"...au început să curgă manuscrisele"

07.08.2008

Vestea morţii lui Alexandr' Soljeniţîn a zguduit lumea, chiar şi societatea noastră. Au apărut numeroase şi diverse articole, mai mult informaţii. Poate că analizele asupra operei vor veni ulterior, poate nu. Căci, cum ne informează Cotidianul din 6 august, în limba română nu s-au tradus decât câteva volume ale scriitorului...Iar editura Humanitas intenţionează să traducă prima biografie a marelui scriitor, cea care a apărut în Rusia în primavara acestui an. Un ditamai cărţoiul de 900 de pagini. Aflăm din presă că oferta de traducere ar fi venit din partea editurii Fayard, care deţine drepturile asupra traducerilor din cărţile lui Soljeniţîn. Până cartea asta va apărea în româneşte am găsit că e util să ofer nişte date asupra acestei importante scrieri, pe care o datorăm istoricului literaturii şi lingvistului rus Ludmila Saraskina. În primăvara acestui an autoarea oferea un lung interviu publicaţiei Novaya Gazeta. Dialogul cercetătoarei cu ziarista de amintita publicaţie purta titlul: O viaţă cu un scop inclus.

- Ludmila Ivanovna, îmi amintesc că acum 5 ani aţi fost prima care aţi cercetat arhiva lui Nikolai Speşnev, prototipul lui Stavroghin din Demonii lui Dostoievski. Pentru a putea lucra cu materialele ce conţineau corespondenţa lui Speşnev, a trebuit să însuşiţi de la zero limba franceză. Şi v-a reuşit acest lucru. Care au fost dificultăţile principale când aţi lucrat la cartea Alexandr Soljeniţîn?

- A fost o cantitate uriaşă de materiale despre Soljeniţîn. Dar, pentru o serie de teme principale - cam nimic. Acum câţiva ani am început, pentru o ipotetică lucrare, să compun letopiseţul vieţii lui Soljeniţîn. Modelul pentru mine a slujit descrierea vieţii şi creaţiei lui Dostoievski, în trei volume, lucrare elaborată de Casa Puşkin. Eu nu am avut parte de un colectiv. Lui Alexandr Isaevici nici nu i-am spus despre acest efort al meu. Letopiseţul l'am elaborat în doi ani şi jumătate. Am constatat însă că el conţinea multe pete albe. De'abia în acel moment i-am spus lui Alexandr Isaevici: de regulă, filologii se trezesc din amorţeală după vreo jumătate de veac după dispariţia unui scriitor, şi regretă că nu i se mai pot pune întrebări. Dar noi avem o şansă unică. Alexandr Isaevici se pusese de acord. Din vreme'n vreme, eu poposeam în Troiţe-Lîkovo cu casetofonul şi, având letopiseţul în faţă, îi puneam întrebări. Mi'amintesc bine ziua în care eram aplecaţi asupra unor hărţi militare din anii '40, încercând să stabilim itinerariul lui de front.
Ştiam din start că nu-şi doreşte în timpul vieţii un volum biografic. Şi am tot discutat despre asta între 2000 şi 2005.
Iar în 2005 colecţia Viaţa Oamenilor Celebri («ЖЗЛ») a pornit o serie denumită "Biografia continuă". Editura i-a contactat pe Soljeniţîni. A.I. a explicat clar că nu doreşte o biografie în timpul vieţii sale. La fel de explicit i s-a comunicat că apelul este pur informativ, şi că acest volum va apărea oricum. Ce poate el face este să recomande un autor. Sau - să nu recomande.

- Ce bravo...Lumea e tot mai necomplexată.

- De'abia atunci s'a anunţat candidatura mea, dacă tot mă aplecasem atât de serios asupra temei. Fireşte, am acceptat imediat. Cu bucurie, emoţie şi cu oarece teamă.
Iar soarta s'a întors cu faţa către mine. Au început să curgă manuscrise de existenţa cărora nici măcar nu bănuiam. Am intrat în posesia unor srieri inedite ale lui A.I., din copilărie şi junime, povestiri de război, corpusul corespundenţei cu prima sa soţie. Dar şi cu Natalia Dmitrieva - din primii ani ai relaţiei lor. Corespondenţa era uriaşă, de-a lungul a mai multor ani - cu Nikita Alexeievici Struve (editorul Arhipelagului GULag, la Paris, la YMCA Press - nota V.B.). Corespondenţa sa cu Zubov, din anii '50- '60, cu prietenii din exilul din Kazahstan. Mi'au fost aduse memoriile nepublicate ale Veronikăi Valentinovna Turkina-Stein, verişoara celei care a fost prima soţie a scriitorului, N.A.Reşetovskaja. Surpriza absolută a fost să aflu cele 30 de caiete (jurnalele exilului) ale Nataliei Dmitrieva Soljeniţîna. Astea erau însemnări zilnice, notate de'a lungul a 18 ani: ce gândeau, cum trăiau şi cu ce se ocupau cei din familia Soljeniţîn în Vermont; cu ce emoţie urmăreau începutul schimbărilor în URSS. Ce atitudine aveau faţă de Gorbacev şi Elţin. Cum s'a cristalizat decizia revenirii în patrie.
La mine acasă, în camera în care lucram, zăceau pe jos, maldăre de materiale de arhivă. Cutii, rucsace, pachete: umblasem doi ani printre ele. Niciodată, mai devreme de această experienţă, nu m'am temut că pot fi furată...dar acum am tremurat în fiece zi. Dacă acele cutii ar fi dispărut - pentru vecie. Toate materialele erau originale. Imediat ce am predat cartea la editură (septembrie 2007) - am şi comandat neîntîrziat o camionetă, şi am restituit autorilor întregul material.

