur şi simplu savuros prin sonoritatea muzicii lui Ceaikovski, şi a unei tinere violoniste Inga Rodina (o tînără speranţă a culturii ruse, de doar 13 ani!), dar şi a dirijorului moscovit,  Mihail Hohlov. 

Muzica-6203.jpg

Eduard Kunz, interpretînd Ceaicovski, împreună cu Orchestra Simfonică a Ateneului Român.

Muzica-6189-copie-2.jpg

Alexandru Tomescu interpretînd Valse-Scherzo de Ceaikovski, împreună cu aceeaşi orchestră.  În prim plan: dirijorul Mihail Hohlov.

Astfel de seri fac posibilă nădejdea (pe care o doresc întinsă la nesfîrşit) că frumuseţea chiar va salva lumea!

Foto: ©: vladimir bulat, 15 octombrie, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
30 septembre 2013 1 30 /09 /septembre /2013 11:39

Am avut răgazul de-a lungul acestor ani, de cînd am blog, să scriu despre o sumedenie de personalităţi artistice, în dorinţa de a găsi (spre a o defini) o anumită substanţă a basarabenităţii. E ceva cu acest spaţiu, totuşi, care generează atîtea talente, care apoi, umplu lumea de încîntare, bucurii, emoţii pozitive şi energii creatoare...

Unul dintre aceste talente, care mi-a atras atenţia în ultimul timp, este Patricia Kopacinskaia (numele căreia se regăseşte în diverse ortografieri: Patrizija Kopatschinskaja, Patricia Kopatchinskaja, Патриция Викторовна Копачинская). Este născută la Chişinău, într-o familie de muzicieni, mama, pianista Emilia Kopacinskaia, iar tatăl - ţambalagiu, Victor  Kopacinsky. Au plecat cu toţii la Viena, în 1989.

În 2010 au scos împreună un briliant şi emoţionant album - Rapsodia, unde i-au avut alături pe Mihaela Ursuleasa, la pian, şi pe Martin Gjakonovski, la bass. 

patriciakopatchinskaja051-e1355857136161

Patricia împreună cu părinţii ei.

Este în acest moment una din violinistele cele mai apreciate şi rîvnite de marile orchestre ale lumii. Colaborările ei cu diverşi muzicieni, ca factură şi vîrstă (Fazıl SaySol GabettaMarkus HinterhäuserThomas Demenga, compozitori György Ligeti Boris Yoffe Tigran MansurianNikolai KorndorfGerald Resch etc.), arată, cu prisosință, imensul potenţial creator şi interpretativ al acestei muziciene, care este şi autoarea albumului "Bartók,  Ligeti and Eötvös" (octombrie, 2012), declarat "Cea mai bună înregistrare din concert a anului", de către 2013 Echo Klassik

 Recent,  a sosit vestea că acelaşi disc a fost declarat drept Record of the Year, de către Gramophone. Ce se mai poate spune? Mie personal îmi place faptul că această mare muziciană şi interpretă nu a uitat de unde a plecat, şi s-a implicat într-un program de salvardare a Luncii Prutului. Prin muzica ei se susţine un amplu program de armonizare a unui sit natural pe aria căruia comunităţile rurale vor avea şanse mai mari să înfrunte provocările grobalizării şi încălzirii globale.

În toamna lui 2011, alături de regretata pianistă Mihaela Ursuleasa, Patricia Kopatchinskaja a interpretat Şase dansuri româneşti de Béla Bartók, la Bucureşti, în cadrul "Festivalului Enescu". Un concert pe care l-am ratat. 

Foto: Marco Borggreve, de pe site-ul muzicienei

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
24 mars 2013 7 24 /03 /mars /2013 22:48

Personal pentru mine acest festival a avut un rezultat foarte reușit, care a fost de bun augur de la prima încercare. De regulă, astfel de proiecte au o perioadă de gestație de cîteva ediții, adică ani, aici însă în cîteva luni organizatorii su reușit să aducă nume mari, grele, ale muzicii contemporane, chiar dacă doar generic subsumabile ideii de jazz!

 

Cu o doză maximă de subiectivism, trebuie să afirm că cele mai impresionante prestații le-au avut doi estici: Alexander Bălănescu și Misha Alperin, și aici nu e o judecată de gust. E o chestiune de percepție, de sensibilitate, de prestație în datele unei culturi pe care reușim să o înțelegem mai bine, implicit să o gustăm cu adevărat.

