Chișinăul, cu esență și oțet

17.02.2010

Chișinăul rămâne, oricum, marea mea dragoste, cînd îi văd gravat numele nu pot pentru ca să rămân indiferent, imun, opac, nereflexiv, de aceea, notitele astea de pe blogul Rapirea din Serai m-au încântat la început, apoiu, m-au mâhnit, și apoi iar m-au pus pe jar, după care am decis că, de ce nu, poate că alții ne văd altcumva, :

Fotografiile ce insotesc notițele de acolo sunt si ele pline de tâlc, sugestive și înțelegătoare...I-am scris autoarei o scrisoare, prin care o îndemnam să continuie cu frugalele-i notații, în martie, cînd va fi iar la Chișinău. Azi m-am pomenit cu această misivă de la domnia sa:

O scrisoare. Din Chişinău

Heh. De dimineaţă, o scrisoare din Chişinău. Foarte multe vizite moldoveneşti - domnul Bulat e un tip activ şi entuziast - şi o păruială rusească în termeni foarte curtenitori pe un forum rusofon. Stat, buchisit, rânjit din plin.

Răspund cititorului entuziast, cu o stare amestecată. Genealogia mă obligă la reflexul ciudat al dragului de lucruri îndepărtate - am să explic imediat despre ce vorbim. Realitatea, la constatare lucidă.

Ca întotdeauna, cu o mare bunăvoinţă la purtător.
***
Dragă domnule Bulat,

Nu e simplu să primeşti o scrisoare moldovenească, nici măcar în anul de graţie 2010, la două decenii după naivele, vibrantele şi absolut poeticele poduri de flori ce se ştiu.

Datorez numaidecât o explicaţie: în imaginarul colectiv al câmpiilor sudice, Basarabia este un fort îndepărtat şi teribil de ambivalent. La scara fiecărei familii, apare dificultatea imediată a concilierii de repere perfect contrarii. Cu alte cuvinte, ce - sau mai degrabă pe cine - să crezi mai dintâi: gestul şaizecist al lui Vieru sărutând pătimaş peronul Gării de Nord sau prozaicele bombăneli despre nu ştiu care citadin din Bălţi, refugiat şi grabnic turnător al organelor raionale? Poveştile seraficului domn Sinadino, ale unchiului de la Hotin sau clişeul sarcastic, expeditiv şi acut?

Care - să mi se ierte brutala sinceritate - vă scrie şi vă vrea pe toţi cei de dincolo de Prut turciţi muscăleşte, duplicitari, provocatori: bref, nemernici.

Capitularea răutăcioasă ar fi un lucru prea simplu, atunci când ştii că habar nu ai şi te bucuri de certitudinea unor vremuri mai îndurătoare, care nu scot din oameni chiar toată măsura ticăloşiei de care suntem toţi capabili. Dar îndoiala rămâne agăţată undeva, pe un colţ de perete al minţii. Taie elanul, strepezeşte bucuria, înnoadă aspru firele adevărului în numele circumspecţiei de rigoare pentru lucrul necunoscut.

Rezumând: se întâmplă cu Basarabia fix ceea ce se întâmplă în acea zi adultă în care ţi se spune gata, de-acuma mergi singură la şcoală. Cu un amendament: ai grijă, nu vorbi cu te miri cine pe stradă. Circumstanţa asta retorică simplă, însăşi posibilitatea metonimiei, dau - socotesc - măsura halucinantei traume istorice care lămureşte poate, de ce suntem în fond atât de esenţial stingheri, unii cu ceilalţi.

***

Din punctul ăsta de vedere, eu nu sunt neaparat reprezentativă pentru cumplitele majorităţi tăcute care le ştiu pe toate. Am vorbit întotdeauna şi în deplină onestitate cu necunoscuţii de pe stradă: în cheie esopică au ba, pur şi simplu ştiu sigur că de-acolo pot ieşi lucruri formidabile, chiar dacă prudenţa recomandă contrariul. Probabil că am foarte mult noroc: niciodată nu mi-a părut cu adevărat rău de aparenta mea credulitate - dimpotrivă, dar asta este o altă poveste.

Revenind la cei de vizavi, se cuvine o incursiune chirurgicală în mentalul colectiv românesc. Mefienţa timorată faţă de Rusia a devenit tragică şi justificată greaţă odată cu infectele Soviete: ca de obicei, cei mai puţini vinovaţi - dar de gen proxim - plătesc groaznica factură a pilulei amare vârâte pe gât cu forţa. Uitând sau neştiind de suferinţele obligate a se scrie chirilic, de duioşiile pe jumătate furate, automat sulfuroase şi neplăcute Sistemului prin simplul fapt că există. Şi de deportări, de dispariţii, de hărţuieli, de umilinţe cu bucăţica zilnică...putem continua, dar ne-am întrista inutil.

