Ne-am desovietizat cu adevărat?

01.10.2014

Am scris recent despre călătoria de anul trecut la Mereni. Un sat din sudul-estul Chișinăului, unul oarecare, la prima vedere. Apoi, am înțeles că nu e tocmai așa. Pentru că este un sat cu un destin aparte. De aici au plecat, deportate în GULAG, peste 600 de suflete, din totalul de 2000, din cîte avea localitatea după război. Mi-e greu să mă gîndesc, cîți au fost secerați în al II-lea război mondial...

Memoria jertfelor politice a acestui sat va fi îmbălsămată de viitorul Muzeu în aer liber în memoria victimelor a represiunilor politice, unic în spațiul de dincolo de Prut. Este o inițiativă privată. Care să sperăm, va avea o evoluție pozitivă, și va produce un ecou maxim în societatea moldovenească. Se vorbește despre ceva similar, la Chișinău, dar afacerea s-a rătăcit deja în meanderele birocratice.

Dar pînă să avem o astfel de instituție (atît de necesară!) a memoriei, și a reamintirii permanente, trebuie să ne întrebăm: cum stăm noi, cei care au supraviețuit holocaustului comunist? Am dezrădăcinat oroarea comunistă din inimile, sufletele și mințile noastre? Ne-am desovietizat, așa cum era cazul să o fi făcut deja? S-a produs fenomenul lustrației în conștiința noastră? Pentru că nu putem, în opinia mea, să conservăm memoria celor pieriți în GULAG, fără să ne fi debarasat complet (sau măcar să fim pe cale de a o face) de fervoarea demonică indusă de acea societate, care a făcut posibilă și nașterea GULAG-ului.

Se spune că propaganda monumentală, despre care a perorat cîrmaciul V.I.Lenin, a avut un rol crucial în inducerea/inocularea ideilor comunismului în sufletele oamenilor. Indubitabil, așa a fost! Dar într-un fel a funcționat acest mecanism în anii 20-30 ai secolului trecut, și cu totul altfel zumzăia același motoraș în perioada de după 1970-80, cînd ceea ce s-a numit în istorie perioada de stagnare (1964-1982), a transformat întregul sistem comunist într-o imensă și imperturbabilă inerție. Ei bine, arta nu putea fi imună la astfel de fenomene. Aceasta s-a manifestat în multe feluri, iar studiile despre această perioadă abundă. Nu este subiectul acestor notițe absolut arbitrare. Ce mi se pare important de consemnat, e faptul că multe dintre operele de artă apărute în acest ev erau, majoritatea, inocente din punct de vedere ideologic, formal, politic și estetic. Se poate chiar observa un soi de recădere involuntară în rîpa populistă a ”artei pentru artă”, atît de hulită în perioada marilor bătălii ideologice din anii 30-50, cînd pentru neconcordanța cu principiile ”realismului socialist” fie făceai pușcărie, fie deveneai definitiv un paria. Un renegat. Nu prea exista cale de mijloc, decît dacă deveneai un artist înregimentat și erai înhămat la carul ideologiei socialiste. Dealtfel, maniheismul acelei epoci ne arată, că alte căi nici nu existau! Griul acelei epoci nu putea duce decît spre negru, cum s-au exprimat cîndva foarte plastic, demult, frații Strugațky.

Ei bine, acest ocol era cumva necesar pentru a arăta un caz concret, legat direct de satul amintit mai sus, Mereni. Anume la intrarea în satul acesta a apărut, cîndva în amurgul comunismului, un fel de monument despre nimic. Mai exact nu în satul propriu zis, ci la intrarea în sat, într-un loc din care acesta era vizibil, și invizibil în același timp. Puteai să-l remarci din goana mașinii, sau din tihna legănată a unei căruțe. Dar putea la fel bine să treci pe lîngă el fără să-l observi. Nu era deloc ofensiv vizual.

E vorba despre acea stelă din beton, cu un basorelief în meplat (altorelief) pe fiecare dintre cele două părți, care urca de pe un soclu placat gospodărește cu gresie de baie. Între timp, au apărut și alte elemente în peisajul natural, pe de o parte o troiță, fapt că populația din acest areal este creștină, iar pe de alta - o antenă de telefonie mobilă, dovadă că același popor este pe calea globalizării. Nimic special, nici ieșit din comun în această atitudine, de a-ți defini explicit contemporaneitatea! Ești creștin, dar și globalizat în același timp. Făcînd un zoom pe reprezentarea conservată pe acea stelă, vedem o imagine standardizată a epocii de stagnare, adică o imagine neangajată ideologic, simplă, pastorală. Pe ambele părți.

