Ieromonahul Gabriel Bunge: "voind a învăţa să înoţi - sari în apă"

26.05.2011

Una din personalităţile lumii teologice şi monahale apusene a trecut la Ortodoxie în ziua de 27 august a anului trecut. Numele schimonahului Gabriel Bunge este destul de cunoscut în ţara noastră, întrucît editura Deisis de la Sibiu i-a editat cîteva cărţi esenţiale. Volumul despre Cuviosul Andrei Rubliov e considerat, poate, cea mai bună analiză a celui care ne-a lăsat, prin Harul Domnului, celebra Sfînta Treime, înmiresmată în culori.

În toamna anului trecut revista rusească «Фома» a publicat un amplu interviu cu monahul şi cărturarul aflat la Moscova, pentru a se uni cu drepta-credinţă, în prezenţa Mitropolitului Ilarion al Volokolamskului, unul din vechii prieteni ai chimnicului occidental. Am ales doar cîteva crîmpeie din această discuţie ziditoare şi lămuritoare.

Întrebare: Dacă un om face trecerea dintr-o tradiţie creştină în alta - asta însemnează că acestuia i-a lipsit în viaţa duhovnicească ceva esenţial...

Răspuns: - Da, iar dacă acest om atins vîrsta de şaptezeci de ani, este greu de crezut că acest pas a fost făcut necugetat, nu-i aşa?

Este adevărat. Dar ce anume v-a lipsit - unui monah cu o viaţă duhovnicească atît de bogată, ca a Dvs.?

- Trebuie să spun că aici nu e vorba despre o singură decizie, ci despre drumul vieţii mele, în plinătatea ei, în care subzistă o logică interioară: într-un anumit moment are loc un eveniment pe care întreaga viaţă anterioară l-a pregătit.

Atunci cînd am intrat la facultatea de filosofie din Bonn, studiam şi teologia comparată. Înainte de asta, însă, am fost pentru două luni în Grecia, pe insula Lesbos. Acolo am văzut cu proprii ochi un adevărat stareţ răsăritean. Acesta m-a suprins prin faptul că era întruchiparea a tot ce citisem mai bun în cărţi despre monahism, inclusiv despre cel rusesc. Ulterior, mi-am scris întreaga viaţă cu acel monah. Astfel a apărut pentru mine idealul vieţii monahale. La revenirea în Germania am intrat în ordinul benedictin - pentru că acesta mi s-a părut cel mai apropiat de aspiraţiile mele. Chiar şi structura ordinului aminteşte cumva de organizarea bisericii primare: în ordin nu există un sistem al supunerii unice pe verticală, fiecare comunitate fiinţează autonom. Tradiţia şi un statut comun garantează unitatea acestor comunităţi. Părintele meu duhovnic, care era şi abatele nostru, mi-a remarcat înclinaţia către biserica răsăriteană, dragostea pentru întreaga spiritualitate a răsăritului. Acesta mi-a dat binecuvîntarea să mă mut într-un schit din Belgia. Acolo am stat optsprezece ani, unde am acumulat o imensă experienţă, iar de acolo m-am îndreptat, după o nouă blagoslovire, la schitul din Elveţia. Deplasările acestea aveau un singur scop - încercarea de a mă apropia cît mai mult de viaţa mohanală, de cea a primilor creştini. Aşa cum o vedeam în creştinismul din Răsărit. Ultimul eveniment pe acest drum a fost trecerea la Ortodoxie.

De ce totuşi aţi făcut acest pas, căci se poate iubi Ortodoxia cu toată inima, rămînînd în catolicismul în care v-aţi născut. Sunt cazuri destule de acest fel în Occident...

- Da,mulţi cărora le place Ortodoxia, rămîn în sînul Bisericii Catolice. E firesc să fie aşa. Dar...în viaţa reală, de zi cu zi, societatea şi oamenii nu se schimbă în niciun fel. Interesul pentru Ortodoxie rămîne mai degrabă de natură culturală. Iar cei piezişi, ca mine, care manifestă un interes profund duhovnicesc, sunt în minoritate. Suntem priviţi ca nişte ciudaţi, cel mai adesea - rămînem neînţeleşi.

Am crezut multă vreme că cele două biserici merg una în întîmpinarea celeilalte. Dar cunoscînd lucrurile mai în amănunt, maturizîndu-mă, am încetat să mai sper într-o astfel de posibilitate. Unitatea se poate căuta la nivel individual. Într-un anume sens, se poate restabili unitatea Bisericii înteriorul omului - în mine. Mai mult decît atît nu am putut face. Mi-am urmat propria conştiinţă - şi am făcut pasul spre Ortodoxie.

Nu e prea radicală opinia aceasta?

- În Grecia încă, fiind catolic, am priceput că anume Vestul s-a îndepărtat de Răsărit, şi nu invers. Era de neconceput pentru mine acest lucru, în acel moment. Mi-a trebuit mult timp ca să înţeleg că e vorba de un lung proces istoric...şi e cu neputinţă practic să arăţi cu degetul cine a greşit.

De ce aţi ales anume Biserica Ortodoxă Rusă?

- Mi se pare că astfel de decizii sunt determinate de oamenii cu care eşti în preajmă. Episcopii ruşi din Sankt-Peterburg, cu care mă cunosc, mi-au spus că nu au fost nicidecum suprinşi de hotărîrea mea: "Noi am fost alături mereu. Dar acum vom avea o comuniune şi mai strînsă, părtăşia sfîntă - din acelaşi Sfînt Potir". Îl cunosc de mia mult timp pe Vlădica Ilarion, ne-am cunoscut în 1994, cînd era doar ieromonah. Consider că este printre prietenii mei de suflet, şi preţuiesc această prietenie. Este unul din cei mai competenţi oameni din cîte mi-a fost dat să întîlnesc în viaţă, şi tocmai el a devenit persoana căreia i-am adresat doleanţa mea. Eram sigur că mă va înţelege, şi tocmai acest lucru s-a întîmplat.

