Cu tanc sau fără?

01.03.2010

Compoziția aceasta constructivistă am fotografiat-o în după-amiaza zilei de 10 septembrie 2005, la întoarcerea de la mănăstirea Saharna. Am oprit mașina în afara satului Cinișăuți, și am urcat pe trepte pînă sus, am dat roată tancului-fantomă...care nu-mi inspira nimic: nici teamă, nici lehamite, nici admirație, nici anxietate...semăna doar un vuiet mut! Era o adiere de vînt, care îmi evocase instantaneu scrîșnetul și hărmălaia șenilelor în acțiune, fumul și mirosul de carne arsă, amestecată cu iarbă fumegîndă. Pe căpățîna tancului am cetit, în rusește (cum altfel, decît pre limba eliberatorului!): oт трудящихся молдавии= de la muncitorii moldovei. Unde cuvîntul MOLDOVA e, de fapt, cu majuscule clare! Asta inspiră respect pentru cei care au adus cîndva ofrandă, celor ce s-au jertfit pentru pămîntul eliberat. Au trecut mai bine de șase decenii și jumătate de atunci; acum s-a ridicat o generație euroatlantică, globalistă și McDonald-corporatistă, care strigă: ANTI-TANC!

Sunt într-o mare dilemă în a înțelege atare pătăranie, cum adică muncitorii au dorit ceva, cîndva, iar nepoții lor vor să rescrie mintenaș istoria. Noroc că nu sunt singur în nedumerirea mea. Mie îmi place ordinea, iar asta se vede, deocamdată, doar din felul în care crește iarba pe aceste trepte. E o rigoare aproape perfectă, progresivă. Iarba nu va înceta să crească niciodată! Pe cînd oamenii...opțiunile lor, sunt ca vîrfurile ierbii în bătaia vîntului.

Nu știu, și nici voi ști vreodată cît rău (sau bine?) au făcut astfel de tancuri amplasate pe coclaurile și localitățile Moldovei natale, ce știu cu certitidine este că schimbarea mentalităților noastre, a bunăstării și calității vieții noastre, nu depind nicidecum de demontarea acestor namile de oțel! Intuiesc, iarăși, că pulverizarea publică a acestei teme ascunde ceva mult mai adînc, și deloc mai puțin nociv decît pretinsa necesitate de a face un muzeu. Citez din ”deșteptăciunea” celor care doresc, de fapt, o comasare a diferenței dintre călău și victimă: ”facem apel catre autoritatile competente sa intreprinda actiunile necesare pentru demontarea tancurilor sovietice si amplasarea acestora in cadrul unui muzeu dedicat memoriei victimelor regimului sovietic inuman care a provocat moartea a milioane de fiinţe umane” (citare prin procedeul copy-paste, să nu denaturez sensul). Helas. Adică cum, ce poate înțelege cetățeanul ambetat, vorba lui Caragiale?

Eu, iată, ce pricep din cele de mai sus: Milioanele de victime din toate categoriile sociale ale Gulagurilor, ale beciurilor NKVD-ului și ale spitalelor psihiatrice și închisorilor instrumentate și coordonate de KGB, ale celor morți și schilodiți în timpul stagiului militar obligatoriu în URSS, să fie comemorate în același spațiu muzeal cu tehnica folosită în al Doilea Război Mondial, sau eu nu mai trăiesc pe lumea asta? Trebuie să mă ciupesc de nas, ca să mă conving că nu visez....Este absolut halucinant, ce pot cere oamenii ăștia, din generația numită post-00. Dacă puterea de la Chișinău are același grad de gîndire și clar-viziune politică, atunci nu văd și nu le acord prea multe șanse în viitor în procesul de integrare europeană...

Sau poate că UE are nevoie de astfel de bezmetici?