- Volumul conţine mai bine de 900 de pagini. Totul, o cronică detaliată a unui destin. Dar, citind, involuntar îţi vine în gând: un om de o asemenea amploare, cu o aşa o experienţă de opozant, nu poate fi simplu. Este convins de credinţa sa. Fără îndoială - incomod pentru mulţi dintre contemporani. Această temă o punctaţi slujindu-vă de jurnalul părintelui Alexander Schmemann (parţial tradus şi în româneşte, în 2004 - nota V.B.). Probabil că o "psihoanaliză" biografică în timpul vieţii scriitorului ar fi dat prost. Şi totuşi: biograful nu a simţit o astfel de ispită?

- Un sfat înţelept l'am primit de la Elena Cezarevna Ciukovskaja. Dînsa e şi în carte un personaj important, m'a şi ajutat în toate etapele scrierii cărţii. Ea a zis: Cel mai dificil lucru este să vă decideti la ce puteţi renunţa. Dacă doriţi să cuprindeţi totul - veţi naufragia. M'am gândit, bunăoară, să plasez analiza mea la Arhipelagul GULag, şi la Roata Roşie...Sau să decriptez Jurnalul la  Roata Roşie - o carte aparţinând unui gen unic, încă nepublicată. Dar...m'am abţinut.

- Jurnalul Roţii Roşii va fi inclus în Opere Alese ale lui Soljeniţîn, ce urmează a fi editată în 30 de volume. Trebuie să vadă lumina tiparului în chiar 2008?

- Da, exact aşa. Totuşi, m'am abţinut de la analiza acestui Jurnal, chiar dacă am inclus material biografic din cuprinsul acestuia. La mai mult de atât nu am avut dreptul. Pentru mine era infinit mai important să reconstitui cu ce era tratat Soljeniţîn în Taşkent, la ce doză de radiaţie a fost supus în "secţia de radiologie", decât să privesc prin lupă Pavilionul canceroşilor. În alte capitole am evitat poziţia quasi-academică, care judecă: "uite, aici a avut dreptate - aici, nu". Dar admit întru totul posibilitatea de a scrie, în viitor, carte de acelaşi volum - "Soljeniţîn în exil", "Soljeniţîn în polemică cu a Treia emigraţie". Sau - "Soljeniţîn după revenirea în Rusia". Dar astea ar fi alte cărţi, absolut diferite. Pentru aceste subiecte trebuie să te documentezi pe bibliografia occidentală, să cunoşti lumea apuseană. Trebuie să cunoşti figurile-cheie ale Occidentului - cele care puteau influenţa opinia publică în anii 1970-1980. Trebuie parcursă toată presa vremii. De asemenea, se impune studierea ideilor celei de-a Treia emigraţii. Trebuie să se scrie nu doar cum percepea Soljeniţîn evenimentele, ci şi cum - aceste figuri-cheie - îl vedeau pe el. În acest volum am descris cronica vieţii scriitorului.

- Se pare că "suma vectorilor" care formează voinţele oamenilor şi apatia acestora - formează tema centrală a Roţii Roşii. Dar slovele acestea se potrivesc ca un epigraf şi pentru soarta autorului. Iată o voinţă umană - trecută prin atîtea circumstanţe strivitoare - capabilă să modifice înţelegerea a sute de mii de oameni. Şi în parte, probabil, chiar "starea societăţii" din propria Patrie.

- El a mers în întîmpinarea destinului. Mă tulbură multe lucruri în biografia lui. Iată - viitorul final al romanului În linia întîi. Este acel moment în care Alexandr Isaevici din "şaraşka" (termen vechi rusesc, popular-colocvial, care înseamnă un obiect contondent, sau o bîtă, cu care poţi bate pe cineva, Soljeniţîn a desemnat prin el instituţiile staliniste cu regim special, dar deosebit de lagăr; romanul În linia întîi are ca motto: Prietenilor din şaraşka - nota V.B.), unde era un habitat suportabil, cu activităţi matematice, este transferat într'un lagăr cu cel mai sever regim. A purces să-şi înfrunte soarta. Pentru că, dacă nu ar fi existat exilul din Ekibastuz, şi nu ar fi însuşit meseria de pietrar, cărăuş şi tencuitor, nu ar fi existat nici Ivan Denisovici. Iar dacă acesta nu ar fi fost - nu apărea nici Arhipelagul GULag. Experienţa şaraşkăi nu ar fi oferit destul material pentru scrierea Arhipelagului. Era nevoie de trei ani de muncă silnică, de rebeliunea din lagăr, şi de acea operaţie oncologică în lazaretul puşcăriei...
Viaţa i-a formulat lui Soljeniţîn sarcini , şi-i mai formulează încă, de care nimeni altcineva nu are parte. Soarta (sau altcumva, să nu o pomenim în van) pretinde foarte multe de la acest om. Dar îi şi dăruieşte destule. Dar dintru început îi cere, apoi - îl răsplăteşte. Acest fapt e pecetluit în toate direcţiile vieţii.
Nu ştiu ce-i mai rezervă viaţa. Dar am presentimentul că soarta îl va încerca pînă la finele vieţii sale...

(Material în lucru)