"Scrisoare romană" II

02.04.2007

Să fiu foarte onest, îmi displace barocul! Îmi crează un disconfort interior întregul său sistem de pliuri, umbre, sinuozităţi şi curbe şi contracurbe...De aceea, n-am fost prea atras, la Roma, de salba sa de bazilici, mai vechi şi mai noi, placate şi renovate cu imense cortine şi faţade baroce. Dar ceea ce era cu adevărat remarcabil erau "straturile" lor incipiente, originare, fundamentale. Personal pentru mine, Baptisteriul din coasta giganticei San Giovanni in Laterano, considerat a fi cel mai vechi din lumea creştină, prin sobrietatea şi austeritatea sa arhitecturală şi formală, este infinit mai important decît cea de-a doua ca importanţă catedrală a Romei (după San Pietro, se-nţelege). Forma sa circulară, murii netencuiţi şi resturile de fresce vorbesc infinit mai mult despre esenţa creştinismului decît opulenţa, masivitatea şi aglomerările de sculpturi şi decoraţii ce pot fi consemnate în interiorul lui San Giovanni in Laterano...Textura asta a materialelor, a structurilor iconografice şi simplitatea atmosferei planimetrice se înrudeşte foarte bine cu mediul catacombelor. A acelor "recipiente" în care primii creştini, urmînd exemplul sectelor milenariste evreieşti, se retrăgeau în sînurile reci şi umede ale pămîntului pentru a-şi depune morţii, iar ulterior, slujind ca spaţii liturgice. La catacomba San Sebastian (de pe Via Appia Antica) am remarcat două mici stele funerare, încastrate în peretele de calcar, reprezentînd două personaje cu nimb şi cu mîinile încrucişate, cu săgeţi înfipte în piept. Acestea, fiind de mici dimensiuni, nu puteau servi ca plăci tombale, care să acopere alveolele funerare, nici nu se practica sculptura pe acestea, ci ar fi putut avea un rol decorativ sau apothropaic...rămîne de studiat rolul acestora, căci acolo unde se aflau nu cred că aveau legătură cu acea capelă amenajată în cinstea Sf.Sebastian. Poate că acestea erau proto-sculpturile bazilicilor ce urmau să apară după "legalizarea" creştinismului, reprezentîndu-l pe chiar mucenicul numele căruia a dat identitate acestui spaţiu?

Cert este că după un veac de la decaparea/amenajarea şi punerea în circuitul turistic al primelor catacombe, şi chiar dacă există deja o bibliografie extinsă asupra acestui tip de arhitectură subterană, mai rămîn încă multe semne de întrebare asupra sistemului lor semantic, iconografic, planimetric, antropologic etc. Şi este cu atît mai dificil de imaginat cum s-au realizat acestea, ţinînd cont de posibilităţile tehnice, logistice, ştiindu-se că opaiţul de lut era singura sursă de lumină... Poate cel mai sugestiv atmosfera catacombelor a fost invocată de amintitul deja Vladimir Ern care, petrecînd cîţiva ani la Roma, în anul 1912, a fost martorul deloc grăbit al unei pomeniri a Sfântului Valentin:

