Marthe Bonnard, singura muză a lui Pierre Bonnard?

Pierre Bonnard (1867-1947) este printre puținii artiști pictura căruia îmi place tot mai mult o dată cu trecerea anilor, este acea pictură despre care ai cuvinte tot mai puține, pe măsură de înțelegi că devii captivul acesteia. Devine parte din tine oarecum, și cînd o vreme nu-ți clătești ochii prin reproducerile picturilor sale (în colecția Zambaccian este o lucrare absolut scrlipitoare de Bonnard), sau fără să le vezi aivea, parcă-ți lipsește ceva.

Acum, filmul lui Martin Prevost mă uimește prin simpatia pe care o poartă atît pictorului, cît și soției sale, devenită legal soția sa cam pe la jumătatea vieții lor comune, care a durat aproape jumătate de secol. Cercetări recente ne arată că biografia celor doi au fost de-a lungul deceniilor rodul răstălmăcirilor, bîrfelor, legendelor de intensități diferite. Mai mult, aflăm că după moartea celor doi, familiile celor doi soți au avut apăsătoare dispute legale, legate de opera lui Bonnard. 

Prevost însă ne arată o Martha care se declară în fața lui Pierre drept orfană, și avînd rădăcini italiene, zicîndu-și: de Méligny, cînd în fapt era Maria Boursin, cu o mamă croitoareasă, cu surori care avea copii din diverse relații etc. Scurt spus, burghezul Bonnard o întîlnește pe o tînăra femeie din tagma clasei muncitoare pe stradă, în 1893, și o invită să-i pozeze; probabil, ăsta era stilul lui, dar și al artiștilor epocii dintr-un Paris tot mai frivol, mai sechestrat în plăceri, petreceri, dezmăț și risipă financiară.

Édouard Vuillard, Portret de femeie (presupus al Marthei Bonnard), 1895-1900, National Gallery of Art, Washington D.C..

Nimic ieșit din comun. 

Doar că relația dintre cei doi se complică, dar se căsătoresc de-abia în 1925. Nu este încă foarte clar dacă Marthe/Maria a fost singura lui muză; Lucy Whelan, istoricul de artă britanic, care scrie o carte pe acest subiect, cercetează încă. Ea a descoperit că cea care i-a devenit într-un tîrziu soție lui Bonnard, a mai fost căsătorită, iar acest fapt fusese bine ascuns, ocultat, și se pare că acesta putea fi motivul pentru care Marthe ținea să locuiască cît mai departe de Paris, motivînd că are nevoie de stațiuni balneare, de liniște și natură, departe de tumultoasa capitală. Whelan este constant interesată de pictura francează, și este autoarea unei cărți despre pictura lui Bonnard, apărută în 2022. 

Filmul însă pune acentul pe instabilitatea psihică a soției, dublată de o gelozie care este și ea o boală. Stările ei de furie se întețesc de cînd Bonnard a legat o prietenie cu o tînără americană, care era model, Renée Monchaty (1894-1925), cu care intenționa să se căsătorească, la Roma. Cînd însă Pierre o părăsește și revine la Marthe, în tihna normandă de pe malul Senei, Renée își ia zilele în cada de baie, disperată din pricina iubirii neîmpărtășite, și iremediabil pierdute. Realitatea documentată însă spune, că femeia ar fi murit de cauze necunoscute, și doar după moartea acesteia cuplul Pierre și Marthe merg în fața ofițerului stării civile...aceasta devenind madame Bonnard, pînă la moartea ei, în 1942.   

Pierre Bonnard, Nud în baie, 1936-38.

Pierre Bonnard a fost printre primii artiști moderni care au adus intimitatea feminină în prim-plan, prin desenele și picturile sale. El o observa pe Marthe cînd se îmbăia, se dezbrăca, își trăgea ciorapii, se pieptăna, privea pe fereastră, sau cum dormea etc. Bonnard externaliza astfel imaginea vieții private către un public tot mai avid de a pătrunde în alcôvul nudității, bîrfelor...Era exact și motivul pentru care Marthe se ținea departe de ochii lumii, a scandalurilor mondene, lipsindu-se firesc de ceea ce numim viață publică. 