Muzica-0144.JPGPe ambii muzicieni îi urmăresc de multă vreme. Despre amîndoi în diverse momente am și scris cronici, la discuri și concerte. Nu fac istorie acum. Dar ceea ce au prezentat cei doi în această ultimă seară a festivalului Jazz in Church - este deja istorie. Istorie a muzicii contemporane! O pagină care s-a scris în fața ochilor noștri. Precum și a urechilor noastre.

 

Debutul serii însă l-au făcut  Arianna Savall și Petter Udland Johansen, care au încîntat publicul cu muzică nordică și cataluneză. Triple harp, voce, mandolină, violă. Nu sunt neapărat nici instrumente specifice jazzului, dar vocile și sunetele acestea s-au potrivit de minune cu contextul, locul și timpul vesperal al unui locaș sfînt, cu ale sale clopote care punctau fiecare oră fixă. Petter a făcut și ceva istorie a muzicii, și a explicat pentru public specificitatea și geografia fiecărui instrument la care au interpetat în această seară friguroasă, pentru multă vreme de neuitat.

Muzica-0244.JPGMuziciana cu cele mai multe colaborări pe discurile ECM REcords a fost indiscutabil Anja Lechner cea care i-a fost alături, în cel de-al doilea recital în acest festival, lui François Couturier. Cei doi sunt colaboratori și la Tarkovsky Quartet, care au scos în această formulă două albume admirabile. Cu o zi înainte, Couturier a susținut un recital solo, care mie personal mi s-a părut cam fad, deși indiscutabil avem de-a face cu un mare pianist, cu o trăire aparte, cu o tehnică de execuție desăvîrșită. E și firesc, din moment ce acest pianist este un partener apropiat al lui Anouar Brahem - ale cărui albume le știm din scoarță-n scoarță; este unul din cei mai de suflet artiști-muzicieni a cărui muzică am asculta-o și-n somn...

Muzica 0176

Anja Lechner este un sensibil tehnician, a cărei diapazon interpretativ se poate întinde pe o arie largă, de la clasici, la G. I. Gurdjieff, F. Mompou, Dino Saluzzi, Tigran Mansurian ș.a. Deopotrivă, se integrează minunat atît în formula de quartet (Rosamunde Quartett, format în 1991), cît și în diverse asocieri de duo, trio sau quintet. Cred că s-ar prezenta convingător și în formulă de solo, dacă vreo circumstanță creatoare i-ar impune-o.

Muzica-0184.JPG

Despre Ferenc Snétberger în formula de duo cu Paolo Vinaccia - numai cuvinte de laudă. Ambii, niște artiști flexibili, deși cu sensibilități distincte, s-au asociat (deloc prima oară, însă) într-un recital de virtuozitate, nerv, spirit ludic și latinitate telurică, don-juanescă. 

Muzica-0106.JPGEi bine, punem punct cu cei doi, evocați la început: Alexander Bălănescu și Misha Alperin. După ce ne-a încîntat cu o seară înainte printr-un recital pianistic pe care și l-ar fi dorit orice scenă jazzistică a acestei lumi, arătînd că rămîne unul din cei mai fructuoși și fermenți ai prestației componistice, un autentic storyteller al pianului (merci, Cristina! știe ea de ce), Misha Alperin l-a secondat în secvența de închidere a festvalului pe unul din cei mai creativi și imaginativi violoniști ai ultimilor decenii, Alexander Bălănescu - poate cel mai titrat și faimos muzician contemporan, recunoscut internațional, care-și are rădăcinile parentale în România. Bălănescu a început recitalul cu muzică de Bach, apoi a oferit cîteva compoziții proprii, unele reunite sub umbrela tematică a unor ”Winter variations”, apoi ”For Miriam”.

Muzica-0265.JPGÎn cele din urmă, subreptice aproape, Alperin i-a răspuns prin mici inserturi sonore interpretate la clavietă, după care s-a așezat la pian, și au actat împreună multe minute în șir, ca un duet plin de empatie și despre care vom mai auzi cu certitudine în viitorul apropiat. Poate chiar vom avea parte de albume realizate împreună, deși pînă acum cei doi nu au mai interpretat nimic împreună! 

