aceste memorii nu au valoarea unui document istoric

Zilele trecute am parcurs un text, care relatează despre transformarea fostului sediu al secției de supraveghere secretă a Sigurimi în muzeu și, de asemenea, despre amenajarea apartamentului lui Ismail Kadare, din Tirana, așijderea, într-un spațiu cu destinație muzeală. Primul imobil a devenit o platformă pentru a arăta dimensiunile și tehnicile de control asupra populației, un loc ticsit cu cele mai performante echipamente, capabile să ofere un dozaj maxim de supraveghere a maselor, dar și a manipulării acestora, în timp ce sensul deschiderii muzeului Ismail Kadare era axat pe lumea interioară a individului, a intelectualului, și a omului de cultură, menit să slujească poporului, dar prin grila de valori impuse de Partidul unic.

Paradoxal este că, în vremea comunismului stalinist (statuia lui Stalin, din centrul capitalei albaneze, a fost dată jos de-abia în  decembrie 1990!), Ismail Kadare a locuit preponderent la Tirana, iar despre prima sa vizită la Paris, și cum s-a putut aceasta întâmpla, aflăm din chiar primul text care a fost inclus de Kadare în cartea sa de memorii, Dimineți la Café Rostant. Motive parisiene (apărută în albaneză în 2014, în franceză în 2017, iar în românește în 2021). Traducerea a fost făcută de Marius Dobrescu, singurul autorizat de a transpune în românește literatura lui Ismail Kadare, de câteva decenii încoace. 

În ultimele decenii însă, și decizia a fost luată după căderea comunismului în Albania, scriitorul cui soția sa Helene, s-au stabilit la Paris, de unde doar din când în când descind în țara lor natală. Tocmai revenirile lor în Albania au și suscitat interesul autorităților municipale de a oferi un loc public, în jurul căruia discuțiile în jurul statutului scriitorului în comunism să aibă un referent concret. Astfel, din 28 mai 2019, în centrul Tiranei, într-un bloc proiectat de arhitectul și artistul Maks Velo (1935-2020), există acest muzeu, amenajat de arhitecta italiană Elisabetta Terragni. 

Volumul de memorialistică este în fapt un corpus de texte scrise între anii 1999-2014, care colectează stăruitor deambulările artistului între epoca studenției sale la Tirana și Moscova, și epoca recunoașterii sale internaționale (publicarea în zeci și zeci de limbi), confesiuni în care (și prin care) te-ai fi așteptat să ai acces la un soi de introspecție-meditație, de cum reușea să îmbrace într-un limbaj mitologic-simbolic realități atât istorice, cât și politice și sociale, în condițiile unei dictaturi dintre cele mai crunte din Europa, pe fundalul totalei izolări a țării față de restul lumii. Aparent celebritatea îi era asigurată, iar când dictatura a căzut, Kadare se topește molcom în lumea parisiană, bucurându-se de amiciția și prietenia mai multor intelectuali, aciuați și ei în preajma Cartierului Latin; Cafe Rostand este în coasta Grădinii Luxembourg - un fel de inimă verde a capitalei franceze. Personal pentru mine, aceste memorii nu au câtuși de puțin valoarea unui document istoric, și la fel de bine acestea ar fi putut lipsi. Ele confirmă o intuiție mai veche a mea: gândirea dublă a autorului! Constatarea aceasta însă nu schimbă percepția mea globală asupra operei sale literare. Nici opiniile sale cu tentă politică în problema kosovară, nici speculațiile cu privire la declarațiile unui fost prim-ministru sârb, nici „avecdota” cu pistolul albanez, adus ca ofrandă, spre a primi repartiția unui apartament din fondul Aademiei Franceze (halucinant simptom asupra caracterului auctorial!), nici analiza „zilei cucuvelei”, despre o pretinsă discuție a demnitarilor din Biroul Politic albanez, despre acordarea unei sume din partea statului german (care „sumă germană nu a fost luată niciodată de Albania! De ce?”, pag. 249) - nu se ridică totuși nici pe departe la nivelul celor două texte esențiale ale sale: Generalul armatei moarte și Cronică în piatră, care sunt minunat susținute de alte scrieri puternice, mai recente: Cina blestemată și Păpușa. 

Onest vorbind, niciodată nu am înțeles mecanismul de supraviețuire al acestui scriitor, în condițiile în care în jurul său intelectualii înfundau pușcăriile, erau prigoniți, mutilați, făcuți dispăruți...tribulațiile cu privire la interzicerea nuvelei Zile la cafenea, mi se par de-a dreptul ridicole! După ce aceasta a apărut în două numele din Vocea Tineretului, în 1963, fusese interzisă. Ciudată interdicție, în condițiile în care în 1961, o plachetă de versuri ale lui Kadare (Lirică), apăruse la Moscova, în traducerea faimosului poet și tălmaci David Samoilov, același care în 1955 a tradus în rusă poezia suavă a unui important poet al Albaniei, Andon Zako!

Volumul acesta, Dimineți la Café Rostant. Motive parisiene m-a lăsat într-o profundă ceață, deloc lămurit, tot mai întrebător, mai confuz, dar nu mai puțin dornic să recitesc pe îndelete marile sale scrieri, enumerate deja, dar și smeritele sale elogii, puse la picioarele unor mari poeți ai Albaniei natale: Lasgush Poradeci (1899-1987), Mitrush Kuteli/Dhimiter Pasko (1907-1959), Frederik Rreshpja (1940-2006)...Celui dintâi, despre care Kadare a scris: „Albania ștersese acest giuvaer...”, i-a dedicat un foarte emoționat text, Amenințarea soarelui, pe care l-am cetit într-o versiune de revistă, în Discobolul (nov.-dec. 1999), un text care-i face mare onoare, și șterge mult din intensitatea disconfortului pe care mi-l produce gândul, mie personal, că Poradeci, poate cel mai important poet al Albaniei, traducător al lui Eminescu în albaneză, printre altele (a mai tradus: Musset, Lermontov, Pușkin, Goethe, Heine, Blok, Brecht, Mickiewicz ș.a.), este infinit mai puțin cunoscut în lume decât apologetul său, ajuns și el la o vârstă avansată...A publicat în România două volume de versuri, în 1933 (Dansul stelelor) și 1937 (Steaua inimii), în limba albaneză.

Cultura literară albaneză e, în România, în a doua sa casă! Iar Ismail Kadare știe bine asta...