Élisabeth Ivanovsky – un nume care ne onorează

10.05.2010

Coperta Elisabeta

La editura Sophia a apărut cartea la care am contribuit în mod esenţial, şi pe care o vom lansa în cadrul expoziţiei centenare Élisabeth Ivanovsky, de la Muzeul Naţional de artă al Republicii Moldova, în ziua de 18 mai, la ora 15. Pînă atunci supun atenţiei Postfaţa pe care am scris-o pentru acest minunat volum. Pentru cei interesaţi să scrie despre acest op, mă pot contacta direct, pentru a primi un exemplar gratuit.

Această carte are o mică poveste. Este legată de o amintire personală. De ani de zile îmi evocam lucrarea care îl imaginează pe Sfântul Ieronim (Inv. MNAM 5442/g12220), o linogravură cu un impact puternic, care îl reprezintă pe ilustrul ascet-cărturar, nevoit în secolul al patrulea. Lucrare e pe cît de îndrăzneaţă, pe atît de memorabilă, pentru că-l înfăţişează pe Ieronim meditînd într-o profundă transă mistică (soră cu somnul) de-asupra unui manuscris, cu lumînarea aprinsă. Eu nu mai văzusem aşa ceva în istoria artelor; de regulă pictorii Apusului european ni-l arată pe acest Părinte al Bisericii Occidentale în moduri foarte diferite, fie, şi asta cel adesea, în haine episcopale, cu pălărie pe cap, fie în poziţii de rugăciune sau meditaţie. E drept că Albrecht Dürer a realizat la 1514 o gravură în care Ieronim meditează aflat într-o transă mistică de-asupra pupitrului de scris, însă acolo el nu se află în prim-plan, ci în cel secund, îndepărtat. Lucrarea Élisabethei Ivanovsky m-a frapat prin frontalitatea abordării plastice, adică a arătat exact un moment dintre cele mai complexe şi mai dificile din Viaţa Sfântului Ieronim: priveghiul mistic. Asta se întâmpla cu mai bine de două decenii în urmă, iar azi, după ce am revăzut-o, iată-mă în faţa unei oprtunităţi de a articula un fel de Postfaţă la cartea-dialog dintre această extraordinară artistă şi fiul său, poetul Serge Meurant, apărută la editura Tandem din Belgia, în anul 2001.

Cartea este un dialog despre devenirea unui artist. Despre cum te naşti artist, dimensiunea aceasta parvenindu-ţi ca un dar, ca un drum dinainte configurat, chiar dacă marcat de îndoieli, confuzii şi deziluzii. Felul în care a fost compartimentat acest traseu dialogal ne ajută să periodizăm şi etapele creaţiei artistei, iar un interes deosebit îl suscită relatarea chiar despre anii copilăriei, adolescenţei şi cei ai studiului primar în materie de artă, sub îndrumarea elegantă, plină de tact şi foarte pricepută a mentorului mai multor viitori artişti, pictorul Auguste Baillayre (1876-1961). De o copleşitoare naturaleţe este relatarea artistei ajunsă la matiritate, despre primii ei paşi în artă, de la o vîrstă foarte fragedă (2-3 ani!) – pe care îi conştientizase de-abia mult mai tîrziu. Pasajul în care spune despre urmele de apă lăsate de tălpile ieşite din lighean – este o piesă antologică, pentru a înţelege – fie şi strict empiric – conştiinţa infantilă, retrospectivă. Deşi e ca un haiku.

Aflăm detalii despre „viaţa la ţară”, despre lecturile copiilor, despre biblioteca familiei, despre starea de spirit a părinţilor săi dezrădăcinaţi. Élisabeth Ivanovsky a avut preocupări intelectuale de mică, îi plăcea mult să citească, să însceneze cele citite împreună cu fraţii săi, să deseneze, iar imaginaţia era un domeniu predilect, fertil, incitant. A pictat şi icoane, a stat o vară la Curtea de Argeş, unde a realizat decalcuri după vechile fresce din Biserica Domnească din localitate. Întreaga ei experienţă de atunci i-a folosit foarte mult după mutarea în Belgia, unde a descins în toamna anului 1932, unde şi-a continuat studiile, şi a rămas să trăiască şi să creeze până în 2006.

Cartea aceasta se citeşte pe nerăsuflate, este scrisă într-un limbaj colocvial, direct, simplu, aproape copilăresc[1], aflăm despre colaborările artistei cu numeroşi scriitori, poeţi, editori, despre permanenta chestionare a actului artistic, despre ilustraţia de carte care era un domeniu cam rudimentar la data la care mulţi dintre emigranţii lumii soseau în Apus...Simt nevoia să o spun aici răspicat: Élisabeth Ivanovsky a fost printre artiştii a cărei contribuţie la ilustrarea cărţilor pentru copii a una fost majoră, şi, într-un anume fel, chiar şi-a împuţinat propria ei carieră artistică, pentru a se dedica acestui tărîm al ilustraţiei, pe care-l considera necesar şi foarte important. Şi a făcut-o într-un mod absolut admirabil. A contribuit în mod esenţial la elaborarea conceptului carte de artist, dar nu teoretic, ci creator. Lista lungă de cărţi la care şi-a adus o vie şi creatoare contribuţie – stă mărturie în faţa căreia mă înclin. Puţin s-a ştiut despre soarta artistei în Occident, tocmai de accea această carte vine să umple un gol, şi să o facă pe Élisabeth Ivanovsky, prin creaţia ei, o prezenţă necesară în mediul nostru cultural. E ca o reparaţie şi un omagiu!

Vreau şi pe această cale să aduc mulţumirile mele acelor persoane care au făcut posibilă realizarea acestui proiect editorial: domnului Serge Meurant, care mi-a oferit cu multă căldură şi solicitudine drepturile de editare a cărţii, precum şi materialul ilustrativ necesar, doamnei Nadiejda Avdjucheva-Lecomte, cercetător al emigraţiei artistice ruse în Occident, care m-a ajutat să aflu numeroase date despre Élisabeth Ivanovsky, şi să intru în posesia acestui volum.

Nu în ultimul rînd vreau să aduc mulţumirile mele celor care au susţinut financiar apariţia acestui volum, domnii: Dorin Mihalache, editorul publicaţiei Antic Art Magazin, Adrian Boeriu, Galeriile Zambaccian, Alexandru Bâldea, Artmark.

[1] Mie mi-amintit tot timpul, în timp ce parcurgeam cu luare aminte acest opuscul, de minunata carte autobiografică a lui Marc Chagal, Ma Vie, 1923, apărută şi la noi, la editura Hasefer, Bucureşti, 2000.