„Construcția dictaturii este rodul întregii societăți”

Îl vedeam pe scriitorul Mihail Șișkin aievea pentru prima oară în 4 octombrie, 2013, era o întâlnire neformală la sediul casei de licitații Artmark, în prezența câtorva personalități ale culturii române. Erau traduse atunci doar două cărți ale sale: Scrisorar și Părul Venerei.

S-a vorbit mai mult despre literatură, despre cum e să fii scriitor rus în Elveția, și cum contribuie acest statut la apropierea și cunoașterea dintre spații culturale, care au o veche tradiție a interacțiunii dintre ele.

Au trecut exact șase ani lungi, și îl acum regăsesc pe Șișkin un pic parcă mai îmbătrânit, dar și ceva mai rigid decât la acea întâlnire. Poate din cauza locului prezentării: Ateneul Român?

Atunci ședea pe o canapea de culoarea muștarului, cu tapițerie lucioasă. Avea un sacou de culoare închisă, cu o cămașă în dungi. Acum, era pe scenă, așezat într-un fotoliu arhaic, cu o catifea tocită și spălăcită, purta un sacou bej, descheiat, cu o cămașă în carouri minuscule. Părul acum a căpătat o paloare grizonantă sporită, fapt că multe s-au întâmplat în acești 6 ani, ca și în viața fiecăruia dintre noi.

Atunci Șișkin a cetit un fragment din romanul Părul Venerei, iar traducătoarea, Antoaneta Olteanu, a dat glas aceluiași pasaj în versiunea românească.

Acum atmosfera a fost mai solemnă, i s-a adus un laudatio, în preziua conferii titlului de „Doctor honoris causa” a Universității București. Apoi, cei trei s-au așezat în mijlocul scenei Atheului, și a pornit turul întrebărilor. Artistul Barna Némethi a fost amfitrionul, întrebătorul, pe care l-a și complimentat imediat scriitorul, zicându-i că a venit vremea să se omologheze un nou gen literar: întrebarea!

Mihail Șișkin s-a arătat încântat de felul în care arăta Iașiul, unde a participat la FILIT 2019, și i s-a părut nedreaptă opinia editorilor, precum că literatura nu se vinde și cartea moare...dimpotrivă, i s-a arătat că tineretul din România e minunat, și că dacă așa arată „înmormântarea literaturii”, atunci el o declară o adevărată sărbătoare a vieții...

Ieșind să se plimbe prin Iași a mers la biserica Trei Ierarhi, unde a stat visător în fața mormântului lui Cantemir, și și-a amintit de povestea acestuia. În anul 1935 când autoritățile sovietice au decis să construiască o linie de metrou, aceasta trecea chiar pe sub biserica Sf. Nicolae, din Moscova, iar biserica a fost demolată. Acolo erau osemintele familiei lui Dimitrie Cantemir: fiul, Antioh Cantemir, fiica Smaragda, soția domnitorului, Cassandra, precum și domnitorul însuși. Statul român a decis să repatrieze aceste rămășițe, iar arheologii au zis că toate s-au amestecat cu moloz, că nu mai sunt, că au dispărut cu ceva vreme în urmă. Auzindu-se acestea la Kremlin, s-a dat ordin să se găsească...spre a se face pe plac românilor, dată fiind însănătoșirea relațiilor sovieto-române. Așa au ajuns rămășițele pământești ale lui Cantemir de la Moscova la Iași, iar Șișkin concluzionează: un exemplu grăitor când ordinul autorității crează realitatea! O fi, că n-o fi, cine să stea azi să-și mai pună aceste întrebări? În realitate, în ianuarie 1935 conținutul tuturor mormintelor și a acaterurilor construite pe banii lui Cantemir au fost amestecate într-un morman de moloz, indistinct, și au dispărut în praful istoriei. Prin urmare, cel care s-a ocupat de istoricul chestiunii ajunge la concluzia că ceea ce au primit românii în vara lui 1935 - nu are cum să fie nicidecum autentic. Despre asta mărturisește pe larg un studiu recent publicat, citat în wikipedia, neconsultat încă [Цвиркун В. И. Легенда и реалии переноса останков Дмитрия Кантемира из Москвы в Яссы // Историческая экспертиза. — 2017. — № 1., c.97-107]

Vorbind despre emigrație, cum e și statutul său actual, Șișkin spune că după ce locuiești mai mulți ani printre străini ajungi să înțelegi, că nu există italieni, elvețieni, nemți sau englezi, ci există în primul rând oameni. Că există oameni buni și ticăloși, zâmbitori și ursuzi, prieteni și dușmani. Până atunci, emigrantul se privește pe sine în oglindă. Vede ce știe el mai bine, ghidat de prejudecăți, informații și confuzii însușite de la alții. 