Muzica-0266.JPG

Oricît de mari, geniali și recunoscuți ar fi muzicienii invitați, dar fără un public cu care să empatizeze aceștia nu ar mai fi la fel! Publicul e, mereu, un barometru pentru artiști, este măsura gradului lor de a convinge și de a comunica cu lumea, cu cei pentru care ei sunt artiști, și se numesc astfel. Or, publicul lui Jazz in Church a fost incandescent, receptiv, vesel și receptiv...*

Muzica-0159.JPG 

 foto:  © vladimir bulat, 22-24 martie.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
22 mars 2013 5 22 /03 /mars /2013 12:07

 

Proiectul a debutat în realitate anul trecut, acum devenind un festival. La biserica anglicană din București am asistat la un emoționant recital al lui Jakob Bro, acum avem parte de un adevărat tur de forță, oferit de aceeași neobosită echipă - jazz.ro

 

Prima zi a acestui festival - desfășurat în eleganta Biserică Luterană, de pe strada cu același nume - ne-a oferit două recitaluri în formulă de duo (Mircea Tiberian, mini-orgă și pian & Liviu Butoi, clarinet, saxofoane; Nik Bärtsch, pian preparat & Sha, saxofon).

 

Prima parte - fără surprize! Tiberian & Butoi au prestat ”ca la stat”, fără emoție, vibrație și noutate. Poate că haina unui astfel de festival este cam strîmtă pentru ei? Poate, recipientul bisericii luterane - prea amplu pentru o muzică atît de firavă, pe alocuri, și incisivă cam gratuit, în anumite pasaje, dar orizontală, cum o concep și o interpretează cei doi? Un gînd, pervers poate, mi-a trecut prin cap în timp ce ai noștri prestau: la cît de multă muzică bună există-n lume, de ce să ne chinuim aparatul auditiv & sensibilitatea cu astfel de produse?

Muzica 0057

 

Elvețienii Nik Bärtsch & Sha au devenit demult de-ai casei în România, dar de această ne-au uluit pe toți prin faptul că au produs un adevărat eveniment, special pentru acest festival. Recitalul lor a avut două părți, în prima au actat ei doi, în formula care i-a consacrat. Modulul 42 a urmat unei compoziții pe care am audiat-o pentru prima oară.

 

După o pauză de reamenajare au intrat în spațiul sacramental (vorbim de o biserică, totuși!) un grup de coarde - String Orchestra, București, alături de percuționistul Mats Eser. Am avut parte de o compoziție fabuloasă pe care Bärtsch & Sha au dirijat-o și la propriu și la figurat, dînd naștere unei ample opere-colaj de muzică polifonică și dodecafonică, iar scurtele asezonări la marimba, oferite de Eser, au trezit și mai puternic sentimentul nerăbdării de a avea această operă imprimată pe un CD sau chiar pe un DVD, căci și întreaga gestică & prestație a întregului ansamblu merită văzută și urmărită. Privirile muzicienilor, surîsurile, foșnetul partiturilor, dirijatul elegant a lui Bärtsch - toate au contribuit la împlinirea acestei opere totale! 

Muzica-0089.JPG

 

Un debut de festival care ne va oferi încă destule momente emoționante, într-un decor unic în felul său, pe care-l semnalez doar prin prezența celor două orgi vechi. Acestea sunt obiecte de patrimoniu documentar-istoric.

Muzica-0074.JPG

 

Orga mică, Johannes Prause (BV) / Hermann Binder (SB), 1796. Restaurată în mai multe rînduri. Din 2001 este în acest loc, adusă din Transilvania, de prin părțile Sibiului (Măgărei, actualmente Pelișor).

 

Muzica-0079.JPG

 

Orga mare, Otto Walcker (Ludwigsburg, Germania), 1912.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
8 février 2013 5 08 /02 /février /2013 20:43

Cinema-ul are privelegiul de fi ilustratorul oricărui gen și mediu de artă, de la biografii romanțate, la filme experimentale, strict vizuale - în care nimic nu este (sau nu pare) ”inteligibil”. Îmi plac nespus filmele biografice, și am mărturist-o nu o dată. Dar mă ung pe suflet mai ales filmele încadrate, de regulă, în direcția art house. Blogul meu abundă și de astfel de slăbiciuni manifestate-n public, din cînd în cînd.

