„Divinitate, nu utilaje”...

foto © vladimir bulat

Dacă cineva, cu ceva timp în urmă (nu cu mult), mi-ar fi zis că o carte despre cultura cașcavalului ar putea fi nu doar interesantă, ci și captivantă, l-aș fi privit cu neîncredere, și chiar un surîs sarcastic poate s-ar fi prelins pe fața mea.

Asta pînă am descoperit acest formidabil volum, „Camera de povestit” (O istorie despre iubire, trădare, răzbunare și cea mai formidabilă bucată de brânză din lume), semnată de Michael Paterniti, și apărută recent în minunata Colecție Narator, a editurii Publica.

Este, în primul rînd, o arheologie a ceea ce în lumea vinului se numește conceptul de terroir. Doar că autorul se ocupă de istoria unui cașcaval spaniol care a cucerit cele mai rafinate și pretențioase habitudini gurmande din lume. Paterniti se duce la locul de baștină a acestui produs mirific, „de nișă”, și îl cunoaște cu greu și treptat pe creatorul acestuia, Ambrosio. După care se stabilește în Guzmán, în Andaluzia, satul acela îndepărtat, arid și uitat de lume, spre a descoperit din interior ceea ce se numește cașcavalul maturat „Páramo de Guzmán”. Intră adînc, dar pe îndelete, cu ezitări și îndoieli, în cultura aceea primordială, cumva în chip misterios conservată și perpetuată, cunoaște oameni, obiceiuri, gesturi, slangul...Descoperă ce este în acel loc: „porrón”-ul, „bodega”, „cojones”, „cottero”, „cuajada”, „merienda”, „fuente”, „cagar”, „caballero”, „morcilla”, „aguardiente”, „fiesta”, „hombres”, „queso”, caseta”, „culo de gallina”, „vale”, „pasteles”, „lechuga”, „las uvas”, „cena”, „hasta luego”...Ar mai fi multe de înșiruit aici, sitagme și cuvinte pe care autorul le topește-n textul său, astfel apropiindu-ne și pe noi de acele realități mentale, agrare și rustice. Paterniti nu doar le rostește în scris, le și explică, mai cultivă largi și pasionante digresiuni, și face apel la istoria lumii în general, arătînd, în subsidiar, că anume hrana este vehicululul și rațiunea evoluției mundane.

Găsim risipite de-a lungul celor 421 de pagini referințe la vinuri, mîncare, politică, agricultură, biologie, istorie, geopolitică, războaie, artă plastică; astfel, nu mică mi-a fost surpriza să cetesc, în incipit-ul capitolului șaptesprezece, cîteva pagini cu privire la Francisco Goya de o profunzime demne de un excelent analist al artei...

Este, apoi, și nu în ultimul rînd, o incursiune în interiorul culturii gurmande, a rafinării ideii de mîncare, în contrast cu cea comună, de hrană. O astfel de carte vine să arate că era globalizării ne îndepărtează tot mai mult de natură, de gesturile și lucrurile firești ale omului, de năzuința sa de a fi fericit, iar pentru asta nu-i trebuiesc prea multe. Omul are nevoie de „Divinitate, nu de utilaje”, spune la un moment dat Ambrosio.

Și peste toate, cartea lui Michael Paterniti oferă o lecție de scriitură și de literatură narativă de zile mari, o literatură solidă care transpare și dincolo de traducerea ușor neglijentă, pe alocuri. Cred că este inerent acest lucru, pentru că atunci cînd cetești „Camera de povestit”, simți vibrația și tumultul povestirii, năvala cuvintelor, sensurilor, un soi de „tremolou” al povestitorului, care e greu de suprins, și de redat. Pe lîngă asta avem numeroase descrieri naturaliste, explicite.

Un pasaj dintre acestea mi se pare lămuritor pentru întregul mesaj al cărții: „E cel mai important lucru. Ca să te caci bine, trebuie să mănânci bine. Eu sunt născut aici, în 1955, și când eram mic trăiam ca pe vremuri. Nu cum trăiește lumea la Madrid sau la Tokyo sau la New York. Traiul nostru însemna să crești găina din ou, să ai o relație bună cu câinele, să te îngrijești de animale și să le pregătești de mâncat crescându-le cu dragoste. era sfârșitul unei era în care toate erau naturale. Nu existau vaci nebune, nu existau conservanți în noi. Mâncam ca pe vremuri.” (p. 65).

Dar nu este, desigur, o carte cu mesaj ecologist sau greenpeace-ist, ci mai degrabă o piesă grea pentru cei din mișcarea „slowfood”; fără a se adresa în chip programatic vreunei categorii de public, grup sau doctrine, „Camera de povestit” (O istorie despre iubire, trădare, răzbunare și cea mai formidabilă bucată de brânză din lume) - este mai presus de orice o carte despre om, și despre creațiile și manifestările sale dintre cele mai firești...„o meditație despre maturarea brânzei” (p.394).

Nu ratați această scriere, ea radiografiază „pasajul” trecerii noastre într-un ev consumerist, care vrea să șteargă toate cîte le conservă prin scris Michael Paterniti cu atîta grijă, competență și tristețe totodată! Exact cum face și Ambrosio cu laptele, devenit „Páramo de Guzmán”. Poate după lectura acesti cărți ne vom învrednici să și gustăm această delicatesă iberică, pentru că aceasta nu este ficțiune...Nu!

N:B. bună parte a cărții am cetit-o într-un morman de paie, la Cheia, în iarba cosită de socrul meu... am vrut să fiu mai aproape de natură, într-un cadru esențialmente rustic))