Cum văd eu "relaţia" culturală RM-România

26.07.2007

În condiţiile grele (deloc din perspectivă economică) în care se află Moldova actuală este complicat şi delicat să vorbeşti despre o viaţă culturală cu drepturi depline. Cultura mai degrabă supravieţuieşte, decît trăieşte, şi îşi atinge menirea. În foarte mare – şi poate părea şocant acest lucru – infrastructura culturală a rămas neschimbată în Basarabia în ultimele două decenii. Iar acest lucru confirmă deruta cronicizată în care se află aceasta, sfîşiată între neputinţa de a mai fi parte a culturii sovietice (prin disiparea ei), şi incapacitatea de a deveni un „plămîn” al culturii româneşti (prin izolarea autoimpusă). Să mă explic.

În fostul colos sovietic „cultura moldovenească” îşi avea locşorul său, ea furniza spre „centru” producţie culturală din mai toate domeniile: literatură (Ion Druţă, Grigore Vieru, Pavel Boţu, Vasile Vasilache, Ihil Şraibman, Ion Ciobanu, Liviu Deleanu ş.a), arte plastice (Lazăr Dubinovschy, Mihail Grecu, Eleonora Romanescu, Igor Vieru, Mihail Petric, Aurel David, Iosif Chitman, Elena Rotaru, Elena Saca-Răcilă, Leonid Grigoraşenko, Ilya Bogdesco ş.a), operă (Maria Bieşu), cinematografie (Emil Loteanu, Vlad Ioviţă, Valeriu Gagiu, Gheorghe Vodă), muzică (Ştefan Neaga, Zlata Tcaci, Gheorghe Mustea, Eugeniu Doga), folcloristică (V.Zelenciuc, ş.a). Acest fapt a făcut să se creadă cu tărie în existenţa unei culturi spirituale locale, destul de bine definite. În virtutea acestei certitudini, puterea sovietică investea în fondarea de teatre, cinematografe, baze de creaţie. S-a vorbit enorm despre „renaşterea etnică” moldovenească, despre „folclorul” acestei zone, iar construcţia asta ideologică (mai presus decît una estetică, conceptuală) a generat o sensibilitate artificială, deşi foarte complexă, ale cărei ecouri se resimt şi astăzi. „Moldovenismul”, într-o formă sublimată şi etnografică, era tolerat de regimul totalitar sovietic, dar acest lucru se accepta în măsura în care creatorii locali se considerau parte a uriaşei culturi sovietice. Puteai fi „artist moldovean” – în mecanismul amplu al acceptării, că acest statut ţi-l dă doar apartenenţa la „hora comună, internaţionalistă”. Altfel spus, „arta moldovenească” era, în esenţă, un mit sprinţar. Mitul s-a transformat cu timpul în „conştiinţă asediată”, insulară...Adică, mitul s-a risipit, şi în locul lui a rămas decepţia. Cultura „moldovenească” este în esenţă un bricolaj, o metisare de forme şi sensibilităţi. Lucrul acesta este cu atît mai pregnant după dispariţia U.R.S.S. Căci sistemul sovietic funcţiona ca un catalizator, dar şi ca un „finanţator”. Acum s-a constatat, că există prea puţine fire comune spre a înţelege multiculturalitatea construcţiei sociale şi culturale care se cheamă azi Republica Moldova. Este foarte interesantă cultura minorităţilor naţionale din regiune, cea a găgăuzilor, ucrainienilor, ruşilor, bulgarilor, lituanienilor, evreilor, tătarilor ş.a. Derutant devine faptul de a privi cultura locală ca una fiind una otova, de-a valma aparţinînd „moldovenilor”, băştinaşilor majoritari. Lucru acesta este cu atît mai fals cu cît moldovenii doresc a se privi ca „etnie” aparte, strict teritorializată, particulară. Poate că „moldovenismul” a funcţionat ca formă de rezistenţă la procesul dur de deznaţionalizare din era totalitară, dar el nu trebie să rămînă şi să funcţioneze drept o ideologie de „revizionism” post-sovietic. Devenită astăzi – o, tempore! – doctrină majoră de legitimare a statului neo-comunist moldovenesc.

Relaţiile cu România în aceste condiţii sunt tensionate şi confuze. Subiectul „Basarabia” în mass-media românească este unul marginal şi a devenit anost (împins la periferia interesului public, din categoria „exotisme”). Foarte recent, Jurnalul Naţional a lansat campania Basarabia 2007, propunîndu-şi o veritabilă „arheologie de redescoperire” a acelui tărîm românesc. Se merge încă pe urmele lui Iorga şi Sadoveanu, dar realităţile de atunci sunt mult (pe alocuri, fundamental) diferite azi.

Cultura basarabeană este slab cunoscută în lume. Nume ca: Nicoleta Esinencu, Pavel Brăila, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Constantin Cheianu, Veaceslav Druţă, Igor Cobîleanschi, Alexandru Vakulovski, Ghenadie Ciobanu, Tania Popa, Oleg Mutu, Dumitru Crudu, Vasile Gârneţ, Mihai Vakulovski, Oleg Garaz, Teodor Ajder, Liliana Corobca – se afirmă vîrtos şi plenar în contextul culturii româneşti, dar şi, unii, în context internaţional, fără a mai jindui după apartenenţa lor basarabeană. Integrarea în circuitul culturii româneşti contemporane s-a făcut la nivel de indivizi, de personalităţi artistice, nicidecum la nivel de contopire regională. În aceste condiţii, marile discuţii (dar ele sunt la toată vremea, vai, cam mici!) din cultura română reverberează rapid în Basarabia, iar cele din Basarabia se pierd undeva pe drum...

La Chişinău, rămîne Uniunea Scriitorilor din Moldova, Uniunea Artiştior Plastici, Uniunea Muzicologilor şi Compozitorilor, Uniunea Cineaştilor... structuri care se ambiţionează să funcţioneze ca-n vechiul regim sovietic, dar la care nu mai aderă tinerii, rîndurile lor rămînînd ocupate de indivizii de altă dată, rămaţi visători după vremurile de demult, cînd erau editaţi la Moscova şi alte locuri, plimbaţi prin delegaţii în ţări cuminţi şi loiale, şi pe unde afirmau despre existenţa, în cadrul U.R.S.S., a minunatei „culturi moldoveneşti”. Reverii, năluciri, vise, fantome şi colaje trucate – ca însuşi mecanismul pe care îl slujeau.