"Marele cinema românesc"

15.08.2007

Corespondenţă de la Locarno (fragment) de Andrei Plahov

„Ceea ce a devenit Agentina pentru America Latină, apare acum România pentru Europa de est. Mai exact, o Mekka a cinematografiei. Iar pentru lumea apuseană – o ţară foarte la modă, în sens cinematografic se înţelege, dar poate, nu numai. Gloria descoperii noului cinema românesc se atribuie festivalului de la Cannes, care chiar a contribuit într-o mare măsură la acest succes. Dar nu de unul singur. Acum patru ani premiul special al juriului de la Locarno a fost decernat filmului lui Călin Netzer, Maria, iar Diana Dumbravă, care a deţinut un rol principal în acest film, fusese recunoscută drept cea mai bună actriţă. La acea dată, românii încă negratulaţi de mari premii, au chefuit întreaga noapte. Acum, cînd la Cannes Cristi Mungiu a făcut KO pe însuşi fraţii Coen, cultul pentru filmul românesc s-a închegat definitiv. Jurnaliştii de la Locarno au prins deja a glimi: de acum înainte poţi rata orice film, fie franţuzesc, fie american, dar unul românesc – nu ai voie. Şi asta în condiţiile în care filmul din această ţară nu-şi avea pînă de curînd propria imagine, nu poseda o şcoală, şi era considerat printre cele mai slabe cinematografe din regiune.

Şi de bună seamă, toţi jurnaliştii s-au prezentat la proiecţia filmului Restul e tăcere, a lui Nae Caranfil. Acest regizor a turnat deja cîteva co-producţii cu buget ridicat, împreună cu francezii, printre care unul cu participarea unor vedete ca Charlotte Rampling. Această nouă realizare este un film istoric în centrul căruia se situează pionierii cinematografului autohton, care la începutul secolului al XX-lea au realizat un veritabil blockbaster al timpului, Independenţa României. Atunci, în 1911, cînd se sărbătoreau 35 de ani de la obţinerea independenţei faţă de autoritatea turcească, filmul a încercat să reconstituie complicatul mecanism al relaţiilor dintre Rusia şi Turcia, al cărui rezultat a fost încolţirea ideii României Mari, iar Bucureştiul devenea şi se simţea ca un Paris al estului, precum şi centrul decandenţei bizantine. Această piesă de arhivă a fost şi ea proiectată la Locarno, ca mărturie a unei vechi tradiţii, iar noua producţie – ca o reflecţie a cinema-ului românesc asupra propriei istorii.

Trebuie să o recunoaştem, jurnaliştii au fost dezamăgiţi de piesa românească aflată în concurs. S-au convins că şi în România se fac filme comune, şi că acolo există regizori mai puţin talentaţi, dar capabili să atragă bugete considerabile. Acest fapt însă devine aproape irelevant. România ca ţară şi ca producătoare de cinema a reuşit şă-şi demonstreze deja ambiţiile. Chiar dacă trofeul Leopardul de aur i-a trecut printre degete, totuşi, Leopardul viitorului, pentru cel mai bun scurt metraj, a plecat anume în România. Din acest moment, ţările vecine – Bulgaria, Albania, Ukraina, ca să nu mai luăm la socoteală şi Moldova, cu care este înrudită, s-au cutremurat: poate emanaţia miracolului românesc va ajunge şi în grădinile lor? Cu mare interes urmăresc evoluţia fenomenului românesc ungurii, al căror stagiu festivalier este incomparabil mai bogat (dar care niciodată nu au obţinut victorii la Cannes), dar şi foştii jugoslavi, cu favoritul de altădată al Cannes-ului, Emir Kusturica. În acest răstimp, curatorii festivalelor îşi răsucesc gîtul în căutarea şi stimularea viitoarelor mode cinematografice. Unde să se afle acestea: fie iarăşi în Balcani şi în bazinul Mării Negre, locuri cu profunde schimbări, fie într-un alt loc uitat de Dumnezeu, de felul Moscovei?”.

Traducere de Vladimir Bulat

******************************

P.S. E îmbucurător că o ţară cu o foarte puternică tradiţie în materie de cinema urmăreşte şi apreciază noul val al cinema-ului românesc, proaspăt ieşit din găoacea 'istorismului' păgubos, a folclorismului steril şi a ecranizărilor făcute, cel mai adesea, în pripă şi neconvingător! NU?