 

Acum vreau să vorbesc despre două filme care au ca subiect muzica, și cei care o fac și o promovează, în esență nu e vorba de filme muzicale (musicalles), ci despre oameni care ne aduc muzica. Ne-o dăruiesc - împrenă cu propriul lor destin.

 

Regizorul Yaron Zilberman este cel de-al doilea lui lung-metraj de ficțiune. Omul este de pregătire fizician, a lucrat ca matematician pe Wall Street, apoi a venit pasiunea pentru film. Care nu l-a mai lăsat. El spune că inspirația pentru acest film - ”The Late Quartet ”(2012) - i-a venit de la Beethoven's "Late Quartets".  Ei bine, narațiunea filmică urmărește evoluția unui cvartet de coarde de renume, în anul în care acesta împlinea un sfert de secol de colaborare comună. Veteranul acestui cvartet, violoncelistul, jucat foarte sensibil de Christopher Walken, află la un moment dat că are boala Parkinson. Din acel moment, întreaga coeziune a grupului începe să scărțîie, nimic nu a mai fost ca înainte. Ceilalți trei membri ai cvartetului sunt: Philip Seymour Hoffman , Catherine Keener  , Mark Ivanir.

 

Cel ce joacă vioara I-a este personificat de actorul Mark Ivanir, care este un tip ursuz, introvertit, frust, care-și prepară singur arcușele, spunînd că nu poți scoate sunetul dorit din orice fire de păr, și nici din orice esență de lemn, din care se confecționează vergeaua cu care atingi corzile viorii. La un moment dat, aflăm că el este și mentorul - Alexandrei Gelbart, fiica celorlalți doi membri ai cvartetului; în cele din urmă mentorul și emula devin iubiți. 

 

Minunat în acest film este faptul că auzim o muzică minunată, vedem oameni vii, cu slăbiciuni, pasiuni, devotamente; vedem și New Yorkul, care e și el un personaj aproape pe picior de egalitate cu muzicienii, la a căror destine devenim martori. Înțelegem că frumusețea se poate situa în preajma suferinței, că iubirea poate fi vecină cu ura, sfîșierea și frustrarea. Mai înțelegem că toate au un sfîrșit, că viața omului e, inconturnabil, limitată și condiționată. Și doar muzica e cea care poate amîna sau chiar schimba un destin omenesc.

 

Acest din urmă lucru e urmărit cu meticulozitate într-un alt proiect cinematografic, în filmul The Soloist (2009), regizat de Joe Wright

 

Aici avem de-a face cu o altă maladie care-l exclude din mediu muzical pe un tînăr violoncelist, dar nu-l îndepărtează cu totul de muzică. Schizofrenia îl aruncă pe Nathaniel (Jamie Foxx*) din celebra Julliard School. Lîngă monumentul lui Beethoven din Los Angeles îl întîlnește un jurnalist de succes, de la LA Times, Steve Lopez. Cei doi se împrietenesc, pînă cînd lumea află despre drama lui Nathaniel, despre care jurnalistul

( Robert Downey Jr. )a scris o serie de articole. Acesta din urmă încearcă să-l readucă în sfera socială normală, poate chiar în mediul muzical. Dar boala celui ajuns pe stradă îl ține captiv în mediul celor fără adăpost, a mizeriei străzii, a literelor și cifrelor, șobolanilor și a acelor ființe fără nicio șansă. Muzica, și memoria anilor în care ea îi dădea șanse de viitor, sunt singurele consolări pentru cei din jurul lui Nathaniel. El însă este absolut rupt de lumea ”oamenilor normali”, și se simte fericit doar acolo unde se află: în haloul propriilor năluciri. A glasurilor venite din interior, care-l asupresc. Steve încearcă să-l aducă într-un azil social, apoi într-un apartament, după care îi face rost de un violoncel, dăruit de o bătrînă muziciană după ce a citit primul articol despre nefericitul Nathaniel - care cînta pînă atunci la o vioară spartă, cu doar două coarde tocite...I-aduce apoi un celebru violonist, care să-l susțină, să-l readucă pe scenă. Nu iese nimic, căci boala lui Nathaniel este incurabilă, devastatoare, castratoare. Orice ințiativă venită din exterior era retezată de reacțiile adesea violente venite din interiorul muzicianului. Patologiile creierului sunt mai puternice decît afectele sau dorințele. Mai contondente decît capacitatea de a te apăra. Luptele sunt crîncene, iar omul nu iese decît înfrînt, o ruină, abandonat în cele din urmă de cei din jur. Steve este nevoit și el să renunțe la efortul de a-l recupera, căci forțele erau inegale. Schizofrenia proiectează din ființa umană o hoardă de dușmani ai propriului eu, și a celor din preajmă. Și nu există scăpare. Nici soluții. Știm însă - că muzica, doar ea, îl făcea pe Nathaniel să simtă bucuria, liniștea, împăcarea. Iar pe Steve - să înceapă să înțeleagă că muzica este mai presus de noi, de natura umană!  Și astfel va fi mereu.

