Viaţa din faţa ochilor...

Două tinere adolescente, Diana şi Maureen, se află în faţa unui maniac care intră peste ele în WC fetelor, după ce secerase prin şcoală zeci şi zeci de alţi colegi...Indreaptă arma spre ele, şi le propune să hotărască cine dintre ele vrea să moară!

Momentul deciziei - de maximă tensiune - deschide bucla unei imaginaţii celei care îşi construieşte în câteva clipe viaţa viitoare, devenind Diana McFee (Uma Turman), profesoară de istoria artei...Asta e ceea ce vede spectatorul de-a lungul intregului film, fara sa-si dea seama ca de fapt Diana moare în acel carnagiu din debutul acestuia...O vedem pe Diana Mc Fee căsătorită cu un profesor universitar bine cotat, are o fetiţă care merge la o şcoală catolică, ţine cursuri de istoria artei, o vedem insistând pe opera lui Paul Gauguin. Fiind martori la această lume colorată, fericită, împlinită, nu ne dăm seama decât aproape de sfârşit că este de fapt o lume închipită, ideală. După incidentul din toaletă, ni se lasă impresia că de fapt Maureen a fost victima groaznicului măcel, că Diana şi-a continuat viata, chiar dacă cu îndoieli multe legate de trecut...Suspansul ţine îndelung. Dar încep a se semăna tot soiul de amănunte care ne tulbură lectura rectilinie, naraţiunea directă. Ne dăm seama că soţul Dianei este acelaşi ("atunci" şi "acum") cu acel domn chipeş şi şarmant, prezentat în faţa întregii universităţi, Paul McFee (Brett Cullen). La această prezentare McFee sugerează cât de important în viaţă este să devii, acum, ceea ce ţi-ai dori să realizezi în viitor. Alocuţiunea o pasionează, şi află că "o cheie pentru asta poate fi imaginaţia, care necesită din partea noastră râvnă şi voinţă, prin ele putem influenţa viitorul nostru. Viitorul poate fi imaginat chiar în faţa ochilor. Iar acesta trebuie să fie frumos. Constiinţa este glasul lui Dumnezeu, iar natura - inima omului". Gradina casei de unde alege florile Diana, cu care se duce la comemorarea celor 15 ani de la groaznicul accident este ireal de frumoasă, este imaginea Raiului! Este chiar Edenul aratat, vizualizat. Cand este intrebata de o tânără responsabilă de îndrumarea oamenilor prezenţi la comemorare, dacă este o supravieţuitoare a acelui eveniment, ea răspunde, sec, "NU". Răspunde din lumea de dicolo! 
Nu vreau să intru în hăţişul de detalii, dialoguri, sugestii, ce mă interesează în acest film mai presus decât orice ideea lui de bază, dar care nu transpare imediat: ideea jertfirii de sine pentru celălălt, sacrificiul în favoarea aproapelui...Trebuie să recunoaştem cu onestitate că o astfel de idee este contrară întregului mers al societăţii contemporane, care, din contră, stimulează concurenţa, egoismul, individualismul, hedonismul etc. Sugestivă mi se pare insistenţa pe opera lui Gauguin, care şi-a abandonat şi el confortul şi bunastarea dintr-o metropolă, pentru a se deda libertăţii creatoare totale, în îndepărtata Tahiti... Jertfa de sine îţi oferă libertatea (şi şansa) apropierii de Dumnezeu.  
În clipele puţine dinaintea morţii sale violente Diana are în faţa ochilor imaginea vieţii sale ulterioare, şi-o "construieşte" singura, fulgerător, dar renunţă la ea, la fel de subit, caci daca nu se jetfea ea, prietena ei Maureen avea să moara de mâna ucigaşă! Toate câte i s-au întâmplat anterior pregătesc acest pas final al său, decizia sa supremă, mântuitoare i-aş spune. Camera înregistrează acest moment pe îndelete, în ralenti, parcă pentru a arăta că şi clipa poate fi infinită, cu forţe rezumative! Un cuvant aparte se cuvine a aduce operatorului Pavel Edelman, care a filmat cu o acurateţe incredibilă, memorabilă, frumuseţea detaliilor şi a planurilor este demnă de meticulozitatea picturilor "micilor olandezi"...Filmul merită văzut fie şi pentru excelenţa imaginii!

În general, filmul a fost receptat negativ de critica de specialitate, iar lucrurl ăsta mă bucură mai degrabă decât să-mi ridice semne de mirare, sau să mă facă sa ma indoiesc de premizele filmului, căci box-office-ul este una iar arta e mereu în altă parte. Chiar dacă nu avem, în acest caz, de-a face cu o capodoperă, suntem cu siguranţă în faţa unui film necesar, care spune nişte lucruri profunde, serioase, eshatologice...Şi mi se pare simptomatic faptul că filmul este regizat de un artist din Est, născut la Kiev, în 1963. Poate că doar spaţiile noastre culturale îşi mai pun probleme ce ţin de transcendenţă, de ordinea interioară a lucrurilor? Sau doar ne amăgim?

Filmul: The Life Before Her Eyes - regizor Vadim Perelman, SUA, 2007.  Release Date: 15 August 2008.   

NB: Material in lucru !