Mai departe, întrebat despre existența în lumea rusă a fenomenului fake-news,  Șișkin a vorbit despre fenomenul dictaturii, care este valabil în Rusia de sute de ani, pentru că aceasta este țara care nu a avut niciodată exercițiul democrației, căci în istoria ei se schimbă doar personajele, actorii, nu și piesa. Aceasta rămâne mereu aceeași! Putin nu este decât un personaj oarecare, unul care repetă partitura cunoscută de-a lungul veacurilor, și că acesta nu merită a fi articulat ca personaj literar. Literatura, arta și muzica sunt arme mult prea importante ca să țintească în figura dictatorilor. O dictatură, oricât de lungă, nu poate fi la fel de longevivă precum este și trebuie să fie o operă de artă. Personal mă adresez viitorimii, și de aceea nu consider că Putin trebuie să mă preocupe prea mult, și să fie mai mult decât o notă pe wikipedia. 

După căderea URSS fostul imperiul s-a afundat în haos, într-o dezordine criminală. Iar Elțân a pierdut războiul și confruntarea cu Cecenia, poporul era disperat în lipsa autorității Țarului, a omniprezenței sale. DE aceea, și-a dorit o reinstaurare a ordinii și stablității. Putin a oferit această șansă a revenirii la „mâna de fier” a puterii, căci în ochii poporului un Țar slab este răul cel mai mare. Construcția unei dictaturi este rodul întregii societăți. Căci degeaba propaganda vociferează, mormăie și toacă mijloacele, dacă poporul nu îngăduie și nu aprobă entiziast cele impuse de aceasta. Este o axiomă. 

Dictatura este mereu în stare de război, iar folosirea patriotismului devine arma sa principală; vecinul este dușmanul esențial, împortiva lui se îndeaptă toată ura, disprețul, cerbicia, toată aversiunea. Ucraina a devenit dușmanul Rusiei, este chiar fața fascismului, împotriva căruia URSS și-a îndreptat toate forțele și în al Doilea Război Mondial. Zeci de mii de morți deja, teritorii anexate, și sute de mii de vieți rămase pe drumuri, dislocate - rod al unei propagande anexioniste, accentuate și neîntrerupte din ultimii ani, care trebuie să mențină un regim autocrat, tolerat de toate națiunile lumii. Când în joc sunt mii de miliarde de dolari, morala nu-și mai găsește locul la masă, iar economicul și consumerismul s-au substituit demult oricărei forme etice și cinstei. 

Mihail Șișkin a chemat în scris la boicot țările lumii, și înaintea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci, în 2014, dar și înaintea Campionatului European la Fotbal, de anul trecut...dar cine să asculte un scriitor?, conchide acesta. Interesele sportive, financiare, de orice alt ordin - sunt mai presus de realitățile violente și mușamalizatoare ale lumii rusești. 

Despre Premiul Nobel spune că este boala psihică a literaturii. Căci adevărata literatură nu este nicidecum despre bani și glorie. 

Șișkin vorbea despre două tipuri de scriitori: 

Există unii care scriu pentru glorie și bani, privesc literatura ca pe o profesie, ei deservesc publicul care face lectură, sunt în serviciul celor care cetesc; editurile le comandă cărți pentru categorii de vârstă, preferințe estetice, tematici specifice etc.

ceilalți - nu scriu pentru nimeni anume, iar pe aceștia îi asemuiește zborului avionului, care nu are nevoie să se „sprijine” de aer ca să poată zbura, nici de public ca să existe; căci avionul este absorbit de cer, iar cei care zboară sunt atrași de gravitația cerului, iar cetitorul, dacă dorește, are posibilitatea să zboare împreună cu tine, scriitorul, în ceruri...și chiar dacă nu ai niciun cetitor, poți zbura liber spre cer...

Pentru cine a scris Varlaam Șalamov? pentru că ce a scris el este cea mai bună literatură a secolului XX: „Povestirile din Kolâma”, el a știut că nu va avea cetitori, dar el conștientiza că trebuie să zboare, să leviteze, să se înalțe spre cer în acest fel...”

Literatura pentru Șișkin nu este decât o permanentă spaimă. Aceasta te urmărește oricunde te-ai afla. Până la punctul final. Până la semnul final. Atunci când apare cartea. Nu poți merge liniștit cu copilul în parc, să te joci cu el, să stai la picnic, pentru că angoasa, neliniștea și frica de a nu-ți duce la bun sfârșit romanul - te copleșește. Este aidoma unei femei însărcinate, căreia îi este mereu frică să-și piardă pruncul aflat în ea. Și acest lucru te urmărește pretutindeni. Așa e cu romanul.

nota bene: toate fotografiile aparțin autorului blogului: @ochiuldeveghe, 2013, 2019.