Monumentul şi momentul

19.05.2012

Monumentul Imperator Traianus este cel mai proaspăt instalat însemn urban al Capitalei. A fost dezvelit exact în Duminica Mironosiţelor, adică pe 29 aprilie. Iar cei care au ales această dată nici nu au bănuit cîtă deşertăciune şi prost-gust vor provoca în anumite medii expunerea în public a acestui monument. Pînă în acest moment pasiunile în jurul acestei statui încă nu s-au potolit. O adevărată cutie a Pandorei a fost larg deschisă...

Ziua aleasă pentru arătarea dintîi a acestui monument a marcat debutul campaniei electorale a actualului primar al Bucureştiului. Cuvîntul de inaugurare l-a avut academicianul Răzvan Theodorescu, care l-a asemuit pe edilul în funcţie cu Optimus Princeps, astfel era supranumit Împăratul Traian. Ei bine, doar această personificare de dragul metaforei propagandistice a înfuriat şi scînteiat spiritele, şi mai ales pe cei care sunt de cealaltă parte a baricadei faţă de cel care a ridicat statuia - opera lui Vasile Gorduz (1931, s.Trifeşti, Orhei, Basarabia - 2008, Bucureşti). Că de, suntem în campanie electorală, şi orice mijloc de a da-n adversar este bun...Ăsta este momentul.

După ce am urmărit, contrariat şi dezgustat, flatulaţiile verbale ale diverşilor comentatori şi "specialişti", am decis să-mi expun şi public cîteva gînduri faţă de această realizare plastică, expusă pe cea mai importantă arteră a Bucureştilor.

Pornesc prin a spune - poate prea radical - că în acest oraş orice ai expune în materie de artă va fi hulit, batjocorit, răstălmăcit, iar spiritul etern bosumflat al "connaisseur"-ului va avea temei de a ricana. Chiar dacă mîine italienii s-ar milostivi de noi, şi ne-ar dărui statuia lui David, opera de vîrf a lui Michelangelo, tot ar fi contestată, persiflată! Poate pentru acelaşi motiv de nuditate, de arătare explicită a organului reproducător...Căci ce altceva se reproşează statuii concepute de Gorduz decît că în formele şi arhitectura ei nu se regăsesc obsesiile şi prejudecăţile din capetele noastre?!

Ca şi în cazul statuii lui Michelangelo, cea a lui Gorduz nu este într-un singur exemplar. La Sevilla şi la Roma două statui aproape identice stau cuminţi în spaţiul public, nu tulbură pe nimeni. A treia este cea aflată în discuţie, de pe treptele Muzeului Naţional de Istorie. Este rodul unei munci şi sinteze de aproape trei decenii (prima schiţă a Lupoaicei cu fular e semnată în 1980!), este, s-ar putea spune, o obsesie stăruitoare a artistului de a metisa cîteva teme, ajungînd el însuşi un fel de pacient al hipnozei numite protocronismul naţionalist. Este ceea ce colegul meu Erwin Kessler numea "o mărturie a catastrofei culturale prin care au trecut şi unii din cei mai profunzi artişti sub presiunea ideologiei oficiale, naţional-comuniste, în anii'80".

Nu mă deranjează absolut nimic la acest monument! Marea lui virtute este că nu ne lasă deloc indiferenţi, ci ne incită, ne răscoleşte, ne face să rîdem, să parodiem, căci nu are menirea să "înveşnicească memoria şi istoria", ci să problematizeze raportul nostru cu aceste dimensiuni, care sunt pervertite în fel şi chip, relativizate, şi aceste tare nu pot fi puse pe seama acestei opere, dimpotrivă, ea însăşi se citeşte ca un simptom al acestei anomalii. Şi atunci, de ce să rîdem cu atîta năduf dacă noi înşine, majoritatea, suferim de aceeaşi boală? Faptul că avem o operă de artă expusă în stradă care ne atrage atît de mult - nu trebuie decît salutat, şi să-i mulţumim artistului care s-a mutat în lumea cea veşnică, lăsîndu-ne prilej de pomenire şi consfătuire publică. Mai presus de orice este excelent expus. Dar asta nu se mai datorează artistului, mai degrabă celor care au înţeles în profunzime şi cu adevărat demersul său.

Într-o însemnare manuscrisă lăsată de Gorduz, semnată 2 aprilie 1982, acesta afirma: "Arta nu trebuie să făcută ca să placă lumii, ci ca să fie o lecţie pentru cei ce vor s-o facă". Tulburător de adevărat, dacă nu concepi arta doar ca pe o distracţie. Imperator Traianus este ca o oglindă în care ne recunoaştem, tocmai de aceea ne irită. Ne spulberă părerea despre noi, ne stă ca un ghimpe tocmai în faţa ficţiunii numite Muzeul Naţional de Istorie a României, al cărei director (Ernest Oberländer Târnoveanu) promite că monumentul nu va avea viaţă lungă. Tocmai din acest motiv, că nu se potriveşte cu viziunea sa despre istorie şi viaţă.