De mai mulţi ani există în România convingerea că naţiunea română crede în instituţia bisericii, şi că biserica este instanţa cu cea mai mare credibilitate printre cetăţenii ţării, pentru că este păstrătoarea tradiţiilor spirituale autohtone. Recenta alegere a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ca „cel mare român” al tuturor timpurilor confirmă, oarecum, această opţiune. Totuşi, dacă analizăm mai în adânc situaţia reală a spaţiului public, ajungem la supoziţia că nu tocmai Biserica este „magnetul” de bază al societăţii actuale. Că „mersul la biserică” este ceva strict personal şi marginal, că discutarea problemelor acestei instituţii nu stă în mijlocul preocupărilor zilnice, şi că nu sunt deloc esenţiale. Inexistenţa unor publicaţii sau canale de informare în massă cu vizibilitate sporită, de cultură creştină, confirmă cu prisosinţă această observaţie. Cu ceva timp în urmă, simţitorul cărturar Teodor Baconsky se întreba asupra cauzelor lipsei unui săptămânal de cultură creştină. Şi asta în condiţiile în care mediul autohton abundă de un număr uriaş de publicaţii, total neinteresate de promovarea valorilor şi a tradiţiei creştine (dacă nu pe de-a întregul ostile), în mijlocul unui popor care vine total nepregătit pentru „contopirea” în sistemul de valori ale U.E. Ăsta cred eu că este marele paradox al vremurilor noastre. Ce cred oare intelectualii şi cărturarii despre starea asta de lucruri? Dar cei care umplu cu scriitură grafomană multiplele publicaţii culturale pe care le are astăzi România?