În răspărul doxei marxiste, care vrea ca din necunoaşterea istoriei mari să se nască neajunsurile repetitive ale zilei curente, e sanitar să oprim discursul cronologic chiar aici. Iar în ceea ce mă priveşte, e necesară asumarea ciudatei şi dificilei picături de sânge rusesc rămase. Responsabilă cu certitudine de aptitudinea - atâta câtă este - de a vedea dincolo de ororile, abuzurile şi crimele dezamăgitorului ultim secol. Dincolo de scorii, privilegiul intact e cel al duioşiei atlantice pentru lucrurile duse pe pustiile din Petrograd: de ele ne ţinem şi de ele ascultă întregul echilibru cardiografic.

Şi asta da, este foarte departe de orice părere de rău.

***

Iată de ce - deşi nu numai din pricina asta - se cerea făcută prima călătorie moldovenească. Îndoită într-un semicatastrofal eşec, pe care nădăjduiesc să-l remediez din a doua încercare ce va să vie. Din nou, cu luciditatea posibilă numai în cazul amănuntelor enigmatice şi ţărmurilor îndepărtate până la limita desluşirii.

Nu ştiu dacă pot considera Chişinăul drept cel mai frumos oraş din lume. Îmi lipsesc, pentru aşa ceva, deopotrivă splendida impertinenţă a nativului perfect subiectiv şi capacitatea de a mă înduioşa uşor de astfel de spectacole urbane, pe undeva prea cunoscute pentru a mai uimi. Găsesc însă fermecătoare grădinile municipale, atât de puţin europene în aparenta lor delăsare eliptică şi atât de vechi ruseşti în aerul melancolic, de capăt de lume, pe care reuşesc din plin să-l transmită plimbăreţului. Veţi fi de acord cu mine, că atare densitate senzorială are neapărată nevoie de contrapunctul gureş şi pletoric al talciocului de pe uliţa Mitropolitului Varlaam: iar în privinţa asta, alchimia oraşului este absolut perfectă.

Aş minţi fără farmec însă dacă aş scrie că m-am simţit acasă. Vedeţi dumneavoastră, povestea asta cu acasă împarte imediat lumea în două tabere foarte ferme: cei care ţin de vatră şi tot restul netrebnic pentru care funcţionează nesmintit adagiul ubi bene, ibi patria. Mă număr printre netrebnici, ceea ce e nemaipomenit: pentru mine, acasă e şi canapeaua de pe strada Cometei, dar şi un pervaz coşcovit din Phnom Penh. Mai mult de-atât, lucru ce complică îngrozitor taxonomia, acasă poate şi trebuie să fie şi fracţiunea de secundă a intensei emoţii cu care te întâmpli pe un ponton sau pe marginea unei şosele sau într-un parc năzuros. Toate locuri perfect măsurabile de cadastru, dar care încetează să mai aparţină definitiv şi irevocabil administraţiei sublunare, ascultând de complicatele reguli ale alegoriei cu profit sinestezic şi afectiv.

***

Refuz să scriu odată cu asta vreun obscur vector politic. Şi recunosc cu mare bucurie că privim prosteşte ceea ce se întâmplă în Moldova, cu dispreţul imbecil faţă de ruda săracă, uitând că unele din cele mai interesante şi vii lucruri scrise ale zilei de astăzi ne vin dinspre Chişinău. Urbe tristă, cenuşie, disperată poate, cu certitudine opărită cu fierul roşu al elanului istovit. Dar şi teren propice pentru astfel de extraordinare paradoxe: cine-ar fi crezut una ca asta?

Din nou, rezumând: mă întorc la Chişinău nu numai pentru ca să împlinesc o prinsoare de onoare mai veche. Şi nu numai pentru ca să o necăjesc pe dievuşka serviabilă de la Green Hills Nistru care serveşte o îngrozitoare soliancă plină de parizer. Şi cu certitudine nu doar pentru plăcerea cu care se târguie colosalele bomboane Nu mă uita ale fabricii Bucuria.

Mă întorc la Chişinău pentru că nu am încetat încă să mă mir, domnule.

Şi desigur, pentru că aşa am promis. Dar asta este o altă poveste.

Z.