"Antropotehnica" lui Nestor Ignat

17.03.2011

Discreţia cu care a traversat aceşti mai bine de 20 de ani post-comunişti -- este exemplară. Acum are 93 de ani, şi a deschis o expoziţie personală, de desene, la galeria Dialog din Bucureşti. Este născut la Iaşi, în 1918, şi desenează de cînd se ştie...

Acum însă este prima sa personală într-un spaţiu consacrat. Cronicile au început să curgă, chiar şi una defăimătoare. Aceasta este semnată de o persoană foarte versatilă, care narează despre trecutul lui Nestor Ignat, numindu-l un "zelot al stalinismului dezlănţuit", învinovăţindu-l pînă la urmă, de toate relele posibile şi imposibile: "Nestor Ignat a fost un stâlp al propagandei comuniste în cea mai dură perioadă, un chien de garde al puritatii ideologice, un om care a făcut un rău enorm prin scrierile şi acţiunile sale". Mi se pare o acuză mult prea gravă, şi total irelevantă pentru a defini în vreun fel discursul artistic al lui Nestor Ignat -- aşa cum se desprinde el din minunata expoziţie de la galeria "Dialog"...Curios lucru, dar autorul infamei dezvăluiri nu a făcut publică această "apocalipsă" pînă acum, ci a profitat de moment, de umila ieşire publică a lui Ignat. Adică, l-a lovit pe acest om în ce a avut el mai inocent, mai pitit în tainiţele vieţii sale de intelectual: desenul. Mişcarea mi se pare tipic nkvd-istă: crima fiind comisă, trebuia găsit un fraier...Omul de la washington caută vrăjitoare şi acolo unde acestea au sucombat demult, sau nici nu au existat vreodată! Iată omul...ni se arată.

Dar trebuie să recunosc că acest text -- m-a făcut extraordinar de curios (ceea ce-mi şi stă în fire!). Mi-am dorit să văd expoziţia, să cunosc adevăratul "obiect" al discuţiei de faţă. Asta m-a interesat cel mai mult. Mi-am închipuit că e ceva ieşit din comun, că nu insistă cineva care mîine-poimîine ia în braţe secolul, să iasă în public -- pentru a se face de rîs; am intuit că acest om e bine şi cu vîrf de măsură motivat, cristalizat, lămurit definitiv cu sine, şi cu ceea ce face. Cea mai "veche" lucrare (din expoziţie*) a lui Ignat intitulată Aglomeraţie, datată 1966, mi-a evocat lumea lui Zameatin, din romanul "Noi". Dealtfel, întregul univers morfologic, prezent în desenele lui Ignat, vine de departe, are (sau i se pot atribui) atît referinţe literare, cît şi plastice, din diverse epoci. Dar ceea ce e cel mai preţios în acest discurs al său -- este totala lui libertate tematică, chiar dacă "instrumentarul" plastic este rectiliniu, previzibil, neschimbător...Nu există rupturi tematice de-a lungul deceniilor, şi ar putea fi circumscrisă întreaga lui pledoarie unei problematici foarte largi, a lui "ce nu se vede..." Poate că aici, în aceste desene pe care le face "oriunde", după propria lui mărturisire -- a fost şi este mereu sincer, "în pofida oricăror impocrizii"...Îşi datează (şi adesea, le localizează: Otopeni, Govora, Mănăstirea Bistriţa, Berlin...) desenele, unele au legătură cu anumite evenimente, altele vorbesc sau evocă vremuri şi circumstanţe de demult sau dintotdeauna (Cutremur, ciclul Antropotehnica, De cînd e lumea etc.). Poate sunt plăsmuiri ale imaginaţiei, poate proiecţii ale unui "dicteu automat", poate chiar ecouri stinse, ale unor generaţii apuse? Artistul le "metisează", le aduce la suprafaţă printr-o linie discontinuă; ai sentimentul la o privire atentă - că nu rupe creionul de pe suprafaţa hîrtiei pînă nu se "consumă": ideea, tema, subiectul, fiorul. Iar linia asta poate fi făcută cu creionul simplu, peniţa, flow-masterul, creionul colorat, pixul...Neliniştea nu ia seama la mijloace sau forme.

Ignat

În linii largi, aş încadra creaţia lui Ignat în ceea ce, formal şi clinic, se numeşte un "caz" -- "Cazul Nestor Ignat". E de văzut, de analizat mult mai atent, cît este estetică în destinul său, şi cît este un simplu escape. "Evaziune" -- din propriul destin, care, nu a fost deloc rectiliniu -- cum pare opera lui a fi!, - dar nici mereu vertical, liniştit. Dar nu e generaţia noastră în drept să judece. Nici să ceară socoteală. Nu ştiu nici măcar dacă un politolog e îndrituit să afirme astfel de lucruri: "Nu ştim dacă vreodată şi-a exprimat regretul sau căinţa pentru ceea ce a făcut"...

Dar eu voi risca un răspuns: din punctul meu de vedere -- arta poate fi o expresie a regretului, iar acest regret poate să fie continuu, nu doar de dată recentă, chiar dacă acesta nu se poate înregistra statistic, ca atare. Faptul că Ignat a imaginat lumea din jurul său (din ultimii 60 de ani cel puţin!) ca o imensă rană, ca o traumă hiperbolizată, precum o magnifică distorsiune, avarie, îmbătată în copulaţie, dansuri macabre şi rînjete sardonice, înfricoşătoare -- ce definiţie mai cinică (şi mai lucidă) s-ar putea da acelei lumi?! El anume aşa a simţit-o...şi nu a vrut să ducă cu el această sensibilitate, lăsînd-o anonimă. Acum ştim!

Această mărturisire plastică, a lui Nestor Ignat -- eu aşa o citesc -- nu este a unui "zelot al stalinismului".

____________________

* se pare că autorul are şi lucrări din epoca debutului său literar, din 1939. O viaţă petrecută printre desene...