“În 14 aprilie catacombele San Valentin vădesc un spectacol ieşit din comun. Închise de regulă pentru public, acestea se deschid pentru o singură zi pe an spre a se celebra o ceremonie modestă, se pomeneşte printr-o slujbă religioasă memoria mucenicului înhumat aci. Către orele patru ale după-miezii ieşirăm dincolo de zidurile lui Aurelian prin Porta de Popolo – pe Via Flamminia, străveche arteră consulară, – am observat câteva grupuri grăbite, ce se îndreptau, pe semne, tot întracolo. Am parcurs circa o verstă lăsând în urmă graţioasa biserică a Sf. Andrei, înălţată de Vignolo, am cotit-o spre dreapta şi ne-am pomenit în faţa intrării în catacombe. Aici lume se adunase multă, viermuiala acoperind aproape cu totul ruinele, ce abia se iţeau de-asupra pământului, ale bazilicii Sf. Valentin. O carte veche „De lokis sanctis martyrium”(Despre locrurile sfinte) o numeşte pe aceasta mirifice ornata, acum însă arheologilor le vine deosebit de greu – pe bază de texte şi date istorice – să demonstreze că aceste jalnice rămăşiţe aparţineau uneia din cele mai cinstite locaşuri ale Romei creştine. Intrat în catacombe, la primul nivel, cel aflat pe o treaptă cu Via Flamminia, celelalte două situate deasupra deasupra acestuia sunt escavate în dealul de alături, m-am făcut martorul unei privelişti neobişnuite. Spaţiul îngust al galeriilor subterane era înţesat compact de poporul credincios. Zidurile şi tavanele calcaroase de o culoare verzui-galbenă se arătau viu iluminate de mulţimea de lumânări. În adîncuri se înălţa altarul. Lîngă acesta un grup de preoţi cu voci iuţi slăveau pe mucenicul care s-a jetfit aci fără cîrtire. Era cu neputinţă a se pricepe ce anume cîntau aceştia, dar numele sfîntului care se repeta adesea avea tăria să spulbere puterea timpului şi a uituciei – te umplea de tandreţe şi emoţiona pînă la lacrimi. Cînd preoţii au început procesiunea dimpreună cu întreaga adunare, mergînd prin toate galeriile, slavoslovind, - galeriile prea puţin numeroase în comparaţie cu nesfîrşitele tuneluri ale altor catacombe romane – mi s-a părut că deîndată a reînviat acea încărunţită străvechime, ca şi cum ar fi fost vorba de o adunare a drepţilor în jurul proaspătului mormînt al fratelui lor martirizat; arătarea radioasă a creştinismului primar al catacombelor resimţindu-se copleşitor de aproape. Era aceiaşi lumină tremurată, aceleaşi morminte paşnice de-a lungul pereţilor, aceleaşi sarcofage cu a lor simbolistică incifrată, aceleaşi măruntaie neprihănite ale Pământului amuţit, primind în interioru-i vlăstarele Cuvântului Dumnezeiesc... Preoţii, trecând prin toate galeriile, s-au reîntors către altar. Slujba sfîntă a luat sfîrşit. Paznicul a adus doauă scaune: pentru un monsignor în mănuşi roşii, retras cu smerenie într-un colţ, precum şi pentru profesorul Horatio Merucchi...Acest omuleţ grizonat cu un nas proieminent şi cu ochii mari albaştri-gri a urcat pe scaun, şi cu o simplitate ieşită din comun a început să expună rezultatele cercetărilor sale Il cimitero e la Basilica di S.Valentino. Am privit către audienţă. Ostaşii şi femeile simple cu prunci în braţe se amestecau cu intelighenţia cu gulere înalte şi cu doamnele ce purtau nişte pălării impunătoare. Dar feţele tuturor erau serioase, concentrate, însufleţite de atenţie, armonizau cu lumina mişcătoare, fragilă şi parfumată a cerii. Chiar dacă anumiţi copii se şuşoteau între ei, şi se amestecau printre picioarele celor adulţi, mă gândeam că Romei terestre cu ai săi turişti impardonabili nu i-a prea fost dat să vadă astfel de manifestări ale evlaviei. Viaţa Sfântului Valentin este rodul unei redactări păgâne târzii, iar pe de-asupra ea e strîns ataşată povestirii legate de ascunderea la Roma a doi persieni notorii, Avdiphatius şi Avvacum. Rezultat al unei analize critice şi a verificărilor arheologice, grăuntele de adevăr care ţine de istoria vieţii Sfântului Valentin pare a se reduce la nişte fapte simple, dar grăitoare. În vremea Împăratului Claudius Goticul (268-270), pe fundalul unor nemulţumiri în rîndurile sărăcimii romane, a izbucnit obişnuita revoltă contra creştinilor, care erau învinuiţi pentru toate eşecurile mult-slăbitului imperiu. Astfel, la anul 269 printre cei 260 de martiri a căzut răpus şi slujitorul Domnului, Valentin, care se remarcase prin comportamentul său militant. Un act adaugă că el a fost îngropat „în acelaşi loc în care fusese decapitat – in eodem loko, ubi decollatus est. Acest loc, situat la întrarea în catacombă a şi pus începutul acestui cimitir creştin...”[traducerea îmi aparţine].

Foto: detalii din capela catacombei San Sebastian, 27 martie, 2007.