Frumusețea filmului lui Martin Prevost (specialist, dealtfel, în filme biografice) este că ne arată cum Bonnard își picta lucrările prinse cu pioneze de pereți, neavînd nici șasiuri, nici șevalet. Picta precum un copil, privind mereu peste umăr, de teama de a fi surprins. La fel proceda și Martha atunci cînd Pierre era plecat de acasă, picta și imagina lumi deloc la fel de luminoase ca cea pe care o zugrăvea genialul ei soț. La fel, lumina din acest film este aidoma celei pe care o resimțim în picturile lui Bonnard, o lumină pastelată, ușor pîcloasă, care devine ea însăși o pictură în jurul personajelor care o populează. Ferestrele pictate de Bonnard își găsesc un pandant în felul în care regizorul și operatorul au știut să decupeze pragul dintre exterior și interior. E multă verdeață și înflorire care completează bucuria mai mereu copilărească a artistului în fața imuabilului și aproape nereprezentabilului. Și asta în contrast cu chipul tot mai morocănos și sumbru al Marthei, care se schimbă oarecum după căsătoria cu Bonnard.

În 1925 Bonnard pictează o fereastră închisă, iar în spatele ei se vede un fragment de balcon cu un profil de femeie. Pe pervaz - o carte, pe copertă se deslușește titlul volumului: Marie, este un roman al lui Peter Nansen, pentru care Bonnard a făcut ilustrații erotice, în 1897, cartea a apărut în anul următor, și face o referire subtilă la ambiguitatea Marie / Marthe, o ficțiune în care naratorul burghez vorbește despre o fată sărmană, de care s-a îndrăgostit, dar care fuge de la el și se căsătorește cu un industriaș, iar după o vreme îl părăsește pe manufaturier și revine la narator, și devine soția lui. Astfel, lucrarea aflată la Tate, confirmă cumva ipoteza înaintată de Lucy Whelan, precum că cea care i-a devenit consoartă pînă la finele vieții, a mai fost anterior într-o relație cu altcineva. Această ipoteză se dorește o confirmare a faptului că muza din tablourile lui Bonnard nu este neapărat și doar Marthe Bonnard, cum s-a dorit a crede decenii la rînd, ci că aceasta revine în universul modelelor lui, după o pauză despre care vom afla amănunte din viitoarea carte a istoricului de artă britanic.

Desigur, Martin Prevost și-a axat atenția pe existența triunghiului amoros (francezul se îmbată greu), dar din fiecare cadru transpare admirația regizorului pentru pictura lui Pierre Bonnard, dar și pentru complexitatea caracterului celei care i s-a alăturat pînă a închis ochii, în Le Cannet, în departamentul Alpes-Maritimes.           

Pierre Bonnard, „Natură statică”, nedatat, colecția K. Zambaccian.

Bonnard este reprezentat la noi cu o singură Natură statică, în colecția lui Zambaccian, o pictură luminoasă, cu o față de masă imaculată și un vas de portocale în prim-plan, precum și o uiagă cu apă, în stînga. Tocăria ferestrei este toată inundată de oranjul care reflectă lumina solară, iar dincolo de balconul cu balustrada lată distingem, în mijlocul unei vegetații estivale, trei figurine umane stilizate ținîndu-se de mîini, alergînd parcă spre inima pădurii. Bucuria acelora o avem întreagă în pictura inocent-vaporoasă, tremurată și vibrantă a lui Bonnard. Astfel, crează setea de a o revedea. E poate slăbiciunea mea, dar eu nu cunosc un alt pictor, de creația căruia să-mi fie sete și foame.