Despre Stalingrad, printre măcel, memorie și simulacre

Parcurgerea în grabă a acestui articol, mi-a readus în memorie faptul că am vizitat și eu Volgogradul, redenumit din Stalingrad, în 10 noiembrie 1961, după demascarea cultului personalității fostului dictator sovietic, Iosif Stalin.

Era în anul 1984, și nu am nicio explicație pentru faptul că părinții m-au înscris pentru acea excursie cu alți copii, care urmau să viziteze Volgogradul - orașul marii înfrîngeri a hitlerismului. Acolo, pe malurile Volgăi, s-a dat cea mai cruntă și mai devastatoare bătălie a Europei, despre care s-au scris nenumărate cărți de istorie, ficțiune, poezie, s-au făcut filme, s-au născocit legende...anul acesta se împlinesc 75 de ani de la debutul acelor ostilități, încununate de succesul absolut al trupelor sovietice. Practic, acel oraș nu a mai existat după februarie 1943. Era pe un întins teritoriu un munte de dărîmături, cadavre, pestilență, epidemii și deznădejde în sufletele acelora în care m-ai pulsa viața. Se spune că sutele de mii de cadavre de oameni și animale au fost înmormîntate toate după luni de zile de la încetarea luptelor, de-abia în iulie 1943. Pînă în anul 1949 urbea a fost readusă în simțiri inclusiv cu ajutorul prizonierilor germani, după care aceștia au fost expediați în Germania, cu excepția celor care au suportat consecințe penale pentru crimele contra umanității. A se aminti că în rîndurile aliaților au fost și foarte mulți ostași români.

Orașul a devenit un simbol al unei uriașe rezistențe, a unei voințe supraomenești de a nu „face niciun pas înapoi” (sloganul care i-a hipnotizat pe ostașii și ofițerii sovietici, astfel că această lozincă a folosit ca scut), iar acest loc trebuia cumva formatat în acest sens. Memoria acelei monstruozități trebuia cumva îmbălsămată și vizualizată prin mijloace plastice. 

Una din cărțile devenite clasice despre lupta de la Stalingrad este cea semnată de istoricul Antony Beevor, Stalingrad (Viking, 1998), un stufos inventar al acestei lupte, redactat cu acrivie de istoric și cu talent de beletrist. În bună măsură mentalul occidental a fost format de această carte savuroasă, care a urmat unei serii lungi de memorialistică, documentaristică și materiale vizuale (foto, film).

Dar cum s-a format memoria sovieticilor?

În 1967 pe curganul Mamaev s-a instalat statuia Patria-Mamă te cheamă, o enormă sculptură care la momentul ridicării era cea mai înaltă din lume. Are 85 de metri. Reprezintă o figură feminină cu o sabie ridicată de-asupra capului,  ținută în mîna dreaptă, iar cu cealaltă arată spre zările pe care germanii nu le-au cucerit niciodată. O mică statuetă a acestui monument, tirajat sub formă de suvernir, l-am cumpărat cadou pentru părinți, și se află și acum la ei acasă, spre amintirea acelei călătorii.

Dar în anul 1982 s-a inaugurat o impresionanta dioramă a bătăliei de la Stalingrad. Iar peste alți trei ani s-a deschis muzeul acelei bătălii, care a inspirat apariția, la scurtă vreme, a unor diorame similare, dar niciodată de acea amploare, inslusiv la Chișinău, în chiar amurgul comunismului.

O imagine de ansamblu a acestei reconstituiri plastice, cu o vizualizare de 360 de grade se poate vedea pe acest blog. Sunt lucruri care nu se vor mai face, pentru că industria digitală (3, 4, 5, 6 D + iMax ) a substituit complet manualitatea, obiectualul, tot astfel cum bunăstarea, pacea și democrația au răpit oamenilor înțelegerea, memoria și compasiunea. Interesant de amintit în acest context despre felul în care o imagine fotografică a lucrat asupra mentalului colectiv, amintind de drama orașului în perioada 1942-1943. Este vorba de fotografia făcută de Emmanuil Evzerihin (1911-a984) care a îmbălsămat starea de după primele bombardamente a unui havuz (Barmaley Fontain) aflat în Stalingradul devastat (august, 1942): un grup de copii rotindu-se veseli în jurul unui crocodil. Iar din cîteva locuri din gura unor broaște se scuipa cîte un jet de apă.

Vorba e imaginea aceasta a fost folosită o vreme ca un simbol al rezistenței, al inocenței în fața pericolului, în răspăr cu fascismul reprezentat de crocodil...deși apariția unui astfel de havuz s-a petrecut în cîteva locuri ale URSS, încă din anii 1930.

Și mai interesant este faptul că în 1951 fîntîna aceasta arteziană a fost demontată la Stalingrad, din cauza uzurii, dar refăcută în 2013, sub impactul, cred, a industriei cinematografice americane, care a abordat subiectul bătăliei de la Stalingrad. Și nu numai.

Faimos este filmul Enemy at the Gates (2001), în care primele secvențe se rotesc în jurul și în interiorul acestui monument, deși la acea dată obiectivul exista doar în formă fotografiată! La fel, imaginea havuzului apare și în alte piese filmice: V for vendetta (2005), dar și în capodopera lui Kubrick, Portocala mecanică (1971), într-o secvență prin care trebuia lecuită pornirea spre violență a lui Alex...

În decembrie 2013 replica fîntînii lui Barmaley, aflată în fața gării feroviare din Volgograd, a fost martora unei noi porții de violență: un atac cu bombă, care s-a soldat cu 34 de morți. Să poarte ghinion oare acest monument atît de primitiv, care este asociat, cel puțin din perspectivă cinematografică occidentală, cu devastarea, focul, coșmarul și moartea? Sau, abstractizînd, aceasta rămîne doar imaginea imaturității/inconsistenței regimului sovietic, al celui din zorii săi proletari, violenți, cînd orice pericol sau angoasă era considerat „floare la ureche”, sau pur și simplu ignorat?!

Toate aceste lucruri sunt regîndite, reformulate și puse pe făgașe ideologice noi, sau doar reșapate, în Rusia contemporană, astfel că trebuie să ne așteptăm ca Volgogradul să redevină Stalingrad II.