 

Recomand cu căldură aceste realizări cinematografice! Poate chiar urmărite simultan - cum le-am văzut și eu.

 

 

N.B. Fraza din titlu aparține regizorului Yaron Zilberman.

* Recent, a avut rolul principal în filmul lui Tarantino, Django Unchained.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
23 octobre 2012 2 23 /10 /octobre /2012 06:41

Biserica Anglicană din Bucureşti este situată în una din zonele cele mai pitoreşti ale urbei. În curînd acest monument va împlini un secol de la ridicare. Despre aceasta mărturiseşte inscipţionarea anilor 1913-1914 pe lespedea de la intrare în locaş.

Înainte ca să se împlinească acest veac, asociaţia JAZZ.RO a pus la cale, împreună cu părintele Patrick, un concert de jazz în această biserică. Iar muzica pentru acest ambent a fost foarte bine aleasă. Este primul proiect din cadrul unui şir de concerte care urmează să se desfăşoare la anul, în primăvara anului următor. Cel mai probabil toate vor fi de jazz trio.

Aseară piaţeta din coasta monumentului era plină de lume, poate mult mai multă decît cea care se adună de regulă pentru serviciile divine...

DSCN3538-1-.JPG 

Pentru jazzul nordic numele lui Jakob Bro este fără îndoială unul de notorietate. Are cîteva albume editate în nume propriu, şi mai multe în colaborări cu personalităţi mari ale jazzului contemporan. Are studii muzicale americane, newyorkeze, de aceea stilul şi compoziţiile sale au ceva din specificitatea acelei şcoli. Pentru concertul de la Bucureşti l-a invitat pe unul dintre veteranii toboşari ai continentului, Jon Christensen, care poate fi considerat lejer un sinonim al drum-ului scandinav. Celor doi le-a acompaniat basistul Thomas Morgan - un muzician cu o sensibilitate extremă, şi cu un potenţial uriaş pentru viitor. Pe acesta din urmă l-am mai audit în România, adus de John Abercrombie, la festivalul de la Gărîna.

În mare, muzica lui Bro are ceva din textura şi substanţa celei pe care o face Bill Frisell - un chitarist de prim rang al intersectării vecurilor pe care le trăim. Bro însă este ceva mai meditativ, mai "răbdător", mai poetic chiar. Iar în acest punct - Morgan intervine minunat, şi condimentează sonor cu mult tact şi empatie.

Muzica propusă pentru biserica anglicană a fost aidoma unui meniu autentic slow food - adică bine pregătită din buna tradiţie, condimentată, fiartă ideal şi prezentată în porţii cu aspect seducător. Jon Christensen era maestrul "accentelor", al aromelor ritmice. Prezenţa lui deşi aproape discretă - a fost esenţialmente necesară, pentru că puncta şi reliefa energic dialogul fin dintre confraţii săi mai tineri, care semăna cu un slow blues. Ceea ce am ascultat în această seară este un produs-aliment-savoare muzicală la care vrei să revii, să o reasculţi, să o savurezi îndelung, meditînd.

Pentru că acest trio este de puţină vreme împreună, nu există încă un album editat, dar va rămîne pentru multă vreme acest concert - ca un adevărat regal jazzistic! 

DSCN3542-1-.JPG

Peste cîteva zile urmează un nou concert de zile mari: Anouar Brahem quartet, la Sala radio.

foto:  © vladimir bulat, 22 octombrie, 2012.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
14 septembre 2012 5 14 /09 /septembre /2012 16:14

Muzica 5268Necesitatea unui portal de jazz în România se resimte de multă vreme!

