Au oare dreptate cei care nu găsesc în existența creștinilor niciun „folos”?

Într-o carte de „convorbiri în vagonul trenului” Mitropolitul Veniamin (Fedcenko) (1880-1961) propune o temă foarte îmbietoare de discuție asupra statutului creștinului în lumea contemporană, cât este el de dezirabil și necesar societății, pe care el de fapt o refuză și o evită. Au oare dreptate cei care nu găsesc în existența creștinilor niciun „folos”, cam asta ar întrebarea formulată de ierarh? Apologetica creștină, din întreaga ei istorie, se referă la făptura creștinului care la un individ copleșit de ispite, păcate și căderi. Toate rugăciunile, cererile și ascetica în ansamblul ei vorbesc despre nimicnicia și căderea omului, iar Dumnezeu tocmai de accea s-a întrupat, ca să-l ajute pe om să-și recapete statutul de la Facere, să se îndemnezeiască. Scrierile Sfinților Părinți spre asta sunt îndreptate, spre această copleșitoare urcare a omului: cucerirea fără drept de apel a Împărăției Cerurilor. Duhul veghează. Iar omul prin întreaga lui ființă trebuie să se sforțeze ca să-l atragă spre el, să-l facă să lucreze înlăuntrul ființei sale. În deplină smerenie și cu îndelung dobândita înțelepciune duhovnicească. Aici e marea provocare: cum o va face fiecare, căci căile se arată fiecăruia în parte, individual, aparte, întrascuns...Care este măsura? Cum sunt mijloacele, care-s resursele fiecăruia? Duhul e mereu Unul, neschimbat, inepuizabil, necuprins, care dă fiecăruia cu prisos, și după măsura celor trebuncioase, spre mântuire. Deci, cât din bagajul și lumina aceasta sunt vizibile celor care ne cred fără „folos”? Existența noastră la ce folosește, dacă faptele noastre, exemplele noastre, viața și lumina pe care o captăm, nu sunt necesare la cât mai mulți dintre semeni? Suntem „contagioși” sau ținem pe Dumnezeu doar pentru noi, în chip egoist, sublimat poate?! Provocator este faptul că deși viața noastră noi o credem nevrednică, căzută, păcătoasă, tot noi trebuie să devenim în același timp model și câmp magnetic, temei și chezășie spre mântuire. Iar drumul acesta este veșnicie, sprintena încurajare pentru fiecare credincios autentic, al cărui gând spre Dumnezeu este neîntrerupt, plin de speranță, dar și încurajând pe cei din preajmă. Să nu ne descurajăm, ci neîncetat să urcăm, să prosperăm duhovnicește, să grădinărim sufletele cu ce-i mai bun și ziditor, să creștem - căci creștere este tot ceea ce gândul smerit ne îndeamnă să facem, și să spunem. Dar mai puțin cuvintele ne ajută, ci viața plină de fapte bineplăcute Domnului e cea care ne saltă, și ne însuflețește, care ne desface aripile spre zborul duhovnicesc.

Tema aceasta este vastă, incomensurabilă, dar se poate rezuma și la mai puține cuvinte, mai degrabă iuți îndemnuri, mici „împunsături” camaraderești, care să devină o smerită agapă duhovnicească, din care să se hrănească frații și surorile, o cunună de slove în care doar Dumnezeu să fie aroma supremă. Dacă s-a schimbat ceva în lumea ultimelor decenii, apoi tocmai „pofta de Dumnezeu” a slăbit în cei mai mulți dintre semenii noștri; or, îndemnul pe care l-am articulat în duminica aceasta țintește, dorește și intenționează o reîmpăcare a oamenilor cu Dumnezeu. Ca să-și dea seama - Ce fel de Dumnezeu avem!

„Gustați și vedeți, căci bun este Domnul”!     

fereastră spre mare, moșia mănăstirii pantocrator; iulie 2015, foto - v.b.