„Rotind fânul, chemi laptele prieten”

foto: @vladimir bulat, 2019

Albumul acesta apare după mai bine de un deceniu de la editarea celui dintâi, în care apăreau pentru prima oară chipurile de monahi de la Sihăstria Putnei. Era un album în negru-alb. Lumea duhovnicească răsăriteană evită, de regulă, să privească frontal și să fotografieze obrazurile călugărești, știindu-se că părinții din trecut îndemnau pe cei din obștile monahale să nu ridice ochii de la pământ mai sus decât botul încălțălțărilor celui cu care vorbește, și în fața căruia se află...chiar și azi în anumite comunități mănăstirești fotografiatul, de orice fel, este descurajat.

Știind acestea, se poate spune că apariția celor două volume de fotografii, din 2006 și 2017, marchează două acte de curaj - spre prudentă zidire! Să mă explic. 

Lumea de azi, cu vitezele ei impuse de tehnologii și lipsa de tihnă, impusă de motoare și mass-media, are nevoie de un real antidot. Și de unde să vină acesta, dacă nu dinspre așezămintele monahale, și dinspre „trăitorii în duh”, așa-zișii monahi albi, cucernicii mărturisitori mireni, și parohiile cu viață duhovnicească durabilă? Cum vedem, vorbim de instituții create în jurul credinței în Hristos Cel Milostiv - singura permanență într-o societate a cărei rațiune de a fi este chiar metamorfoza neîncetată, „evoluția” pe scara dematerializării...    

foto: @vladimir bulat, 2019

Ce este această scara a dematerializării? Vorba e că tehnologiile post-uman(ist)e nu au nevoie de prezențe, de persoane, ci de aparențe lucrative, fără cusur biologic, genetic, cu randament & eficiență cât mai ridicat. Spiritul, credința, simțirea, dorul și căința nu-și au locul în această ecuație, și nici nu se (mai) vorbește despre ele. Vocabulele cu pricina au fost expurgate din lexicul cotidian al societăților actuale... 

De aceea, Zâmbetul împărăției / The Smile of the Kingdom are menirea și datoria de a mărturisi despre aceste lucruri înalte, ancestrale, mai necesare omului decât orice tel. portabil, dispozitiv, mașinărie, robot sau mutant genetic...

Cred că foarte chibzuit este aleasă imaginea de pe coperta albumului, în care un monah, în plină iarnă, trage după sine în fugă o sanie cu doi copii! Pentru că ne arată legătura celor din mănăstire cu cei de dincolo de ea, uniți sub cerul lui Dumnezeu - printr-o credință nestrămutată, sobornicească, permanentă. Copiii sunt mărturistitorii de mâine, când noi, cei de azi, nu vom mai putea rosti cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, vedem mulți copii și adolescenți în acest album, pentru că ei cresc pe lângă biserică și în biserică, și sunt mulți, într-o vreme a ispitelor generate de societatea divertismentului și a internetului, de pildă...vezi pag. 14, 15, 18, 20, 21, 24, 25, 127, 134, 150, 151, 179 etc.   

foto: @vladimir bulat, 2019

Cum era și firesc, mare parte a albumului, capitolele Împreună și Înlăutru, narează fotografic despre cotidianul monahal, slujbe și muncile gospodărești, rugăciuni și mari sărbători. Se va vedea că în cele ale hranei - de sărbători și praznice - monahii sunt ajutați de femeile vrednice și harnice, și de fetele care-au deprins de la mamele lor plăcerea pregătirii hranei. Pe cât sunt de importante hrana și postul în viețuirea monahală, ne ajută să înțelegem mai bine minunatul volum al ieromonahului Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui. De parcurs în paralel, căci dezghiocând scrierile lui Evagrie Ponticul, Bunge ne apropie de înțelegerea adâncă și autentică a viețuirii și menirii monahale. 

Urmărind filă cu filă, ne dăm seama că anume munca îi hrănește și îi bucură pe monahi, și pe noi toți, căci animalele și câmpul sunt resursele noastre esențiale și sănătoase, deloc laboratoarele închise ermetic ale marilor corporații din care se „nutresc” majoritatea mirenilor...

Și dacă tot vorbim de lumea contemporană, părintele Constantin Necula a găsit o formulă foarte actuală, prilejuită de una dintre fotografiile făcute de Dragoș Lumpan, incluse în acest album:  #Je suis...Simon de Cirene. În imagine e vorba despre episodul din Joia Săptămânii Pătimirilor, cînd unul dintre preoții slujitori scoate din altar Sfânta Cruce, și o instalează în mijlocul bisericii, ca ax al dramei cristice! Este singurul moment al anului liturgic când Crucificarea în act este prezentă în fața  oricărui credincios, în fața căreia poate îngenunchea și prosterna până la pământ, alături de ceilalți frați ai lui Hristos. Când în iarna nebună a lui 2015 întreaga planetă fusese infestată de morbul lui #Je suis...cutare sau cutare, iată un slujitor al altarului, un răsăritean, se declară aidoma lui Simon din Cirene, cel care I-a dus o parte din drum crucea lui HRISTOS. Emoționantă și justă alăturare, deloc ideologizată însă! 

Trăim într-o lume a contrastelor, a contrariilor, a tensiunilor consumeriste, repede schimbătoare, o lume a inconsistenței păgubitoare sufletului... iar mintea omul are nevoie să se afle mai presus de orice - „pretutindeni sub privirile Iubirii” (Constantin Necula), care e tot mai puțină între oameni, și neschimbată și nelimitată - la Dumnezeu.

Un cuvânt aparte e de spus despre macheta și grafica albumului, acestea sunt realizate de Atelierul de grafică, și de monahul Sofronie Fischer (căruia îi aparțin și câteva dintre fotografiile acestei publicații). Logica construcției și alternarea imaginilor sunt clare și coerente. Iar tiparul, impecabil, împlinește un efort comun, împreună-lucrător al tuturor celor implicați în apariția acestui mărturistor album.

Domnului nostru slavă!