Deşi am avut un trecut jazzistic aş spune eu, ONORABIL - realitatea imediată nu este nicidecum promiţătoare. Jazzul românesc e ca şi inexistent...Noroc de echipa de entuziaşti de la JAZZ.RO, care ne răsfaţă cu jazzul mare, adus de prin lumea largă! La anul vom avea parte şi de un festival de jazz, în bisericile bucureştene...În 22 octombrie vom savura repetiţia generală în acest sens, cu recitalul lui Jakob Bro, la Biserica Anglicană, unde tînărul chitarist va fi acompaniat de legendarul toboşar şi percuţionist Jon Christensen şi de bass-istul Thomas Morgan. 

Ei bine, portalul JAZZ.RO s-a lansat azi. Va fi o platformă de informaţii, dezbateri, interviuri, cronici de concerte, analize, prezentări de noutăţi discografice etc. Tot ce ţine de viaţa domeniului, a indivizilor care-i dau sunet, viaţă şi sens.

Să le urăm băieţilor şi fetelor din echipa JAZZ.RO viaţă lungă, bogată în evenimente, proiecte şi întîlniri cu prieteni mulţi şi devotaţi! Le urez să-şi dorescă şi Haruki Murakami să scrie pentru ei, că el chiar ştie ce-nsemnează jazz-ul! El a publicat în 1997 o culegere de eseuri despre cei mai proieminenţi reprezentanţi ai jazz-ului clasic...

 

Leszek Możdżer în recital la Bucureşti,  4 martie 2012.

foto: Tiberiu Crişan.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
22 novembre 2011 2 22 /11 /novembre /2011 13:43


Still-from-the-film-Sounds-and-Silence-by-Peter-Guyer-and-N.jpg

Da, cel care şopteşte în oud a cîntat la Bucureşti, în seara zilei de 19 noiembrie: inegalabilul Anouar Brahem, acompaniat de la fel de fabuloşii muzicieni: Jean Louis Matinier (bayan) şi François Couturier (pian), cu programul Le Voyage du Sahar.

 

Sala Radio a fost realmente invadată de doritorii de a-l asculta pe viu pe unul din magicienii acestui instrument (lăuta arăbească, l-am putea numi pre limba românească), care s-a lăsat cu greu să viziteze România! De-a lungul ultimilor cîţiva ani s-au tot făcut tentative de a-l aduce pe una din scenele româneşti, dar uite că probabil de-abia acum s-a copt momentul. A dat rod. A reuşit Jazz.ro să ne ofere acest cadou! 

 

Am o amintire personală legată de un alt concert al acestui fantastic trio, petrecut în 24 mai 2004, la Sofia. Atunci au promovat albumul Le pas du chat noir. Pentru că reprezentaţia trebuia să aibă loc într-un enorm complex (rudiment al erei socialiste), cu numeroase săli şi săliţe, la ora stabilită şi lumea adunată - s-a decis tacit amînarea concertului, pe motiv că de-asupra locului cu pricina era un show foarte vibrant şi zgomotos, care ar fi perturbat efectul foarte special al sunetului pe care-l "distilează" acest trio... Întradevăr, după ce s-a instalat definitiv liniştea - Brahem, Matinier şi Couturier au apărut în faţa publicului bulgar. Extrem de nenumeros, trebuie spus, poate o sută de persoane...

 

La Bucureşti cred că au asistat cam o mie! Cele 4 proiectoare de lumină amplasate de-asupra mării de capete din sală făceau să se vadă mulţimea compactă, mulţime care nu putea să nu te umple de mîndrie că în acest oraş există atîta puhoi de lume, care să guste o astfel de muzică! Sunt lucruri despre care cuvintele nu depun mărturie, pentru că devin fade şi lipsite de orice parfum...Tocmai de aceea, am decis doar să consemnez faptul, fără a putea transmite starea provocată de această polifonie rafinată, de această cultură muzicală, care nu se supune povestirii, ci doar -- imersiunii în armonia acesteia. 

 

Dacă există o muzică totală astăzi, o găsiţi (cred) în concertele şi albumele (într-o mai mică măsură, însă) ale lui Anouar Brahem Trio... 

 

Credit foto: ECM Records.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article