Mustrare pastorală

Sfântul Teofan Zăvorâtul:

"Praznicul Botezului Domnului a trecut deja... Este vremea să-i întrebăm pe cei botezaţi: „V-aţi purtat oare cum se cuvine oamenilor botezaţi? Aţi slujit oare Dumnezeului Căruia aţi făgăduit la botez că Îi veţi sluji? Privindu-vă, se poate spune oare: aceştia sunt oameni botezaţi, sunt cei care s-au lepădat de satana, şi de toate lucrurile lui, şi de toată slujirea lui, şi de toată trufia lui?”
Amintiţi-vă felul cum au întîmpinat mulţi dintre voi anul nou, şi pe urmă judecaţi la rece: seamănă a ceva creştinesc? Să joci cărţi pînă la miezul nopţii ori să pălăvrăgeşti fel şi fel de fleacuri, iar la miezul nopţii, la hotarul dintre anul vechi şi cel nou, să iei pahare şi să te învîrţi – ce înseamnă asta, şi are vreo noimă cît de mică? Dumnezeu, Stăpînul timpului şi al vieţii noastre, ne-a dăruit să trecem anul cel vechi şi ne aduce într-un an nou – ce este cuviincios în clipa unei asemenea treceri? Să ne înălţăm mîinile către cer, să mulţumim Domnului Dumnezeu pentru milele Lui cele trecute şi să-L rugăm să ne arate bunăvoinţa Sa, ca un Preamilostiv, şi pe viitor. Dacă aşa ar face oamenii fie în fiecare familie aparte, fie adunîndu-se cîteva familii laolaltă, atunci cu adevărat ar fi binecuvîntată întîmpinarea anului celui nou. Dar cînd se apucă să se învîrtă şi să ciocnească paharele, ce noimă are asta? Ce, viaţa noastră este o glumă, iar timpul este un lucru bun de nimic? Dacă aşa stau lucrurile, bineînţeles că noul an nu poate fi întîmpinat într-un chip mai bun decît cu vorbărie deşartă şi cu dansuri: asta ar însemna să dăm tonul pentru întregul an. Veţi găsi însă fie şi un singur om sănătos la minte care să gîndească astfel despre timp şi viaţă? Şi atunci, cum s-a ajuns la asta? Vi s-a făcut chef de distracţie? Dar ce, pentru distracţie nu este timp şi altădată, la un soroc lipsit de însemnătate? Nu-nu, aici e altceva la mijloc. Ce să fie acest altceva? Veţi spune: „Aşa este obiceiul”, iar eu vă voi răspunde: „Da, este obicei, însă nu creştinesc, ci păgînesc, cu obîrşia în necredinţă şi potrivnic lui Dumnezeu: fiindcă voi aşteptaţi această clipă ca pe un moment sacru, şi luaţi paharele nu cu aceleaşi gînduri ca de obicei, şi vă învîrtiţi nu cu acelaşi duh ca de obicei: săvîrşiţi toate acestea ca pe o sfîntă slujbă. Dar pentru care dumnezeu se săvîrşeşte această slujbă: pentru Hristos Mîntuitorul, Care a fost pironit pe cruce, Care a gustat fiere şi oţet şi ne-a răscumpărat prin pătimirile şi prin moartea Sa? Bineînţeles că nu, fiindcă ce împărtăşire este între Hristos şi Veliar? (2 Cor. 6, 15). Nu, nu Lui îi este închinată această slujbă, ci fie lui Bacchus, zeul păgîn al veseliei beţive, fie Venerei, zeiţei mîngîierilor trupeşti, necurate... Iată dumnezeii tăi, noule Israil! (3 Împ. 12, 28). De la ei să şi aşteptaţi ceea ce vă uraţi unul altuia, iar de la Dumnezeul Cel adevărat n-aveţi ce aştepta, fiindcă atunci cînd Sfînta Biserică se ruga pentru binecuvîntarea anului celui nou, voi nu eraţi în biserică, nu mai aveaţi vlagă: vlaga voastră fusese jertfită zeilor păgîneşti sau visării deşarte şi înşelăciunii vrăjmaşului.
După acestea, la ce mai folosesc toate urările voastre de bine? Parcă aţi lua în mîinile voastre toate bunătăţile şi le-aţi împărţi cu mînă darnică: unuia una, altuia alta, Dumnezeul Cel adevărat fiind lăsat deoparte. Una din două: fie aţi jefuit vistieria lui Dumnezeu şi dispuneţi de ea după bunul plac, fie toate urările voastre dulci sunt şotii copilăreşti. Cu adevărat, altfel nu poate fi privit acest obicei, trebuie spus: nu este bună lauda voastră. Şi să nu vă îndreptăţiţi zicînd că făcînd acestea nu nutriţi gînduri apostate: cînd le faceţi nu vă gîndiţi la Dumnezeu nicidecum – şi atunci cum să nu fie apostate? Să nu vă îndreptăţiţi nici zicînd că nu ştiţi cum s-a încetăţenit acest obicei: de nu l-aţi fi primit, nu s-ar fi încetăţenit. Nu-i deschideţi uşile casei voastre, şi n-o să intre. Dacă unul, al doilea, al treilea, toţi cei pe la care a venit nu l-ar fi lăsat înăuntru, s-ar fi dus pe pustii şi n-ar fi spurcat locul cel sfînt cu necuviinţa sa."

Traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, dintr-o culegere de articole scrise de Sfântul Teofan Zăvorâtul între1869 şi 1877, în curs de apariţie la editura Sophia.