Chiar vă lipseşte singurătatea în Elveţia, pe care o căutaţi în altă parte? Doar şi Valaamul este un loc animat, mereu sunt mulţi pelerini acolo...

- Elveţia este o ţară mică, şi dens populată. Schitul în care mă aflu este înconjurat de pădure, dar la cincisprezece minute de mers pe jos este un sat, iar în sat sunt circa o sută de suflete. În Valaam este mult mai liniştit. Desigur, acolo vine mult popor. Dar locul în sine, atît cît îl simt eu, este mult mai izolat de restul lumii. Poate pentru că e vorba de o insulă, poate că din alte motive, nu neapărat geografice. Toate acestea pot naşte în inima celui ajuns acolo starea dorită de singurătate şi de detaşare.

În Europa e mai dificil să obţii asta?

- Vulgarizînd niţel, se poate spune, că aceste lucruri nu există deloc în Occident. Tradiţia autentică a monahismului a fost călcată factice în picioare în timpul revoluiei burgheze din 1789. Convingerea mea fermă este: consecinţele acestei revoluţii nu sunt mai puţin dramatice decît cele ale revoluţiei bolşevice din 1917, şi cele provocate de ateismul care a durat şapte decenii. În Franţa după sîngeroasele răfuiri monahismul a fost repus în drepturi practic de la zero. Şi s-au ocupat de asta preoţii, nu monahii, pentru că aceştia nu existau! În Rusia monahismul a supravieţuit - în pofida progoanelor şi cumplitelor încercări. Au existat stareţi, indivizi izolaţi. Tradiţia duhovnicească s-a conservat, rămînînd întruchiparea celei mai autentice vieţi schimniceşti. Aici, în Rusia, am sentimentul uneori, că mulţi pur şi simplu nici nu-şi dau seama ce comori îi înconjoară, care se află la mînă întinsă...bogăţii ce trebuie topite în propria viaţă.

Cum v-a decurge viaţa Dvs. de aici încolo, ce reacţii aşteptaţi de la fii duhovniceşti? Bănuiesc că aceştia sunt cu toţii catolici...

- În primul rînd, am de-a face cu oameni cultivaţi şi înţelegători, şi sunt convins că decizia mea va fi întîmpinată cu tot respectul cuvenit. Iar în al doilea rînd, eu niciodată nu mi-am ascuns părerile şi convingerile. Toţi fii mei duhovniceşti ştiau că idealul meu creştin este în Răsărit. Chiar nu cred că vor fi foarte miraţi. Dar am evitat să spun aceste lucruri înainte - pentru a evita discuţiile inutile. Oamenii cu care comunic permanent sunt cei care-mi împărtăşesc idealul duhovnicesc, într-o măsură mai mare sau mai mică. Altfel, de ce m-ar mai vizita?

Dar cu slujirea cum rămîne?

- Desigur, de aici încolo nu voi mai împărtăşi pe catolici. Dar şi mai înainte făceam foarte rar acest lucru: schitul e la oarece distanţă de lumea largă, iar teritoriul este mai mult încuiat, slujbele sunt şi ele doar pentru comunitatea noastră, pentru că bisericuţa este minusculă - pentru vreo zece oameni. Doar la Înviere şi Naştere deschidem uşile celor care doresc să se împărtăşească.

Dacă ar fi să transmiteţi omului contemporan un scurt cuvînt, de fapt o singură propoziţie, un sfat legat de rînduirea vieţii prin rugăciune, ce anume i-aţi spune?

- Voind a învăţa să înoţi - sari direct în apă. Numai acolo poţi să deprinzi. Numai cel care se roagă va simţi sensul, gustul şi bucuria rugăciunii. Din adîncul unui fotoliu moale şi adînc nu vei învăţa asta. Dacă eşti gata să îngenunchezi, să te căieşti din toată inima ta, să ridici ochii şi mîinile spre cer - mulţimea celor necesare ţi se va arăta. Desigur, poţi să ceteşti mulţime de cărţi, să audiezi prelegeri, să interacţionezi cu oamenii, este foarte important, şi te ajută să pricepi multe. Dar paşii concreţi cît timp îi vom amîna? Chiar nu vom pleca genunchii pentru rugăciune?

Cred că trebuie să fi ajuns să înţelegeţi lucrurile acestea. Doar că întrebarea o formulaţi de pe poziţiile unui necredincios...

Exact. Revista noastră este pentru cei nehotărîrîţi.

- Îndoielile sunt necesare, şi deloc nu trebuie să ne înfricoşeze. Deşi, nici nu trebuie căutate cu tot dinadinsul. Dar dacă-şi fac apariţia, trebuie mereu să avem convingerea că fiecare are şansa să audă: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” (Ioan 20, 27).

Gabriel BUNGE este născut în 1940 la Koeln. Tatăl său - luteran, mama - catolică. La 22 de ani a intrat în ordinul benedictin. În 1972 a fost hirotonit preot. Din 1980 vieţuieşte în chitul Sfintei Cruci din cantonul Ticino, din Elveţia.

Foto: Gabriel BUNGE (bogoslov.ru)

traducere & adaptare: vladimir bulat.