Chiomara / Χιομάρα / Quiomara

Literatura antică dar și cea medievală o aduce în discuție pe Chiomara ca pe un model de femeie virtuoasă, credincioasă și fidelă. Plutarh și Boccacio (De Mulieribus Claris, 1361-1362), sunt două referințe puternice cu privire modelul literar pentru această nobilă soție a lui Orgiagon, căpetenie a unui neam, cunoscut în istorie ca galațieni, care în secolul II au avut de-a face cu armatele romane, aceștia din urmă, cucerindu-i.

Cum învingătorii au obiceiul de a se umple de trofee, iar un centurion din armata lui Cnaeus Manlius Vulso, fusese vrăjit de frumusețea Chiomarei, pe care a încercat să o violeze, și să o supună trupește. Demna femeie l-a respins și s-a ținut departe de el, și cînd veni vremea împăcărilor cu potrivnicii gîndul viclean al centurionului l-a împins să facă troc de răscumpărare pentru femeie, cerînd o pungă de bani pentru ea, aceasta a vorbit celor din neamul său, pre limba lor, cine este „binevoitorul”; atunci, cei adunați au decis să-l omoare, iar Chiomara a cerut decapitarea acestuia, spre a-l duce în fața soțului său, și a-i declara neprihănirea. 

Acest mic amănunt istoric-literar s-ar părea, putea trece neobservat din imaginarul artiștilor, din diferite epoci, dar mare mi-a fost mirarea să aflu că nu este deloc așa: subiectul încercării de siluire, precum și cel al tentativei de răscumpărare a femeii este consemnat în istoria artei europene, în gravuri, miniaturi și chiar în compoziția unui pictor faimos cîndva, Niccolo Giolfino, un artist veronez, foarte prolific, și care cel mai probabil a dat curs acestei comenzi din partea cuiva care știa istoria Chimarei, și dorea să o aibă în casă reprezentată. De fapt lucrarea lui Giolfino pare să facă parte dintr-un diptic, iar în cealaltă compoziție o vedem pe Chiomara în fața cortului soțului său, căruia îi depune la picioare dovada fidelității sale. Nu am reușit însă, deocamdată, să identific în ce loc se află opera cu pricina. Posibil, într-o colecție privată, oarecum discretă.   

Tabloul lui Giolfino Chiomara și Centurionul, la care mă refer, face azi parte din colecția Muzeului de Artă de la Princeton.

Nu pare deloc să fi fost studiat, iar mie mi-a atras atenția în special prin prezența celor doi ogari din prim-plan. Mi-am pus întrebarea: oare era doar un mod de a umple compoziția, sau prezența celor doi cîini propune un sens colateral în compoziția de față? Mai ales, că dimensiunile acesteia erau minuscule, 27 x 33 cm. Am început să mă uit cu luare-aminte (atît cît www. îți permite) la alte compoziții și picturi realizate de Giolfino, și am constat că animalele nu sunt o raritare în creația sa. Dar de fiecare dată prezența lor arată și augmentează sensul reprezentării, acestea nu abundă însă. Aici, în compoziția Chiomara și Centurionul, perechea de cîini pare fără legătură cu restul intrigii. Ei sunt de capul lor, deși zgardele lor purpurii cu buline albe arată că aparțin unei rase de soi, și posedă un stăpîn nobil. La o privire atentă, cîinele din stînga, mai ciufulit și nervos, încearcăsă se joace sau să muște dintr-un arici. Se văd cu claritate țepii pictați ai acestuia, zburliți. Cîinele și ariciul par incompatibili, antagonici. Prin contrast, celălalt ogar este calm, senin, filiform. 

Într-o faimoasă compoziție, La Visione di sant'Eustachio, a lui di Pisanello, databilă cu anii 1436-1438, vedem în prim-plan o droaie de cîini - în diverse ipostaze, dintre cele mai variate; lumea de acolo este epifanică, poate chiar paradisiacă. La Giolfino însă, intuim o tensiune, dar și o povață. Cîinele și ariciul par incompatibili. 

Putem încheia mica interpretare a tabloului Chiomara și Centurionul, în duhul minunatului op, tradus și publicat și la noi, în 1965:   Pentameronul sau Povestea poveștilor, una dintre scrierile de vîrf ale perioadei baroce din sudul Italiei (regatul de Neapole), scrisă de Gimbattista Basile (1566-1632): dacă vrei să muști din arici, s-ar putea să-ți pierzi și capul, iar dacă demn rămîi, prin cinste dăinuiești, întreg. 

Zăbavnicul moment de a scruta tabloul nuanțat în detalii al lui Niccolo Giolfino se încheie deocamdată aici, dar nu înainte de a mai afișa cîteva secvențe din străvechea poveste a Chiomarei și a Centurionul, culese din moștenirea vizuală europeană.