o poveste despre insule și ziduri

La ultima mea ședere la Chișinău am descoperit că a mai apărut un teatru independent!

Se numește teatrul Radical.

Este un sediu înnoit, deși rămas minimalist, găzduit de o fostă unitate militară, iar curtea acesteia este un loc nu doar ispititor, ci și curios, care pe mine cel puțin m-a atras. E de văzut înainte de spectacol!

Am fost la piesa lor  de debut, „Eu și tu”, o montare după un text omonim, Ich und Du (1992), scris de pana unui autor german, Ingeborg von Zadow (n. 1970), cea care a fost denumită de un critic german: „Beckett pentru copii”...

După standardele de astăzi vorbim despre un text „vechi”, care dezvoltă însă o problematică tot mai nouă, progresiv mai actuală pe zi ce trece: insularizarea oamenilor/omenirii. Actrița din spectacol, Lidia Novicov, ne-a spus, conform spuselor autoarei, că această piesă este întruchiparea unui fel de joacă de copii, care construiesc ziduri, se joacă de-a separatismul, de-a lumea-de-a-ndoaselea.

În montarea făcută de cei de la Teatrul Radical însă, asistăm la drama dintre colonelul Ziggy (Dorin Gribincea) și Doodle, proaspătul recrut (Lidia Novicov), pentru că în dramă se transformă nesupunerea pe care o manifestă, iresponsabil, soldatul în raport cu superiorul său, dar și cel care parea impenetrabil, dur și esențialmente un personaj cazon, devine în ochii spectatorilor un personaj empatic, simțitor și chiar capabil de afect. Dar anume el construiește zidul, se separă de propriul subordonat, de toți ceilalți, de dușmanii imaginari, care pot ataca oricând, în orice clipă, pe timp de zi și de noapte (iar în subsidiar mi-am amintit de paranoia cu care a infestat Enver Hodja întreaga Albanie, sufocând teritoriul fostei Ilirii cu buncăre de beton!), neținând cont nici de lipsa de măsură, nici de rațiune, nici de ale tactici ale bunei rânduieli.   

foto: ochiul de veghe, iunie, 2019

Am scris tactici ale bunei rânduieli. Căci da, Doodle, femeie tânără, frumoasă, isteață și jucăușă, vrea o mai bună chibzuință pentru lumea în care trăiește. Ea, deși a intrat în armată dintr-un spirit de aventură, se ciocnește repede de realitatea dură a disciplinei, ascultării, supunerii, uniformizării. În armată nu e ca-n civilie, aici și joaca e militarizată, e cazonă. Ludicul e de fapt, în cazul nostru, hâd și dietetic, insipid. 

M-am bucurat că o astfel de piesă, scrisă în anul conflictului transnistrean (1992), se monteză și se joacă acum la Chișinău, în anul în care se împlinesc trei decenii de la căderea Zidului Berlinului, și se constituie într-o meditație universală asupra naturii umane, tot mai insularizate, însingurate, tot mai docile în fața asalturilor venite de peste tot, și mai ales -- e un dialog cu public despre ce mai însemnează azi: dragostea, coeziunea socială, rolul armatei, a armelor în viața noastră.

Este un conglomerat de teme, de sensibilități, de prea delicate interogații, cu care cei doi tineri actori se descurcă minunat, și mai ales m-a impresionat faptul că ei nu se „joacă de-a teatrul”, ci se interpretează cu precădere pe sine, ca și cum cele două personaje dintr-o altă lume ar fi anume cetățeni ai acestei lumi confuze, în care ei trăiesc zi de zi, care este Republica Moldova a zilelor noastre, atât de bulversată social, politic, și mai ales afectiv. Căci în lipsa sufletului - toate celelalte devin mecanice inerții. Dacă nu chiar inepții... 

Pentru ca astfel de tematici să mai aibă sorți de izbândă în lumea de azi, teatrul independent are nevoie de un public, de susținere, și de o interacțiune cu diverse pături sociale, căci teatrul nu mai e demult un prilej de distracție, de umplere a timpului, ci trebuie să devină o verigă în care actualitatea să fie analizată, purecată și problematizată.   

foto: ochiul de veghe, iunie, 2019

„Eu și tu” - aparenta joaca de copii a celor maturizați, având conștiința urgenței de a înlătura autismul social, de a dărâma zidurile, și de a părăsi insulele în care ne autoexilăm, sau spre care suntem împinși din exterior...         

@2019