Astfel de fete tinere, cu struguri în mîini, îndreptați spre soare puteam vedea, cred, într-o puzderie de sate ale Moldovei socialiste. Erau comenzi sociale și surse de existență pentru artiștii vremii, fie că erau sculptori, monumentaliști sau pictori, graficieni sau ilustratori de carte. Societatea avea și conserva pur și simplu însemnele timpului. Acestea au supraviețuit primelor două decenii post-comuniste. Unele, nu toate. Acest monument, de la Mereni, a rezistat nealterat pînă de curînd, parcă uitat de oameni, de timp, de memoria colectivă. Dar se pare că nu a fost abandonat cu totul. Și-au amintit recent de el, și au decis că trebuie cosmetizat. Nu demolat, ci îmbunătățit. Readus în simțiri. Mai bine spus - actualizat! Avem, se pare, mania înnoirilor, a aducerii mai aproape, mai în fața ochilor. Ni se pare că ceea ce au lăsat cei din trecut nu este suficient de bun pentru noi, mutanții de astăzi. Nu are destule nuanțe. Un om învățat și fin, Alessandro Baricco, a relatat pe larg despre fenomenul barbariei contemporane, într-o carte pe care o recomand cu căldură celor care doresc să înțeleagă cîte ceva despre mutațiile care se produc în era imediatului pe care o trăim sau doar o traversăm. Cei de azi atacă lucrurile de demult, pentru că acestea le par prea fragile, prea neinteresante, prea insignifiante, prea... Astfel că ceea ce am văzut acum mai puțin de un an, astăzi este pervertit, convertit (probabil) la alte sensuri, printr-un gest pe care nu-l pot califica decît ca prostie pură. O parte a monumentului a fost îmbrăcată, prin urmare, în trei culori suprapuse, stridente, în fîșii egale ca dimensiuni.

Ce vrea să însemne asta? Ce semnificație anume poartă această împachetare cu panouri ușoare de plastic? Căci, dacă e vorba despre tricolorul statalității moldovenești recente, de ce aceste culori nu corespund cu acele culori, care au fost adoptate și formulate oficial? Dacă este o intervenție provizorie, cui aparține aceasta? Și în ultimă instanță, iar acest lucru l-am afirmat cu multă vreme în urmă, dacă cineva dorește să se răfuiască cu rămășițele comunismului, nu e oare mai adecvat să-și revadă întîi propria ancorare în realitate, precum și conștiința sinelui în raport cu acea epocă? Oare războindu-ne cu astfel de monumente, inocente în profunzimea lor, și nule ca sens, vom deveni mai atenți cu propria noastră identitate, naționalitate, curățindu-ne temeinic de molozul păgubos al moștenirii nefaste din trecut? Sincer, mă îndoiesc! Pentru că asta se întîmplă taman într-un areal împînzit de tancuri sovietice puse sus pe socluri, de țevi de tunuri orientate aiurea, dar cel mai adesea spre apus...Cum putem explica posterității acestor plaiuri că aceste detritusuri militare ne sunt încă necesare, iar fetele-adolescente din beton, pozînd în fața soarelui, și el din beton - sunt demne de a fi mutilate, profanate, ascunse, schimonosite, acoperite cu benzi colorate?

Poate că subiectul formulat aici pare hilar, inconsistent, lipsit de o anumită temeinicie. Posibil. Mie mi se pare însă, că el este profund simptomatic pentru o anumită așezare în care ne aflăm. Gîndim puțin, rapid, expeditiv, superficial, rece, sau deloc. Nu ne punem probleme prea grave, să nu ne doară capul, să nu ne tulburăm neuronii. Nu avem timp de meditații. În consecință, facem gesturi ilogice, raționamentele noastre sunt slabe, deciziile - adesea - radicale. Dar radicalismul acesta nu presupune nimic pozitiv și constructiv în locul a ceea ce demolăm, sau pretindem că schimbăm, îmbunătățim sau exorcizăm. Substituim o oroare prin alta, și perpetuăm ideologiile imunde ale barbariei din noi!

Închei abrupt: Ne-am desovietizat cu adevărat, așa cum era cazul să o fi făcut deja după aproape un sfert de secol de la dispariția URSS? Nu. Am schimbat unele icoane cu altele. Unele măști le-am înlocuit cu altele, și mai înspăimîntătoare.